Sfântul Duh – viaţa Bisericii

Credinţa în Biserică este nedespărţită de credinţa în Duhul Sfânt (după cum

vedem şi în Crez) deoarece Duhul a fost dat Apostolilor la Cincizecime pentru a

edifica „Trupul lui Hristos” în istorie. Cea de-a doua parte a Simbolului de credinţă

niceo-constantinopolitan începe cu învăţătura despre Duhul Sfânt : „[Cred] Și întru

Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și

cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci”. Şi continuă: „Întru una sfântă,

sobornicească şi apostolică Biserică”.

Prin Duhul Sfânt, creştinii sunt botezaţi într-un singur trup, devenind temple

ale Duhului Sfânt (I Cor. 3, 16; Efes. 2, 21) şi formând trupul lui Hristos (Rom. 12, 4; I

Cor. 10, 17; 12, 27), poporul lui Dumnezeu (I Pt 2, 9-10).

"Duhul Sfânt Care S-a manifestat cu putere peste Biserica Apostolică în ziua

Cincizecimii a fost acelaşi Duh al lui Dumnezeu Care Se purta deasupra apelor la

începutul creaţiei (cf. Facerea cap. 1). Este Unul şi Acelaşi Duh Care inspiră orice

impuls creator al umanităţii şi Care comunică Evanghelia lui Hristos Cea una la

naţiuni diverse, în propriile lor limbi (F.A. 2). Există o noutate radicală şi o

continuitate neîntreruptă în lucrarea Duhului Sfânt cu privire la Biserică, umanitatea

cea nouă" (Ortodoxia şi Cultura, p. 178).

Cuvântul lui Dumnezeu descoperă prin Sine pe Tatăl şi Se descoperă pe Sine

prin Duhul, pe Care-L dăruieşte discipolilor Săi: „Luaţi Duh Sfânt" (In. 20, 22; 15, 26;

16, 13). Duhul este peste Fiul în toate manifestările Acestuia: Întrupare, Epifanie,

Schimbare la Faţă, Înviere (Lc. 4, 18) etc.

De aceea, există o legătură inseparabilă între iconomia şi misiunea Fiului şi

iconomia şi misiunea Duhului Sfânt. Prin lucrarea Duhului Sfânt în Fecioara Maria,

Tatăl pregăteşte venirea şi-L dăruieşte lumii pe Emanuel (Lc. 1, 35; Mt. 1, 23). La

manifestarea publică (epifania) a lui Iisus ca Mesia, cu ocazia Botezului în Iordan,

Duhul vine „ca” porumbel din cer peste El (In. L 32), căci „ Duhul Domnului este peste
Mine, căci Domnul M-a uns" (Lc. 4, 18-19). Duhul Se odihneşte în Fiul şi este trimis în

lume de Fiul (In. 15, 26; 16, 13-15) şi, aşa cum Fiul L-a slăvit pe Tatăl (In. 17, 4), tot aşa

Fiul va fi slăvit de Duhul Sfânt (In. 16, 4). El este trimis să comunice viaţa pe care a

dăruit-o Fiul (In. 10, 10): „Duhul este Cel Care dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic.

Cuvintele pe care vi le-am dat sunt Duh şi viaţă" (In. 6, 63). El este trimis să dea

„mărturie" despre Fiul, de aceea „Nimeni nu poate să spună: Domn este Iisus, decât în

Duhul Sfânt" (I Cor. 12, 3). El este şi Duhul Fiului, trimis de Tatăl în inimile noastre ca

să confirme că suntem „fiii" Săi, strigând „Ava, Părinte" (Gal. 4, 6).

Pentru că este Duhul înfierii, oricine-L contrazice pe Hristos Cel răstignit nu

este de la Duhul. Duhul conduce la Hristos şi-L aduce pe Hristos, totdeauna pe

Hristos – Unsul, Care poartă semnele cuielor. Cei ce caută Duhul lui Dumnezeu şi

darurile acestuia trebuie să le caute în adunarea (ekklesia-Biserica) care s-a constituit

la Cincizecime prin ungerea Duhului (F.A. 8, 1). Dumnezeu a ales să lucreze în şi

prin poporul Său uns, sacerdotal, care poartă pecetea Duhului ca arvună a împărăţiei

lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt este libertate, de aceea ia iniţiative şi-i antrenează pe oameni să

răspundă prin credinţă lui Hristos. 2 Corinteni 3, 17 : « Domnul este Duh, şi unde este

Duhul Domnului, acolo este libertatea ». Când iubim pe semenii noştri duhovniceşte, ca

urmare a iubirii noaatre faţă de Hristos, atunci Duhul din noi ne face liberi.

