Scrisorile au fost publicate în Convorbiri literare si alcǎtuiesc un ciclu de

poeme unitare prin tematicǎ si modalitate artisticǎ.

Motivul central al celor cinci Scrisori îl constituie soarta nefericitǎ a omului de geniu
în raport cu timpul în care trǎieste si cu societatea meschinǎ, superficialǎ, incapabilǎ
sǎ-i înteleagǎ aspiratiile spre ideal.

În Scrisoarea I, geniul este întruchipat de savant (omul de stiintǎ),

în Scrisoarea II, omul de geniu este creatorul de frumos (artistul, poetul),
în Scrisoarea III, el este omul politic. În Scrisoarea IV si Scrisoarea V, poetul
schiteazǎ profanarea sentimentului de iubire într-o lume incapabilǎ de a depǎsi
interese meschine.

Încadrându-se în contextul romantic european, Mihai Eminescu raporteazǎ,

în cele cinci Scrisori, realul la ideal si dǎ idealului dreptul de existentǎ, chiar dacǎ
acesta poate rǎmâne ca o simplǎ iluzie. Idealul de literaturǎ este propus
în Scrisoarea II, cel patriotic în Scrisoarea III, iar cel erotic se descifreazǎ
în Scrisoarea IV. De fiecare datǎ, idealului i se contrapune realul vǎzut în sens ironic,
satiric si chiar sarcastic.

În Scrisoarea I - poem filozofic de facturǎ romanticǎ se abordeazǎ pe larg

conditia geniului fatǎ-n fatǎ cu idealul cugetǎrii proprii, dar si cu situarea sa într-o
lume meschinǎ, incapabilǎ de a întelege si întrupa un atare ideal. Tocmai de aceea,
structura poemului este neapǎrat antiteticǎ, prefigurându-se, de fapt, doua existente
total diferite: una, datǎ de macrounivers si microtip, apartine Geniului; cealaltǎ -
concretǎ si detestabilǎ - este a lumii "microscopice". Poemul raporteazǎ prin urmare
o meditatie la o satirǎ. si ambele se realizeazǎ din superioara perspectivǎ a Geniului
în peisajul lunar umanizat de la nivelul contemplatiei poetice.

Putem spune deci cǎ structura poemului este organizatǎ pe douǎ coordonate

fundamentale, asa dupǎ cum geniul apare în douǎ ipostaze. Prima, aceea de
cugetǎtor, dǎ nastere unei profunde meditatii filozofice, pe când cea de-a doua, care
constǎ în relatia omului superior cu societatea omeneascǎ si cu posteritatea, conduce
spre satirǎ.

Poemul se remarcǎ printr-o extraordinarǎ bogǎtie de teme si motive, aceasta

fiind pentru Eminescu o modalitate de a putea coborî la originile lumii sau de a sugera
necuprinsul. El apeleazǎ în special la motivul contemplatiei, pe care îl pune sub
zodia timpului ireversibil pentru om, timp care cuprinde trei motive: fugit
irreparabile tempus, fortuna labilis si vanitas - vanitatum.

Cele sase versuri ce alcǎtuiesc tabloul întâi ( "Când cu gene ostenite sara
suflu-n lumânare, / Doar ceasornicul urmeazǎ lung-a timpului cǎrare, / Cǎci perdelele-
ntr-o parte când le dai, si în odaie / Luna varsǎ peste toate voluptoasa ei vãpaie, /
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagǎ scoate / De dureri, pe care însǎ le simtim
ca-n vis pe toate.") fixeazǎ cadrul, vizualizeazǎ spatiul reveriei poetice. Omul este
vǎzut în opozitie cu luna, care este o zeitate omniprezentǎ si omniscientǎ, aflatǎ si ea
sub semnul eternitǎtii, adicǎ al timpului universal fǎrǎ început si sfârsit. Pentru
Eminescu, luna este deodatǎ "stapân-a mǎrii" (esentǎ a imensitǎtilor), alinǎtoare de
suferinte si stimulatoare de gândiri si meditatii; ea este prin urmare autenticul centru
al universului romantic.
Haosul (v.41-50) este sugerat prin împerecherea fantasticǎ a absentelor ("La-
nceput, pe când fiintǎ nu era, nici nefiintǎ, / Pe când totul era lipsǎ de viatǎ si vointǎ,
/ Când nu s-ascundea nimic, desi tot era ascuns./ Când pǎtruns de sine însusi odihnea
cel nepǎruns

