Scoala Postliceala Sanitara Fundeni

Glandele cu secreţie internă

-Informatica -

Profesor :

Elev: Gheorghe Mirela-Daniela

Clasa: AMG 1 J

2018 – 2019
 Glandele cu secreţie internă

Glandele cu secreţie internă sunt organe care secretă anumite substanţe cu structură
chimică specifică, având acţiune activă asupra unor procese metabolice sau asupra unor ţesuturi
din organism. Aceste formaţiuni care se mai numesc şi glande endocrine nu îşi varsă produsele
lor printr-un canal excretor într-o cavitate sau pe suprafaţa corpului, ci direct în sânge.
Substanţele elaborate de celulele acestor glande care poartă numele de hormoni, ajung
prin circulaţia sangvină, în tot organismul desfăşurându-şi acţiunea departe de locul lor de
producere.
Glandele endocrine, din punct de vedere anatomic prezintă o serie de caractere comune.
Astfel sunt formaţiuni glandulare relativ mici, bogat vascularizate şi inervate care nu prezintă un
canal secretor propriu.
În ce pirveşte activitatea lor, glandele cu secreţie internă se caracterizează îm general
printr-un metabolism ridicat, substanţele specifice secretate de ele se găsesc în cantitate mare în
vasele eferente decât în cele aferente iar extirparea unei glande determină schimbări în anumite
funcţii ale organismului, întotdeauna aceleaşi.
Hormonii glandelor endocrine prezintă o serie de proprietăţi comune, dintre care mai
importante sunt următoarele:
- specificitate de acţiune, adică acţionează numai asupra anumitor ţesuturi. Dar aceasta
nu este o specificitate absolută, în sensul că acţiunea lor se face simţită într-o oarecare
măsură şi asupra celorlalte ţesuturi;
- specificitatea hormonilor este fiziologică şi nu zoologică, adică acţiunea unui hormon
este aceeaşi oricare ar fi specia zoologică de la care el provine;
- hormonii acţionează în cantităţi mici, iar secreţia lor este continuă, având însă
intensităţi diferite;
- deşi sunt substanţe cu moleculă mare, hormonii ajunşi în mediul intern nu provoacă
formarea de anticorpi;
- în organism, diferiţii hormoni nu acţionează independent unul faţă de celălalt, ci într-
o strânsă interdependenţă, în aşa fel încât lipsa uneia produce o schimbare în întregul
sistem endocrin.
La peşti se găsesc majoritatea glandelor descrise la vertebratele superioare, cu
unele modificări, determinate de stadiul de evoluţie al acestor animale. Astfel se întâlnesc
următoarele glande: tiroida, pancreasul endocrin, hipofiza, glandele genitale şi timusul.
Glandele suprarenale nu există la peşti ca unitate morfologică individualizată, însă există
elemente cu funcţiuni apropiate de aceste glande.
Paratiroida nu s-a pus în evidenţă, iar epifiza este puţin cunoscută la acest grup de
animale.
HIPOFIZA
Hipofiza sau glanda pituitară, este glanda endocrină aşezată la baza encefalului, pe
planşeul cutiei craniene, într-o gropiţă a acesteia, fiind formată din trei lobi: lobul anterior, lobul
intermediar şi lobul posterior ( de natură nervoasă ) fiecare lob având un aspect histologic
distinct.
 La majoritatea Teleosteenilor ( cu excepţia acipenseridelor ) între lobul anterior şi cel
intermediar mai există o zonă numită zonă de tranziţie, care constituie a IV-a zonă a hipofizei,
având de asemeni o structură hisotlogică deosebită de a celorlalţi lobi.
Anatomia acestei glande, aspectele sub care se prezintă lobii, sunt variate de la o specie la
alta.
Hormonii hipofizari la peşti ( ca şi la veterbratele superioare ) îndeplinesc funcţii
multiple:
- influenţează creşterea;
- controlează activitatea glandelor genitale, activitatea tiroidei, a formaţiunilot
echivalente cu glandele suprarenale, ş.a.,
- influenţează coloraţia corpului, acţionând asupra cromatoforilor.
Pentru fiecare din aceste funcţiuni, diferitele segmente ale hipofizei, secretă
anumiţi hormoni.
În ce priveşte funcţia lobului intermediar, s-a constata că la unii peşti ( ca de altfel şi la
alte organisme ca mormolocii de broască şi reptile ), după extirparea hipofizei, în întregime, sau
numai a porţiunii sale intermediare, pigmentul din melanoforii şi eritroforii peştilor se
concentrează în jurul nucleului celular, din care cauză întreg tegumentul se decolorează.
Injectarea de extracte hipofizare sau numai de lob intermediar, determină recolorarea. Dacă
injectarea de extract se face la animale cu hipofiză, atunci are loc o colorare intensă a acestora.
Acestea au condus pe fiziologi la concluzia că lobul intermediar secretă hormonii
pigmento-motori ca de exemplu intermedina, care joacă rol fundamental în reglarea coloraţiei
tegumentului peştilor şi altor organisme.
S-a constatat că aceşti hormoni pigmento-motori nu prezintă specificitate, întrucât şi
extractele de hipofiză a mamiferelor injectate la peşti determină colorarea intensă a acestora.
La peşti ca şi la vertebratele superioare a fost remarcată acţiunea hormonilor hipofizari în
creşterea corpului, acest proces fiind influenţat de hormonul somatotrop. Nu se cunoaşte precis la
peşti locul unde se secretă acest hormon însă prin analogie cu vertebratele superioare, se
