ASPECTE ALE INFLUENŢEI SOCIALE

ÎN ORGANIZAŢIA MILITARÃ
Mr.lect.univ. FLORIN PETRUŢ

Abstract
The social influence is a phenomenon that we often encounter in all models of
interpersonal interaction, being a facilitator of the latter. Even if the processes of social
interaction take place due to voluntary actions or are initiated involuntarily, we all benefit from
their effects in our everyday life. The forms under which we encounter it at a social level have
a standardizing and at the same time an innovating effect, helping to rehabilitate the deviant
cases. Thus, it is possible for the smaller groups to implement new ideas at the level of large
groups, resistant to change or just to modify the attitude of certain persons.
1. Contextul teoretic
Influenţa socială, unul din principalii vectori modelatori ai vieţii
sociale, are ca rezultat apariţia unei presiuni asupra indivizilor şi grupurilor
sociale, în sensul impunerii normelor şi modelelor dominante în cadrul
unei culturi. Deci, prin intermediul influenţei sociale se realizează o
tendinţă spre similaritate, care, la nivelul ţintelor supuse influenţei poate
îmbrăca forma uniformităţii (aceasta este rezultatul unor influenţe
acceptate de subiect din dorinţa acestuia de a fi asemănător cu ceilalţi), sub
forma supunerii (care este cea mai accentuată formă de acceptare a
influenţelor exercitate de către o autoritate) şi, nu în ultimul rând, tendinţa
spre similaritate poate îmbrăca forma conformismului. Din punct de
vedere al psihologiei sociale, acesta este văzut ca un rezultat al unei
influenţe în care subiectul cedează presiunii, vizând impunerea unor
sisteme de valori, norme şi modele proprii unor grupuri, organizaţii sau
instituţii sociale.
Analiza particularităţilor procesului de influenţă socială în organizaţia
militară trebuie realizată, în opinia noastră, pornind de la principalele
caracteristici ale contextului social în care acest proces se derulează,
particularităţi pe care le vom puncta într-o manieră cât mai sintetică.
Organizaţia militară este o „structură socială“ cu un înalt grad de
formalizare, în care normele şi palierele ierarhice impun un anumit tip de
comportament. În aceste condiţii, procesul de influenţă socială suferă
mutaţii specifice mediului, în sensul prezenţei aceleiaşi caracteristici –
formalismul.
Având în vedere nivelul ridicat al coeziunii microgrupurilor militare,
putem observa faptul că şi intensitatea influenţei sociale este mult mai
puternică, deoarece influenţa socială este rezultatul comunicării, a
interacţiunilor ce se realizează la nivelul grupului, între comandant şi grup.
 Având în vedere cele afirmate mai sus, observăm rolul determinant al
liderului, ca şi sursă în procesele de influenţare, în îndeplinirea tuturor
cerinţelor pentru ca subunitatea să-şi atingă obiectivele.
În organizaţia militară, mai mult decât oriunde, cea mai de preţ resursă
este omul. De el depinde realizarea obiectivelor propuse. Pentru ca acesta
să dea randament maxim într-un grup, trebuie să fie influenţat, trebuie
ajutat să-şi canalizeze energia într-o anumită direcţie. Toate aceste acţiuni
întreprinse de comandanţi se cristalizează într-un concept fundamental –
„conducerea“. Din acest punct de vedere, exercitarea actului de conducere
poate fi considerată drept o încercare de influenţare interpersonală, prin
comunicare, fundamentată pe un autentic şi solid suport afectiv, spre
atingerea obiectivelor organizaţiei.
Prin faptul că procesele de influenţare au întotdeauna ca ţintă o
persoana sau un grup de persoane, se poate ca din lipsa înţelegerii tuturor
factorilor care le condiţionează să obţinem rezultate necorespunzătoare. În
condiţiile date trebuie evitată crearea unor situaţii conflictuale între
indivizi sau la nivelul grupului, care ar putea declanşa procese ca cele de
reactanţă psihologică, nonconformism, devianţă etc.
