Sunteți pe pagina 1din 4

Psihologismul imitaţionist a lui Jean Gabriel Tarde

Încercând să elimine influenţele organiciste din sociologie, Gabriel Tarde pune accentul pe ideea unei
psihologii sociale. Cunoscut ca teoretician al fenomenului imitaţionist, Tarde are drept axiomă fundamentală:
 sufletul omului constituie substanţa primă a fenomenului social;
 psihologia e determinanta sociologiei.

Aflat în opoziţie cu concepţia lui Durkheim în privinţa faptului social, Tarde (1843-1903) consideră că:
 nici societatea în sine şi nici instituţiile ei juridice, politice sau religioase nu constituie substratul
ontologic al manifestărilor noastre personale;
 ci individul particular este sursă absolută a creării socialului şi tot lui i se datorează producerea şi
reproducerea relaţiilor interumane.

Astfel geneza (primară) oricărui act social se află în substanţa celui particular, iar rostul şi esenţa exteriorului se
revendică din interior. „Fără studenţi şi fără profesori o universitate nu înseamnă nimic", iar „o biserică fără
credincioşi este o pură abstracţiune". Pentru el, domeniul la care se raportează este cel personal, iar mijlocul de
unificare în grup o reprezintă imitaţia interumană.

Imitaţia ca fenomen psihologic

Prin urmare, în Les lois de l’imitation (Legile imitaţiei) - 1890 aşează la temelia legăturii sociale principiul
imitaţiei: „fiinţa socială este imitatoare prin definiţie, iar imitaţia joacă în cadrul societăţilor un rol analog cu cel al
eredităţii în cazul organismelor". De aceea, Tarde defineşte faptul social pornind de la interacţiunile, interrelaţiile
dintre conştiinţele individuale. Întrucât trăiesc împreună, oamenii gândesc şi acţionează la fel. Din acest moment
imitaţia explică existenţa faptelor repetate, apariţia instituţiilor şi a altor fenomene sociale.

Concepţia sa asupra societăţii şi a vieţii sociale este prezentă nu numai în lucrarea menţionată, ci şi în alte
lucrări cu caracter sociologic: Logica socială, Legile sociale. Încercând să demonstreze locul şi rolul imitaţiei în viaţa
socială în general, Tarde porneşte de la următoarele premise generale:

 în univers avem de-a face cu aceleaşi fenomene, care pot fi privite din trei perspective;

 de aceea se pot constitui trei categorii de cunoştinţe ştiinţifice: mecanice, organice şi sociale;

 ceea ce este comun acestor ştiinţe sunt: repetiţia, opoziţia şi adaptarea.

Repetiţia, în lumea fizică, se concretizează în fenomene de oscilaţie, datorate gravitaţiei; în lumea organică este
reprezentată de ereditate, iar în viaţa socială, de imitaţie. Aceste serii de fenomene se ciocnesc între ele şi dau naştere
opoziţiei universale, care în viaţa socială se concretizează în luptele sociale, şi se finalizează în adaptări sociale şi politice.

Pentru a înţelege şi explica aceste procese este necesar să răspundem, mai întâi, la o întrebare esenţială: care este
natura vieţii sociale, prin ce se deosebeşte ea de lumea organică şi anorganică? Răspunsul pe care îl dă Tarde este
relevant pentru a-i înţelege punctul de vedere: ceea ce caracterizează viaţa socială sunt asemănările dintre indivizi.

Factorii care determină această situaţie sunt de doua categorii:


a) factorii de iniţiativă, de impulsie, de invenţie;
b) factorii de imitare.

Nu există viaţă socială fără aceşti doi factori. Dintre aceşti doi factori, cel primordial este factorul novator. El
este însă un fenomen personal, care nu are valoare propriu-zisă decât dacă se propagă în societate, deci dacă dobândeşte
caracter social. Factorul prin intermediul căruia se realizează acest lucru este imitaţia, proces care determină
producerea unor asemănări dintre indivizi, o anume nivelare a spiritelor. Astfel, indivizii care trăiesc împreună încep
să gândească în acelaşi fel şi să săvârşească aceleaşi fapte, socializându-se.

Concepând societatea ca pe „o grupare de oameni care se imită" şi considerând „sugestia" drept


mecanism psihologic al procesului imitativ, G. Tarde reduce relaţiile sociale la suma relaţiilor intercerebrale şi
situează obiectivul în subiectiv. Imitaţia, prin autoritatea sa socială şi prin modelul pe care îl oferă, realizează

1
unitatea acţiunilor în grup şi omogenizează colectivitatea umană. Astfel, spre deosebire de Durkheim, Tarde dă o
valoare psihologică faptului social şi-1 identifică cu procesele imitative.