consideră că acesta este secretat de lobul anterior.
O altă funcţie a lobului anterior la vertebratele superioare este funcţia sexuală şi de
reproducere. Lobul anterior la aceste animale secretă o serie de hormoni care stimulează funcţia
endocrină a glandelor genitale realizând întreaga activitate sexuală şi de reproducere a
animalelor. Mai bine studiat în pisicicultură este hormonul gonadotrop care influenţează
activitatea glandelor genitale. Spre deosebire de alte vertebrate, hormonul gonadotrop la
majoritatea peştilor osoşi, este secretat de lobul intermediar.
La sturioni însă, hormonul gonadotrop este secretat de lobul anterior.
Hormonii gonadotropi sunt specifici, specificitatea remarcându-se în cadrul familiilor.
Deci există hormoni diferiţi de la o familie la alta. De aceea, într-o serie de cercetări fiziologice
s-au obţinut insuccese când extracte hipofizice de la mamifere au fost inoculate la peşti.
Acţiunea acestor hormoni asupra gonadelor a fost urmărită de numeroşi cercetători, prin
inoculări de extracte hipofizare, inoculări care astăzi se fectuează pe scară largă şi în practică. Se
pot utiliza pentru inoculare atât extracte de hipofiză, apropiate ca structură de a speciei la care se
inoculează, cât şi hipofiza proaspete sau conservate în acetonă ( hipofiza conservată în acetonă şi
apoi uscată, are aceleasi efecte ca şi cea proaspătă).
După datele obţinute până acum, conţinutul hipofizei în hormon gonadotrop este minim
după reproducere, pentru a creşte treptat şi a atinge concentraţia maximă, imediat înaintea
perioadei de reproducere. Se poate constata că activitatea secretorie a hipofizei în legătură cu
hormonul gonadotrop nu este aceeaşi tot timpul anului.
Acţiunea gonadostimulentă a extractelor de hipofiză se foloseşte pe scară largă în
piscicultră la specii cu valoare economică ridicată ( Cyprinidae, Acipenseridae etc. ) pentru a le
grăbi maturarea elementelor seminale.
Concluzia practică ce se desprinde este că pentru nevoile de inoculare în reproducerea
artificială este necesar să se recolteze hipofize de la peşti în apropierea perioadei de reproducere,
când cantitatea de hormon gonadotrop în extract este mai mare.
Unii paraziţi ca Ligula intestinalis, care se dezvoltă în cavitatea corpului la o serie de
specii, frânează activitatea hormonului gonadotrop. Ca urmare glandele sexuale nu se mai
dezvoltă.
În alte cazuri, unele săruri ca cele de zinc, adăugate la extractul de hipofiză intensifică
acţiunea hormonului gonadotrop.
O serie de cercetători, au constatat la peşti şi acţiunea hormonului tireotrop, hormon
secretat de hipofiză care stimulează dezvoltarea completă, anatomică şi funcţională a glandei
tiroide, şi reglează activitatea secretorie a acesteia.
Se pare că hormonul tireotrop se secretă la peşti în zona de tranziţie în timp ca la
vertebratele superioare, funcţia aceasta îi revine lobului anterior al hipofizei.
Se observă că la peştii care se reproduc toamna, în perioada de reproducere, deci când se
secretă mai mult hormon hipofizar, are loc şi o intensificare a activităţii tiroidiene. Ex: la
pălămidă, inoculându-se extract hipofizar de la aceeaşi specie, se observă o intensificare a
activităţii tiroidiene.
Hormonul tireotrop prezintă o mai mică specificitate decât hormonul gonadotrop.
Cercetările efectuate în ontogeneza peştilor au arătat că hipofiza începe să lucreze după
terminarea stadiului larvar. Tiroida începe activitatea însă înainte şi ăn timpul stadiului larvar.
În ce pirveşte relaţiile dintre hipofiză şi tiroidă în stadiile tinere, lucrurile nu sunt
precizate.
În stadiul larvar tiroida funcţionează, însă după unii cercetători, secreţiile tiroidiene,
rămân închise în vezicule nefiind deversate în sânge. Ele nu sunt puse la dispoziţia organismului,
decât în momentul când hipofiza intră în funcţiune.
Există date privind existenţa la peşti a hormonului suprarenalotrop care influenţează
activitatea sistemului cromofin, deci cu influenţă asupra elementelor omoloage glandei
suprarenale evidentă la vertebratele superioare. În legătură cu aceasta s-a constatat că extractul
din lobul anterior al hipofizei de mamifere, inoculat la peştii osoşi produce contracţia muşchilor
netezi ( cu excepţia peştilor cartilaginoşi ) contracţie care de obicei este determinată de
adrenalină.
Activitatea hipofizei ca şi a celorlalte glande cu secreţie internă este subordonată
sistemului nervos central. Această activitate este determinată de diferite excitaţii primite de la
exteriorul sau din interiorul organismului. Excitaţiile ajunse la sistemul nervos central, duc la
fluxuri nervoase ce se transmit glandelor cu secreţie internă, care apoi reacţionează.
TIROIDA
În seria peştilor, tiroida se prezintă diferit în ce priveşte dezvoltarea şi amplasarea sa.
Astfel, la Selacieni tiroida formează un organ individualizat, compact, fiind situată între
mandibulă şi centura scapulară, mărginită dorsal de schelet şi muşchii din regiunea faringiană iar
ventral delimitată de muşchii coracomandibulari. În această formă, glanda este învelită cu o