Adevărata libertate este trăirea în Duhul şi umblarea după Duhul (Gal. 5, 25). „Noi nu

umblăm după trup, ci după Duh" (Rom. 8, 4). El este Duhul

rezistenţei şi al mărturiei. El dă forţa martiriului, forţa de

a sta împotriva lumii şi de a contesta puterile răului, dar şi bucuria nemărginită a

împărtăşirii de profunzimea şi frumuseţea tuturor celor dăruite nouă, punţi şi

ferestre către Împărăţie.

Duhul caută să realizeze „plinătatea trupului" Bisericii, recapitularea tuturor

în Hristos. De aici, responsabilitatea misionară şi profetică a celor „unşi" (hristoşi), fie

prin Ungerea cu Mir (creştinii), fie prin Hirotonie (preoţii). Este de datoria creştinilor

să nu stingă Duhul nici în viaţa lor, nici în viaţa Bisericii ca instituiţie, nici în lumea
„din afară". „Nu stingeţi Duhul" (I Tes. 5, 19) este mai degrabă un avertisment,

deoarece Duhul nu poate să fie stins. Rugăciunea proprie Bisericii este: „Vino, Duhule

Sfânt", de aceea tainele Bisericii au în centrul lor epicleza, adică rugăciunea de

invocare, iar orice rugăciune a noastră mai importantă începe cu Împărate ceresc. În

acest sens, Sfântul Serafim de Sarov afirmă că: "scopul vieţii creştine este dobândirea

Duhului Sfânt; cu cât dobândim sau simţim mai mult harul Duhului Sfânt, cu atât

mai mult îl simţim şi-L avem prezent pe Hristos în inimile noastre".

Dacă prin cele patru acte mântuitoare (întrupare, jertfa, înviere şi înălţare) au

fost înlăturate în firea umană a lui Hristos toate piedicile, care stăteau în calea unirii

noastre cu Dumnezeu, punându-se în trupul Său îndumnezeit temelia mântuirii

noastre, prin Pogorârea Duhului Sfânt (Cincizecime), se pune început sălăşluirii

trupului îndumnezeit al lui Hristos, mai întâi în Sfinţii Apostoli iar apoi în toţi cei

care au crezut în El şi astfel ia fiinţă actual Biserica, prin extinderea trupului înviat şi

înălţat al lui Hristos în toţi cei care au crezut în El, facându-se trecerea de la obiectiv

la subiectiv, de la virtual ia actual. În acest sens, Pogorârea Duhului Sfânt este finalizarea

lucrării mântuitoare a lui Hristos, începută la întrupare, prin extinderea lui Hristos în

toţi cei ce cred şi apariţia trupului eclesial al lui Hristos, Biserica (al cincilea act al

mântuirii).

Astfel, uniunea intimă a Duhului cu Fiul şi reciprocitatea cu Fiul în plan intra-

trinitar sunt reflectate şi în lucrarea Persoanelor divine asupra persoanelor umane.

Fiindcă Duhul „rămâne” în Fiul în plan divin, este în noi numai când suntem adunaţi

în Fiul. Nu putem avea Duhul fără Fiul, nici pe Hristos fără Duhul. Comuniunea cu

Hristos nu se poate trăi decât în şi prin Duhul Sfânt, iar comuniunea cu Duhul Sfânt

nu se trăieşte decât în şi prin Hristos. Nu-L putem cunoaşte cu adevărat pe Hristos

fără Duhul, nici pe Duhul fără Hristos. Astfel, prin toată experienţa Bisericii, taina lui

Hristos se realizează într-o perspectivă trinitară. Biserica este Trupul lui Hristos

deoarece Acelaşi Duh al Fiului a unit toate membrele în Hristos ca fraţi ai Săi,

punându-i astfel într-o relaţie filială cu Tatăl „Toţi câţi sunt mânaţi de Duhul lui

Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu" (Rom. 8, 14).

 Duhul este şi garantul şi instrumentul prezenţei lui Hristos în istoria şi în

misiunea Bisericii, fiind Duhul Adevărului (In. 16, 13), Cel ce călăuzeşte Biserica în

pelerinajul ei către Împărăţie.

Dacă iconomia, ca răscumpărare, începe de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt,

mântuirea personală ca restaurare şi ca sfinţenie începe cu Persoana Duhului Sfânt,

Care vine Cel dintâi în inima omului, pregătind cale de intrare şi loc de odihnă lui

Iisus nedespărţit de Tatăl (aceasta este chenoza Duhului). „Pe Duhul Sfânt îl primim la

botez. Dar, fiindcă Acesta este numit Duhul lui Dumnezeu şi Duhul Fiului, de aceea prin

Duhul primim şi pe Tatăl şi pe Fiul" (Marcu Ascetul, „Despre Botez", în Filocalia I, p.

