Biserica – spaţiul mântuirii

Terminologie:
Cuvântul grecesc ἐησί (lat. ecclesia), termen prin care Noul Testament
desemnează Biserica, înseamnă adunare, convocare sau comunitate a celor aleşi/chemaţi
(ὲτοι). Verbul ekkaléo (ἐέ) înseamnă alegere, chemare. Aşa erau numite primele
comunităţi creştine, care se adunau pentru săvârşirea Euharistiei. Şi, de fapt, ekklesia în Noul
Testament apare sub forma comunităţilor „convocate" în numele lui Hristos: „Biserica lui
Dumnezeu (ekklesia tou Theou — ecclesia Dei), care este în Corint, celor sfinţi întru Iisus
Hristos, chemaţi să fie sfinţi împreună cu toţi cei care cheamă numele Domnului nostru Iisus
Hristos în tot locul... " (I Cor. 1, 2).
În majoritatea limbilor de sorginte latină acest termen desemnează Biserica, atât în
sens general, cât şi particular de locaş de cult (Eglise, Chiesa, Iglesia). Limbile slave şi
germanice au extins numele folosit pentru locaşul de cult la dimensiunea generală a Bisericii.
Astfel, cuvîntul grecesc kyriakê („casă împărătească”) a devenit: Kirche, Church, церковь -
ţercovi. Aşa s-a întâmplat şi în limba română, unde cuvântul Basilica, de la grecescul
βασιλική – „comunicare a împăratului, locul unde împăratul administrează dreptatea”, a dat
biserică.
Din punct de vedere ortografic, atunci când se vorbeşte de Biserică în general, fie în
înţeles dogmatic de Trup al Hristos, fie canonic, când se desemnează Biserica Ortodoxă sau o
anumită Biserică locală, se foloseşte termenul cu majusculă (Biserică). Când se vorbeşte
despre biserică în calitate de locaş de închinare, adică locul unde se adună credincioşii pentru
cult, se scrie cu literă mică, fiind nume comun (biserică).
Ἐησί a fost folosit de traducătorii Septuagintei, alături de συναγγὴ, pentru a
traduce evreescul qahal (adunare politică şi cultuală). El implica o insistenţă specială pe
unitatea organică a poporului ales, înţeles aproape ca o entitate sacră. Biserica creştină este, de
asemenea, un Popor, Poporul sfânt, Poporul lui Dumnezeu, „seminţie aleasă, … neam sfânt,
popor agonisit de Dumnezeu” (I Petru 2, 9)1. Există astfel o continuitate între Noul şi Vechiul
Testament, mărturie stând şi imaginile folosite pentru a desemna Biserica creştină: templu (1
Cor 3,16), popor al lui Dumnezeu (Evrei 4,9) sau felul in care Pavel utilizeaza imaginea
măslinului pentru a lega comunitatea creştina de profeţiile VT. Israel este un popor mic, dar

1
G. Florovsky, Les voies de la théologie russe, Paris, 1991, p. 15.
ales de Dumnezeu, cu o misiune precisă. Biserica este „adevăratul Israel” sau Israel ce va să
vină, adevăraţii judecători ai lui Israel (cf. Matei 19, 28).
Este normal să existe continuitate, deoarece există o singură operă mântuitoare a lui
Dumnezeu, deoarece Biserica există de la întemeierea lumii, iar ceea ce găsim în VT sunt
doar prefigurări ale „noii creaţii” ce se împlineşte o dată cu venirea Mântuitorului.
Dar tot aşa cum mesajul Evangheliei este, pe de o parte împlinire a Legii celei Vechi,
iar pe de altă parte noutate absolută a trăirii în Hristos, tot aşa există şi discontinuitate sau
ruptură, mai ales în ceea ce priveşte categoriile instituţionale ale VT, cum ar fi sacrificiul şi
preoţia. Chiar şi termenii, odată sinonimi în LXX, ecclesia şi synagoge încep să se
diferenţieze din ce în ce mai mult, până a deveni chiar exclusivi, şi aceasta chiar din literatura
primului secol creştin – vezi, de exemplu, expresia: „sinagoga lui Satan” (Ap 2, 9; 3, 9)2.