membrană de ţesut conjunctiv, puternic vascularizată.
 În afară de Selacieni, această structură compactă mai este întâlnită şi la unele specii de
Teleosteeni ( Xiphias, Gznnarchus, Pseudoscarus etc. ).
O structură intermediară se găseşte la câteva specii de peşti osoşi ( ex: specii din genul
Anis ). Elementele tiroidiene se înâlnesc la aceşti peşti localizate într-o cuprinsă între vârful
limbii şi regiunea inimii.
Al III-lea tip de tiroidă – o tiroidă difuză – o găsim la majoritatea Teleosteenilor, fiind
dispersatăde la vârful limbii până la nivelul celei de a III-a artere branhiale.
Cea mai mare densitate a elementelor tiroidiene se găseşte în vecinătatea aortei ventrale
şi în dreptul primei şi celei de a doua artere branhiale.
Chiar dacă sunt difuze, elementele funcţionale ale tiroidei primesc capilare sangvine,
nervii care asigură buna funţionare a glandei, ca şi cum ar fi un organ compact.
Unitatea histologică şi funţională indiferent de forma în care se află, este vezicula
tiroidiană.
O veziculă tiroidiană are o formă globuloasă, ovalară sau sferică, fiind formată dintr-un
epiteliu secretor simplu, aşezat pe o membrană bazală, ce lasă în interior o cavitate plină cu o
substanţă semilichidă, translucidă, gălbuie, vâscoasă, de obicei omogenă ca aspect, ce poartă
numele de coloid.
Totalitatea tiroidei este formată din numeroase vezicule tiroidiene. Forma celulelor care
alcătuiesc vezicule este variată în funcţie de starea funcţională a glandei. În stare de repaus
celulele sunt mai turtite în timp ce în stare de activitate conţin în citoplasmă secreţiile pe cale de
eliminare.
În timpul activităţii maxime, în jurul veziculelor se pot observa celule secretorii tinere,
izolate sau în mase compacte numite celule ale lui Weber.
Coloidul produs de celulele secretoare este o substanţă bogată în albumină iodată care a
fost numită iodotirină sau tiroglobulină – aceste albumine iodate conţin subsanţa specifică a
glandei, hormonul tiroidian denumit tiroxină.
Din punct de vedere chimic, tiroxina este un derivat al tirozinei ( aminoacid ) în structura
sa o importanţă deosebită prezentând-o iodul care ajunge la 63%.
Existenţa hormonului în coloid a fost pus în evidenţă şi la vertebratele inferioare. Astfel
extirparea glandei tiroide în stadiile incipiente ale dezvoltării duce la tulburarea metamorfozei.
La mormoloci prin îndepărtarea glandei se împiedică transformarea lor în adulţi.
Din contră, dacă în bazinele în care se găsesc mormoloci de broască s-a introdus coloid s-
a observat o intensificare a procesului de metamorfozare comparabilă ce cea obţinută prin
tratamentul cu tiroxină.
Toate modificările ce apar în comportarea organismului în urma extirpării tiroidei, deci în
urma eliminării hormonului tiroidian sau în urma creşterii de tiroxină prin injecţii, arată o
tulburare în procesele de oxidaţie celulară. Lipsa hormonului face ca aceste procese să scadă în
intensitate, iar cantitatea mai mare faţă de normal de hormon face ca aceste procese să crească
exagerat.
Din acestea se desprinde o proprietate fiziologică a hormonului tiroidian care este şi
proprietatea fundamentală specifică a lui şi anume că: tiroxina este o substanţă activatoare a
proceselor de oxidaţie celulară pentru substanţele proteice şi grăsimi şi în special a celulelor
nervoase.
La peşti, deşi studiul funcţiilor tiroidei nu este complet clarificat, totuţi se cunosc unele
din rolurile jucate de această glandă.
 Astfel, tiroida peştilor reacţionează la tratamentul cu iod. Introducând iod în apa
acvariilor se observă o creştere a epiteliului vezicular, o intensificare a activităţii secretorii a
acestora.
La păstrăv s-a observat că din cauza hipersecreţiei tiroidiene se produce exoftalmie şi
înegrirea corpului.
Îmbolnăvirea tiroidei la peşti, atrage aceleaşi consecinţe ca şi la om – adică apariţia guşei,
ce poate provoca mortalitatea în masă, cu o consecinţă a hipofuncţiunii glandei, din cauza lipsei
de iod din alimente şi apă.
Tiroida pare că intervine în controlul creşterii şi al diferenţierii corpului. Astfel
metamorfoza complicată a anghilei se petrece sub acţiunea extrasului tiroidian. Din acest punct
de vedere există o corelaţie între activtatea tiroidei şi activitatea hipofizei. Secreţia de hormon
tiroidian se face sub influenţa unor impulsuri umorale care îşi au originea în hipofiză unde se
secretă hormonul tireotrop.
Tot această glandă determină rezistenţa peştilor perioftalmi faţă de lipsa de apă, ceea ce
le permite să stea mult timp pe uscat. Hrănindu-se Slenidele cu extras de tiroidă s-a observat că
aceşti peşti încep să iasă din apă rămânând afară până la 8 ore în şir.
În unele lucrări se afirmă intervenţia tiroidei în activitatea sexuală, deci corelaţia dintre
tiroidă şi glandele genitale.
Se pare că intervine şi în metabolismul sărurilor minerale ca şi în fenomenul de
osmoreglare.
Activitatea tiroidei este de asemenea puternic influenţată de salinitate, lucru observat la
peştii ce pătrund din apele sărate în cele dulci şi invers.

