SCOARȚA TERESTRĂ CA SUPORT AL RELIEFULUI

Structura Terrei
Terra are o structură zonar-concentrică datorită mişcării de rotaţie şi gravitaţiei. Se individualizează trei
învelişuri despărţite de suprafeţe de discontinuitate
Nucleul
Nucleul, cu o densitate de 8-11 g/cmc, este alcătuit din fier, nichel şi sulf şi prezintă două părţi. Partea
interioară este solidă şi măsoară 1200 km în diametru, cea exterioară este lichidă şi are o grosime de
3470 km.
Mantaua
Mantaua are o densitate medie de 5 g/cmc, o grosime de 2900 km, este alcătuită din silicaţi de fier şi
magneziu, în partea inferioară este solidă, iar în partea superioară, care poartă numele de astenosferă,
este vâscoasă pe o grosime de circa 400 de km.
Crusta
Crusta se află la partea superioară a structurii Terrei. Este formată din aluminosilicaţi de calciu, potasiu
şi magneziu. Are o grosime de 5-10 km sub oceane şi 80-120 de km în zonele continentale şi o
densitate de 2,7 g/cm 3. Din punct de vedere litologic scoarţa este caracterizată de trei pături. Cea
bazaltică sau oceanică este groasă de 10-20 km sub contiente şi mai subţire sub oceane. Pătura
granitică sau continentală are o grosime de 15-40 de km şi compune mai ales continenetele. Pătura
sedimentară are grosimi de la 0 la 20 km şi acoperă 75% din suprafaţa Terrei.
Plăcile tectonice
Scoarţa terestră nu este unitară. Ea este compusă din mai multe fragmente, care plutesc pe
astenosferă. Acestea se numesc plăci tectonice. Unele conţin mai multă scoarţă granitică, altele mai
multă scoarţă bazaltică.
Plăcile bazaltice sunt mai grele decât cele granitice şi de acea sunt mai afundate în astenosferă,
deasupra lor acumulându-se apa care formează oceanele.
Plăcile granitice sunt uşoare şi de aceea sunt mai ridicate, nefiind acoperite de apă. Acestea formează
continenetele.
Există şase plăci majore(plăcile pacifică, indo-australiană, antarctică, americană,africană şi euro-
asiatică) şi şapte plăci medii(plăcile Filipine, Nazca, Cocos, Gorda, Caraibe,placa arabă şi placa
somaleză). Există, de asemenea şi o multitudine de microplăci. Acestea sunt bucăţi rupte din plăcile
mai mari.
Plăcile tectonice se află într-o permanentă mişcare. În zonele de rift plăcile cresc în suprafaţă prin
aportul de magmă venită din astenosferă. În zonele de subducţie plăcile sunt topite în procesul de
scufundare în astenosferă, materia rezultată reintrând în ciclul de generare a plăcilor. Astfel, placa
tectonică se comportă ca bandă rulantă, evoluând permanent.
Plăcile tectonice se deplasează în medie cu o viteză de 4-6 cm pe an, mişcarea lor fiind determinată
de curenţii de convecţie din astenosferă. Ele se deplasează una spre alta, fiind permanent într-un
contact de tip rift sau de subducţie.
Contactul de tip rift
Curenţi ascendenţi din astenosferă presează asupra scoarţei subţiind-o până ce acesta se rupe şi dă
naştere unor fisuri ce se extind pe mii de kilometri, numite rifturi.
Prin rifturi magma urcă la suprafaţă unde se răceşte, iar o parte a ei se acumulează şi se consolidează
de o parte şi de alta a acestora, formând un relief ondulat cu creste şi vârfuri ce pot ajunge până la
suprafaţa oceanului, relief numit dorsală sau „ridge”. După o lungă perioadă rifturile se pot înfunda şi îşi
încetează activitatea, cum este cazul riftului pacific. Acestea se numesc „rise”.
O altă parte a magmei se consolidează în interiorul riftului, înfundându-l şi determinând presiuni laterale
care împing marginile plăcii în direcţii opuse. Astfel, plăcile se îndepărtează una de cealaltă, intrând în
coliziune cu placa ce vine din sens opus.
Contactul de tip subducţie
La extremitatea opusă rifturilor se află contacte de tip subducţie, tip de contact favorizat de ramurile
descendente ale curenţilor de convecţie. În aceste zone are loc coliziunea plăcilor tectonice.
Când plăcile intrate în coliziune sunt diferite (continentală şi oceanică), una din ele se va scufunda, de
obicei cea care este alcătuită din scoarţă bazaltică (oceanică), mai grea.
Placa tectonică subdusă se va curba şi va coborî în astenosferă pe un plan cu înclinare de 600-650
(plan Benioff), „absorbită” de ramurile descendente ale curenţilor de convecţie. În continuare, ea se va
fractura conducând la apariţia de erupţii vulcanice, cutremure şi fose sau gropi abisale. Pe măsură ce
placa se afundă în astenosferă, ea se va topi, material topită intrând din nou în circuit. În acelaşi timp,
placa continentală se va cuta şi fisura, formându-se lanţuri montane şi vulcani activi.
Când plăcile tectonice sunt de acelşi tip (de tip oceanic) iar coliziunea are loc în largul oceanului, se vor
forma vulcani ce pot evolua până ating suprafaţa apei, devenind insule vulcanice.
Formarea munţilor
În bazinele sedimentare (numite geosinclinale), cum ar fi fosele sau gropile abisale, sedimentele
erodate de pe uscat şi transportate de fluvii în oceane, se pot acumula în strate groase de sute sau mii
de metri. Deplasarea plăcilor tectonice comprimă, metamorfozează şi înalţă sedimentele, formând,
astfel, lanţuri montane cu lungimi de mii de kilometri. Aceşti munţi evoluează subaerian, fiind erodaţi de
agenţii externi pâna la nivelul de peneplenă. În continuare, relieful montan evoluează pâna la stadiul de
maturitate, apoi sunt erodaţi pâna la nivelul unor dealuri scunde şi rotunjite. Acest ciclu se numeşte
orogeneză. S-au identificat peste 20 de orogeneze, care s-au derulat în evoluţia paleogeografică a
Terrei.
Peneplenă-Relief ondulat cu aspect de podiş, provenit din erodarea munţilor.

Scoarţa terestră este formată din minerale şi roci ce au origine, pondere şi repartiţie diferite.
Mineralele sunt substanţe naturale omogene din punct de vedere fizico-chimic, în general solide,
reprezentând componentele de bază ale scoarţei.
Rocile reprezintă asociaţii de minerale formate atât în interiorul Pământului cât şi la suprafaţa acestuia.
Clasificarea rocilor se face adesea după modul de formare: roci magmatice, roci sedimentare, roci
metamorfice.
· rocile magmatice se formează prin răcirea magmei în interiorul scoarţei sau la suprafaţă. (ex.: granit,
andezit, bazalt, diorit)
· rocile sedimentare se formează prin distrugerea mecanică a rocilor preexistente - magmatice şi
metamorfice. ex.: nisipuri, cărbuni, pietrişuri, gresii, conglomerate, sarea gemă, calcarele recifale,
petrolul)
· rocile metamorfice se formează în interiorul scoarţei prin transformarea rocilor sedimentare şi
magmatice la temperaturi şi presiuni ridicate. Are loc recristalizarea acestora (nu topirea) concomitent
au loc schimbări de structură, textură, compoziţie. (ex.: micaşisturi – cuarţ, mică; cuarţitele, marmura,
filite – talc, grafit, clorit).