Adunările creştinilor din Noul Testament, fără să rupă legătura cu Legământul cel
Vechi, trăiau şi mărturiseau conştiinţa vie atât a originalităţii mesajului lor, cât şi a identităţii
lor specifice. Mesajul celor adunaţi în Biserică era fundamentat pe Învierea Domnului, pe
pogorârea Duhului Sfânt şi pe certitudinea că Împărăţia a venit în lume. Puternicul sentiment
eshatologic, care anima lăuntric viaţa primelor comunităţi ale creştinilor (cf. FA 11, 26), face
ca aceştia să se simtă „împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Ef. 2, 19),
„Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu” (Evrei 12, 23),
„templu al lui Dumnezeu” (I Cor. 3, 16), „popor al lui Dumnezeu” (Evrei 4,9), „trupul lui
Hristos” - Rom. 12, 4 ; I Cor. 12, 13, 27, Ef. 1, 22-23; 5, 23; Col. 1, 18, „mireasa lui Hristos”
- Apoc. 21, 2; 22, 17, „seminţie aleasă,… neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (I Petru
2, 9).

Constituire:
Mântuitorul însuşi a anunţat întemeirea Bisericii, atunci când îi spune lui Petru: „Şi Eu
îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor
birui” (Mt. 16, 18). Faptul alegerii ucenicilor şi trimiterea lor la propovăduire marchează
specificitatea Bisericii creştine: „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi
legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Mt. 18, 18).
Proclamând venirea iminentă a Împărăţiei lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos nu
lansează mesajul său în vid: alege ucenici, îi învaţă calea spre Împărăţie. Susţinerea unor
afirmaţii, precum cea a lui Loisy, după care : „Iisus anunţa împaraţia lui Dumnezeu, dar ceea
2
Cf. B. Bobrinskoy, Le mystère de l’Eglise, Cerf, 2003, p. 49.
ce sosi fu Biserica”, ţine în primul rând de un nestorianism eclesiologic, care desparte radical
între Biserică şi Împărăţie, fără să vadă legătura dintre ele: ucenicii pun în practică Evanghelia
iubirii şi a jertfei a unui Dumnezeu bun şi milostiv, izvor de viaţă, de comuniune şi de fericire
veşnică.
După Paşti, şi mai ales după pogorârea Duhului Sfânt, ucenicii au început sa se adune
în ekklesia. În cartea Faptele Apostolilor întâlnim, de fapt, descrierea modului în care era
organizată comunitatea creştină primară. Astfel în cap. 2, 42-47 se spune despre cei cei urmau
lui Hristos că „stăruiau în învăţătura apostolilor şi în koinonia-comuniune, în frângerea
pâinii şi în rugăciuni. Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi
vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare
zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru
bucurie şi întru curăţia inimii. Lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul
adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau”.
Fundamentul acestei conştiinţe şi trăiri originale este legat direct de persoana lui Iisus
Hristos (Ef. 2, 20). Biserica este întemeiată sau instituită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos
în persoana Sa, prin întrupare – numită, de Părinţi, uşa Bisericii –, jertfă, înviere şi înălţare.
Toate aceste acte i-au marcat umanitatea asumată, având şi consecinţe eclesiologice. Biserica,
poporul lui Dumnezeu, are „răscumpărarea prin sângele Lui” (FA 20, 28; Col. 1, 14).
Creştinii formează o comunitate prin existenţa lor în Hristos (Gal. 2, 20) (expresia „în
Hristos” – apare de 64 de ori în corpusul paulin). Acest sentiment de trăire comună în Hristos,
de apartenenţă reciprocă, este consecinţa unei noi vieţi şi a comuniunii în acelaşi mesaj
evanghelic (credinţă), dar mai ales al împărtăşirii euharistice cu acelaşi Hristos. Dumnezeu
este Cel Care-i „convoacă” pe cei care-I aparţin, ca să intre într-un nou legământ şi într-o