Geneza (v.51-74 - "Dar deodat-un punct se miscǎ... cel întâi si singur. Iatǎ-1 / Cum
din chaos face mumǎ, iarǎ el devine Tatãl... / Punctu-acela de miscare, mult mai slab
ca boaba spumii / E stǎpânul fǎrǎ margini peste marginile lumii...

Tema de la care porneste Eminescu este cea a destinului social al geniului, figurat
prin "bǎtrânul dascǎl". Dacǎ lumea este cum este (unul e în toti, tot astfel
precum una e în toate - motivul filozofic al identitǎtii omenirii cu individul si al
acestuia cu omenirea) si de asupra tuturora se ridicǎ cine poate, geniul stǎ în umbrǎ
si se pierde nestiut în tainǎ ca si spuma nevǎzutǎ. Nimǎnui nu-i pasǎ ce vrea el si ce
gândeste.

Modalitatea poeticǎ a relatiei om-univers se prezintǎ în Scrisoarea I sub trei

înfǎtisǎri: una cosmicǎ, alta sarcasticǎ si o a treia elegiacǎ. Cosmogonia creeazǎ
sarcasmul, care ia forma unei satire la adresa umanitǎtii mediocre, în care oamenii
comuni îsi croiesc criterii existentiale si valorice în functie de mecanismele
instinctualitǎtii oarbe, se strâng în societǎti dominate de inechitate si distrug, prin
neîntelegere sau indiferentǎ, orice creatie autenticǎ si pe orice creator de geniu.
Eminescu merge însǎ mai departe în analiza conditiei umane, raportând-o la univers.
Îl vede pe om nu numai ca individ trecǎtor asezat pe treptele deosebite iesite
din "urna sortii" terestre, dar si ca spetǎ trecǎtoare alunecând inexorabil în neant. Din
aceastǎ întelegere provine si modificarea de tonalitate din finalul poemului, care
învǎluie sarcasmul satirei într-un aer elegiac.

Punct de reper este însǎ cosmogonia, care tulburǎ spiritul prin concretetea
poeticǎ a abstractiilor sau prin orchestrarea subtilǎ atât a sensurilor mitologice
retopite într-un discurs de mare valoare, cât si a limbii române, pusǎ pentru prima
datǎ sǎ armonizeze contrariile propriei materii verbale. Aceastǎ integrare a fiintei
eminesciene în spectacolul cosmic dǎ nota cea mai înalta a inteligibilitǎtii poetului
român, caracterul universal al operei sale, creeazǎ imaginea specificǎ a modului sǎu
de pǎtrundere spre simtirea si întelegerea tuturor.

Îmbinarea surprinzǎtoare a limbajului popular si a celui intelectual, însǎ fǎrǎ

abuz de neologisme, particularizeazǎ stilul acestui poem prin câteva trǎsǎturi:

- Naturaletea si prospetimea limbajului poetic este datǎ de elemente vechi,

populare, regionalisme si arhaisme folosite: gene ostenite, ceasornicul, suflu-n
lumânare, feresti, osebite, rǎboj, prizǎrite, colb;

- Expresia intelectualizatǎ este prezentǎ, mai ales, în tabloul cosmogonic,

unde Eminescu sugereazǎ mituri, idei filozofice, etice, care obligǎ la cugetare; de
exemplu, imaginea haosului primordial, "pe când fiintǎ nu era, nici nefiintǎ", trimite
la imnurile creatiunii din Rg-Veda sau aminteste de ideile lui
Schopenhauer: "stǎpânul faǎ margini peste marginile lumii". Expresii livresti sunt si
ele prezente: "precum Atlas din vechime", "microscopice popoare", "ne succedem
generatii" etc.
 Viziunea antiteticǎ asupra lumii este realizatǎ prin intermediul antitezei,
procedeu specific poetilor romantici. Antiteza este prezentǎ la nivel compozitional
(tabloului cosmogonic opunându-i-se cel satiric), la nivel ideatic ("unul cautǎ-n
oglindǎ." - "altul cautǎ în lume.") sau la nivelul vocabularului ("fie slabi, fie puternici,
fie genii ori neghiobi", "viitorul si trecutul", "fiintǎ nu era, nici nefiintǎ" etc).

