CONTINUT CURS (14 ORE)

Denumire curs/numar ore pag

Dezvoltarea durabilă – Problematica actuală a secolului XXI 1
(Curs 1-introducere)/1
1. Poluarea mediului ambiant – inamicul societății trecute, prezente și 4
viitoare (Curs 1, Curs 2)/3
1.1. Definiții, clasificări 4
1.2. Istoricul apariției poluării 6
1.3. Percepția fenomenelor de poluare 8
Bibliografie 11
2. Dezvoltarea durabilă – concepte și provocări (Curs 3)/2 13
2.1. Dezvoltarea durabilă și echitatea între generații 13
2.2. Evoluția politicii comunitare de mediu în contextul dezvoltării
durabile – evenimente principale 16
Bibliografie 19
3. Dezvoltarea durabilă și mediul ambiant (Curs 4, Curs 5)/2 20
3.1. Poluarea atmosferică – aspecte caracteristice 20
3.2. Poluarea apei – aspecte caracteristice 23
3.3. Poluarea solului – aspecte caracteristice 27
3.4. Elemente privind efectele poluării 28
Bibliografie 34
1.1. 4. Tehnologii curate versus tehnologii de depoluare în contextul
dezvoltării durabile (Curs 6, Curs 7)/4 36
4.1. Tehnologii curate – concepte, caracteristici,tipologii, eficiență 36
4.2. Tehnologii curate de consum 38
4.3. Exemple de aplicare a tehnologiilor curate de consum în diferite
ramuri industriale 40
4.4. Tehnologii curate de producere a energiei – Cogenerarea 44
4.5. Tehnologii de depoluare 46
Bibliografie 47
5. Evaluarea impactului natural și antropic asupra mediului ambiant 49
(Curs 8, Curs 9)/4 49
5.1. Tipuri de impact și indicatori de impact 65
5.2. Evaluarea impactului asupra mediului pe baza indicatorilor de impact 66
Bibliografie
6. Evaluarea economică a efectelor impactului asupra mediului 67
(Curs 10, Curs 11)/4 67
6.1. Oportunitatea cuantificării economice a efectelor ecologice 67
6.2. Ecotaxele
6.3. Efectele ecotaxelor asupra costurilor de producere a energiei electrice 69
şi termice 72
6.4. Certificatele verzi 77
6.5. Certificatele de CO2 81
Bibliografie

7. Problematici fundamentale în domeniul resurselor naturale, alternative

viabile (Curs 12, Curs 13)/4 83
7.1. Resurse naturale 83
7.2. Aspecte privind valorificarea surselor regenerabile de energie 85
7.3. Aspecte privind valorificarea resurselor energetice secundare (R.E.S.) 98
Bibliografie 108
8. Aspecte legislative privind protecţia mediului, în contextul dezvoltării
durabile (Curs 14)/2 110
8.1. Armonizarea legislaţiei naţionale cu cea europeană privind protecţia
mediului 110
8.2. Obiective prioritare ale Romaniei pe axa energie-mediu – 2020 111
8.3. Strategii pentru Dezvoltare Durabilă 112
Bibliografie 115
Soluții si provocări pentru un viitor durabil (Curs 14) 116
 DEZVOLTAREA DURABILĂ – PROBLEMATICĂ
FUNDAMENTALĂ A SECOLULUI XXI