FORMAŢIUNILE POSTBRANHIALE

Sunt întâlnite la rechini şi sturioni. Acestea se prezintă sub form unor formaţiuni
glandulare, localizate în peretele pericardului. În structura lor s-au pus în evidenţă vezicule cu
structura de natură epitelială ce contţin un coagulat granulos care nu se poate confunda cu
coloidul tiroidian.
Rolul acestor formaţiuni nu este însă precizat; se presupune că ar fi tiroide accesorii.

GLANDELE SUPRARENALE LA PEŞTI

La peşti aceste glande nu există ca formaţiuni individualizate, compacte, cum se prezintă

suprarenalele la mamifere ci se găsesc ţesuturi care echivalează din punct de vedere histologic şi
fiziologic atât cu corticosuprarenala cât şi cu medulosuprarenala de la mamifere.
Ca corespondente ale glandelor suprarenale de la mamifere, la peştii Elasnobranhii se
întâlnesc:
- ţesuturile chromaffine cunoscute şi sub denumirea de sistem Chromaffin sau corpi
suprarenali – care corespund cu medulosuprarenala mamiferelor;
- ţesutul interrenal, care mai poartă şi numele de formaţiuni interrenale sau corpi
suprarenali – care corespund corticosuprarenalei mamiferelor.
La unele specii de Teleosteeni ( sglăvoc, anghilă ) există tendinţa de apropiere a
acestor formaţiuni care se dispun sub formă de cordoane oarecum individualizate în timp ce la
alte specii din acelaşi grup, aceste două feluri de organe se concresc, organele cromafine
pătrunzând în cele interrenale sau chiar în ţesutul renal.
- La peştii osoşi pe lângă aceste formaţiuni se mai găsesc în plus aşa numiţii corpusculi
ai lui Stanius omologi după unii cercetători cu capsulele suprarenale de la mamifere.
Sistemul Chromaffin la Selacieni este reprezentat de o serie de corpusculi de talie
şi de formă variate, situaţi în regiunea dorsală a cavităţii corpului, pe toată lungimea acestei
cavităţi. Ei sunt dispuşi de o parte şi de alta a axei aortice pe două linii, uşor convergente în
regiunea caudală.
Perechea anterioară a corpilor suprarenali, denumiţi corpi axilari este mai dezvoltată
decât celelalte, rezultând prin contopirea mai multor corpusculi segmentari iniţiali. Ceilalţi corpi,
prezintă o dispoziţie segmentară. Numărul perechilor de corpi suprarenali poate fi egal sau mai
mic decât numărul segmentelor vertebrale ( după specie ) fiind legat de dispoziţia arterelor
segmentare.
Morfologia corpilor suprarenali ai Selacienilor este foarte variată; în timp ce corpii axilari
au aspectul de benzi fine, corpii posteriori au aspectul unor forme piriforme, iar când are loc
fuziunea lor se rpezintă sub forma unor cordoane noniliforme, cu dimensiuni dependente de
numărul organelor integrate.
Corpii suprarenali întreţin raporturi destul de complexe cu sistemul vasculare sangvin.
Irigarea fiecărui corp suprarenal este asigurată printr-o arteră proprie, care la intrarea în
organ se capilarizează formând o reţea densă ce continuă printr-un sistem de lacune venoase care
înconjoară fiecare formaţiune. Lacunele venoase se leagă apoi de venele cardinale posterioare.
Organele suprarenale întreţin raporturi foarte strânse cu sistemul venos ortosimpatic.
Un corp suprarenaş are o structură asemănătoare cu a glandelor în general. El este
înconjurat cu mo membrană conjunctivă subţire, ce poate fi considerată ca o capsulă. Această
membrană trimite în interior tractusuri ( pereţi despărţitori ) foarte subţiri, care însoţesc vasele
sangvine, determinând o lobulaţie aparentă a organului.
Elementele esenţiale, funcţionale ale corpilor suprarenale sunt reprezentate de celulele
chromaffine. Aceste celule formeză insule mici în ochiurile unei reţele capilare şi conjunctive.
După starea funcţională, celule chromoffine fie că au o citoplasmă fin granuloasă, fie ca
aceasta este omogenă, fie că prezintă vacuole după ce s-a eliminat produsul de secreţie.
La unele specii există o interpenetrare a elementelor chromaffine şi ortosimpatice (
celulele ganglionare nervoase amestecate cu cele chromaffine ).
Structura genrală şi aspectul histologic situează corpii suprarenali printre formaţiile
endocrine.
Ţesutul interrenal colorat natural în galben viu sau ocru închis, este constituit dintr-un
cordon noniliform impar median la Squalidae sau printr-o serie de noduli inegali şi asimetrici
dispuşi de o parte şi de alta a liniei mediene la Hajidae.
Corpii interrenali, la câteva specii sunt situaţi într-o masă de ţesut conjunctiv, iar la altele
sunt înfundaţi în ţesutul renal.
Şi aici există o bogată vascularizare. Corpii interrenali sunt irigaţi de arteriole care derivă
din arterele segmentare şi din sistemul arterial mezenteric sau din arterele intercostale.
Arteriolele se cpilarizează în interiorul organului formând o trenă în formă de reţea.
Venele eferente se drenează în venele cardinale din apropiere sau în cazul în care corpii
sunt înglobaţo în ţesutul renaş, drenajul se face în sistemul venos renal.
 Inervaţia ortosimpatică a acestor corpi se realizează prin filete nervoase care pătrund în