În contextul studiului nostru dorim să aducem în atenţie punctul de
vedere al lui S.S. Brehm (1990), care, analizând „reactanţa psihologică,“
prezintă o schiţă asupra unei teorii psihologice a libertăţii. Conform acestei
teorii, de fiecare dată când un comportament accesibil individului este,
pentru un motiv sau altul, retras din câmpul său de posibilităţi (sau
ameninţat să dispară), acest individ resimte o restrângere a libertăţii, ceea
ce trezeşte în el o stare de reactanţă, stare emoţională orientată către
dobândirea libertăţii. Această stare va fi dedusă din diferitele
comportamente manifeste: reevaluarea comportamentelor, exprimarea unei
alegeri diferite de cea propusă, schimbarea de atitudine faţă de poziţia
prezentată etc. Amploarea sau importanţa acestei reactanţe psihologice
variază în funcţie de factori precum importanţa comportamentelor
eliminate sau ameninţate cu eliminarea, proporţia comportamentelor
eliminate sau ameninţate cu eliminarea şi intensitatea ameninţării.
Atenţia noastră se îndreaptă, deopotrivă, spre conceptul de devianţă ca
reacţie a grupului la un comportament neconform în raport cu norma.
Pentru noi este foarte important să înţelegem reacţia de respingere a
devianţilor, căci orice intervenţie îndreptată spre schimbarea atitudinilor în
situaţiile de devianţă ar putea avea în vedere amplificarea acestei reacţii.
Diminuarea toleranţei şi demersurile de influenţare pot determina ca un
individ care vrea să se ridice împotriva autorităţii să recurgă la cel mai
indicat mijloc, şi anume să facă apel la grupul său de apartenenţă;
solidaritatea rămâne sprijinul cel mai eficace împotriva exceselor
autorităţii (S. Milgram, 1974).
2. Aspecte de ordin metodologic
Prezentul studiu este unul de natură calitativă. Am considerat că acest
tip de demers poate evidenţia, într-o manieră comprehensivă, acele
elemente „subtile“ ale fenomenelor studiate. Motivul major al opţiunii
noastre pentru o abordare calitativă vine de la observaţia conform căreia,
dacă există un lucru care distinge omenirea de lumea naturală, acesta este
abilitatea noastră de a vorbi. Din acest motiv, problemele abordate de
cercetarea calitativă sunt formulate ca întrebări cu răspuns deschis, lucru ce
duce la descoperirea de informaţii care nu sunt accesibile întrebărilor
predefinite din chestionarul anchetei sociale. Aserţiunea este susţinută de
constatarea că obiectul înţelegerii unui fenomen din punct de vedere al
participanţilor şi al contextului său social şi instituţional este în mare parte
pierdut, atunci când datele sunt cuantificate.
2.1. Obiectivele cercetării
Obiectivul general al cercetării este unul cu caracter explorator şi
vizează descrierea, înţelegerea, evaluarea şi stabilirea impactului social al
unor aspecte specifice fenomenului de influenţă socială în organizaţia
militară. De aici decurg următoarele obiective secundare:
● determinarea caracteristicilor influenţei sociale exercitate de
comandanţi în raport cu regulile, normele, îndatoririle şi obligaţiile
specifice mediului militar;
● delimitarea relaţiilor de influenţă ce se stabilesc între şefi şi
subordonaţi;
● atribuirea unei noi dimensiuni liderului militar, văzut ca sursă de
influenţare şi a subunităţii, ca ţintă a acestuia;
● determinarea înţelesului pe care militarii îl atribuie influenţei
sociale;
● sublinierea rolului influenţei sociale în organizaţia militară;
● importanţa calităţii comunicării între şefi şi subordonaţi în alegerea
procedeelor de influenţare;
● determinarea limitelor până la care influenţa socială are rezultate
pozitive.