De-a lungul istoriei, omenirea a avut multe probleme de rezolvat. Dar

problema energiei a fost, este şi va fi problema centrală, de rezolvarea căreia
depinde funcţionarea şi evoluţia ulterioară a omenirii. Una dintre cele mai
mari provocări ale secolului XXI constă în asigurarea accesului fiecărui
cetăţean al planetei Pământ la energie curată (non poluantă), durabilă şi la
un cost rezonabil. Noţiunile “durabil”, “dezvoltare durabilă”, “economie
durabilă”, etc. astăzi se utilizează frecvent, chiar poate prea frecvent,
începând cu parlamentele diferitelor state, la elaborarea legilor şi strategiilor
de dezvoltare a ţării respective, guverne, în programele de guvernare,
partide politice, în programele lor electorale şi terminând cu autorităţile
publice locale şi actorii economici, care trebuie să implementeze în viaţa de
toate zilele acest concept de dezvoltare durabilă. Puţini cunosc faptul că
noţiunile de “durabilitate - sustainability” şi “dezvoltare durabilă –
sustainable development” sunt termeni relativ noi, care au fost lansaţi de
Comisia Brundtland a ONU (Gro Varlem Brundtland în acea perioadă era
Prim-ministru al Norvegiei şi concomitent Preşedinte al Comisiei ONU) în
raportul “Viitorul Nostru Comun” în anul 1987. Comisia a definit noţiunea
de dezvoltare durabilă ca “o dezvoltare care satisface necesităţile
prezentului fără a compromite capacităţile viitoarelor generaţii să-şi
satisfacă propriile necesităţi” (Organizaţia Naţiunilor Unite, 1987). Dat fiind
faptul că producerea energiei având la bază surse fosile provoacă poluarea
mediului, creşterea pericolului pentru sănătate, schimbarea climei, etc.,
conceptul de dezvoltare durabilă a fost acceptat şi concretizat, în primul
rând, în contextul dezvoltării sectorului energetic. Astfel, la Conferinţa
Cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbarea Climei, care a avut loc în anul
1992 la Rio de Janeiro s-a formulat o definiţie mai amplă a conceptului
dezvoltare durabilă. Prin dezvoltare durabila trebuie înţeles un proces al
dezvoltării economice care va avea ca rezultat o îmbunătăţire a nivelului de
viaţă al omenirii, fără a se deteriora ecosistemul planetei noastre.
Aceasta înseamnă o utilizare ordonată a resurselor naturale, astfel
încât fiecare ocupant al Planetei noastre să beneficieze de porţia sa de mediu
curat, precum şi obligaţia sa de a se strădui să-l îmbunătăţească pentru a
asigura copiilor săi o şansă mai bună decât a avut-o el însuşi.
Pe parcursul a multor secole omenirea a folosit pentru satisfacerea
necesităţilor sale doar energie regenerabilă – radiaţia solară, lemne de foc,
vântul şi apa curgătoare, ultimele fiind derivate ale aceleiaşi energii solare.
Începând cu secolul XIX se creează noi sisteme energetice bazate pe
avantajele incontestabile ale surselor fosile: grad ridicat de concentrare,
posibilitate de stocare, posibilitate de transport la distanţe mari şi posibilitate

1
de conversie în alte tipuri de energie: termică, mecanică, electrică. Pe
parcursul a circa 200 ani omenirea a creat un sistem energetic complex,
grandios şi greu de imaginat, care asigură serviciile indispensabile vieţii
moderne: iluminatul, încălzirea, refrigerarea, transportul, procesele
tehnologice, etc. Fără energie nu pot fi menţinute standardele moderne de
bunăstare, educaţie şi sănătate. Totodată, s-a recunoscut faptul că utilizarea
energiei în societatea modernă este responsabilă de apariţia a numeroase
probleme cu impact nefavorabil asupra mediului.
Va trebui căutat un compromis între cererea crescândă de servicii
energetice şi necesitatea acută de a proteja mediul ambiant.
În viziunea autorilor prezentei lucrări, soluţia problemei constă în
reconsiderarea şi altor surse alternative de energie: energia regenerabilă –
energia solară, energia eoliană, energia hidro, energia dată de sol şi de
biomasa, precum şi potenţialul deloc neglijabil al resurselor energetice
secundare. Numai în acest mod se va reface lanţul firesc ”om-energie-
natura”, rupt de mai mult timp.

