Sunteți pe pagina 1din 4

Ministerul educațiiei, Culturii și Cercetării al Repubicii Moldova

Tema: Comunicarea artistică

Elaborat:Oselschi Pavel

Verificat:Lisnic Ina

Bălți,2019
Comunicarea artistică
xperienţa artistică a sec XX, dominată de căutarea febrilă a unor noi mijloace de expresie, de
complicarea structurilor formale, de sporirea capacităţii de semnificare a limbajului artistic, prin
punerea sa în configuraţii inedite, a îndepărtat arta de limbajul clasic, producând o ruptură în
planul expresiei, ceea ce a determinat ulterior o ruptură între artă şi public. A apărut astfel
problema accesibiltăţii artei, ce este de fapt o problemă a înţelegerii limbajului specific artei.
Astăzi, arta este abordată ca o formă de comunicare, ca un sistem de semne, un limbaj care
codifică un conţinut infomaţional specific, un fascicul de semnificaţii, pe care le comunică.
Comunicarea artstică are particularităţi ce o disting de comunicarea comună şi de cea ştiinţifică,
uneori chiar radical.
Analiza semiotică a operelor de artă ne poate dezvălui cum se schimbă raportul dintre operă şi
receptor, pentru a analiza problema accesibiltităţii şi a interpretării artei.
Imagine şi comunicare artistică.

Perspectiva semiotică şi comunicaţională asupra artei a făcut ca tradiţionalul concept de


