SIGMUND FREUD

Sigmund Freud (născut la 6 mai 1856, d. 23 septembrie 1939) a fost un

medic neuropsihiatru evreu austriac, fondator al școlii psihologice de psihanaliză.
Principalele teorii ale acestei școli sunt fondate pe următoarele ipoteze:

 Dezvoltarea umană este înțeleasă prin schimbarea zonei corporale de

gratificare a impulsului sexual.
 Aparatul psihic refulează dorințe, în special cele cu conținut sexual și
agresiv, acestea fiind conservate în sisteme de idei inconștiente.
 Conflictele inconștiente legate de dorințele refulate au tendința de a se
manifesta în vise, acte ratate și simptome.
 Conflictele inconștiente și sexualitatea reprimată sunt sursa nevrozelor.
 Nevrozele pot fi tratate, cu ajutorul metodei psihanalitice, prin aducerea în
conștient a dorințelor inconștiente și refulate.

1. Freud este considerat a fi părintele psihanalizei.

2. Prima lucrare publicată de Freud, Zur Auffassung der Aphasien ("Concepții

asupra afaziei") (1891), trata problema tulburărilor de vorbire apărute în
urma unei leziuni organice a creierului. După o nouă lucrare în domeniul
 neurologiei, Die infantile Cerebrallähmung ("Paralizia cerebrală infantilă")
(1897), Freud s-a dedicat cu exclusivitate cercetărilor privind explicarea
tulburărilor psihice pe baze psihologice, ceea ce a dus la elaborarea
conceptului de "psihanaliză" (1896).

3. Freud explică apariția manifestărilor nevrotice, în special ale isteriei,

datorită refulării unor traume emoționale, ascunse în inconștient. Ca
tratament recomandă transpunerea pacientului în stare de hipnoză, cu
ajutorul căreia trăirile emoționale refulate sunt din nou aduse la suprafața
conștiinței și în felul acesta, conflictele, prelucrate în mod conștient, nu mai
provoacă tulburări psihice. Între 1895 și 1900 Freud a formulat cea mai
mare parte a concepțiilor sale, care formează nucleul psihanalizei în teorie
și practică. El renunță la metoda hipnozei, preferând expunerea spontană
de către pacient a amintirilor sale, încă din perioada copilăriei, în timpul
ședințelor de psihanaliză, sub forma așa zisei "asociații libere". În felul
acesta psihanalistul îl ajută să-și clarifice conștient experiențele
conflictuale, care stau la baza tulburărilor nevrotice. Cu ajutorul asociațiilor
libere găsește calea de pătrundere către procesele petrecute în inconștient,
ceea ce l-a condus și la explicarea semnificației viselor și a actelor ratate
("lapsusuri"). Prin interpretarea viselor a ajuns la formularea conceptului de
sexualitate infantilă și a "complexului Oedip", care ar sta la baza legăturilor
erotice inconștiente ale copilului cu părintele de sex opus. Aceste puncte de
vedere din concepția freudiană au fost și rămân foarte controversate.

4. În 1902, Freud este numit profesor la Universitatea din Viena. În jurul său s-
a format un cerc de discipoli, ca Alfred Adler, Eugen Bleuler, Carl Gustav
Jung și Ernest Jones, care i-au preluat și i-au dezvoltat mai departe teoriile.
În 1910 a fost creată Societatea Internațională de Psihanaliză, cu extindere
în special în America. Pe baza reprezentărilor sale, Freud a încercat să
explice și unele fenomene sociale și culturale, ca religia, mitologia, arta și
literatura. După ocuparea Austriei de naziști Freud se refugiază cu întreaga
familie la Londra, unde moare în urma unui cancer în 1939.

5. Contribuția esențială a lui Sigmund Freud constă în punerea în evidență a

existenței și acțiunii inconștientului în viața psihică și în explicarea pe
 această bază a personalității umane. În plus, a dezvoltat o nouă teorie
(teoria psihanalitică), precum și o metodologie terapeutică aferentă, care -
în forma inițială sau modificată - urmărește ameliorarea funcționării
psihice, uneori cu aplicații în patologiile mentale.