Pachetul energie-mediu în cadrul strategiei energetice din UE şi din

România

Complexitatea problemelor aferente sistemelor energetice, având în

vedere ansamblul subsistemelor componente: producerea, transportul,
conversia, distribuţia şi consumul energiei, a cunoscut o creştere
spectaculoasă în ultimile decenii, odată cu acutizarea problemelor globale de
mediu, schimbările climatice şi epuizarea rezervelor naturale. În acest
context, obiectivul central al cooperării internaţionale în domeniul mediului
este dezvoltarea durabila.
Deci, politica energetică durabilă se poate defini drept acea politică
care maximizează bunăstarea omenirii pe termen lung, simultan cu păstrarea
unui echilibru dinamic între siguranţa în alimentare cu energie,
competitivitatea serviciilor energetice şi protecţia mediului, ca răspuns la
provocările sistemului energetic.
Consiliul European a adoptat în luna iunie 2010 strategia energetică:
„Europa 2020 pentru o creştere inteligentă, durabilă şi favorabilă
incluziunii”. Obiectivele stabilite sunt ambiţioase atât în ceea ce priveşte
aspectele energetice dar şi cele aferente protecţiei mediului, având în vedere
schimbările climatice cu care se confruntă planeta.
Astfel, priorităţile noii strategii europene sunt:
 reducerea cu 20 % a emisiilor de gaze cu efecte de seră;
 creşterea cu 20 % a ponderii energiei având la bază energia
regenerabilă;
 creşterea cu 20 % a eficienţei energetice.

2
 Aşadar, putem concluziona că politica energetică se bazează pe
principul celor trei obiective de 20 % (cele enumerate mai sus).
Pe termen lung, până în anul 2050, obiectivele energetice corelate cu
cele de mediu sunt îndrăzneţe, şi anume reducerea cu 90-95 % a emisiilor de
CO2. Având în vedere că industria energetică, îndeosebi subsistemul
producerii energiei, este principalul răspunzător de acest fenomen, alături de
transporturi, obiectivul nu poate fi atins fără implementarea unor solutii
tehnologice de captare şi stocare a CO2.
Alături de ţările Uniunii Europene (răspunzătoare de producerea de
cca. 16 % din emisiile de CO2) în lupta pentru acest deziderat trebuie să se
alinieze şi SUA, Canada, China, India şi Africa de Sud, având în vedere că
cele trei din urmă “sunt cele mai vinovate” de producerea gazelor cu efect
de seră.
Un rol important în perioada imediat următoare îl va avea promovarea
în continuare pe scară largă a eficienţei energetice, factor esenţial şi
componentă a dezvoltării durabile, având în vedere limitarea surselor
actuale de energie primară şi necesitatea promovării dezvoltării sustenabile.

3
 1. POLUAREA MEDIULUI AMBIANT – INAMICUL
SOCIETĂŢII TRECUTE, PREZENTE ŞI VIITOARE

1.1. DEFINIŢII ŞI CLASIFICĂRI

Poluarea este una dintre cele mai importante probleme cu care se

confruntă actual omenirea, deoarece, pe parcursul dezvoltării sale, civilizaţia
umană a ajuns să genereze, datorită creşterii consumului respectiv
productiei, din ce în ce mai multă poluare.
În special, perioada dezvoltării industriale s-a caracterizat printr-o
creştere a poluării simultan cu cea a producţiei de deşeuri, uneori extrem de
toxice.
Pornind de la faptul că etimologic, a polua înseamnă a murdări, a
degrada, a profana, definirea noțiunii de poluare s-a făcut în diferite moduri
încercând să se dea un înţeles cât mai general şi complet acesteia. [1.1]
Conform Conferinţei Mondiale a O.N.U., Stockholm, 1972, poluarea
reprezintă modificarea componentelor naturale ale mediului prin prezenţa
unor componente străine, numite poluanţi, ca urmare a activităţii omului şi
care provoacă prin natura lor, prin concentraţia în care se găsesc şi prin
timpul cât acţionează, efecte nocive directe sau indirecte (prin intermediul
produselor agricole, apei sau a altor produse biologice) asupra sănătăţii
omului, creează disconfort sau împiedică folosirea unor componente ale
mediului, esenţiale vieţii. Figura 1.1 prezintă fotografii de poluare
atmosferică.