Sursa imitaţiei este un fel de vis hipnotic, de somnambulism, în care trăim cu toţii, având iluzia că gândim şi
acţionăm independent, în timp ce multe dintre aceste gânduri şi fapte ne sunt străine, fiindu-ne sugerate dinafară. Astfel,
la început imitaţia are loc în mod mecanic şi se propagă orbeşte, fără conştiinţa exactă a motivării ei efective şi a
scopului urmărit. Ulterior, după experienţe îndelungi, şi prin utilizări repetate, imitaţia devine obiect de reflecţie
personală şi se întrebuinţează în mod conştient de cel care o practică.

Continuând analiza actului imitativ, trebuie subliniat că în optica tardeană, substanţa imitaţiei rezidă în două
fenomene psihice fundamentale: credinţa si dorinţa. Cele două forţe motrice se imită, iar prin imitaţie se creează
adevărata viaţă socială. Acestora li se alătură aspiraţiile, comportamentele, idealurile care, prin imitaţie formează un
fel de interpsihism, deosebit de viaţa psihică individuală, concretizându-se în fenomene de simpatie şi solidaritate, ca
elemente esenţiale ale vieţii sociale.

Legile imitaţiei

În procesul social pe care îl descrie, Tarde consideră mai întâi că imitaţia nu este proprietatea exclusivă a
indivizilor; ea mai poate explica şi apropierile dintre grupuri, clase, popoare... Cele două legi fundamentale referitoare la
sensul imitaţiei sunt:
 imitaţia operează dinspre interior spre exterior: astfel, sentimentele (raţionamente, dorinţe) sunt
copiate întotdeauna înaintea actelor, iar religia unei ţări este imitată înaintea modului său de viaţă;
 imitaţia acţionează de la superior la inferior: clasele superioare (a căror definiţie variază în funcţie de
societăţi) oferă un model în care se integrează apoi clasele sociale inferioare.

În ceea ce priveşte mecanismul imitaţiei, acesta se realizează potrivit unor legi generale:

• mai întâi se imită scopurile, apoi mijloacele, respectiv forma, ulterior fondul. Această realitate se
concretizează în faptul că un individ, un grup de indivizi, clase, popoare care se consideră inferioare în raport
cu alţii, imită în mod servil manifestările exterioare ale acestora , crezând că prin aceasta ajung să imite fondul
lor;
• legea cascadelor, potrivit căreia imităm întotdeauna pe cei superiori nouă. Este ceea ce se numeşte
„sugestia superiorului”, fie el individ, clasă socială, cultură etc. Imitarea „magistrului” de către elev
constituie o ilustrare evidentă a acestei legi;
• legea prestigiului tradiţiilor, a generaţiilor trecute, concretizate în tendinţele păstrării obiceiurilor şi
valorilor moştenite de la înaintaşi.

Prin intermediul acestor elemente este facilitată înţelegerea procesului de difuzare şi răspândire a informaţiilor,
opiniilor, comportamentelor, produselor noi, gusturilor, modei etc., în cadrul unei populaţii date. Calea acestor
influenţe este relaţia directă dintre un „emiţător" şi indivizii luaţi separat, urmată de contactele interpersonale. Acest
lucru reflectă importanţa relaţiilor interpersonale în procesele de comunicare, de influenţă şi de difuzare socială,
procese care afectează toate domeniile şi sferele vieţii individuale şi sociale.

Faptul social însuşi devine, în concepţia lui Gabriel Tarde, un raport colectiv de imitaţie a indivizilor între ei,
care transformă societatea în „ediţia aceluiaşi tip de om tras în multe milioane de exemplare". În felul acesta, se
dezvoltă un proces de presiune coercitivă asupra indivizilor particulari şi determină conformismul acestora.
Drepturile şi datoriile, instituţiile, invenţiile şi tradiţiile, faptele sociale şi credinţele sunt „copii vechi ale aceluiaşi
model” istoriceşte perpetuat. Acest model se cere a fi imitat şi, în acelaşi timp, antrenează grupul într-un consens
prestabilit. Consensul în grup nu se asigură prin adeziune, ci prin integrare, nu prin organizare, ci prin propagare. Cu
această concepţie, Gabriel Tarde se îndepărtează de viziunea durkheimiană asupra sensului antinomiilor tradiţionale
dintre individ şi societate, necesitate şi libertate, mase şi personalitate, apropiindu-se mai mult de enunţurile
organiciste ale lui Herbert Spencer şi de doctrinele neodarwiniste.

Deşi a încercat o anume delimitare de spiritul organicist existent în opera lui Spencer şi chiar a urmărit să releve
minusurile argumentării acestuia, Gabriel Tarde se remarcă printr-o atitudine politică de factură elitistă. Astfel, în
viziunea sa, creaţia geniului este „o invenţie singulară" şi totodată „sursă a societăţii”. Numai că dezvoltarea
ulterioară a geniului este condiţionată de retragerea acestuia în sine şi de voinţa sa de a se izola nu numai de mulţimi, ci
şi de public.

