Atasamentul si sanatatea emotionala

Publicat pe 03/06/2014de alinamoise

https://eusuntalinarea.wordpress.com/2014/06/03/atasamentul-si-sanatatea-emotionala/

Relaţii de ataşament, comportament de ataşament, rolul stilului de ataşament în structurarea personalităţii

Relaţiile de ataşament stau la baza existenţei umane şi reprezintă o premisă a sănătăţii emoţionale. John Bowlby
(1907-1990) a fost cel care a atras atenţia asupra teoriei ataşamentului. În noi se construiesc la nivel inconştient,
imediat după naştere, structuri de ataşament, în primul rând cu mama, apoi cu tatăl şi cu ceilalţi oameni.
„Tendinţa de a crea legături emoţionale intime cu anumiţi indivizi este un element fundamental al naturii umane,
deja prezent într-o formă germinală la nou-născut şi care continuă să existe la vârsta adultă, până la
bătrâneţe”(Bowlby, 2011, pg. 195). Formarea relaţiei de ataşament se produce în primele 18 luni de viaţă şi depinde
de abilitatea mamei de a recunoaşte mesajele transmise de copilul său şi,mai ales de modul în care aceasta
răspunde nevoilor lui. Relaţia de ataşament se consolidează în jurul vârstei de 3 ani.
Se presupune că ataşamentul este un proces psihic ce se dezvoltă încă înainte de naştere între mamă şi copil
(Janus, 1997).
Ataşamentul îndeplineşte o dublă funcţie: de securizare (siguranţă) şi de socializare (în relaţiile cu ceilalţi). Încă
din 1946 Spitz şi Wolf au demonstrat că, fără contactul emoţional cu o persoană de îngrijire, nou-născutul se poate
îmbolnăvi şi chiar poate să moară, chiar dacă este hrănit corespunzător.
Ataşamentul este şi un factor de reglare a funcţiilor organismului (Grossman, 1993), reprezentând fundamentul
sănătăţii mentale (normalităţii) influenţând stima de sine şi capacitatea de socializare (abilitatea de a atrage şi
menţine relaţii sănătoase cu ceilalţi).
Bowlby consideră că, experienţa unui copil cu părinţii săi este determinantă în viaţa sa de adult, deoarece fiecare
dintre noi dezvoltă un „model de lucru intern” pentru relaţii. Mary Ainsworth a efectuat un experiment, prin care s-
au observat modele internalizate de reprezentare a ataşamentului, care se formează încă din primul an de viaţă.
Modelele internalizate de reprezentare a relaţiilor timpurii determină modul în care individul interacţionează cu
lumea (Stroufe, Carlson, Levy, Egeland, 1999). Mary Main şi Nancy Kaplan au extins această perspectivă, studiind
istoria de viaţă a adultului, în strânsă legătură cu sistemul său de ataşament, determinând o corespondenţă între
tipurile de ataşament din copilărie şi comportamentul adultului, mai ales în relaţia de cuplu şi cu proprii copii.
Ataşamentul primar este o matrice care ar trebui să conducă la o transformare psihică ce ar trebui să culmineze cu
procesul de individualizare.
Franz Ruppert spune că, ataşamentul este influenţat de procesele de gândire, deoarece o mare parte a gândurilor
se învârt în jurul relaţiilor de ataşament, care presupun o investiţie afectivă (cu părinţii, prietenii, partenerul de
cuplu, colegii de muncă etc). De aceea, conflictele care apar în cadrul familiei, cu prietenii sau în relaţiile de muncă,
reprezintă în fapt copia conflictelor de ataşament din perioada copilăriei. „Toate sentimentele umane de bază,
esenţiale îşi au originea în ataşament: frica, dragostea, furia, tristeţea, vina, ruşinea” (Ruppert, 2012, pg.46).