Figura 1.1: Poluarea atmosferică

În acest context, se pot face următoarele afirmaţii:

 poluarea desemnează o acţiune prin care omul degradează propriul
mediu de viaţă;
 termenul cuprinde acele acţiuni prin care „se produce ruperea
echilibrului ecologic” sau „pot dăuna sănătăţii, liniştii şi stării de
confort a oamenilor” ori „pot produce pagube economiei naţionale

4
 prin modificarea calităţii factorilor naturali sau creaţi prin activităţi
umane”;
 poluarea reprezintă contaminarea mediului înconjurător cu materiale
care interferează cu sănătatea umană, calitatea vieții sau funcţia
naturală a ecosistemelor (organismele vii şi mediul în care trăiesc).
Chiar dacă definiţia specifică faptul că poluarea se datorează activităţii
omului, trebuie menţionat faptul că, în realitate există atât surse artificiale de
poluare (care generează cea mai mare parte a substanţelor poluante eliberate
în mediul înconjurător), cât şi surse naturale de poluare (descompuneri
naturale ale materiei organice, erupţiile vulcanice, erodarea solului,
pulberile din meteoriti, etc.), care deşi în prezent au un potential redus de
poluare, la scara geologică au o mare importanţă. [1.2]
Din punctul de vedere al naturii surselor de poluare artificiale
(produse de om) se disting: poluarea industrială (inclusiv agricultura),
poluarea casnică (inclusiv încălzirea locuinţelor) şi poluarea datorată
mijloacelor de transport (fig. 1.2.).

Figura 1.2. Ponderea orientativă a diverselor surse artificiale de poluare

După natura influenţelor asupra mediului ambiant, se pot diferenţia

următoarele tipuri de poluare:
 poluarea chimică, consecinţă a dezvoltării industriale, agriculturii de
tip intensiv, a transportului şi a urbanizării;
 poluarea fizică, cu aceleaşi cauze cu cea chimică, putând fi sonoră
(zgomote, vibraţii), termică, electromagnetică şi radioactivă;
 poluarea microbiologică, care constă în diseminarea în mediul
ambiant a germenilor patogeni sau condiţionat patogeni, a elementelor
infestate de către subiecţi umani sau animale bolnave sau purtători;
 poluarea psihică şi informatică (culturală şi spirituală), consecinţă a
folosirii excesive a mass-media;
 poluarea estetică, consecinţă a degradării peisajului prin urbanizare
necivilizată, prin sistematizare conceptuală improprie, amplasarea de
obiective industriale în zone virgine sau puţin modificate de om.

5
 Din punctul de vedere al întinderii în spaţiu a zonei pe care se
manifestă acţiunea de poluare, aceasta poate fi: poluare locală, poluare
urbană sau rurală, poluare regională sau zonală, poluare continentală şi
poluare globală. [1.3]
Din punctul de vedere al orizontului de timp pe care se manifestă
fenomenele de poluare, există:
 poluare pe termen scurt (minute, zile);
 poluare pe termen mediu (săptămani, luni);
 poluare pe termen lung (ani).

1.2. SCURT ISTORIC AL APARIŢIEI POLUĂRII

De-a lungul timpului, prin ocuparea extensivă a planetei, calitatea

aerului şi a apei s-a degradat, grosimea stratului de ozon a scăzut, punând
într-o stare critică întreaga planetă. Toate acestea au dus la creşterea
îngrijorării legate de deteriorarea mediului ambiant. [1.4]
Primii vizionari care au tras semnalul de alarmă legat de degradarea
mediului înconjurător au fost oamenii de ştiinţă din secolul XIX care,
confruntaţi cu urbanizarea şi industrializarea galopantă au încercat să
stopeze acţiunile distructive şi să educe oamenii în domeniul ştiinţelor
naturale şi a protecţiei mediului.
Din punct de vedere istoric conceptul de protectie a naturii a apărut
prima oară la mijlocul secolului XIX la biologi (Humbold, Darwin, Wallace)
şi la romantici (Wordsworth, Emerson, Thoreau).
Prima societate de protecţie a naturii atestată a fost fondată în Anglia
în 1865 sub numele Commons Open Spaces and Footpath Preservation
Society iar prima lege antipoluare – Alkali Law a fost dată de parlamentul
britanic în 1863.
În 1864, Congresul Statelor Unite hotărăste că Valea Yosemite să
devină o zonă recreaţională iar în 1872 se stabilește primul parc național la
Yellowstone.