masa organului o dată cu vasele sangvine.
Corpii interrenali sunt înconjuraţi de o capsulă conjunctivă subţire, care în regiunea
renală este în continuitate cu capsula conjunctivă a mezonefrosului. În masa organului nu se
găsesc septumuri.
Celulele care alcătuiesc ţesutul interrenal sunt dispuse în insule sau cordoane, între care
există numeroase vase sangvine. După starea lor de activitate s-au pus în evidenţă celule rotunjite
cu vacuole mari în citoplasmă şi celule poliedrice cu vacuole mici.
La numeroşi Teleosteeni, elemente chromofine şi complexe de elemente interrenale au
fost identificate în vecinătatea venelor cardinale posterioare şi a venelor tributare în teritoriul
rinichiului cefalic sau în teritoriile imediat vecine. Aici aceste elemente sunt mai puţin
individualizate, mai puţin vizibile decât la Selacieni.
Celulele chromofine, izolate sau grupate în insule de mică importanţă, se întâlnesc în
peretele vaselor în vecinătatea endoteliului.
La Selmonidae şi Esocidae, celulele chromafine sunt repartizate în peretele părţii
anterioare ( craniale ) ale venelor cardinale posterioare şi sunt complet separate de ţesutul
interrenal.
La alte specii – numeroase – celulele sunt incluse în ţesutul interrenal, totdeauna în
contact direct cu endoteliul venei cradinale ( Perca, Acerina ).
La Teleosteeeni, celulele chromafine au aceleaşi caractere ca la Selacieni.
Morfologia şi structura sistemului interrenal al Teleosteenilor variază mult de la o specie
la alta.
Majoritatea Teleosteenilor posedă un sistem interrenal foarte întins la nivelul rinicihiului
cefalic, sub forma unuei teci, înconjurând cu un înveliş mai mult sau mai puţin gros venele
cardinale şi ramificaţiile lor ( Anghila, Cypirinidae ).
Elementele interrenale pot fi incluse în ţesutul renal unde formează mase ( Clupea ), pot
fi dispersate în insule în masa renală fărăr legături directe cu interrenalul perivascular ( Rhodeus,
Gobio ) pot fi concentrate la nivelul pereţilor ventrali şi laterali ai părţii craniale a venelor
cardinale posterioare ( Percidae ) etc.
Celulele ce alcătuiesc interrenalul Teleosteenilor au o citoplasmă fin granulară, având
după starea funcţională vecuole cu incluziuni lipoidice. Celulele sunt dispuse în cordoane
întretăiate, delimitând şi spaţii alveolare mici.
Corpusculii lui Stanius, formaţiuni particulare întâlnite la Teleosteeni sunt corpi sferici de
culoare palidă situaţi diferit din partea mijlocie până în cea posterioară a rincihilor, de obicei
dorsal, iar pe faţa ventrală, uneori înglobaţi în masa ţesutului renal.
Numărul lor este variabil după specie ( 40-50 la Amia calva, 6-14 la Salmoniformes, 2 la
majoritatea Teleosteenilor, 1 la Gobinus şi Aniurus ).
În structura lor intră celule mari cu granulaţii foarte fine, cu nucleu situat la bază şi cu un
aparat Golgi bine dezvoltat.
Corpusculii sunt rotunjiţi având o structură alveolară. Ansamblul fiecărui corpuscul este
învelit cu o capsulă friboasă care trimite în interior septumuri radiare delimitând lobi foarte puţin
individualizaţi la speciile cele mai evoluate.
Vascularizarea este foarte puternică, prezentând o netă structură endocrină.
Funcţiile formaţiunilor descrise nu au fost bine precizate. Totuşi se pare că acestea
secretă hormoni asemănători ce cei de la vertebratele superioare.
 Astfel, sistemul chromafin secretă adrenalină, al cărui rol în corpul peştilor nu este bine
studiat. În experimentele făcute asupra peştilor cartilaginoşi prin injectarea lor cu adrenalină s-a
constata că se provoacă ridicarea bruscă şi de lungă durată a presiunii sangvine ( vasoconstricţie
), dilatarea pupilei, modificarea ritmului cardiac, reducerea motilităţii gastrointestinale.
La Teleosteeni, adrenalina produce accelerarea ritmului cardiac, dilatarea vaselor
branhiale, vasoconstricţia în alte sectoare ale sistemului sangvin, şi deci creşterea presiunii
sangvine în acestea, slăbirea motilităţii intestinale, contractarea melanoforilor.
La peştii cartilaginoşi ( spre deosebire de mamifere ) adrenalina nu produce creşterea
zahărului în sânge.
Ţesutul interrenal prin secreţiile sare, prezintă o importanţă deosebită pentru viaţa
peştilor. Extirparea lui duce la moarte după câteva zile, observându-se următoarele tulburări:
contracţia de lungă durată a melanoforilor, rărirea ritmului respirator, slăbirea ativităţii
musculare, oboseală, convulsii ale muşchilor somatici, creşterea sensibilităţii faţă de lipsa
oxigenului. Moartea se datoreşte încetării mişcărilor respiratorii şi contracţiei puternice a inimii.
Hormonii corpilor interrenali influenţează metabolismul hidrocarbonatelor şi după unii
cercetători joacă un rol în producerea anticorpilor.
Aceşti hormoni, aparţin din punct de vedere chimic sterinelor, fiind aproape de hormonii
glandelor genitale, având comună şi parte din acţiunea lor biologică.
Funcţiile ca şi secreţiile corpusculilor lui Stanius nu au fost precizate.