nouă comuniune cu El: „Credincios este Dumnezeu, prin Care aţi fost chemaţi la comuniunea
(koinonia) cu Fiul Său Iisus Hristos, Domnul nostru” (I Cor. 1, 9). Toţi cei ce participă la
Hristos astfel formează un singur trup : Trupul lui Hristos – Biserica: „Iar voi sunteţi trupul
lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte” (I Cor. 12, 27).
Înainte de Cincizecime, fundamentul Bisericii era deci pus, dar numai în Trupul
personal al lui Hristos. Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime face posibilă comunicarea
operei mântuitoare realizată de Hristos în umanitatea Sa personală către fiinţele umane,
constituindu-se real Biserica. Cincizecimea reprezintă astfel împlinirea acţiunii mântuitoare şi
inaugurarea unei noi gândiri şi trăiri în Duhul.
De fapt, Duhul noii vieţi este principiul existenţei şi vitalităţii Bisericii (FA 9, 31), Cel
ce asigură atât diversitatea harismelor, dar şi Cel ce constituie şi menţine în unitate Trupul lui
Hristos: „Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh” (I Cor. 12, 4), „Şi toate acestea le lucrează
unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte” (I Cor. 12, 11).
Din punct de vedere istoric, întreaga operă a lui Hristos, cuvintele şi faptele Lui se
răsfrâng asupra Bisericii, ca asupra propriului Său trup: „Care cu revărsarea preţiosului Tău
sânge ai întemeiat Biserica, iar cu moartea Ta ai ridicat-o, cu învierea ai săvărşit-o, cu
înălţarea ai binecuvântat-o şi cu pogorârea Sfântului Duh ai sfinţit-o şi ai lăţit-o” (Rugăciune
la punerea de temelie a Bisericii, Molitfelnic, ed. 1976, p. 495-496). Din coasta lui Iisus, pe
Cruce, s-a născut Biserica, spun Părinţii Bisericii: „Aşa cum Eva s-a format din coasta lui
Adam, adormit, tot aşa Biserica s-a născut din inima străpunsă a lui Hristos pe Cruce”
(Metodiu de Olimp).
Despre întemeierea Bisericii, părintele Stăniloae afirmă: „Prin întrupare, Răstignire,
înviere şi înălţare, Hristos pune temelia Bisericii în trupul Său. Prin acestea Biserica ia fiinţă
virtual... În mod actual, Biserica ia fiinţă la Cincizecime, atunci când Duhul Sfânt coboară
peste apostoli, facându-i primele mădulare ale Bisericii, primii credincioşi în care se extinde
puterea trupului pnevmatizat al lui Hristos” (T.D. vol 2, p. 196).
Biserica reprezintă astfel finalitatea lucrării mântuitoare a Domnului Hristos, Care,
prin trimiterea Duhului Sfânt la Cincizecime, face să se extindă viaţa îndumnezeită a trupului
Său deplin pnevmatizat în toţi cei care, botezaţi în numele Sfintei Treimi, se împărtăşesc de
aceleaşi Sfinte Taine şi stau sub ascultarea ierarhiei bisericeşti de succesiune apostolică.
Biserica este tocmai această extindere a lui Hristos în oameni, acest laborator în care se
realizează asemănarea oamenilor cu Hristos Cel înviat, adică îndumnezeirea.
Din punct de vedere hristic, Biserica este o întrupare şi o înviere continuă, iar din
punct de vedere pnevmatic, o Cincizecime continuă. Prin Duhul Sfânt pătrunde în inimi Însuşi
Hristos, dar aceasta întrucât trupul Lui s-a pnevmatizat în mod culminant prin Duhul, care a
penetrat şi copleşit cu totul trupul lui Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Precum
Hristos a spus despre Sine: „Iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul zilelor” şi de aceea putem
serba Epifania (Crăciunul) pururea, aşa şi despre Duhul a spus: „Va fi cu voi în veac” şi de
aceea putem serba şi Cincizecimea pururea”3.
Biserica însăşi trebuie înţeleasă paradoxal, ca arvună a învierii sau a vieţii veşnice dar
şi aflându-se în drum spre înviere. Prin Capul său, Mântuitorul Iisus Hristos, ea este în stare
de înviere dar ea încă n-a ajuns, prin membrii săi, în starea de înviere. De aceea ea repetă