ANXIETATEA

1. Anxietatea este o emoție ce se caracterizează printr-o stare neplăcută de

tulburare interioară, adesea acompaniată de comportament nervos precum
a păși înapoi sau înainte, tulburări somatice și ruminația.]Este vorba de
emoții subiective neplăcute de spaimă față de evenimente anticipate,
precum simțământul morții iminente. Anxietatea nu este același lucru
cu frica, care este un răspuns la o amenințare reală sau percepută, întrucât
anxietatea implică așteptarea unei amenințări viitoare. Anxietatea este un
simțământ de neliniște și îngrijorare, care este de obicei generalizată ca o
suprareacție la o situație care văzută doar în mod subiectiv ca
amenințătoare. Este adesea acompaniată de tensiune musculară, agitație,
oboseală și probleme de concentrare. Dacă anxietatea este experimentată
în mod regulat, individul ar putea suferi de o tulburare de anxietate.
2. Oamenii care se confruntă cu anxietatea pot evita situațiile care le-au
provocat anxietate în trecut.

3. Anxietatea poate fi fie o „stare” pe termen scurt sau o „însușire” pe termen

lung. În timp ce anxietatea ca însușire constă în a te îngrijora în legătură cu
evenimentele viitoare, tulburările de anxietate sunt un grup de tulburări
mintale care se caracterizează prin simțăminte de anxietate și
frică. Tulburările de anxietate sunt parțial de ordin genetic, studiile făcute
pe gemeni sugerând că există 30-40% influență genetică asupra indivizilor
când e vorba de anxietate. Factorii de mediu sunt de asemenea importanți.
Studiile făcute pe gemeni arată că mediul în care trăiește individul are o
influență mare asupra anxietății, în timp ce influențele împărtășite de
mediu (medii care îi afectează pe gemeni în același fel) operează în timpul
copilăriei, dar scad pe parcursul adolescenței. ‘Medii’ specifice studiate care
sunt asociate cu anxietatea sunt abuzul asupra copilului, o istorie familială
de tulburări mintale și sărăcia. Anxietatea este de asemenea asociată cu
utilizarea de droguri, inclusiv alcool, cafeină și benzodiazepine (care sunt
adesea prescrise pentru tratarea anxietății).

4. Există diferite tipuri de anxietate. Anxietatea existențială poate avea loc

când o persoană se confruntă cu angoasă, o criză existențială sau
simțăminte nihiliste. Oamenii se pot confrunta de asemenea cu anxietate
matematică, anxietate somatică, anxietate de performanță. Anxietatea
socială și anxietatea legată de străini este cauzată atunci când oamenii sunt
anxioși când sunt printre străini sau alți oameni în general.

5. Tulburările de anxietate au loc adesea alături de alte tulburări de sănătate

mintală, precum tulburarea depresivă majoră, tulburarea bipolară,
tulburările de alimentație sau anumite tulburări de personalitate. De
asemenea, adesea au loc adesea alături de trăsături de personalitate
precum nevroza. Aceste co-manifestări observate sunt cauzate în parte de
influențe genetice și de mediu împărtășite între aceste trăsături și
anxietate.

6. Anxietatea se deosebește de frică, care este un răspuns cognitiv și

emoțional adecvat la o amenințare percepută. Anxietatea are legătură cu
comportamente specifice precum reacții de luptă sau fugă, comportamente
 defensive sau încercări de a scăpa. Se întâmplă în situații doar percepute ca
incontrolabile sau inevitabile, dar în realitate nu sunt așa. David Barlow
definește anxietatea ca „o stare de dispoziție orientată spre viitor în care
cineva nu este gata sau pregătit să încerce să se facă față evenimentelor
negative pe cale să se întâmple,” și că este o distincție între pericolele
viitoare și prezente care separă anxietatea de frică. Altă descriere a
anxietății constră în agonie, groază, teroare sau neliniște. În psihologia
pozitivă, anxietatea este descrisă ca starea mintală care rezultă în urma
unei provocări dificile pentru care subiectul are insuficiente abilități de a
face față.

7. Frica și anxietatea pot fi diferențiate în patru sfere: (1) durata experienței

emoționale, (2) concentrarea temporală, (3) specificitatea amenințării și (4)
direcția motivată. Frica are o perioadă scurtă, este concentrată pe prezent,
pusă în mișcare în legătură cu o amenințare specifică și facilitează scăparea
de amenințare; anxietatea, pe de altă parte, durează mult, este concentrată
pe viitor, e în mare concentrată pe o amenințare vagă și duce la o precauție
excesivă când este vorba de abordarea unei amenințări potențiale și se
interferează cu capacitatea constructivă de a face față situației.