Fiind un studiu explorator, demersul nostru nu impune formularea
unor ipoteze, ci urmărind atingerea obiectivelor prezentate mai sus vom
încerca, în subcapitolul rezervat concluziilor, să prezentăm acele legităţi
care să se constituie în ipoteze de lucru pentru viitoarele investigaţii.
2.2. Metoda de culegere a datelor
Metoda utilizată este cea a focus-grupului. Focus-grup este o metodă
aplicată des în practica cercetării calitative, în mai multe domenii ale
socialului. La origine, metoda focus-grup a fost denumită „interviu
focalizat“ sau „interviu de grup în profunzime“. Tehnica a fost dezvoltată
în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea pentru a evalua reacţia
audienţei la programele radio.
Focus-grupul este definit ca un grup de indivizi în interacţiune, care au
unele interese sau caracteristici comune, adunate de un moderator, care-l
foloseşte pentru a aduna informaţii despre o problemă specifică (Krueger,
Casey, 2005). El poate fi considerat ca o variantă a interviului de grup
structurat, care rămâne totuşi o tehnică a metodei interviului calitativ,
pentru că presupune interacţiunea participanţilor, schimbul de idei pe
marginea întrebărilor, desigur deschise sau semistructurate. Din aceste
puncte de vedere, metoda focus-grup se asociază cu observaţia, iar în
raport cu ancheta, logic şi temporal, este utilă în pre-anchetă, co-anchetă şi
post-anchetă.
La fel ca şi în cazul celorlalte tehnici de interviuri calitative,
participanţii focus-grupului sunt selectaţi, în special, după experienţa şi
calificarea lor, fiind important să se obţină un număr cât mai mare de
păreri diverse pentru ca studiul să nu fie amendat în ceea ce priveşte
selectarea participanţilor. Este bine ca ei să fie sociabili, să vorbească
deschis şi onest unul cu celălalt, ceea ce înseamnă că fiecare grup să fie
omogen în ceea ce priveşte experienţa, dar şi mediul din care provin
participanţii. Prin urmare, diversitatea opiniilor poate fi atinsă mai repede
prin alegerea unor grupuri omogene, în interiorul cărora se interacţionează,
decât prin obţinerea acestei caracteristici dintr-o compoziţie umană
eterogenă. O excepţie de la acest principiu al organizării grupurilor
omogene apare atunci când câţiva participanţi sunt prieteni sau se cunosc
foarte bine între ei, caz în care se recomandă să fie distribuiţi în grupuri
separate. Analiza atentă şi sistematică a discuţiilor desfăşurate în cadrul
grupului ne furnizează indicii privind înţelegerea unei situaţii, posibile
soluţii la o problemă socială etc.
Momentul la care trebuie să oprim sesiunile focus-grupului este
acelaşi ca la interviurile calitative, adică în momentul obţinerii saturaţiei
pentru fiecare item.
Deoarece ideea focus-grupului este să fructifice interacţiunile
grupului, este important să folosim informaţiile la acest nivel, nu la nivel
individual. De asemenea, numărul participanţilor este, în mod obişnuit,
mai redus, nu putem presupune că opiniile şi percepţiile acestora
reprezintă şi pe cele ale altor grupuri, chiar dacă aceştia ar putea avea
caracteristici uşor diferite. Explicaţia este simplă: aceste grupuri nu sunt
„eşantioane aleatoare“.
2.3. Constituirea grupurilor
 S-au constituit două grupuri a câte şase membri fiecare, iar alegerea
participanţilor şi derularea activităţii în cadrul grupurilor s-a realizat astfel
încât să se respecte următoarelor cerinţe/filtre [1].
a) Cadrul de desfăşurare
Focus-grupurile nu sunt întâlniri publice, deoarece prezenţa publicului
este incompatibilă cu unele trăsături esenţiale pentru eficienţa focus-
grupurilor, cum ar fi omogenitatea participanţilor, crearea unei atmosfere
degajate şi numărul limitat de participanţi.