297-298). Astfel, spaţiul uman devine loc de întâlnire a Persoanelor Sfintei Treimi,

templul Duhului Sfânt, căci Duhul, prin chenoza Sa, pregăteşte acest locaş. Cf. Romani

8, 16,26: „Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui

Dumnezeu... De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne

rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite”. La fel, Duhul

este Cel Care pune persoana umană în faţa altei persoane, constituind astfel relaţii de

comuniune după modelul treimic. Duhul Sfânt dăruieşte darurile şi binecuvântările

împărăţiei lui Dumnezeu (Gal. 5, 22-25; 6, 8; Rom. 5, 5).

Iisus Hristos îi cheamă pe toţi la unire şi-i adună pe toţi în împărăţia Sa prin

Duhul Sfânt: „ Odinioară, când Cel Preaînalt S-a pogorât pe pământ, a amestecat limbile şi a

împrăştiat popoarele; iar acum când a împărtăşit limbile de foc, El a chemat toate neamurile la

unire. Să slăvim cu o voce pe Duhul cel Preasfânt" (Condac, Duminica Rusaliilor). Duhul

Sfânt face posibilă şi reală, aici şi acum, prin medierea sacramentală a Bisericii,

Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, invocarea Duhul Sfânt este indispensabilă pentru

actualizarea Întrupării, Paştelui, Morţii şi Învierii lui Hristos, prin cuvânt şi prin

Taine.

Ca viaţă nouă în Hristos prin Duhul Sfânt, Biserica este o comunitate

sacramentală. Unitatea ei este realizată şi manifestată prin Tainele Bisericii, în mod

special prin Botez, Euharistie şi Hirotonie.

 Comuniunea creştinilor în Biserică este κοινωνία των άγίων (communio

sanctorum/sanctorum communionem), adică comunitatea sfinţilor, a celor botezaţi şi, în

acelaşi timp, participarea lor la cele sfinte, comuniunea/împărtăşirea lor cu Sfântul

Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. De la începuturile Bisericii, cele

două aspecte erau inseparabile. În Liturghia euharistică, preotul spune: Sfintele

sfinţilor! (Ta hagia tois hagiois) iar răspunsul credincioşilor este: Unul Sfânt, unul Domn,

Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin.

Astfel, din punct de vedere ortodox, nu există nici disociere, nici opoziţie, nici

o prioritate sau alta, dar nici confuzie între lucrarea Fiului şi a Duhului în Biserică.

Tocmai datorită relaţiei interioare dintre Persoanele divine, şi în plan iconomic,

niciodată o Persoană divină nu e fără Cealaltă şi fără specificul Aceleia. Tot ce

lucrează Hristos lucrează prin Duhul. Tot ce lucrează Duhul o face în şi prin Hristos,

ca ducând la desăvârşire opera creatoare şi îndumnezeitoare a Sfintei Treimi.

Creşterea „omului duhovnicesc", dezvoltarea spirituală a celui botezat, se face

sub influenţa Duhului Sfânt (Efes. 3, 14-21): „ Tu, Mângâietorule preabun, Dumnezeule,

eşti săvârşitorul Sfintelor Taine ale Bisericii. Prin Tine m-am născut a doua oară, m-am

înnoit şi m-am apropiat de Dumnezeu. Prin Tine m-am pecetluit cu Ungere împărătească,

sălăşluindu-mă de partea lui Dumnezeu, prin dăruirea darului Tău. Prin Tine m-am învred-

nicit de masa cea fără de moarte a Tainelor celor făcătoare de viaţă, făcăndu-mă în chipul lui

Hristos şi dumnezeu după dar. Tu eşti Lucrătorul preoţiei; Ajutătorul spre înfrânare al celor

însoţiţi; Dătătorul curăţiei celor feciorelnici şi Povăţuitorul către pocăinţă al celor ce se întorc.

Tu, ajută-mi şi mie celui ce mă primejduiesc, sprijineşte neputinţa mea, cu puterea Ta cea

negrăită" (Ghenadie Scolasticul, Rugăciune). El este factorul activ în sfinţirea

umanităţii şi a lumii, care nu este altceva decât intrarea împărăţiei lui Dumnezeu în

istorie. Întreaga spiritualitate stă sub semnul chemării Duhului Sfânt: „Vino la noi,

Duhule Sfânt, fă-ne părtaşi sfinţeniei Tale, luminii celei neînserate, vieţii celei dumnezeieşti a

împărtăşirii celei cu bun miros" (Canon, Luni după Rusalii, Penticostar, ed. 1973, p. 369).
 Duhul Sfânt realizează sfinţirea omului şi a cosmosului împărtăşindu-ne harul

(haris) dumnezeiesc. Harul este energia sau lucrarea necreată dumnezeiască, izvorâtă

din fiinţa lui Dumnezeu, prin care ni se comunică iubirea, ajutorul, viaţa, sfinţenia lui

Dumnezeu (dumnezeirea împărtăşită). Actualizarea harului divin se arată în mod

practic în darurile Duhului Sfânt, care reprezintă rodirea harului în libertatea omului.