3
Ioan Gură de Aur, In Sanctam Pentecostem, apud D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă II, Ed.
IBMBOR, ediţia 2-a, Bucureşti, 1997, p. 131. (citată mai jos TD)
drumul lui Hristos de la Cruce la înviere, pentru a face posibilă credincioşilor ajungerea la
starea de înviere a lui Iisus Hristos.
În Biserică deoarece este trupul Său eclesial trăim viaţa în Hristos. În acelaşi timp, în
Biserică, prin har, îl avem pe Duhul Sfânt şi harul Său mântuitor, care ni-L fac pe Hristos
prezent. Unirea cu Hristos este simultan încorporare în trupul Său prin împărtăşirea Duhului
Sfânt, prin Sfintele Taine şi ierurgii. Prin Sfintele Taine se oferă în mod personal viaţa lui
Hristos în Biserică; prin Taine creşte, se lărgeşte şi se hrăneşte Biserica, Trupul lui Hristos.
Ele sunt centrul Bisericii şi condiţia indispensabilă pentru creşterea ei; în acelaşi timp, numai
în trupul eclesial, Biserica, se săvârşeşte Liturghia şi se împărtăşeşte Euharistia.

Biserica – icoană a Preasfintei Treimi

Taina Bisericii este atât de legată de taina Preasfintei Treimi, încât prima nu poate
exista fără a doua. Ele nu sunt două realităţi paralele, fără puncte de întâlnire, ci există cu
adevărat un transfer de viaţă între Sfânta Treime şi Biserică, care face din ultima o taină sau
un sacrament trinitar. În viaţa Bisericii este „împletită” viaţa Sfintei Treimi 4, spune frumos
Părintele Stăniloae, continuându-l pe Origen cu a sa formulă celebră: Biserica este plină de
Treime5.
Întreaga viaţă sacramentală a Bisericii este o introducere şi o afundare în taina sau viaţa
comuniunii trinitare şi, în acelaşi timp, o sălăşluire a vieţii trinitare în oameni, arătată în cultul
ortodox prin faptul că Sfintele Taine încep cu formula: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui
şi a Fiului şi a Sfântului Duh”. Biserica este „o comuniune de iubire scăldată în relaţiile de
iubire infinită ale Sfintei Treimi”6, spune părintele Stăniloae. Ea trăieşte în „oceanul
tripersonal” al iubirii şi vieţii divine: „în Biserică suflă Duhul iubirii dintre Tatăl şi Fiul care
aduce şi sădeşte în oameni iubirea filială faţă de Tatăl şi simţirea iubirii Tatălui faţă de Fiul şi,
prin El, faţă de cei uniţi cu El în trupul Bisericii. Suflul acestei iubiri, aduse în noi prin Duhul,
a creat lumea şi suflul ei o reface ca Biserică”7.
Ca adunare a oamenilor în iubirea Preasfintei Treimi, viaţa Bisericii este plină de
intersubiectivitatea transcendentă divină, devenită lăuntrică ei prin faptul că este viaţă în
Dumnezeu. Sfinţirea oamenilor în cadrul Bisericii lui Hristos înseamnă astfel îndumnezeirea
lor prin har, participarea la iubirea şi viaţa veşnică a Sfintei Treimi, scopul credincioşilor fiind