b) Omogenitatea grupurilor
Focus-grupurile trebuie caracterizate prin omogenitate, dar cu
suficiente variaţii de la un participant la altul pentru a da naştere la păreri
diferite. Prin omogenitate, ne referim la faptul că între participanţi trebuie
să existe aceleaşi raporturi de putere, pentru a nu exista inhibaţii în
exprimare, cauzate de raporturile de subordonare. Un focus-grup format
din indivizi foarte diferiţi nu este suficient de receptiv pentru a surprinde
curente de idei ale subcategoriilor de persoane. Un alt motiv pentru a avea
în vedere omogenitatea este măsura în care va fi influenţată împărtăşirea
ideilor în cadrul discuţiilor de grup. Se doreşte ca toată lumea să se simtă
suficient de bine ca să împărtăşească din experienţa sa şi celorlalţi. Unele
amestecuri de participanţi nu au rezultate bune din cauza înţelegerii
limitate a altor moduri de viaţă şi situaţii.
c) Dimensiunea focus-grupului
În cazul cercetărilor non-comerciale, numărul ideal de participanţi la
un focus-grup este de şase până la opt. Motivul pentru care nu s-au
planificat focus-grupuri cu mai mulţi participanţi este faptul că acestea
sunt mai greu de controlat şi limitează posibilitatea fiecărei persoane de a-
şi împărtăşi impresiile şi observaţiile. În plus, dinamica grupului se
schimbă atunci participanţii doresc să-şi descrie experienţele şi nu au
posibilitatea de a face acest lucru. Grupurile mai mici sunt de preferat
atunci când participanţii au mult de spus în legătură cu tema respectivă sau
au avut experienţe îndelungate şi intense legate de tema în discuţie.
2.4. Derularea sesiunilor focus-grupului
Focus-grupul a debutat prin invitarea persoanelor care corespundeau
cerinţelor stabilite anterior şi prezentarea acestora a unei scurte descrieri a
ceea ce înseamnă metoda focus-grup şi a temei acesteia. Prima sesiune a
avut un început mai greoi din cauza noutăţii acestei metode pentru
participanţi şi a durat aproximativ o oră şi jumătate. Momentul dificil a
fost depăşit după scurt timp, astfel încât prima sesiune, dar şi următoarea,
s-au derulat în condiţii optime. Prin intermediul acestor două sesiuni s-a
ajuns la saturaţie şi astfel s-a trecut la următoarea etapă a studiului –
analiza primară a datelor.
 Pe parcursul desfăşurării celor două sesiuni ale focus-grupului
s-au ivit o serie de situaţii care, credem noi, merită menţionate:
● În timpul desfăşurării focus-grupului s-au format „bisericuţe“, ceea
ce a dus la oprirea temporară a sesiunii şi a refocalizării discuţiilor pe
subiect.
● Au existat participanţi care încercau să monopolizeze discuţiile,
motiv pentru care sesiunea a fost întreruptă pentru a semnala problema,
astfel încât fiecare participant să îşi poată expune opinia.
● În unele situaţii a fost nevoie de intervenţia moderatorului pentru „a
da tonul“ discuţiilor, fiind nevoie în unele cazuri de stimularea directă a
participanţilor prin numire, pentru a-i determina să-şi expună opinia.
Acestea au fost cazuri izolate provocate de persoanele care adoptau rolul
de „gânditor“ al grupului.
● O situaţie îmbucurătoare a fost dorinţa de implicare a unor persoane
care iniţial nu au fost invitaţi, dar au fost captivaţi de temele puse în
discuţie. Prezenţa lor a fost acceptată în scop educativ şi nu a interferat cu
scopul studiului.
● Situaţia care m-a uimit a fost dorinţa participanţilor de a organiza o
a doua sesiune, în condiţiile în care am considerat că este un efort destul de
mare pentru ei să participe la o singură sesiune.