Duhul Sfânt, Duhul comuniunii, este Cel ce ţine întreg Trupul împreună.

Duhul este Cel ce dăruieşte multitudinea harismelor şi acelaşi Duh strânge laolaltă

pe cei cu diferite daruri. De aceea, părintele Stăniloae, când descrie lucrarea Duhului

Sfânt în lume şi Biserică, numeşte pe Duhul fie „legătură spirituală”, care acţionează

între oameni, fie „fluid de viaţă făcător”1, în care şi din care trăiesc toţi membrii

Bisericii, sau „principiu unificator”, „forţă integrativă”, „putere de coeziune”2, „forţă

unitară” în comunitate. Vedem, din aceste numiri, că Duhul Sfânt este acel

„dynamis” care constituie Trupul lui Hristos, conferindu-i caracterul său catolic,

sobornicesc, de unde determinanţii folosiţi pentru a caracteriza puterea Duhului

Sfânt.

Reprezentând relaţia vie între Tatăl şi Fiul, Sfântul Duh fundamentează co-

muniunea vie între credincioşi şi între credincioşi şi Dumnezeu şi de aceea El are

rolul său deosebit în întemeierea şi susţinerea Bisericii ca unitate de comuniune, ca unitate

în diversitate. El nu anulează unitatea, la fel cum nu anulează nici diversitatea, fiind

creator şi susţinător al unităţii în diversitate.

Sfântul Duh este Persoana divină care face din persoana umană un rug aprins,

Care ne umple de lumina lui Hristos cu condiţia să ne regăsim cu adevărat în El.

Sfântul Duh a dat naştere în mod văzut Bisericii şi tot El este Cel care menţine Bise-

rica descoperind credincioşilor prezenţa mântuitoare a lui Hristos. „Duhul e

„legătura” de iubire între fiecare credincios cu Dumnezeu şi cu semenii săi şi izvorul

viu din care răsar şi cresc în unitate darurile tuturor mădularelor, ca tot atâtea forme

în care-şi pot manifesta iubirea lor faţă de Dumnezeu şi întreolaltă, ca tot atâtea

1
Este vorba de o imagine folosită de Stăniloae în mai multe studii şi care face aluzie la Vechiul Testament, prin
analogia sa cu suflul (rouah) şi cu ritualul Mirungerii.
2
D. Stăniloae, „Sfântul Duh şi sobornicitatea Bisericii”, p. 44-45.
forme prin care ele se depăşesc pe ele însele, depăşesc limitele lor individualiste,

realizând un continuu progres în unitatea fără sfârşit a iubirii strâns legate de

sfinţenie. Duhul Sfânt este astfel izvorul iubirii şi ca atare niciodată nu încetează de a

ne înnoi şi îmbogăţi” 3.

Prezent în întrega Biserică şi în fiecare credincios în parte, Duhul Sfânt este în

acelaşi timp Duhul comuniunii celei mai intimi dintre om şi Dumnezeu şi între

oameni. El este arhitectul (plugarul – după Sf Vasile cel Mare), care edifică Trupul lui

Hristos ca Biserică, adunându-i pe toţi în Hristos. El este dirijorul sau şeful de

orchestră care face ca diversitatea personală să se adune şi să sune atât de frumos; El

este în acelaşi timp şi resortul intim care face ca fiecare persoană, prin diversitatea

darului ei, să intre în simfonia eclesială. Biserica este Trup al lui Hristos tocmai

pentru că Duhul Fiului îi adună pe toţi cei ce cred ca fraţi ai lui Hristos şi între ei,

punându-i într-o relaţie filială faţă de Tatăl. El este Persoana susţinătoare de relaţie,

care face din locul sau spaţiul de întâlnire, care este Biserica, un loc sau spaţiu al

comuniunii personale şi loc de viaţă, adică loc şi spaţiu al mântuirii sau sfinţirii.

Bibliografie:

1. Pr. Ion BRIA, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, vol. 1, Sibiu, 2009, pp. 282-

342.

2. Pr. Sorin SELARU, Biserica – laborator al învierii. Perspective asupra eclesiologiei

Părintelui Dumitru Stăniloae, Bucureşti, 2014, pp. 129-144.

3
D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă vol. II, ed. 1997, p. 214.