PANCREASUL ENDOCRIN

La peşti, pancreasul endocrin nu este înglobat în cel exocrin ca la mamifere. El formează

la aceste organisme o parte separată înconjurată cu o capsulă care trimite în interior pereţi
despărţitori. În ochiurile reţelei se găsesc celule secretoare, care sunt de diferite forme după
starea funcţională a organului.
Hormonul secretat de pancreasul endocrin este insulina, produs ce intervine în
metabolismul hidrocrabonatelor favorizând depunera zahărului circulant în ficat şi muşchii sub
formă de glicogen – deci stimulează glicogeneza.
O serie de experienţe au arătat că în lipsa pancreasului, deci şi a insulinei sau în cazul
unei insuficienţe insulinice, apar în organism tulburări ce caracterizează boala denumită diabet
zaharat.
Acestea sunt tulburări în metabolismul protidelor ( hiperazotomie prin desfacerea
proteinelor tisulare) şi tulburări în metabolismul grăsimilor ( o degradare incompletă, cu
acumulare de corpi cetonici în sânge ).
Dar tulburările în metabolismul protidelor şi al grăsimilor sunt urmarea deranjamentului
survenit în metabolismul glucidic.
În lipsa pancreasului, sau a unei cantităţi insuficiente de insulină, glucoza nu se consumă
la nivelul ţesuturilor şi nici nu se depune în ficat sub formă de glicogen. Din această cauză,
concentraţia ei în sânge creşte, se produce hiperglicemia. Din momentul în care concentraţia de
glucoză trece de o anumită limită în sânge, are loc eliminarea ei prin urină – este starea de
glicozurie.
Starea normală de concentraţie a zahărului din sânge se numeşte glicemie. Inversul
fenomenului de hiperglicemie este starea de hipoglicemie – situaţie când pancreasul lucrează mai
intens, având drept consecinţă scăderea cantităţii de zahăr din sânge sub normal. Secreţia
insulinei se face în mod continuu, excitantul natural fiind glucoza. Ea poate acţiona direct – pe
calea normală – asupra celulelor endocrine pancreatice şi reflex prin intermediul sistemului
nervos, prin acţiunea asupra centrilor nervoşi hipotalamici şi hipofiză. La vertebratele superioare
s-a pus în evidenţă la hipofiză un hormon insulinotrop, şi la peşti pancreasul lucrează în
colaborare cu hipofiza şi este controlat de aceasta. S-a obsevat că la peşti hiperglicemia este mult
mai slabă dacă se extirpă hipofiza.
Întrucât insulina nu prezintă specificitatea, şi cum pancreasul endocrin la peşti este
grupaz într-o formaţiune separată de cel exocrin, aceasta a permis să se obţină extracte pute de
ţesut insular endocrin.
S-a constat de asemenea că la unitatea de greutate corporală, cantitatea de insulină la
peşti este considerabil mai mare decât la mamifere. De ex. La vite cornute se extrag din pancreas
1500 U.I. iar la Gadud norhua se extrag 22.700 U.I.
De aici concluzia practică privind extragerea acestui important hormon din pancreasul
endocrin al peştilor, pentru a putea fi utilizat în medicină, la tratarea bolilor diabetice.