4
Cf. „Sinteză eclesiologică”, în rev. Studii Teologice, nr. 5-6/1955, p. 271.
5
ORIGEN, Selecta in Psalmos, XXIII, 1 ; P.G. t. XII, col 1265; citat de STANILOAE, în Le génie de l’Orthodoxie,
DDB, Paris, 1985, p. 115.
6
TD II, p. 146.
7
TD II, p. 147.
acela de a „exprima unitatea însăşi a Sfintei Treimi” 8. Biserica este umanitatea restaurată în
unitatea treimică.
Mântuitorul Hristos, înainte de jertfa Sa pe cruce, s-a rugat Tatălui pentru realizarea
între ucenicii Săi şi între toţi cei ce vor crede în El, a unei unităţi după modelul trinitar:
„Pentru ca toţi să fie una; după cum Tu, Părinte, eşti întru Mine şi Eu întru Tine, tot astfel, şi
ei să fie una întru Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (In. 17, 21). Acest „după
cum” sau „precum” trinitar este vital pentru viaţa noastră eclesială. Mitropolitul Kalistos Ware
spune în acest sens că noi oamenii, „chipuri ale Treimii, suntem chemaţi să închipuim pe
pământ mişcarea de perihoreză din Dumnezeu, reproducând aici dragostea reciprocă care
trece neîncetat în ceruri între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”9.
De aceea, în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, „Biserica este chipul lui
Dumnezeu, ca una ce lucrează în credincioşi aceeaşi unitate ca cea din Dumnezeu”10, iar, mai
înainte, în secolul al III-lea, un Părinte al Bisericii precum Ciprian al Cartaginei spunea că
unitatea Bisericii îşi are originea în „unitatea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”11. Pentru
că Biserica nu este doar o adunare de oameni care împărtăşesc aceleaşi idei sau idealuri
despre viaţă, ci comuniune specială de persoane care participă şi se împărtăşesc în comun de
viaţa veşnică şi infinită a comuniunii trinitare: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi
dragostea lui Dumnezeu şi comuniunea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Cor. 13, 13).
Fiul ne comunică experienţa vieţii în comuniune cu Tatăl şi cu Duhul, ridicându-ne în
comuniunea trinitară. Duhul Sfânt ne comunică înfierea noastră de către Tatăl prin Fiul,
coborând pe Fiul în inimile noatre şi adunându-ne în Biserică. Viaţa creştină, structurată după
chipul Sfintei Treimi, este viaţă în Hristos: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”
(Galateni 2, 20), „pentru mine viaţa este Hristos” (Filipeni 1, 21); este sălăşluire a Duhului
Sfânt în om: „Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi” (Romani 8, 9); este înfiere a noastră de
către Tatăl: „celor ce cred în numele Lui le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan
1, 12). Ea este comuniune de viaţă cu Sfânta Treime Însăşi (Ioan 14, 23), o sălăşluire a lui
Dumnezeu în noi şi a noastră în Dumnezeu (I Ioan 4, 12-16). Astfel, lucrarea dumnezeiască în
viaţa Bisericii nu este numai lucrarea Tatălui singur, nici a Fiului singur, nici a Duhului Sfânt
singur, ci a tuturor Persoanelor Sfintei Treimi împreună. „Această casă Tatăl a zidit-o, Fiul a
întărit-o, Duhul Sfânt a înnoit-o”, se spune în Troparul de la slujba de sfinţire a noii biserici.
8
Sf. MAXIM Mărturisitorul, Ambigua, P.G., t. XCI, col. 119; citat de STANILOAE, în Le génie de l’Orthodoxie,
p. 115.
9
K. WARE, L’île au-delà du monde, Cerf et Sel de la Terre, Paris, 2005, p. 51.
10
Mistagogia, citat de STĂNILOAE, în Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, IBMBOR, 2004, p.
643.
11
Sf. CIPRIAN, De Orat. Dom., 23: PL 4, 536.
 De aceea, în perspectiva Părintelui, relaţiile trinitare constituie, pe de o parte, un model
unic şi etern al relaţiilor dintre oameni în Biserică iar, pe de altă parte, o sursă de putere, care
stabileşte şi adânceşte sacramental aceste relaţii şi relaţia oamenilor cu Dumnezeu.
Biserica vine din Treime, este structurată după chipul Ei, trăieşte iubirea treimică şi
înaintează permanent către Ea: „Fiindu-ne în acelaşi timp revelată şi mai presus de orice
înţelegere, ea constituie baza, rezerva infinită, puterea şi modelul pentru comuniunea noastră
progresivă eternă, dar în acelaşi timp ne îndeamnă la o continuă gândire şi creştere spirituală,
ajutându-ne să depăşim continuu orice treaptă atinsă a comuniunii noastre personale, cu
Dumnezeu şi între noi şi să facem eforturi pentru o înţelegere tot mai aprofundată a misterului
comuniunii supreme”12.

Biserica e cunoscută şi se manifestă sub diverse titluri şi anume:

a. Trupul lui Hristos (soma Hristou - corpus Christi - Rom. 12, 4; I Cor. 12, 13, 27), adică o
comuniune care trăieşte din Hristos şi în Hristos. Există un singur trup şi în acest trup, El este
Capul (Col. 1, 18), iar creştinii, membrele Sale. Cf. Ef. 1, 22-23: „Şi toate le-a supus sub
picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este trupul Lui,
plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi”. În unitatea Trupului Său („un singur Dumnezeu şi
Tată al tuturor” (Efes. 4, 4-6), există o diversitate de membre, de slujiri şi de daruri (cf. I Cor.
12) care sunt conectate unele cu altele, ca să nu mai existe dezbinare în trup, ci comuniune şi
compasiune reciprocă: „Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă cu el, dacă un
mădular este cinstit, toate mădularele se bucură cu el” (I Cor. 12, 26).
Hristos este Capul Bisericii deoarece are ceva comun cu cei ce constituie Trupul Său,
şi aceasta este umanitatea Sa13; dar, în acelaşi timp, are ceva care-i oferă poziţia distinctă de
cap, şi acest lucru este dumnezeirea Lui. În unitatea Hristos-Biserică există o distincţie între
cap şi trup, între umanitatea credincioşilor care, chiar dacă îndumnezeită nu poate să se
transforme în Hristos – Capul. Diferenţa fundamentală consistă în faptul că acest cap este
Dumnezeu după natură iar umanitatea credincioşilor nu poate deveni o parte a capului cum se
întâmplă cu umanitatea personală a lui Hristos. Ea rămâne pe veci Trupul unit cu Capul său.
Biserica este „Hristos extins cu trupul Său îndumnezeit în umanitate, sau umanitatea
aceasta unită cu Hristos şi având imprimat în ea pe Hristos cu trupul Său îndumnezeit” 14. Este