2
Mulţimile, după Tarde, sunt „acefale", „fac mai mult rău decât bine", opunându-se corporaţiilor şi
neascultând decât de conducători în viaţă. Masele – în opinia eronată a lui Tarde – sunt lipsite de ”sentimentul
măsurii" şi nu sunt „apte de a se intelectualiza”. Ele sunt permanent înclinate să imite sau să copieze pe cei care le
sunt superiori. Mişcarea lor este rectilinie, caracterizată de un „spirit rutinist” care justifică situaţia lor de a fi
”forţate să asculte" (după aceeaşi concepţie antidemocratică).

Transferând antinomia dintre mase şi geniu în planul structurilor sociale, G. Tarde apreciază că „regimul
democratic nu este deloc favorabil vigorii durabile a puterii” şi nu stimulează individualităţile cu potenţial creativ.
Pentru el, programul socialist este o mişcare nivelatoare, ce atrofiază somităţile intelectuale şi artistice ale
umanităţii şi răspândeşte în public sentimente de neîncredere între oameni. În felul acesta îşi arată preţuirea pentru
cei care nu imită: aceştia sunt adevăraţii inovatori, geniile care determină sensul umanităţii.

Chiar dacă aplicarea psihologiei la analiza fenomenelor de masă nu este, la sfârşitul secolului al XlX-lea,
contribuţia esenţială a lui Tarde, cea mai importantă lucrare a vremii este puternic influenţată de Tarde. Este vorba de
Psihologia maselor (La Psychologie des foules), publicată în 1895 de Gustave Le Bon, care critică democraţiile de
masă instaurate în acel secol prin sufragiul universal.

Mulţimea, susţine el, este feminină: funcţionează pe bază de afecţiune, comportamentul său este contagios şi
iraţional şi devine foarte uşor pasională. Conducătorii poartă o grea răspundere. Aceşti lideri degajă o putere şi o aură
capabile să supună mulţimile, în acest fel creează puternice legături de sugestie. Deşi ideile sale nu se bucură de o
recunoaştere instituţională, Gustave le Bon cunoaşte un anumit succes. Astfel, opoziţia sa mulţime-conducător este
reluată de Sigmund Freud (Psihologia colectivă şi analiza eu-lui, 1921) care estimează la rândul său că ceea ce leagă
pe fiecare individ de şeful său sunt „legăturile de libido". Astfel, odată restituită figura tatălui, ea cimentează această
„comunitate afectivă" care este mulţimea.

Privită în ansamblu, orientarea psihologistă din sociologie prezintă câteva trăsături caracteristice:
 Ea reprezintă încercarea de a explica viaţa socială prin factori psihici şi de a pune la baza sociologiei,
fie psihologia individualistă, fie psihologia colectivistă;
 Ceea ce înseamnă, de fapt, explicarea societăţii prin trăiri individuale sau colective, prin fenomene
psihologice, de conştiinţă, care, în esenţă, reflectă în mod subiectiv, existenţa obiectivă.
 De aici derivă considerarea relaţiilor dintre indivizi ca simple raporturi intenţionate şi conştiente
(psihice).

În perspectiva psihologismului individualist, societatea este negată ca realitate autonomă, supraindividuală, fiind
concepută ca manifestare psihologică reductibilă la indivizii din care este formată. Astfel, psihologismul sociologic are
un caracter reducţionist, simplificator, asemănător cu cel al mecanicismului sociologic, simplificând
complexitatea relaţiilor dintre indivizi şi societate, prin reducerea societăţii la individ.

La acelaşi rezultat ajung şi reprezentanţii psihologismului colectivist, ce susţin că societatea are o existenţă
anterioară şi o superioritate ontologică şi axiologică, în raport cu indivizii din care este formată, aceştia devenind
fiinţe umane diferenţiate numai în societate, prin procesul de socializare. Gradul de umanizare al fiecărui individ
fiind o funcţie a gradului de socializare. Prin urmare, dacă sociologia este o ştiinţă a societăţii ca atare, psihologia
devine tot o ştiinţă a societăţii, dar raportată la indivizi şi la socializarea lor, la integrarea lor de către societate. Ea
apare drept ştiinţa societăţii ca fenomen subiectiv.

În toate variantele psihologismului sociologic, viaţa sociala este investigata din interior, prin ecourile
sufleteşti ale diferitelor procese, în reflectarea lor subiectivă.

Ceea ce nu poate explica psihologismul sociologic este faptul că societatea are raporturi nu numai cu
factorii şi funcţiile psihice ale vieţii sociale, ci şi cu mediul înconjurător, cu trecutul său, cristalizat în tradiţii,
practici, organizaţii, în instituţiile care se menţin dincolo de indivizii care au participat la geneza şi dezvoltarea lor.

Evidenţierea limitelor psihologismului sociologic nu echivalează cu negarea rolului factorilor subiectivi în


desfăşurarea şi dezvoltarea societăţii, dar nu ca factori autonomi, ci ca factori determinanţi şi biologic şi
social. Acest fapt reclamă evidenţierea raporturilor reale dintre toţi factorii componenţi ai existenţei sociale.

3
4