Prima jumătate a secolului XX

În această perioadă continuă distrugerile ecologice cauzate de

dezvoltarea extensivă a agriculturii care a dus la degradarea solurilor (SUA).
În anul 1935, în SUA, apare Oficiul de conservare a solului care avea
ca rol prevederea eroziunii acelerate.
După anul 1945 se înfiinţează primele organizaţii internaţionale care
au ca preocupări şi problemele mediului inconjurător:
 1945 – ONU (Organizaţia Natiunilor Unite );

6
  1945 – FAO (Food and Agricultural Organisation);
 1956 – Uniunea Internaţională pentru conservarea Naturii şi a
Resurselor Naturale;
 1961 – World Wildlife Fund.

Perioada cuprisă între anii 1960 – 1980

Începutul acestei perioade a fost marcată de impactul tehnologiilor de

război (incluzând şi tehnologia nucleară) asupra mediului şi de utilizarea
produselor chimice devastatoare. Generaţiile acestor ani s-au format în
contextul mişcărilor pacifiste şi a unor mişcări de protecţie a mediului
precum Campania pentru dezarmare nucleară, Mișcarea pentru drepturi
civile (SUA). Tot în S.U.A. apar primele organizaţii nonguvernamentale
(NGO) cu implicații și în protecția mediului (Sierre Club).
Are loc prima celebrare a Zilei Pămantului (Earth Day), 21 martie
1970, când au avut loc mitinguri în toată America cu implicarea
oficialităţilor şi utilizând fonduri federale.
Începând din anul 1970, Ziua Pământului a devenit o zi
internaţională.
În anii 70 mişcarea ecologică s-a dezvoltat în continuare, ajungându-
se la crearea organizaţiilor Greenpeace şi Friends of the Earth.
În anii 80 se conturează primele propuneri legate de dezvoltarea
durabilă ca urmare a apariţiei unor accidente de mediu extrem de grave.
Devine tot mai clar că trebuie stabilite bariere în calea potenţialului
distructiv al unor descoperiri ştiinţifice.
În anul 1984 are loc un tragic accident în Bhopal (oraş din India
Centrală), unde o fabrică de pesticide a companiei americane Union Carbid
a explodat. Au fost înregistrați mii de morţi iar impactul asupra mediului a
putut fi simțit şi 15 ani mai târziu.
În anul 1986 a avut loc un incendiu la un reactor nuclear al centralei
nuclearo-electrice de la Cernobîl, Ucraina, fosta Uniune Sovietică. S-au
înregistrat peste 100000 morţi şi imense degradări ale mediului.
În 1987 a fost confirmată pentru prima dată existenta unei găuri în
stratul de ozon.
În decembrie 1997, 160 de țări au participat la Kyoto la negocieri
privind emisiile de gaze de seră, negocieri finalizate prin Protocolul de la
Kyoto. SUA și Australia, responsabile de cca. 30 % din emisii n-au
participat la negocieri. Ulterior Australia a ratificat protocolul, SUA
rămânând singura țară industrializată care nu l-a ratificat.
În prezent, se organizează anual Conferința Națiunilor Unite privind
Schimbările Climatice, cu scopul dezbaterii problemei încălzirii globale.
[1.5].