Bowlby consideră că o caracteristică a comportamentului de ataşament, care nu depinde de vârsta individului, se
referă la intensitatea emoţiei care însoţeşte acest comportament. „Tipul de emoţie declanşat depinde de modul în
care decurge relaţia dintre individul ataşat şi figura lui de ataşamant. Dacă această relaţie funcţionează bine, ea
este caracterizată de bucurie şi de un sentiment de siguranţă. Dacă relaţia este ameninţată, apar gelozia, anxietatea
şi furia. Dacă relaţia se distruge, apar durerea şi depresia” (Bowlby, 2011, pg. 29).
Comportamentul de ataşament este activat în special în caz de durere, oboseală, spaimă, precum şi în situaţia în
care persoana de ataşament pare inaccesibilă. Comportamentul de ataşament înseamnă „orice formă de
comportament care face ca o persoană să ajungă sau să se menţină în proximitatea unui alt individ identificat în
mod clar mai capabil de a se adapta la mediu” (Bowlby, 2011, pg.61).
Ataşamentul matern este forma primară care stabileşte structura fundamentală a psihicului individului şi viitorul
tipar de ataşament în relaţie. Astfel, lumea sentimentală a mamei (cu toate experienţele şi amintirile conţinute de
sentimentele sale) devine element fundamental în construcţia identităţii copilului. A nu se uita şi faptul că, la
începutul vieţii lui, acesta este „o prelungire a sufletului matern – oglinda sufletului mamei sale – a structurii ei
psihologice şi emoţionale complete” (Ruppert, 2012, pg. 62). Există însă şi situaţii în care apare un blocaj, la acest
nivel, în dezvoltarea viitorului adult, atunci când ataşamentul matern nu este completat de ataşamentul patern,
copilul nedesprinzându-se din simbioza cu mama, având astfel dificultăţi în formarea şi structurarea identităţii
Eului, imaginii de sine, precum şi în dezvoltarea unei vieţi sociale independente. Remy Puyuelo consideră (în
prefaţa la cartea lui Rygaard – Tulburări severe de ataşament în copilărie, 2011, pg. 13-14) „ataşamentul simbiotic
conduce la tulburări de comportament şi de personalitate”. Copiii cu ataşament simbiotic „au tendinţa permanentă
de a rezolva orice conflict intrapsihic prin acte care sunt adesea hetero sau autoagresive, în detrimentul oricărei
rezolvări raţionale. Ei trăiesc mai degrabă rupturi decât separări. Copiii îşi formează cu ei înşişi, cu familiile şi
mediul lor relaţii care îi împiedică să existe ca subiecţi de sine stătători. În mod paradoxal ei sunt ataşaţi şi
abandonaţi (…) Principala lor dificultate este aceea de a nu fi subiecţi de sine stătători – sunt dependenţi de social,
sunt dependenţi de realitatea exterioară, pentru că nu trăiesc propria realitate psihică”.
Ataşamentul patern nu îl poate înlocui pe cel matern, dar stimulează creşterea sufletească a copilului. Tatăl este cel
care-i deschide copilului său accesul la lumea înconjurătoare, la socializare, scoţându-l treptat din relaţia
simbiotică pe care acesta o are cu mama. „Tatăl o separă pe mamă de copil pentru a-i reuni într-o manieră adecvată
din punct de vedere psihic” (Remy Puyuelo). Astfel, funcţia fundamentală a ataşamentului patern este de a ajuta
individul să-şi structureze propria identitate.
Oferirea de către ambii părinţi a unei „baze de siguranţă” asigură îndeplinirea primei funcţii a ataşamentului – cea
de securizare, constituind o premiză pentru cea de-a doua – socializarea. Părinţii ideali sunt cei disponibili, gata de
a răspunde solicitărilor copilului prin încurajare sau ajutor, când este cazul, intervenind activ doar când este foarte
necesar. Astfel, rolul părinţilor este de a oferi „o bază de siguranţă” (Bowlby).
Modul în care a fost tratat individul de către părinţii săi, influenţează tiparul (stilul) de ataşament al acestuia.