comunicare artistică să beneficieze de interpretări şi abordări mai profunde şi mai aplicate.
Imaginea artistică este un semn complex, care uneşte organic expresia şi semnificaţia, un semn
capabil să trezească un lanţ de trăir şi reprezentări mentale în conştiinţa receptorului prin
forma expresivă şi alcătuirea originală.
Imaginea artistică este ”concretul semnificativ”. Condiţia dintotdeauna a artei este de a contopi
maximala semnificaţie cu maximala concreteţe.
Particularităţi ale limbajului artistic.
1. preponderent expresiv şi conotativ
2. preponderent reflexiv şi autoreflexiv
3. preponderent subiectiv şi afectiv
4. expresie unică, semnificaţii multiple
5. semnificaţiile depind de expresie (mijlocul de comunicare e mesajul)
6. ambiguu, polisemantic
7. semnificaţiile depind de context (istoric, cultural)
8. imprevizibil, tinde spre originalitate
9. conferă un caracter deschis operelor, ele suportă multiple lecturi, în funcţie de orizontul de
aşteptare şi patrimoniul cultural al receptorului
Procesul de receptare artistică.
– este un proces activ, unde receptorul participă creator. cuprinde mai multe faze: 1. percepţia
estetică (percepţia psihofizică a obiectului artistic) 2. emoţia estetică (trăirea) 3. înţelegerea şi
interpretarea 4. judecata de gust şi de valoare
– receptorul are statut privilegiat, care reproduce, în sens invers, structura activităţii creatoare
– în decursul procesului de receptare artistică o anumită cantitate de informaţie estetică se
pierde, în vreme ce alta se adaugă, a.î. intenţia autorului nu coincide întotdeauna cu
semnificaţia obiectivă şi contextuală a mesajului receptat
Raportul dinte valoare şi accesibilitate; raportul dintre arta şi public.
Paradoxul axiologic al artei este acela că originalitatea şi accesibilitatea se află într’un raport de
proporţionalitate inversă.
3 situaţii pot interveni în procesul de receptare:
1. operele au originalitate maximă şi redudanţă 0, codurile operei sunt complet diferite de
codurile receptorului, mesajul este ininteligibil
2. operele cu echilibru între orignialitate şi redundanţă, unde codurile receptorului se
întrepătrund cu cele ale operei, mesajul este inteligibil iar opera are valoare
3. operele sunt lipsite de originalitate şi au redundanţă maximă, informaţia estetică nouă e
egală cu zero, mesajul este inteligibil dar banal.
Conceptele de operă deschisă şi orizont de aşteptare.
Opera deschisă, concept întâlnit la Umberto Eco, se referă la proprietatea fundamentală a oricărei
structuri cu funcţie estetică de a fi deschisă semantic. Ea reclamă un consum estetic deschis, având
o rezervă nedefinită de înţelesuri.
Eco identitifică 2 grade deschidere: primul grad de deschidere, specific oricărei operecu funcţie
estetică, inclusiv artei clasice, unde artistul nu caută să construiască şi să comunice un mesaj
ambiguu şi al doilea grad, specific operelor avangardiste şi postavangardiste, cu un grad mare
de ambiguitate deliberată, care caută să angajeze total receptorul să colaboreze cu opera.
Lectura operei depinde de orizontul de aşteptare al receptorului, de patrimoniul său cultural şi de
întreaga sa experienţă estetică.
Opera este un cadru semiotic în care receptorul îşi proiectează întreaga sa experienţă estetică.
Nicio judecată de valoare asupra unei opere nu e definitivă, ea depinde de contextul cultural şi
istoric în care se produce aprecierea.
Libertatea de interpretare a operei este limitată, totuşi. Operele au nuclee teematice, care
organizează semnificaţiile în jurul lor.
Capacitatea unei opere de a provoca trăiri estetice şi peste veacuri, comunicând ceva esenţial
despre condiţia umană, ridică creaţiile artistice la rang de capodoperă.
Imaginea artistică ţine de formele de comunicare pe care le evidenţiem într-o pictură, să zicem,
tine de metode şi tehnici de compoziţie, de limbajul artistic, de caracterul său iconic, de semne şi
simboluri, etc. Pe când imaginarul artistic tine de arhetipuri, de imagologie, de imaginaţia
colectivă, de anumite mentalităţi şi credinţe, şi explică mai mult latura incoştientă, ţine de
forma de cunoaştere şi o vom analiza mai pe larg în capitolul arta ca formă de cunoaştere.
Revenind la imaginea artistică, ea uneşte partea materială cu cea expresivă, dând o latură personală
compoziţiei prin alegerea formelor, a culorilor, a metodelor şi a tehnicilor. Imaginea este
meşteşugul fiecărui creator şi se diferenţiază de celelalte opere nu atât prin mesaj, cât prin stil şi
particularităţi. Stilul este foarte important, pentru că el este singurul mod de a comunica eficient o
idee. Nu orice idee poate fi tradusă în alt limbaj, mai ales când e vorba de artele plastice. În
matematică noi cunoaştem adunările comutative. Ei bine, în materie de limbă nu e acelaşi lucru
dacă pun predicatul în faţa subiectului sau subiectul în faţa predicatului. Există o schemă logică a
gramaticii, pentru că altfel nu ne-am înţelege, însă libertatea stilului este nelimitată când vine vorba
de limbajul artistic. De aceea, putem analiza acele linii, tuse, culori, simboluri, care sunt atât
amprenta autorului cât şi un mod eficace de comunicare. Pentru că o operă comunica ceva şi în
acelaşi timp se comunica pe sine. În imaginea unei pânze putem ghici atât autorul cât şi ce a vrut
el să ne comunice. Imaginea artistică este atât partea materială, fizică, a unei opere artistice, dar şi
partea estetică, simbolică, expresiva şi originală care stârneşte anumite trăiri.
Însă se pune problema dacă receptorul este pregătit din punct de vedre cultural, spiritual, sensibil
sau imagologic să primească zestra pe care artistul a investit-o în pânză. Deci, imaginea nu poate
fi separată de imaginar. Numai că noi aici analizăm metodic. Imaginea se formează întotdeauna
pe pânza, dar imaginarul trece dincolo şi se afla în mentalul colectiv, sau în mintea celui care
vizionează acel tablou. Aşadar, de la imagine la imaginar are loc un act de decodificare a mesajului.
Acesta e posibil numai datorită faptului că se apelează la aceleaşi simboluri, la acelaşi mental
colectiv, uneori inconştient şi greu sesizabil de simplul spectator.
Imaginea vorbeşte de la sine numai când se suprapune perfect peste imaginar. Uneori nici măcar
artistul nu e conştient de toată zestrea imaginară pe care o deţine, de aceea mereu va fi surprins să
descopere forme noi. În alţi termeni, pentru a crea o imagine artistică, ai nevoie de imaginaţie. Iar
această imaginaţie nu vine de undeva din neant, ea se compune şi se cristalizează în timp şi e
trecută prin ochiul subiectiv al artistului. Deasemenea, formarea unei imagini, şi aici mă
refer la artele plastice, nu este posibilă fără o însuşire a tehnicilor şi mteodelor artistice. Toţi marii
artişti au trebuit să treacă mai întâi prin metodele didactice, ca mai apoi să se rupă de ele şi să
creeze noi forme de expresie. Aşa cum o vede Grigore Gerogiu, imaginea artistică reprezintă o
complexitate de semne ce unesc organic atât expresia cât şi semnificaţia. Este un semn capabil sp
trezească anumite trăiri în subiectul receptor, prin forma expresivă a conţinutului, prin stilul
original al operei.

S-ar putea să vă placă și