7
 1.3. PERCEPŢIA FENOMENELOR DE POLUARE

Contaminarea produsă de către om a atmosferei Pământului poate lua

multe forme şi a existat de când s-a utilizat focul în diferitele activităţi
aferente agriculturii, mesteşugurilor, încălzirii, pregătirii alimentelor.
În timpul Revoluţiei Industriale (sec.XVIII şi XIX), poluarea aerului a
devenit o problemă majoră.
Poluanţii reprezintă una sau mai multe substanţe sau amestecuri de
substanţe prezente în atmosferă în cantităţi sau pe perioade de timp care pot
fi periculoase pentru om, animale sau plante şi contribuie la punerea în
pericol sau vătămarea activității sau bunăstării persoanelor.
Din punctul de vedere al stabilităţii și al persistenţei în timp,
materialele poluante (poluanții) pot fi:
 poluanți biodegradabili, substanțe care se descompun rapid în proces
natural (cum ar fi apele menajere uzate). Acești poluanți devin o
problemă când se acumulează mai rapid decât pot să se descompună;
 poluanți non-biodegradabili, materiale care nu se descompun sau se
descompun foarte lent în mediul natural. Odată ce apare contaminarea
este dificil sau chiar imposibil să se îndepărteze acești poluanți din
mediul ambiant. [1.6]

1.3.1. SMOGUL

Poluarea urbană a aerului cu particule de praf, fum şi picături de lichid

aeropurtate (”ceaţă”) este cunoscută sub denumirea de „smog” (fig. 1.3).
Smogul este în general un amestec de monoxid de carbon şi compuşi
organici din combustia incompletă a combustibililor fosili cum ar fi cărbunii
şi de dioxid de sulf de la impurităţile din combustibili. În timp ce smogul
reacţionează cu oxigenul, acizii organici şi sulfurici se condensează sub
formă de picături, întreţinând ceaţa. Până în secolul XX smogul devenise
deja un pericol major pentru sănătate.
Un alt tip de smog, cel fotochimic, a început să reducă calitatea
aerului deasupra oraşelor mari (cum ar fi Los Angeles în anii '30). Acest
smog este cauzat de combustia în motoarele autovehiculelor şi ale
avioanelor a combustibilului care produce oxizi de azot şi eliberează
hidrocarburi din combustibilii „nearşi”. Razele solare fac ca oxizii de azot şi
hidrocarburile să se combine şi să transforme oxigenul în ozon, un agent
chimic care atacă cauciucul, atacă plantele şi irită aparatul respirator.
Hidrocarburile sunt oxidate în substanţe care se condensează şi formează o
ceaţă vizibilă şi pătrunzătoare.

8
 Figura 1.3: Fenomenul de smog intr-un oraș industrializat

1.3.2. PLOAIA ACIDĂ

Majoritatea poluanților pot fi „spălați” de către ploaie, zăpadă sau

ceață după ce au parcurs distanțe foarte mari, uneori chiar continente întregi.
În timp ce poluanții se adună în atmosferă, oxizii de sulf și de azot sunt
transformați în acizi care se combină cu ploaia. Această ploaie cu caracter
acid afectează viața de pe planetă la nivelul solului şi apei, putând provoca
moartea unor vieţuitoare acvatice şi terestre, precum şi a unor plante din
zonele afectate (fig. 1.4). Practic pot fi afectate ecosisteme întregi. Regiunile
care sunt localizate pe direcţiile dominante ale vânturilor care bat dinspre
zonele industrializate, cum ar fi Europa și estul Statelor Unite și Canadei,
sunt cele mai expuse ploilor acide. Acestea pot afecta sănătatea umană,
precum și obiectele create de oameni, prin „dizolvarea” lentă în timp, a unor
opere de artă expuse la exterior, precum și a fațadelelor capodoperelor
arhitecturale din marile orașe ale lumii, precum: Roma, Atena și Londra.
Efectul ploilor acide asupra materialelor de construcţie (calcar,
marmură) a fost observat încă din secolul XVII, asupra pădurilor din a doua
jumătate a secolului XVIII, dar studii aprofundate asupra fenomenului au
fost efectuate de abia după anul 1960. [1.7]