12
TD I, p. 96.
13
« El este capul umanităţii reunite în El, deoarece S-a făcut om şi pentru că a Înviat ca om ». Cf. TD II, p. 141.
14
TD II, p. 138.
viaţa divină comunicată, care „dilată viaţa lui Hristos în trupul Său asumat şi, prin el, în toţi
oamenii care se deschid Lui” 15.
Este adevărat că Părinţii descriu Biserica într-o manieră analogică16. Un puternic
curent patristic a evidenţiat efectul întrupării Fiului lui Dumnezeu prin care se realizează o
nouă unire între Dumnezeu şi om. De aceea, analogia cu întruparea nu este doar o analogie
istorică, ci mai ales una „soteriologico-ontologică” 17.
Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că prin întrupare Hristos a „asumat Trupul
Bisericii”18 ; Sfântul Maxim Mărturisitorul, numeşte întruparea „uşa Bisericii”. Acesta din
urmă gândeşte că iconomia divină presupune două lucrări fundamentale: cea prin care
Dumnezeu se face om şi cea prin care omul devine Dumnezeu. Astfel, istoria iconomiei
cuprinde timpul întrupării şi cel al îndumnezeirii19.
Însă după cum afirma şi teologul rus G. Florovsky: „Nici o analogie nu trebuie
împinsă... în mod excesiv. Ideea unui organism, aplicată la Biserică, are limitele sale. Pe de o
parte, Biserica este compusă din personalităţi umane, care nu trebuie niciodată privite ca
elemente sau celule ale unui întreg, fiecare fiind în uniune directă şi imediată cu Hristos şi cu
Tatăl Său. Personalul nu trebuie sacrificat sau dizolvat în corporativ, „conjuncţia” (unirea n.n.)
creştină nu trebuie să degenereze în impersonalism, chiar inspirat. Ideea unui organism
trebuie completată cu cea a unei simfonii de personalităţi, iar acesta este centrul concepţiei
ortodoxe a catolicităţii (sobornost)”20.
Altfel spus, în cadrul Bisericii, creştinii sunt uniţi din ce în ce mai mult cu persoana lui
Hristos în lucrare şi în voinţă, prin har. Este o unire care nu fuzionează persoanele într-o
singură persoană. Între persoanele umane şi Persoana lui Hristos există o anumită
„perihoreză”21, pe care Părintele o numeşte „unire interipostatică”22.

15
Stăniloae, Iisus Hristos, lumina lumii si indumnezeitorul omului, Bucuresti, Anastasia, 1993, p. 40.
16
Cf. Ion BRIA, Aspecte dogmatice ale unirii Bisericilor crestine, teză de doctorat, ST, n° 1-2/1968, pp. 28-29.
17
Cf. I. BRIA, Aspecte dogmatice ale unirii Bisericilor crestine, p. 28.
18
Cf. TD II, p. 140.
19
MAXIME, Réponses à Thalase, 22, in « Filocalia », vol. II, pp. 69-71 ; citat de BRIA, p. 28.
20
G. FLOROVSKY, « Le Corps du Christ vivant. Une interprétation orthodoxe de l’Eglise”, în vol. La sainte
Eglise universelle, Cahiers Théologiques de l’Actualité Protestante, Hors série n° 4, Neuchâtel, 1948, p. 22-23
21
Tradus în latină prin circumincessio, termenul grec « périchôrèsis » semnifică literal « mişcare ciclică », adică
reciprocitate, schimb, (în)locuire reciprocă. Cum spune şi Kallistos Ware, unii văd, de asemenea, un raport cu
chorôs, « dansul », susţinând că « périchôrèsis » ar însemna « dans în cerc ». « Aplicat la Hristos, termenul
semnifică că cele două naturi, divină şi umană, se interpenetrează una pe cealaltă în mod neamestecat şi
nedespărţit. Aplicat la Sfânta Treime, termenul semnifică că fiecare Persoană „conţine“ pe celelalte două şi „se
mişcă“ în interiorul celeilalte ». Cf. K. WARE, L’île au-delà du monde, p. 42.
22
Stăniloae, “Notiunea dogmei”, în Studii Teologice, n° 9-10/1964, p. 566.
 Trebuie totuşi subliniat că analogia cu persoana lui Hristos, calificată de Conciliul
Vatican II ca fiind „o analogie nelipsită de valoare”23, rămâne clarificatoare pentru a înţelege,
în cadrul Bisericii, uniunea şi distincţia între elementul uman şi cel divin. După Părinţii greci,
între Întrupare, Mântuire şi Biserică există o legătură directă, deoarece ei nu separă persoana
lui Hristos de opera sau lucrarea Sa. Tot aici găsim şi răspunsul teologiei ortodoxe la
hristologia funcţională dezvoltată în Occident: unirea dintre divin şi uman în Hristos
constituie principiul unităţii noastre cu Dumnezeu şi, în consecinţă, unitatea naturii umane şi
îndumnezeirea sa în persoana lui Iisus Hristos rămâne fundamentul mântuirii şi al
îndumnezeirii noastre24. Chiar dacă limbajul Calcedonului poate părea unora ca fiind unul
static, conţinutul său rămâne determinant pentru eclesiologia şi soteriologia ortodoxă.
Am putea spune chiar că analogia cu Calcedonul şi mai ales cu Constantinopol III este
„mai onorată” în teologia ortodoxă, deoarece pentru ea, importanţa firii umane îndumnezeite
în Hristos este decisivă: ea este fundamentul şi sursa îndumnezeirii omului. Prin firea Sa
umană, Fiul lui Dumnezeu ne uneşte cu El însuşi, pentru ca noi să ne putem împărtăşi de
lucrarea divină necreată ce izvorăşte din dumnezeirea Sa25.
Din această cauză, părintele Stăniloae dezvoltă o eclesiologie care vede Biserica ca pe
o „comunitate a credincioşilor ce se sfinţesc în Hristos prin Duhul Sfânt” 26. De fapt, formula
pe care o propune ca titlu pentru primul capitol eclesiologic al Dogmaticii sale pune în
legătură directă taina Bisericii cu taina trinitară: Biserica – Trupul tainic al Domnului în
Duhul Sfânt. Învăţătura despre Biserică este percepută ca fiind în legătură directă cu taina
trinitară.