Studiile arată că fiecare tipar de ataşament, odată dezvoltat tinde să persiste (Bowlby, 2011). Dar există şi
posibilitatea de a se schimba, prin modificarea modului internalizat de funcţionare a lumii, datorită unor
experienţe pozitive „de dragoste sau de afiliere, în orice moment al vieţii” (Muntean, 2009).
Structurarea ataşamentului se face prin integrarea emoţională, pe baza rezonanţei şi comunicării emoţionale
părinte-copil. Astfel, stilul de ataşament se va structura, în funcţie de stările psihice împărtăşite în relaţia părinte-
copil (Bowlby, 1969).
De-a lungul timpului, specialiştii au demonstrat existenţa a două tipare majore de ataşament: sigur şi nesigur;
acestea au fost împărţite în mai multe stiluri de ataşament: de siguranţă, evitant şi ambivalent (voi folosi descrierea
şi interpretările francezilor Lelord şi Andre, 2003, deoarece mi-am construit câteva dintre instrumentele
metodologiei de cercetare din lucrările lor).
Ataşamentul de securitate (sigur) se bazează pe relaţia cu o mamă caldă, atentă, bine adaptată copilului său, ceea
ce îl ajută pe acesta să se simtă în siguranţă, explorând cu plăcere mediul înconjurător şi folosind-o pe mamă ca
„bază de siguranţă”. Persoanele cu ataşament de securitate sunt mai fericite, au în general mai multă încredere în
partener şi în ceilalţi, acceptându-i aşa cum sunt şi având o viaţă profesională satisfăcătoare. Capacitatea de
ataşament se află în echilibru cu capacitatea de a fi independent.
Ataşamentul evitant are la bază relaţia cu o mamă care îşi respinge oarecum bebeluşul, fiind indisponibilă sau
făcând cu greu faţă în rezolvarea nevoilor copilului, dorindu-şi ca acesta să se descurce singur. Copilul unei astfel
de mame, nu caută activ contactul cu aceasta, dar se supără pe ea în mod neaşteptat; deşi nu pare interesat să fie
luat în braţe, dacă este luat începe să plângă imediat ce este lăsat jos; dacă mama pleacă de lângă el, reacţionează
foarte puţin sau deloc, iar când aceasta revine, copilul pare indiferent. Ca adulţi, persoanele cu ataşament evitant
au nevoie de foarte multă independenţă, prea multă intimitate displăcându-le. Ceilalţi îi pot considera prea reci sau
distanţi. Pot avea succes pe plan profesional, dar fără să poată profita de acest aspect, deoarece se concentrează
prea mult asupra muncii, au probleme de relaxare, iar bucuria este rară sau inexistentă. Sunt mai degrabă solitari
şi chiar consideră excesive cerinţele unei relaţii de dragoste, care poate să fie astfel percepută ca dezamăgitoare.
Sunt persoane independente, dar au dificultăţi în a se relaţiona şi a se ataşa de alte persoane. Capacitatea de
ataşament se află în dezechilibru, fiind suprainvestită capacitatea de a fi independent.
Ataşamentul ambivalent este generat de relaţia cu o mamă atentă, dar neliniştită, anxioasă sau depresivă; o mamă
care nu reuşeşte să îşi înţeleagă bebeluşul şi nu îi oferă protecţia şi siguranţa necesare. Copilul cu ataşament
ambivalent are tendinţa să stea lipit de mamă, iar la cea mai scurtă despărţire, plânge foarte mult. Acest copil nu
explorează cu plăcere mediul înconjurător, iar când mama pleacă brusc, plânge până când aceasta se întoarce şi
când o vede se lipeşte de ea, dar arătându-şi supărarea. Acest stil generează dependenţa, sentimentul de a fi
victimă şi „neajutorarea învăţată”. Adulţii cu aceste probleme de ataşament îşi doresc cea mai mare intimitate
posibilă, nu sunt în stare să devină independenţi, iar semnele de independenţă ale celorlalţi sunt considerate ca
neliniştitoare, ameninţătoare. Au în general o viaţă frământată, cu pasiuni violente şi decepţii crunte, cu teama de a
nu fi abandonate, prezentând dificultăţi în a se concentra asupra activităţii profesionale. Dorinţa lor de fuziune
totală cu ceilalţi, stilul de „lipitoare”, poate genera respingere din partea acestora, care întăreşte sentimentul de
abandon. Capacitatea de ataşament se află în dezechilibru, fiind suprainvestită în detrimentul capacităţii de a fi
independent.