9
 Figura 1.4: Efectul ploilor acide asupra vegetației

1.3.3. ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ

În ultimele două secole, dar mai ales în ultimele decenii, s-a constatat
un fenomen de creştere continuă a temperaturilor medii ale atmosferei
terestre înregistrate în imediata apropiere a solului (troposferei), combinată
cu o creştere a temperaturii medii a apei mărilor şi oceanelor. Temperatura
medie a aerului în apropierea solului a crescut în ultimul secol cu
0,74±0,18 °C. Din cauza efectului de seră se asteaptă ca temperatura globală
să crească cu 1,4 °C/an, până la 5,8 °C/an, până în anul 2100.
Dacă fenomenul de încălzire observat este cvasi-unanim acceptat de
oamenii de ştiinţă şi de factorii de decizie, există diverse explicaţii asupra
cauzelor acestuia. Iniţial, fenomenul a fost asociat cu fenomenul cosmic de
maximum solar, acesta alternând cu mici glaciațiuni terestre asociate
fenomenului de minimum solar. În ultima vreme, opinia dominantă este că
încălzirea se datorează activităţii umane, respectiv creșterii în atmosfera
terestră adiacentă suprafeţei Pământului (troposfera) a concentrației gazelor
cu efect de seră de proveniență antropică, cu precădere a dioxidului de
carbon rezultat din arderea unor combustibili fosili.
Teoria încălzirii globale antropice este contestată de unii oameni de
ştiinţă şi politicieni, existând chiar teoreticieni ai conspiraţiei care cred că
totul este doar un pretext al elitelor mondiale de a percepe taxe împotriva
poluării sau de a promova energetica nucleară, compromisă în urma
accidentelor de la Cernobîl şi Fukushima.

10
 Încălzirea globală are efecte profunde în cele mai diferite domenii:
afectează sănătatea oamenilor, provoacă sau va provoca ridicarea nivelului
mărilor şi oceanelor, conduce la modificari climatice importante, conduce la
topirea gheţarilor urmată de inundaţii masive şi extincţia a numeroase specii
de plante şi animale. Date fiind efectele de mai sus, în ultima vreme s-a
propus înlocuirea termenului de încălzire globală cu termenul de schimbări
climatice. [1.8]

1.3.4. DISTRUGEREA STRATULUI DE OZON

Producția excesivă a compușilor care conțin clor cum ar fi

clorofluorocarbonații – CFC – (compuși folosiți până acum în frigidere,
aparate de aer condiționat și în fabricarea produselor pe bază de polistiren) a
epuizat stratul de ozon stratosferic, creând și o gaură deasupra Antarcticii
care durează mai multe săptămâni în fiecare an. Ca rezultat, expunerea la
razele dăunătoare ale Soarelui (ultraviolete UVB) a afectat viața acvatică și
terestră și amenință sănătatea oamenilor din zonele nordice și sudice ale
planetei. [1.9]

1.3.5. BIOACUMULAREA

Compușii nondegradabili cum ar fi diclor-difenil-tricloretanul (DDT),

dioxinele, difenilii policrorurați (PCB) și materialele radioactive pot să
ajungă la nivele periculoase de acumulare și pot afecta lanțul trofic prin
intermediul animalelor. De exemplu, moleculele compușilor toxici pot să se
depună pe suprafața plantelor acvatice, fără să distrugă acele plante, însă un
pește care se hrănește cu aceste plante acumulează o cantitate mare din
aceste toxine. Un alt pește, verigă a lanțului trofic, sau alte animale
carnivore care se hrănesc cu pești mici pot să acumuleze o cantitate mai
mare de toxine, care poate depăși limitele admise. Acest proces poartă
denumirea de „bioacumulare”.

BIBLIOGRAFIE
[1.1] Directiva 1996/62/CE privind evaluarea şi gestionarea calităţii
aerului înconjurător (directiva-cadru).
[1.2] Legea nr. 271/23.06.2003 pentru ratificarea protocoalelor
Convenţiei asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanţe lungi,
încheiată la Geneva la 13 noiembrie 1979, adoptate la Aarhus la 24 iunie
1998 şi la Gothenburg la 1 decembrie 1999 (publicată în Monitorul Oficial
nr. 470/01.07.2003).