TIMUSUL

La vertebratele superioare, timusul se consideră a fi glanda tineretului, mărimea lui fiind

funcţia de vârstă.
Această glandă a fost pusă în evidenţă şi la peşti. La Cyclostoni se găseşte numai în
stadiul lor larvar, iar la restul peştilor în tot timpul vieţii.
Ca poziţie, la peşti timusul se află în partea anterioară a corpului. Astfel, la ştiucă se
prezintă ca o îngroşare a peretelui median al cavităţii branhiale, la Torpede este situat în urma
eventului, iar la alte specii la locul de trecere a peretelui branhial în opercul. La peşti este
descrisă în general tot ca o glandă a tineretului; se consideră că la păstrăvul curcubeu, dispare
când acesta ajunge la vârsta de 2-2,5 ani.
După unii cercetători se menţionează că secreţia acestei glande ar avea o acţiune inversă
secreţiei tiroidiene. În timp ce hormonul tiroidian intensifică metabolismu, secreţia timusului
micşorează intensitatea acestuia.
Alţii afirmă că timusul stimulează creşterea şi dezvoltarea glandelor genitale şi ar avea un
rol regulator în metabolismul nucleo-protidic şi al hidraţilor de carbon, de asemenea ar interveni
în reglarea funcţiei musculare.
s-a stabilit că această glandă secretă un hormon – timocrescină – ce favorizează creşterea
larvelor până la gigantism ( 200-300% faţă de martori, cum s-a observat la mormoloci ).
De asemenea, administrând extract de timus în hrana peştelui vivipar Lebiatus reticulatus,
s-a obţinut la acesta o pregenitură mai numeroasă, deci ar influenţa şi aparatul reproducător al
peştelui.

GLANDELE GENITALE

Pe lângă funcţia exocrină, de a produce celulele germinative, gameţii corespunzători