Din punct de vedere afectiv, pe timpul sesiunilor am remarcat o
întreagă gamă de sentimente care au pus în lumină polaritatea acestui
proces psihic. Cu toate că într-o primă fază am avut îndoieli în privinţa
implicării participanţilor în buna desfăşurare a sesiunilor, aceştia s-au
dovedit a fi conştienţi de importanţa unei implicări serioase în obţinerea
unor rezultate bune. Dinamica de grup a crescut în sens pozitiv, atitudinile
participanţilor faţă de activităţile desfăşurate şi în acelaşi timp a creat
condiţiile propice pentru discuţiile în contradictoriu. Am întâlnit în timpul
sesiunilor situaţii tensionate, dar şi situaţii destinse, ceea ce înseamnă că
această experienţă a fost foarte „colorată“ din punct de vedere afectiv.
3. Analiza datelor
Analiza datelor constă, într-o primă etapă (analiza primară), în
examinarea, clasificarea pe categorii, tabelarea sau recombinarea
observaţiilor acumulate în orice alt mod, pentru a atinge obiectivele
propuse, ţinând cont de câţiva factori precum: frecvenţa de apariţie a unor
informaţii, precizia lor şi implicarea emoţională [2], iar mai apoi a urmat
cea de-a doua etapă, cea a interpretărilor şi recomandărilor proprii (analiza
secundară).
Pentru început s-a impus clarificarea conceptului de influenţă socială
prin comparaţie cu cel de manipulare. Conceptul de manipulare s-a dovedit a
fi la îndemâna grupului, care a căzut cu uşurinţă de acord asupra
„substanţei“ sale. În viziunea participanţilor, manipularea este un act
voluntar, săvârşit de o persoană care are o anumită putere asupra ţintei şi
prin care se urmăreşte atingerea unui scop ascuns. Ideea principală care s-a
desprins din discuţie a fost aceea că prin manipulare săvârşim un act cu
caracter negativ, folosindu-ne de emoţiile ţintelor noastre pe care le
amplificăm în speranţa de a le sensibiliza şi de a le determina să urmeze o
conduită convenabilă sursei.
Conceptului de influenţă socială i s-a asociat ideea de necesitate şi
moralitate, subliniindu-se latura pozitivă a acestui proces, cât şi importanţa
lui în socializarea oamenilor. De asemenea, s-au identificat componentele
unui proces de influenţare: sursă, ţintă, context şi s-a pus accent pe
conştientizarea efectelor acesteia de către ţintă.
Procesul de influenţare, susţin participanţii, se derulează în strânsă
legătură cu mediul în care o persoană îşi desfăşoară activitatea, de cultura
acesteia, de grupul de indivizi din care face parte. Efectul influenţei asupra
ţintei depinde de voinţa acesteia, dar totuşi rezistenţa la influenţare este
sancţionată de societate sau de organizaţie prin respingere. Totodată, s-a
căzut de acord asupra faptului că procesul de influenţă socială este foarte
important în adaptarea oamenilor la mediul în care trăiesc.
Influenţa socială este văzută, ca şi manipularea, ca un fenomen
multidirecţional, dependent într-o oarecare măsură de interesele parti-
cipanţilor, de avantajele obţinute atât de către sursa influenţării, cât şi de
către ţinta acesteia.
Cel de-al doilea punct al discuţiei l-a reprezentat identificarea
particularităţilor procesului de influenţă socială în organizaţia militară.
Ideea unanim acceptată, în acest punct al discuţiei, ar suna în felul
următor: „în armată, influenţa socială este la ea acasă“. Această accepţiune
a fost motivată de grupuri prin specificul organizaţiei militare. Ierarhizarea
şi cultura specifică a organizaţiei militare amplifică fenomenele de
influenţă socială, uneori atingându-se puncte maxime ale acesteia.
Organizaţia militară, prin caracteristicile sale, este un mediu propice
pentru manifestarea influenţei sociale, dar prezintă o anumită
particularitate: influenţele exterioare, ca cele exercitate de societate, sau
cele inovatoare, exercitate de persoane cu idei diferite de cele general
acceptate întâmpină rezistenţă din partea sistemului.