Câteva dintre consideraţiile prezentate în legătură cu stilurile de ataşament au rezultat dintr-un studiu realizat în
SUA (Denver, Colorado) de către Hatan şi Sharer (1987).
Crittenden (2002) consideră că, individul cu un ataşament evitant este raţional, dar nu are afecte adevărate,
putând să fie inhibat sau compulsiv, cu tendinţe de a deveni imoral sau egoist. Iar persoana cu ataşament
ambivalent nu are cogniţii realiste, nu percepe şi nu porcesează bine informaţia, fiind tulburat de emoţii foarte
greu de stăpânit, cu tendinţa de a deveni seductiv sau punitiv. La vârsta adultă se poate combina ataşamentul
evitant cu cel ambivalent, rezultatul fiind o deschidere spre psihopatologie – indivizi cu
agresivitate/autoagresivitate manifestă sau indivizi dezorganizaţi şi dezorientaţi.
În 1968, Stephen Karpman (www.karpmantriangle.com) a descris pentru prima dată „triunghiul dramei”: victimă-
agresor-salvator, ca model psihosocial de interacţiune umană. În lucrarea sa (Fairy tales and script drama analysis)
a explicat felul în care o persoană poate să ajungă să trăiască „într-o poveste”, având o imagine simplistă asupra
lumii, „în trei colţuri”. Basmele copilăriei ar trebui să ne ajute să înţelegem mai uşor valorile, normele şi regulile
sociale, dar la nivel subconştient, acestea pot genera cele trei roluri stereotipe: victimă-agresor-salvator. De multe
ori în poveşti se vorbeşte despre „mame vitrege”, care persecută copiii sau caută să scape de ei. Astfel, copiii cu
astfel de mame pot căuta să „se salveze” alegându-şi roluri de agresor sau salvator. De asemenea, la nivel
subconştient, uneori poveştile pot activa sau alimenta teama de abandon, care se află prezentă (în mai mică sau în
mai mare măsură) în fiecare dintre noi, „distribuindu-ne” astfel în mod automat în unul dintre cele trei roluri ale
dramei sociale. În funcţie de stilul de ataşament, putem deci să alegem de-a lungul vieţii să „jucăm” unul, două sau
chiar toate dintre cele trei roluri.
Agresorul este o persoană dură, intransigentă, cu spirit critic exacerbat; un individ frustrat, acuzator, neînţelegător,
vindicativ, virulent şi pedepsitor.
Victima se plânge permanent, se văicăreşte, caută permanent atenţie şi afecţiune; individul se simte persecutat (de
societate, de ceilalţi, de viaţă, de soartă, de Dumnezeu etc), se crede ghinionist sau oprimat.
Salvatorul este acea persoană care are tendinţa să se sacrifice (pentru o „cauză” sau pentru familie, pentru ceilalţi
etc) indiferent dacă i se cere acest lucru sau nu; are tendinţa să facă munca altuia (dacă s-ar putea chiar pe a
tuturor) inclusiv atunci când nu i se solicită acest lucru; unii indivizi pot să creeze în mod voit situaţii în care să fie
„nevoie” de ei; există persoane care alimentează dependenţa altora pentru a-şi masca propria dependenţă, pe care
nu acceptă să şi-o recunoască (de exemplu, acele mame care îşi sufocă literalmente copii, supraprotejându-i chiar
şi când devin adulţi).
