Critica comunitaristă a liberalismului

Michael Walzer

V.

În concepția lui Walzer, corecția comunitaristă a liberalismului este o urmărire a

sugestiilor comunității în interiorul lor, o urmărire ce se regăsește întocmai în ideea liberală a
asocierii voluntare, liberalismul cuprinzând atât tendințe de asociere cât și de disociere. În
completare, filosoful aduce în discuție modalitatea prin care modelele de asociere existente s-
au format, acuzând liberalismul de o greșeală în credința sa cum că grupurile se asociază în
mod voluntar și contractual, întrucât multe din asocierile indivizilor rezidă încă de la naștere
sau impuse ulterior de factori externi. Așadar nu sunt produse ale voinței în mod individual și
singular. Continuând discursul, Walzer consideră că într-un sistem liberal asocierea este
mereu în pericol din cauza granițelor aferente grupurilor; aceste nefiind foarte bine conturate
sau păzite. Deci liberalismul este predispus la probleme cauzate de „pasagerii clandestini”,
adică acei indivizi care dispun în continuare de aceleași beneficii, dar numai fac parte din acel
grup și prin urmare numai contribuie la producerea acelor beneficii. În acest sens,
comunitarismul i se opune liberalismului, introducând noțiunea de „o conduită perfectă a
clandestinului”.

Îmbrățișând concepția lui John Rawls cu privire la societatea liberală, acesta o

definește ca fiind un pluralism de grupuri legate prin împărtășirea acelorași idei despre
toleranță și democrație, dar revenind la ideea principală referitoare la problema asocierii,
Walzer propune o intervenție mai forțată din partea statului. Statul reprezentând o formă de
uniune superioară ce ar trebui să compenseze posibilele eșecuri, dincolo de limitele stabilite
de liberalism. Aceste limite fiind mai bine exprimate în termenii drepturilor individuale și
libertăților cetățeanului, dar care includ de asemenea o rețetă pentru neutralitatea statului.
Totodată statul este intermediul prin care pasiunile și energiile asociative ale indivizilor vor
putea supraviețui celor patru mobilități și prin care se vor dovedi suficiente pentru cerințele
pluralismului.

Acest tip de stat este desigur unul de tip liberal, iar prin corecția comunitaristă este
deliberat non-neutru, deoarece neutralitatea duce la fragmentarea socială; fragmentare ce s-ar
traduce prin indivizi disociați ce ar permite majorarea puterii statului, devenind astfel
singurul bun împărtășit de toți indivizii și ajungând implicit la a deveni bunul „cel mai bun”.

În continuarea criticii liberalismului, Walzer afirmă că statul nu este de fapt singurul

sau măcar cea mai importantă uniune socială, întrucât toate celelalte formațiuni de asociere
continuă să existe. De asemenea, statul liberal trebuie să sprijine și să sponsorizeze acele
grupuri care prevăd forme și scopuri aliniate la valorile împărtășite de societățile liberale. Din
această idee reiese o nouă problematică și anume aceia că istoria actuală a celor mai bune
state, precum și a celor mai bune state social-democratice, tind în unele cazuri să prezinte un
comportament neadecvat principiilor liberale, ca de exemplu: Actul Wagner din 1930,
scutirile de taxe a diferitelor grupuri religioase în vederea conducerii acestora a unor centre
de îngrijire precum și votarea legilor închiderii fabricilor care aveau ca scop protecția
comunităților locale de muncă și reședință.

VI.