Datorită acţiunilor specifice îndeplinite de către militari, influenţa
socială are un rol educativ, dar şi adaptativ, subliniindu-se cu această
ocazie importanţa comandanţilor în gestionarea tuturor proceselor
organizaţionale.
Participanţii au identificat drept surse ale procesului de influenţă
socială pe toţi cei care fac parte din organizaţia militară, cu specificaţia că
atributul influenţării este la îndemâna celor care sunt numiţi în funcţii de
comandă, care sunt învestiţi cu putere şi care utilizează instrumentele puse
la îndemână, ca de exemplu: normele de conduită militară, sistemul de
recompense şi pedepse etc.
Un rol deosebit de important s-a atribuit liderilor informali. Aceştia
pot facilita procesele de influenţă exercitate de comandanţi sau le pot
îngreuna, în funcţie de capacitatea acestora de a-i atrage de partea lor.
Totodată, influenţa socială este exercitată şi de grupurile mici de militari,
care, aflându-se sub presiune emoţională dintr-un motiv sau altul, pot
forma un „front comun“ prin care reacţionează împotriva stimulilor pe care
îi recepţionează ca fiind negativi.
Totuşi, cel mai important rol în acest proces îl joacă liderul formal –
ofiţerul. Ofiţerul este învestit cu putere şi exercită actul de comandă, faţă
de care participanţii au căzut de acord că este un act de influenţă, iar
modalităţile prin care se poate realiza acest lucru sunt multiple. Actul de
comandă este dependent de calităţile individuale ale persoanei care îl
exercită, stând în puterea acesteia să aleagă acele variante care aduc
rezultatele cele mai bune.
Actul de comandă este un act de influenţă socială când se respectă
principiile de bază ale acestui fenomen, adică are un efect pozitiv, nu este
subversiv, nu urmăreşte atingerea unui scop ascuns al sursei în detrimentul
ţintei. Dacă aceste principii suferă modificări, actul de comandă se
transformă într-un act de manipulare, care odată ce a fost conştientizat de
către subordonaţi, pot provoca reacţii adverse din partea acestora. Pentru
ca actul de comandă să fie eficient, în sensul celor discutate mai sus,
liderul trebuie să pună accentul pe câştigarea încrederii celor pe care îi
comandă, pentru a-şi creşte autoritatea, puterea, respectiv prestigiul.
Ultima temă a discuţiei a fost reprezentată de identificarea mecanismelor
procesului de influenţă socială. Grupurile au pornit de la ideea conform
căreia capacitatea de a influenţa pe subordonaţi este corelată cu
personalitatea indivizilor, dar şi cu aspecte indirecte ale vieţii.
O primă idee ce s-a desprins din discuţii a fost aceea că, fără să vrem,
jonglăm între influenţă şi manipulare. Aceste procese se combină inevitabil,
se continuă şi se completează reciproc. Având în vedere aspectele indirecte
care joacă un rol important în capacitatea de influenţare, prima impresie va
fi cea care va însoţi toate încercările ulterioare de influenţare. Totodată,
aspectul fizic (ţinuta), capacitatea empatică şi comunicativă, pregătirea
profesională susţin indirect procesele de influenţă.
În acelaşi timp, cel care doreşte să modifice comportamentele şi
atitudinile celor din jurul său se foloseşte de metode directe. Astfel prima
acţiune întreprinsă este stabilirea unui contact strâns şi apoi convingerea
subordonaţilor de importanţa săvârşirii unui anumit act. În opinia
membrilor grupurilor, apropierea de subordonaţi şi informarea continuă a
acestora în privinţa activităţii lor este una din cele mai bune variante de
influenţare, deoarece în acest mod se primeşte „aprobarea“ lor faţă de
deciziile luate.