Ataşamentul de securitate ar trebui să ne ţină departe de triunghiul dramei, dar nu trebuie să uităm amprenta
socialului. De aceea, persoana cu ataşament de securitate poate să ajungă uneori în rol de salvator sau chiar de
victimă.
Ataşamentul evitant generează rolul de agresor, dar traumele pot determina şi rolul de victimă, iar încercările de
schimbare pe cel de salvator.
Ataşamentul ambivalent asigură rolul de victimă neajutorată, dar şi pe cel de salvator (în cazurile în care un
dependent alimentează dependenţa altora pentru a-şi masca propria dependenţă).
Combinaţia dintre ataşamentul evitant şi cel ambivalent poate asigura rolul de agresor, generat de lupta
permanentă dintre tendinţa de dependenţă şi aspiraţia spre independenţă.
„Personalitatea umană este considerată ca structură care se dezvoltă continuu de-a lungul uneia sau alteia din
multitudinea de căi posibile şi distincte – cea aleasă îşi schimbă direcţia în fiecare stadiu, în baza unei interacţiuni
dintre organism, aşa cum s-a dezvoltat până în acel moment şi mediul în care se găseşte la momentul respectiv – la
fiecare vârstă, dezvoltarea depinde succesiv de structurile de personalitate existente la acel moment şi de familie,
iar mai târziu de mediul social mai general din momentul respectiv” (Bowlby, 2011,pg.115).
Stilul de ataşament contribuie la reglarea trăirii emoţionale. În jurul vârstei de 2 ani este necesar să apară
concordanţa între reglarea trăirii emoţionale şi reglarea la nivel comportamental a exprimării emoţionale, pentru a
optimiza procesul de reglare emoţională. Iar reglarea emoţională presupune, în primul rând, toleranţă la frustrare
şi a face faţă problemelor, reprezentând acea abilitate prin care se iniţiază, se menţine şi se modulează apariţia şi,
mai ales intensitatea trăirilor subiective care acompaniază emoţia, precum şi influenţa acestora asupra proceselor
fiziologice. Trebuie ţinut cont şi de faptul că, tipul de temperament influenţează comportamentul şi reacţiile
emoţionale.
Interacţiunea dintre temperamentul individului-stilul parental-crizele primelor două stadii de dezvoltare
psihosocială, conduce la conturarea stilului de ataşament.
Trăsături temperamentale precum emoţionalitatea excesivă şi impulsivitatea, pot genera vulnerabilitate la un stil
parental defectuos şi susceptibilitate pentru evenimente negative în viaţă. Existenţa acestor trăsături poate duce la
o structurare dizarmonică a personalităţii, prin recurgerea la mecanisme defensive dezadaptative (Rothart şi Bates,
1998). Stabilitatea sau instabilitatea emoţională reprezintă consecinţe ale stilului parental-familial în strictă
corelaţie cu stilul de ataşament al individului (părinţii care încurajează autonomia şi ataşamentul de siguranţă
asigură stabilitatea emoţională; părinţii care supraprotejează, alimentând dependenţa, pe fondul unui ataşament
ambivalent, contribuie la instabilitatea emoţională a individului). „Experienţele adverse din copilărie au efecte de
cel puţin două feluri. În primul rând, ele fac individul să fie mai vulnerabil faţă de experienţe adverse ulterioare. În
al doilea rând, ele determină o probabilitate mai ridicată ca individul să întâmpine şi mai multe astfel de
experienţe. Dacă experienţele adverse timpurii sunt probabil complet independente de capacitatea de iniţiativă şi
acţiune a individului avut în vedere, experienţele ulterioare sunt probabil consecinţele propriilor sale acţiuni; iar
aceste acţiuni sunt generate de acele perturbări de personalitate produse de experienţele timpurii” (Bowlby, 2011,
pg. 75).