Un bun stat liberal sau social democratic mărește posibilitățile pentru o abordare
cooperativă, în vederea descrierii acestui tip de stat se implică John Dewey în cartea sa
„Publicul și problemele lui”. În carte, autorul prezintă o nemulțumire, comun împărtășită și
de contemporanii săi care se autointitulau pluraliști, cu privire la statele suverane. De
asemenea, el a împărtășit o admirație față de „grupările primare” în interiorul statului,
considerându-le „bune, rele și indiferente”, și care nu pot prin simpla lor existență să fixeze
limitele activității statului. Statul, în concepția lui Dewey, nu este „numai un arbitru, pentru a
exista și remedia fărădelegile unui grup împotriva altuia”, ci are o funcție mai largă. Statul
ajută tendința de asociere în vederea instaurării sale într-o manieră mai solidă și mai coerentă,
de altfel oferă membrilor individuali ale asociațiilor apreciate o mai mare libertate și
securitate, dar în condiții constrângătoare.

În continuarea discursului despre statul non-neutru, Walzer afirmă faptul că acesta

este cel mai bine înțeles în termeni republicani, în condițiile în care acesta furnizează o mare
parte din substanța politicii comunitariste contemporane. În altă ordine de idei,
republicanismul este o doctrină unitară și integrată, în care energia și devotamentul sunt
concentrate în primul rând pe tărâm politic. Este o doctrină adaptată spre nevoia de
comunități mici și omogene, unde societatea civilă este radical nediferențiată, dar poate
totodată să fie extinsă să garanteze pentru o „republică a republicilor”, adică o revizie
descentralizată și participativă a democrației liberale.
 Cu toate acestea nici una dintre aceste doctrine nu constituie o garanție împotriva
eroziunii comunității fundamentale sau împotriva morții loialităților locale, fiind o problemă
de principiu căci comunitățile trebuie să fie întotdeauna la risc.

VII.

Chestiunea principală dintre liberali și criticile lor comunitariste, conform discursului

lui Walzer, este constituția în sine. Liberalismul este fondat pe ideea unui identități pre-
sociale, o societate solitară și uneori eroică care confruntă indivizii, care este pe deplin
formată înainte să înceapă confruntarea. Criticile comunitariste se contrazic, în primul rând,
deoarece instabilitatea și disocierea sunt realizările actuale și demobilizatoare ale indivizilor
de acest fel şi, în al doilea rând, că sub nici o formă nu pot exista indivizi de acest fel. Aceste
critici sunt frecvent menționate pentru a crede într-un sine radical socializat, care nu poate
înfrunta niciodată societatea pentru că este ea însăși personificarea valorilor sociale. În
realitate dezacordul nu este deloc proeminent, întrucât nici una dintre aceste idei nu poate fi
susținută mult timp, aceasta nefiind argumentată corespunzător nici de liberali și nici de
comunitariști. Așadar liberalii contemporani nu sunt legaţi de un sine pre-social, ci doar de o
capacitate proprie de a reflecta critic asupra valorilor care i-au guvernat socializarea şi criticii
comunitarişti pot foarte greu să meargă mai departe în a pretinde că socializarea este totul.

Intervenția celor patru mobilități, societatea fiind într-o continuă mișcare, face ca
sinele liberal să reflecte fragmentarea societății liberale. Unii liberali sărbătoresc această
libertate şi invenţia de sine, iar toţi comunitariştii se lamentează de sosirea ei, chiar şi în timp
ce insistă ca nu este o condiţie umană posibilă.

În concluzie, discuția conform căreia instabilitatea și tendința de disociere a

liberalismului necesită periodic o corecție se poate generaliza la o atenuare mai mult sau mai
puțin stabilă a tuturor legăturilor fundamentale care fac uniunile sociale posibile. Așadar nu
există remediu permanent sau puternic pentru atenuarea comună a unei micșorări antiliberale
ale celor patru mobilități, comunitariștii vizând uneori o astfel de micșorare, dar rareori o
adoptă. Singura comunitate pe care cei mai mulţi dintre ei chiar o cunosc, până la urmă, este
doar această uniune liberală a uniunilor, întotdeauna precară şi riscantă. Ei nu pot triumfa
peste acest liberalism; pot doar, uneori, consolida capacităţile sale interne asociative. Prin
urmare criticismul comunitarist este sortit unei recurenţe veşnice.