Provocările „meseriei” de părinte

Putem incerca sa fim modele parintesti fara a ne dori sa devenim parinti

model. Meseria de parinte pare o misiune din ce in mai grea. Traim intr-o lume in care ni
se cere perfectiunea si care ii culpabilizeaza pe cei care nu reusesc sa indeplineasca
normele. Dar ce inseamna norma sau normal din punct de vedere al educatiei copiilor?
Pentru ca unul dintre cele mai dure lucruri care ti se poate intampla este sa ai parinti
perfecti.
Putem incerca sa fim modele parintesti fara insa a vrea sa fim parinti model. E
perfect adevarat ca mediul este cel care va pune o amprenta fundamentala asupra
copilului asa ca parintii care au o stima de sine crescuta vor oferi copilului un model ca
acesta sa fie la fel. Acestia sunt parinti care indraznesc sa fie asa cum simt ei de cuviinta
si sa se poarte asa cum bunul simt le ordona. Acest fapt se datoreaza faptului ca parintii
isi vor trata copiii asa cum se trateaza pe sine, adica cu respect. Copilul va imita
comportamentele si atitudinile pe care le vede in jurul sau si va lua cu sine in viata
atmosfera in care a trait. Fie ca aceasta a fost impregnata cu bucurie de viata, respect,
creativitate sau dimpotriva, cu furie, frustrare, negare a vietii.

Parintii care se indoiesc

Parintii insisi au nevoie sa isi dezvolte increderea in ei. Valorile se schimba atat de
repede, societatea cu regulile ei se schimba si ea repede. Pentru generatiile de dinainte
lucrurile erau mult mai simple, regulile mult mai clare. Azi autoritatea este impartita intre
cei doi parinti, dialogul a luat locul regulilor, cuplurile si familiile nu mai sunt la fel, e
nevoie de o buna capacitate de schimbare si de adaptare pentru a face fata. Parintii se
simt responsabili si au nevoie din ce in ce mai mult sa se implice in educatia copiilor.
Sfaturile pe care le primesc sunt contradictorii si confuze. Vietile sunt din ce in ce mai
pline. Este nevoie in acest context de incredere in sine. Intr-o lume complicata si
angoasanta exemplul parintelui este esential. Este important sa fim atenti la mesajele
nerostite pe care le transmitem copiilor prin atitudinea fata de viata, prin siguranta
interioara si certitudinea propriei valori. Autoritatea parinteasca inseamna o atitudine de
garantie a regulilor bune. Parintele este initiatorul regulilor, dar si pastratorul lor. Care
sunt insa valorile personale? Care sunt regulile? Noi le cunoastem oare? Stim ce vrem sa
oferim sau la randul nostru bajbaim intre temeri si intrebari? In acelasi timp e nevoie
de încredere în copil, de incredere ca el intelege ce i se transmite si ca va urma regulile.
Transmiterea inseamna increderea in copil ca acesta va prelua si va duce mai departe cu
inteligenta ce i se ofera. Copilul nu va semana imaginii de care noi avem nevoie, pe care
ne-am facut-o despre el. El va fi unic si va avea cu siguranta capacitatea de a intelege si
de a selecta.
Toti parintii au proiecte pentru copilul lor, dar e nevoie de rabdare si de incredere in
progresele pe care le face copilul in ritmul lui. Chiar daca acesta nu se potriveste cu
asteptarile parintelui. De multe ori se asteapta multe lucruri de la copii, pe care acestia nu
le pot face deoarece nu au varsta necesara. Iar dezamagirea parintelui si sentimentul de
neputinta al copilului il fac pe acesta sa devina temator, retras, sa ii fie teama sa mai
incerce. Copiii ar dori sa faca placere parintelui dar nu se simt la inaltime, sentiment care
va trai mult de-a lungul vietii acestuia. Copilul este fericit atunci cand simte ca parintii sai
sunt mandri de el si de ce a facut.
Dragoste – fermitate – coerenta

Sloganul este interzis sa interzici s-a dovedit a fi periculos si din pacate inutil. Cuvantul
cheie este respectul. Interzic copilului ceea ce l-ar putea pune in pozitia de a-si face rau
siesi sau celorlalti pentru ca il invat respectul fata de oameni si fata de propria persoana.
Copilul are nevoie in primul rand de dragoste si apoi de fermitate si coerenta, pentru ca
lumea pe care o descopera sa fie una sigura si de incredere. Reteta este legata de modul in
care il privim pe copil, cu incredere, repect si iubire dar in acelasi timp ca pe un copil
care nu are inca suficienta experienta pentru a va deveni egal. Este la fel de nociva si
tratarea copilului ca pe un inferior si tratarea lui ca pe un adult. Copilul este o fiinta
demna de a fi tratata cu respect dar nu are nici intelegerea si nici indatoririle unui adult.
Adesea cand spunem nu unui copil il nemultumim si el isi va manifesta nemultumirea
prin furie si plans, fapt care este dificil de tolerat pentru un parinte. Aceste interdictii
trebuiesc adaptate varstei si capacitatilor copilului. Interdictiile de la 3 ani nu sunt
aceleasi cu interdictiile de la 13 ani, la fel cum asteptarile fata de un copil de 3 ani nu sunt
aceleasi ca si asteptarile fata de un adolescent. Cand protejam copilul prea mult ii oferim
imaginea unei lumi periculoase in care este incapabil sa se descurce singur. Cand insa
refuzam sa luam in serios fricile copilului se simte singur si neputincios in fata unei lumi
mari si angoasante. Este la fel de nociv si sa supraprotejam copilul si sa il ignoram.

Teama parintelui

Anxietatea parintilor este de asemenea o sursa permanenta de probleme pentru copil. A te

teme mereu ca se va intampla ceva, a te teme mereu de boli, de microbi, de accidente, de
esecuri, de intamplari rusinoase va duce la o relatie parinte-copil dominata de nevoie
parintelui de a controla copilul “spre binele sau” si de nevoia copilului de a scapa poate
prin boala si de ce nu prin esec. Copilul nu va putea evolua liber, nu se va dezvolta si va
urma de fapt exact traseul de care parintele se teme. Copilul reactioneaza la nelinistea
parintelui sau printr-o neliniste si mai mare pe care insa nu stie nici cum sa o exprime si
nici cum sa o controleze. Este dezarmat sau nu a avut niciodata vreo arma. Este incapabil
sa se distanteze de ce traieste si coplesit de nelinistea parintilor sai.
Atmosfera de acasa este importanta. Meseria de parinte se ingamaneaza cu cea de
partener in cuplu. Unele familii sunt sufocate de tensiuni, altele sunt coplesite de nelinisti
si griji, altele sunt depresive si dezarmate. Doar tunci cand acasa este un loc comod,
linistitor, continator, copilul va invata sa isi cladeasca incredrrea in sine si seninatatea.
Copiii privesc adultii si recunosc cum reactioneaza acestia in fata fricii, a dificultatilor, a
frustrarii, a esecului, vor intelege ca aveti prea multa nevoie de aprobarea celorlalti sau ca
voi insiva nu respectati regulile, va vor cunoaste fricile si vor sti cand mintiti si
bineinteles ca va vor imita. Chiar daca aparent incercati sa ii invatati alte reguli, le va fi
mult mai usor sa va imite decat sa accepte o regula “straina”. Pentru a creste copii fericiti
si increzatori este nevoie ca noi adultii sa fim fericiti si increzatori. Pentru a creste un
copil care iubeste viata trebuie sa ii aratam zi de zi ca noi insine o pretuim si avem
incredere in ea.