Epitetele morale si ornante construiesc un fundal descriptiv corespunzǎtor

sentimentelor poetului: "miscǎtoarea mǎrilor singurǎtate", "galbenele file", "bǎtrânul
dascǎl", timpul mort", "ironicǎ grimasǎ", "universul cel himeric".

Comparatiile dau expresivitate ideilor profund filozofice ale poeziei: "precum

Atlas în vechime", "ca si spuma nezǎritǎ", "ca o mare fǎr-o razǎ".

Personificǎrile ilustreazǎ desǎvârsita familiaritate a poetului cu natura terestrǎ

si cosmicǎ deopotrivǎ: "luna varsǎ peste toate voluptoasa ei vǎpaie", "codru-ascund
în umbrǎ strǎlucire si izvoarǎ", "timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie".

Metaforele sunt numeroase, ca si epitetele, si au capacitatea de a vizualiza

ideile: "urna sortii", "colonii de lumi pierdute", "musti de-o zi", "din ungherul unor
crieri" etc.
 Scrisoarea II

Scrisoarea II, ale cărei materiale pregătitoare sunt scrise la Iași, între 1875 și 1877, își capătă
forma definitivă în cele trei redactări succesive scrise la București, în 1880. Este publicată la 1 aprilie 1881
în Convorbiri literare. Scrisoarea II este documentul poetic al unei amare dezamăgiri. Ba ea chiar poate să
explice faptul nefiresc al unor lungi perioade când Eminescu nu publica nimic din ce scria și mai ales cazul
atâtor poezii, unele de o mare frumusețe, pe care poetul nu le-a publicat niciodată, nici în Convorbiri, nici
în altă parte, lăsându-le, uitate sau nu, între filele manuscriselor lui. Ce spune, în esență, acest poem? Că
poezia este rodul unor stări interioare adânci, a unor „doruri vii și patimi multe”, cum spune poetul în
Criticilor mei, a unei sacre taine a sinelui, un act grav în care aspru este drumul către expresia pură. Doar
că nu orice lume e vrednică de această destăinuire în căutare de formă. Iar într-o lume în care poezia e
folosită cu un ușuratic mijloc de propășire socială, în care însăși dragostea este înjosită și venală, în care
visul e o primejdie, credința în puritate ridicolă, iar gloria o amăgire care, de altfel, se acordă te miri cui și
care, ca atare, e o ofensă, într-o asemenea lume e mai bine, dacă ai o inimă curată, să taci. Neîmpăcarea
cu micimea, neadevărul, nedreptatea, stricăciunea și ușurătatea lumii omenești, neîmpăcarea aceasta
stăruitoare, atotprezentă în opera lui Eminescu operează, în partea de mijloc a poemului, asupra
trecutului însuși, asupra amintirii unei vremi naive când mai erai în stare să crezi, să speri, să visezi, să iei
ușor în glumă școlile înalte și învățătura lor. Tocmai în asta rezidă contrastul fundamental al acestei de a
doua scrisori și aici se dezvăluie rana sufletului care scrie. Și de fapt tot aici apare din nou tema din
Epigonii. Analogiile sunt izbitoare: acolo ca și aici vremea cea vie, acum pierdută, era în stare să confere
visului putere de realitate, lumea gândului își avea izvoarele ei adânci, poezia era însuflețită de o încredere
tinerească și de avântul unui mare cânt. Asemănările merg până la analogii textuale: soarelui din Scrisoare
îi corespund în Epigonii „zile cu trei sori în frunte”, iar valurile verzi de grâne de aici sunt acolo verzi
dumbrăvi. Numai că în Epigonii contrastul se instituie pe distanța dintre două generații, pe când în
Scrisoarea II procesul de deteriorare și de dezamăgire se petrece în curgerea unei singure vieți de om,
între tinerețe și anii mai târzii. Și mai există o distincție grăitoare: visarea din mai vechiul poem, aceea a
mai vechilor generații, este viguroasă și trează, plină de bărbăția și de candoarea unor oameni neîntinați
de răul veacului, pe când în Scrisoarea II visul tineresc se instituie într-un spațiu narcotic, de somnolență,
de legănare și de plutire, prin care străbat chipuri ale iubirii și priveliști ale lumii, ochii albaștri, valuri verzi
de grâne, unduiri de lanuri. Pentru ca la sfârșit tonul să redevină aspru și amar, spațiul rece și plin de
interese mărunte al lumii comune să se arate neprielnic și chiar primejdios pentru orice iluzie, pentru orice
visare, pentru orice puritate și orice poezie. Și de aceea nu mai urmează a scrie versuri poetul. De aceea,
și pentru că, la limită, însăși lauda adusă de o asemenea lume este o pângărire. Mai bine ura ei și mai bine
tăcerea. Sau, cum se vede din celelalte trei scrisori, o judecată tot mai necruțătoare pentru tot ceea ce
este amăgire, aparență, prefăcătorie, pentru însăși minciuna iubirii.