b. Poporul lui Dumnezeu (laos tou Theou): „Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus
Hristos S-a dat pentru noi ca să ne răscumpere din toată fărădelegea şi să-Şi curăţească
un popor (laos - populum) care să-I aparţină, râvnitor de fapte bune” (Tit 2, 14). Cei ce
fac parte din noul popor sunt „împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (cf.
Efeseni 2, 19), „Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu”
(cf. Evrei 12, 23). Acest popor are caracteristicile şi vocaţiile lui Hristos: profetică,
preoţească, împărătească: „Voi sunteţi seminţie aleasă, o preoţie (sacerdotium)
împărătească, o naţiune sfântă, un popor dobândit de Dumnezeu " (I Pt. 2, 9). Poarta de
intrare în acest popor este credinţa unită cu Botezul.

23
Cf. Lumen gentium, §8.
24
Ion BRIA, Aspecte dogmatice ale unirii Bisericilor crestine, p. 34.
25
“Notiunea dogmei”, p. 565.
26
“Notiunea dogmei”, p. 567.
 c. Templul Duhului Sfânt: „Nu ştiţi că trupul vostru este templu Duhului Sfânt”? (I Cor.
3, 16; 6, 19). „Acolo unde este Biserica, acolo este Duhul Sfânt” (Irineu, Ad. Haer., 3,
24.1).
d. Mireasa lui Hristos: Hristos hrăneşte şi încălzeşte Biserica pentru că ea este din carnea
Lui şi din oasele Lui (Efes. 5, 29-30). El a iubit Biserica şi pe Sine S-a dat pentru ea ca s-o
sfinţească şi să o curăţească (Efes. 5, 25-26). Ea va apărea ca cetatea sfântă, Noul
Ierusalim, gătită ca o mireasă pentru mirele ei, Mielul (Apoc, 21, 9; 22, 17). Hristos a ales-
o să-i fie în veac „ mireasă neîntinată", „porumbiţă desăvârşită” (Cânt. 6, 9).