Existenţa unui sistem de control al ataşamentului determină o bună funcţionare a personalităţii, dar premisa
constituirii acestui sistem se află în experienţele individului din copilărie. „Experienţele nefavorabile ale copiilor cu
părinţii lor, pot reprezenta o cauză majoră a perturbărilor cognitive de mai târziu – cel puţin unele cazuri în care
percepţiile şi atribuirile sunt distorsionate şi anumite stări de amnezie, incluzând aici cazurile de tulburare de
personalitate multiplă, pot reprezenta rezultatele unor astfel de experienţe” (Bowlby, 2011, pg.164).
Aşa cum am prezentat anterior, una din funcţiile ataşamentului este cea de siguranţă, iar la copilul mic, siguranţa
este dată de proximitatea fizică, de contactul cât mai apropiat cu mama, pentru o perioadă cât mai lungă. Dacă
această proximitate este deranjată sau tulburată, copilul dezvoltă o gamă de reacţii şi comportamente sociale,
considerate ca fiind anormale. Adulţii cu probleme de ataşament au ca principală caracteristică, o capacitate
scăzută de a reacţiona adecvat pe plan emoţional şi social. Stroufe (2000) consideră că, un ataşament nesigur în
copilărie (evitant sau ambivalent) poate genera la adult manifestări răutăcioase şi manipulatorii sau dependenţă
ori vom avea de-a face cu probleme de adaptare la social, narcisism sau o posibilă patologie de tulburare de
personalitate borderline (la ataşamentul evitant-ambivalent).
„Studii longitudinale extinse pe o perioadă de 30 de ani arată că trăsăturile de personalitate rămân aproximativ
constante între 20 şi 90 de ani. Personalitatea se schimbă doar în legătură cu anumite situaţii specifice (s-au
înregistrat schimbări legate de încrederea în sine, angajarea în sarcini cognitive, căldura în relaţiile cu ceilalţi) sau
atunci când indivizii au nevoie de schimbare şi sunt interesaţi să o realizeze” (Muntean, 2009, pg. 451).
Cercetători precum Safran şi Segal (1990), Liotti (1991), Perris (1988, 1989, 1991) au semnalat importanţa
ataşamentului din perspectiva „vulnerabilităţii individuale” în raport cu schizofrenia, depresia şi tulburările de
personalitate. Astfel, teoria ataşamentului are o importanţă fundamentală pentru înţelegerea problemelor
personalităţii, iar cercetările grupului Guidano, Liotti şi Reda )1983, 1986, 1991) permit, pe baza analizei tipului de
ataşament, să se facă predicţii asupra principalelor caracteristici ale tulburărilor de personalitate, care se pot
întâlni în viaţa adultă.
În abordarea personalităţilor accentuate şi a tulburărilor de personalitate, mulţi cercetători subliniază ideea că,
modelele operaţionale disfuncţionale ale indivizilor care prezintă personalitate accentuată sau tulburări de
personalitate, s-au dezvoltat adesea într-un context de ataşament nesigur. „Tulburările de personalitate, cel mai
frecvent luate în discuţie, în al căror istoric de dezvoltare se discută de tulburări de ataşament ca element
important al vulnerabilităţii sunt: tulburarea de personalitate borderline, histrionic, narcisic, dependent, obsesiv-
compulsiv. Conform teoriei vulnerabilitate-stres în psihiatria contemporană, persoanele diagnosticate cu tulburări
de personalitate sunt considerate vulnerabile întrucât prezintă în primul rând o vulnerabilitate de fond – tulburare
de personalitate pervazivă – vulnerabilitate argumentată de cele mai multe ori de vulnerabilităţi de mediu
(reducerea reţelei de suport social, pierderea unor statute şi roluri sociale, stresori psihosociali
cumulaţi)”(Zivari, http://www.mirelazivari.ro).
din lucrarea de disertatie cu titlul “CONSECINŢE ALE STILURILOR PARENTAL-FAMILIALE
ÎN ADAPTAREA ADULTULUI LA SOCIALUL CONTEMPORAN”
psiholog clinician Alina Moise
Orice informatie din acest articol sau de pe acest blog poate fi folosita de oricine, cu mentionarea sursei!