Scrisoarea III, ca de altfel si celelalte (afara de a cincea, care a ramas postuma), aparea in
1881, insa inca din 1877, din vremea razboiului, pe cand lucra in redactia Curierului de Iasi, Eminescu
era absorbit de elaborarea Scrisorilor.

Dobrogeanu-Gherea gresea, totusi, cand reprosa poetului idealizarea trecutului. Judecand poemul in
intregimea lui, evocarea trecutului istoric nu este, in cazul de fata, decat un artificiu, in intelesul major
al cuvantului, crearea unei atmosfere de inaltare morala in viata poporului roman, pentru ca satira
asupra prezentului sa cada cu mai multa putere. Nu-i putem cere poetului, in contextul dat, realism
istoric, asa cum lasa Gherea sa se inteleaga.

Scrisoarea IV" si,,Scrisoarea V (Dalila)", izvorâte din aspiratia

neistovita a poetului catre o iubire ideala, satirizeaza si deplâng înjosirea
sentimentului de iubire, lipsa de sinceritate în manifestarea acestui
sentiment nobil, pe care femeia superficiala si frivola îl degradeaza,
mercantilizându-l ca pe o marfa.
În aceste doua,,Scrisori", geniul este privit în raporturile lui cu dragostea, cu
femeia. Si în aceasta situatie, geniul ramâne neânteles si nefericit, aspirând
spre un ideal mereu contrazis de realitate.
Mai stapâneste în opera maturitatii eminesciene o nostalgie neascunsa dupa
valorile clasicitatii, ca dupa o oaza a perfectiunii întrezarite. Ea se manifesta
atât în,,Scrisoarea IV". Un,,Carmen Saeculare" se înfatiseaza în treacat ca
un model ideal în cea dintâi; în cea din urma, iubirea perfecta atinsa virtual
ca stare, ar provoca în artist o înaltare a mijloacelor pâna la desavârsirea
celor clasice (,,El ar frânge în vers adonic limba lui ca de Horatiu"), o
descoperire tainica a sensului clasicitatii (,,Si-n acel moment de taina, când
s-ar crede ca-i ferice /Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice").
Prin densitatea ideilor, prin sinteza tuturor categoriilor eminesciene si a
procedeelor artistice,,, Scrisorile" eminesciene reprezinta punctul de vârf a
puterii de gândire si a capacitatii de creatie a poetului. Aparitia lor constituie
o contitura revelatoare în cretia poetica eminesciana, ele apartinând acelei
perioade când geniul eminescian evolueaza vertiginos catre,, Luceafarul".