Taina Bisericii
Imaginile folosite de Noul Testament şi de Părinţi pentru descrierea Bisericii spun mult
despre ea, dar nu-i epuizează nici pe departe sensul. Deoarece Biserica este hristocentrică şi
hristoforă; este pnevmatocentrică şi pnevmatoforă - adică trinitară, însă înglobează şi
realitatea umană a celor chemaţi. Biserica este o manifestare a „creaţiei noi”, despre care
vorbeşte Sf. Ev. Ioan în Apocalipsă, simbol şi arvună a Împărăţiei care se pogoară din cer
învăluită de slava lui Dumnezeu: „Am văzut cetate sfântă, noul Ierusalim, pogorîndu-se din
cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei... Iată, cortul lui
Dumnezeu cu oamenii. El va sălăşlui cu ei şi vor fi poporul Lui, iar El va fi Dumnezeu care
este cu ei” (Apoc. 21, 2-3). Biserica este o realitate nouă, unică, teandrică, care nu se poate
explica perfect prin imaginile sau analogiile care există în lume. Dacă taina în sens larg este
înţeleasă ca prezenţa şi lucrarea a lui Dumnezeu în creaţie, Biserica este taina ultimă, căci ea
îmbracă „forma unităţii supreme” 27 dintre Dumnezeu şi creaţie.
În Dogmatica sa, Părintele porneşte în reflecţia asupra chestiunii constituţiei Bisericii
de la un punct cât se poate de interesant. Biserica este definită ca fiind „Biserica e unirea a
tot ce există, sau e destinată să cuprindă tot ce există: Dumnezeu şi creaţie. Ea e
împlinirea planului etern al lui Dumnezeu: atotunitatea” 28. În acest enunţ observăm deci o
schiţare a unei unităţi teandrice în care divinul şi creatul trebuie să se reconcilieze. Totuşi,
pentru analiza noastră, continuarea acestui text este foarte importantă. Într-o înşiruire de
câteva fraze, teologul nostru descrie constituţia acestei unităţi perfecte: „În ea e eternul şi
temporalul, ultimul - destinat să fie copleşit de eternitate; necreatul şi creatul, ultimul -
destinat să fie copleşit de necreat, să se îndumnezeiască; spiritualul de toate categoriile şi

27
TD III, p. 13.
28
TD II, p. 137.
materia, ultima - destinată spiritualizării; cerul şi pământul penetrat de cer; nespaţialul şi
spaţialul; eu şi tu, eu şi noi, noi şi voi, uniţi în „Tu” divin, sau în relaţie dialogică directă cu
El” 29.
Lectura acestui text ne permite sublinierea a două elemente fundamentale pentru
gândirea eclesiologică a autorului nostru: în primul rând, Biserica are o constituţie
teandrică, fiind uniunea dintre Dumnezeu şi om; în al doilea rând, aspectul creat (uman,
spaţial, temporal) trebuie să fie transfigurat, umplut de către divin, deoarece scopul său
final este unitatea în Dumnezeu.
Trebuie să subliniem că Stăniloae preferă să folosească termenul de „constituţie” acolo
unde marea majoritate a teologilor vorbeşte despre „natura teandrică” a Bisericii. Chiar dacă
metoda sa este analogică, se poate observa o anumită ezitare a sa când este vorba să
folosească conceptul de „natură” raportat la Biserică. Două ar fi motivele principale pentru
care el preferă să utilizeze noţiunea de « constituţie »: pe de o parte, nu vrea să dea impresia
că în Biserică divinitatea şi umanitatea sunt unite într-o natură în sens monofizit; pe de altă
parte, deoarece acest termen exprimă mai bine pentru el relaţia dialogică dintre Dumnezeu şi
om, relaţie ce « constituie » de fapt Biserica.
Biserica este semn al lui Hristos, dar în acelaşi timp şi mijloc prin care Hristos - taina
originară, realizează extensia Sa în oameni prin aceste punţi care sunt tainele/sacramentele:
„Biserica este această taină în care vieţuieşte nevăzut Hristos trăit prin Duhul. Tainele nu sunt
decât acte parţiale prin care viaţa dumnezeiască a lui Hristos care sălăşluieşte în Biserică se
oferă fiecăruia dintre noi în mod personal” 30.
„Ea e trupul, nu Capul, deşi nu te poţi uni cu Capul fără să te uneşti şi cu trupul, dar
conştiinţa credinciosului nu pune accentul principal pe unirea cu trupul, ci cu Capul”31.

Taina Bisericii are o structură antinomică, precum taina lui Hristos. Două realităţi,
divină şi umană, într-o unitate indivizibilă şi perfectă, dar fără amestecare sau schimbare.
Acestea trebuie distinse cu grijă, însă nu se pot separa (Florovsky). De aceea, teologii
ortodocşi au afirmat în acelaşi timp realitatea divină şi umană, realitatea instituţională şi cea
duhovnicească, realitatea istorică şi cea eshatologică a Bisericii.

29
Ibidem.
30
„Fiinţa Tainelor în cele trei confesiuni creştine”, în rev. Ortodoxia, 8 (1956), nr. 1, p. 8.
31
Ibidem, p. 25-26.