4. Concluzii
Influenţa socială este un proces care apare ca rezultat al interacţiunilor
umane. Nu avem posibilitatea să împiedicăm apariţia acestuia, dar cu cât
suntem mai conştienţi de particularităţile acestuia, câştigăm posibilitatea
de a-l controla.
Influenţa socială devine un instrument eficace la îndemâna coman-
danţilor doar în momentul când aceştia devin conştienţi de „subtilităţile“
acestui proces, motiv pentru care atenţia ar trebui îndreptată în direcţia
studierii metodelor şi tehnicilor de influenţare, precum şi a condiţiilor sale
de eficienţă.
După cum am văzut, procesul de influenţare socială se derulează în
strânsă legătură cu cel de comunicare, motiv pentru care recomandăm o
atenţie sporită aspectelor de ordin formativ în raport cu formarea şi
dezvoltarea competenţei de comunicare a viitorilor ofiţeri. Efectele
procesului de influenţare cresc, din punct de vedere calitativ, în raport cu
competenţa de comunicare a comandanţilor, cu stilul lor de conducere şi
cu structura lor de personalitate.
Tendinţa participanţilor de a corela puterea cu care se exercită
influenţa socială cu contextul în care se derulează aceasta, scoate în
evidenţă o caracteristică extrem de importantă a viitorilor lideri –
„adaptabilitatea“.
Cu toate că în cadrul discuţiilor s-au promovat idei poate puţin prea
libertine în raport cu organizaţia militară, vorbind despre limitele în care se
poate exercita actul de conducere, membrii grupurilor au conştientizat
faptul că în situaţii de criză este foarte importantă creşterea intensităţii
influenţei sociale, în care conformismul, normativismul şi obedienţa ating
cote maxime în raport cu influenţa minoritară.
În raport cu starea psihologică a subordonaţilor, aceste fenomene pot
fi considerate negative, dar din punct de vedere al menţinerii puterii de
luptă a subunităţilor este un avantaj, deoarece un control mai puternic
poate salva vieţi. Tocmai din acest motiv este necesară dezvoltarea a ceea
ce numim leadership eficient, mai ales în situaţiile de criză.
 NOTE BIBLIOGRAFICE
[1] Krueger, R.A., Casey, M.A., Metoda Focus – Grup. Ghid practic pentru
cercetarea aplicată, Iaşi, Editura Polirom, 2005, pp. 94-100
[2] Ibidem, pp. 166-167

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Abrams, D., Hogg, M.A., Social Identification, Self-Categorization and Social

Influence. În: Hewsone, M., Stroebe W., „European Review of Social
Psychology“, vol. I, 1990
2. Atkinson, R.L., (coord.), Introducere în psihologie, Bucureşti, Editura Tehnică,
2002
3. Arădăvoaice, Gh., Comandantul şi arta de a conduce. Dimensiuni
psihosociologice şi deontologice, Bucureşti, Editura Sylvi, 2001
4. Blaine, L., Principiul Puterii, Bucureşti, Editura Alfa, 2001
5. Boncu, Ş., Psihologia influenţei sociale, Iaşi, Editura Polirom, 2002
6. Brehm, S.S., Social Psychology, Boston, Houghton Mifflin Company, 1990
7. Dulea, G., Sociodinamica grupului militar, Bucureşti, Editura Militară, 1991
8. Golu, P., Fenomene şi procese psihosociale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopdică, 1989
9. Guetzkow, H., Groups,Leadership and Men, Pittsburg, Carnegie Press, 1996
10. Joule, R.V., Beauvois, J.L., Tratat de manipulare, Bucureşti, Editura Antet, 1997
11. Mucchielli, A., Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de manipulare, Iaşi,
Editura Polirom, 2002
12. Neculau, A., Ferreol, G., (eds.), Minoritari, marginali, excluşi, Iaşi, Editura
Polirom, 1996
13. Rotaru, N., Comunicarea în organizaţia militară, Bucureşti, Editura Tritonic,
2005