masculini sau feminini secretă în acelaşi timp şi hormonul cu rol foarte important în fiziologia
organismului, deci se comportă şi ca glande endocrine.
Spre deosebire de vertebratele superioare, la peşti nu au rost precizate zonele sau
elementele care secretă hormoni.
 După unii cercetători, la masculi, hormonii ar fi secretţi de celulele interstiţiale
conjunctive ( celule care se găsesc între tubii seminiferi ) după alţii, în celulele epiteliului
germinativ, deci de celulele din peretele tubilor seminiferi.
Hormonii sexuali femeli sunt secretaţi posibil la peşti ca şi la vertebratele superioare de
celulele foliculare şi la nivelul corpilor galbeni ( la boarţă ).
La vertebratele superioare – la mamifere – unde se maturează într-o anumită etapă un
singur ovul, rareori mai multe, pe măsura maturării ( ovogenezei ), celulele sexuale se înconjoară
într-o formaţiune numită foliculul de Graaf.
Ovogonia pe măsură ce se apropie de forma de ovul, se deplasează către periferia
organului ( ovarului ) adunând în jurul său mai multe celule foliculare. La un moment dat,
formaţiunea aceasta se acoperă cu o membrană şi se transformă în folicul de Graaf. În
continuare, ovulul se dezvoltă şi se aşează la periferia foliculului de Graaf. În timp ce, celulele
foliculare se dispun în apropierea ovulului, restul foliculului de Graaf se umple cu un lichid
secretat de celulele foliculare. În această formă foliculul ajunge sa suprafaţa ovarului, ovulul
fiind în acest moment complet maturat.
La un moment dat, membrana ovariană plesneşte iar ovulul pus în libertate, cade în căile
genitale, în oviduct, apoi în uter. La locul de unde a ieşit ovulul, rămâne un gol în care se adună
sânge, celule foliculare, diferite secreţii ale acestor celule, organizându-se în cele din urmă o
formaţiune gălbuie, datorită substanţelor grase pe care le conţine, care poartă numele de corp
galben.
Dacă ovulul ajuns în uter nu se fecundează el degenerează în cele din urmă, se resoarbe –
dispare. În acest caz corpul galben regresează şi dispare şi el.
Dacă fecundaţia are loc, ovulul începe să se segmenteze, să se fixeze pe peretele uterin şi
să se dezvolte embrionul. În această perioadă corpul galben secretă hormoni. Hormonii genitali
femeli sunt următorii:
- Cel secretat de celulele foliculare = foliculină,
- Hormonii secretaţi de foliculul de Graaf sau de placentă = oestrogene,
- Hormonul secretat de corpul galben = luteină.
Întrucât la unele specii de peşti ( la femele ) au fost puşi în evidenţă corpii
galbeni, se consideră că şi la acestea este posibil să se secrete de către corpii galbeni luteina şi
ceilalţi hormoni.
Hormonul genital mascul principal este testosteronul, care împreună cu derivatele sale
produse în timpul procesului de metabolism formează androgenele.
Rolul principal al hormonilor este acela de a asigura apariţia caracterelor secundare
sexuale.
Astfel, sub influenţa hormonilor sexuali, are loc formarea organelor perlate la
Cypirinidae ( excrescenţa cornoase pe cap, opercule, înotătoare şi chiar pe restul corpului ) cu
puţin timp înaintea reproducerii dispărând apoi, diferenţieri în ce priveşte talia corpului a
înotătoarelor pe sexe ş.a.
Hormonii sexuali influenţează de asemenea cromatoforii ( haina nupţială ). Castrarea
masculilor înaintea perioadei de reproducere se însoţeşte cu dispariţia hainei nupţiale.
Din cercetările efectuate se deduce că hormonii genitali masculi nu ar influenţa direct
asupra celulelor pigmentare, ci ei ar lucra prin intermediul altor substanţe care apar datorită
modificărilor biochimice din organismul peştilor în timpul reproducerii. Această acţiune este
legată de o oarecare modificare a metabolismului în organism în perioada maturităţii celulelor
seminale.
 Tot sub influenţa hoormonilor genitali la femelele de boarţă în perioada de reproducere se
constată o creştere a papilei genitale, aceasta transformându-se într-un tub lung de câţiva
centimetri, fapt dovedit şi experimental prin folosirea injecţiilor cu extracte de gonadă. S-a
observat că lungimea papilei genitale este proporţională cu cantitatea de hormon inoculat.
Castrarea femelelor de boarţă cu raze x previne formarea corpului galben având ca
urmare lipsa de creştere a papilei genitale. Un astfel de rezultat se obţine şi prin îndepărtarea
hipofizei. Creşterea papilei genitale la boarţă este apoi influenţată şi de diverşi factori din mediul
înconjurător ca: lumina, temperatura şi chiar prezenţa alăturată a masculilor.
O serie de cercetători au stabilit că la boarţă ( şi alte specii ) în cursul perioadei de
reproducere, masculii eliberează în apă o substanţă specială numită copulină care stimulează
activitatea ovariană şi creşterea papilei genitale. Hormonii sexuali la peşti se pare că nu
prezentau specificitate. Putem folosi hormoni de la o specie pentru altă specie însă în cadrul
aceluiaşi sex. Există o specificitate, chiar un antagonism între homronii sexuali masculi şi
hormonii femeli. Hormonii propriului sex stimulează dezvoltarea produselor sexuale, în timp ce
hormonii sexuali femeli frânează această dezvoltare. Acest antagonsim între hormonii genitali ai
sexelor, se observă şi în perioada de dezvoltare a organismului. Dacă în perioada tînără când
individul este nediferenţiat sexual i se inoculează hormon ovarian, sexul se îndreaptă către
femelă, invers dacă se incoluează hormon testicular sexul se orientează către mascul ( se observă
că, chiar la indivizii adulţi există rudimente ale sexului opus, care puşi în condiţii bune de viaţă,
încep să se dezvolte în detrimentul sexului deja diferenţiat ).

Interrelaţiile glandelor endocrine

Din cele prezentate la descrierea glandelor endocrine, se poate constata că produsele lor
de secerţie – hormonii – sunt indispensabili în realizarea unor procese fiziologice normale. În
aceste procese ei intervin ca biocatalizatori şi nu ca material plastic, morfogenetic.
Diferiţii hormoni, nu acţionează independent unii faţă de ceilalţi, ci într-o strânsă
interdependenţă, în aşa fel că formează împreună un mecanism biochimic complex şi unitar. În
anumite cazuri, unii dintre hormoni îşi completează reciproc modul de acţiune – sunt deci
sinergici.
Aşa este cazul hormonului somatotrop care acţionează sinergic cu tiroxina.
Alteori însă, unii hormoni îşi limitează acşiunea în cadrul aceluiaşi proces fiziologic.
De asemenea şi secreţia internă a glandelor endocrin este sub dependenţa acestui complex
hormonal, stabilindu-se interrelaţii strânse şi multiple între acestea.
 Bibliografie

1. https://www.scribd.com/doc/31617031/Glandele-cu-secre%C5%A3ie-intern%C4%83
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Gland%C4%83