11
 [1.3] Directiva 2008/50/CE privind calitatea aerului înconjurător şi un
aer mai curat pentru Europa.
[1.4] Legea nr. 104/15.06.2011 privind calitatea aerului înconjurător
(publicată în Monitorul Oficial nr. 452/28.06.2011).
[1.5]. R. Mihăiescu, Monitoringul integrat al mediului, Cluj-Napoca,
2014.
[1.6]. ***Water Framework Directive 2000/60/EC of the European
Parliament and of the Council of23 October 2000.
[1.7] Directiva 2002/3/CE privind ozonul din aerul înconjurător.
[1.8] J. Schewe, J. Heinke, D. Gerten, I. Haddeland, N. W. Arnell, D.
B. Clark, ... & P. Kabat, “Multimodel assessment of water scarcity under
climate change”, Proceedings of the National Academy of Sciences.
[1.9]. *** Climă, strat de ozon, efect de seră, variabilităţi
climatice,www.prognoze-meteo.ro, 2010.

12
 2. DEZVOLTAREA DURABILĂ – CONCEPTE ȘI
PROVOCĂRI

2.1. DEZVOLTAREA DURABILĂ ŞI ECHITATEA ÎNTRE

GENERAŢII

Definiţia dezvoltării durabile (conform Raportului Comisiei Mondiale

pentru Mediu şi Dezvoltare, 1987), este: „Capacitatea omenirii de a
asigura satisfacerea cerinţelor generaţiei prezente fără a compromite
capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi”.
[2.1]
Pentru realizarea acestui deziderat, raportul consideră că economia
mondială trebuie să accelereze creşterea economică, în contextul respectării
cerinţelor legate de mediul înconjurător. Dezvoltarea economică implică
schimbare, care are drept consecinţă ameliorarea vieţii şi conduce la
progres. În definiţiile dezvoltării durabile se regăsesc termenii de schimbare
şi transformare. 2.2
Definiţiile acceptate pentru dezvoltarea și creșterea economică sunt
următoarele:
a. dezvoltarea economică reprezintă creşterea în timp a nivelului general
de prosperitate a societăţii;
b. creşterea economică reprezintă procesul de sporire a capaciaţii
economiei de a produce bunuri şi servicii. Se realizează prin
intermediul factorilor de producţie sau a tehnologiei. Se măsoară prin
modificarea produsului naţional brut (PNB).
Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea totală de piaţă a
produselor şi serviciilor finale realizate într-o economie într-o perioadă de
timp dată.
Dezvoltarea economică presupune o combinaţie de trei tipuri de
schimbări:
 progres al utilităţii, manifestat prin satisfacerea cerinţelor şi
realizarea prosperităţii indivizilor în societate: salariul real pe cap de
locuitor, calitatea mediului;
 progres în domeniile sănătăţii , invăţământului, calitatea vieţii;
 autorespectul.
Conceptul de dezvoltare economică este mult mai larg decât cel de
creştere economică. Creşterea economică contribuie la dezvoltarea
economică, prin furnizarea de bunuri şi servicii suplimentare şi reprezintă
doar o parte a dezvoltării.

13
 Dezvoltarea durabilă alocă o importanţă mult mai mare ca în trecut
calităţii mediului şi serviciilor generale oferite de mediul natural şi
amenajat.
Funcţiile mediului sunt considerate obiective centrale în conceptul
dezvoltării durabile. Acestea au contibuţii directe şi indirecte la calitatea
vieţii, la produsul naţional brut prin intermediul unui sector de mediu, la
activitatea economică prin intermediul input-ului de materii prime şi energie
precum şi la susţinerea sistemelor suport ale vieții.
Mediul natural are trei funcţii majore care prezintă o semnificaţie
directă la modul de interpretare a dezvoltării durabile:
 utilitatea directă pentru indivizi;
 furnizarea de input-uri pentru procesele economice;
 asigurarea unor servicii pentru susţinerea vieţii.
Investiţiile pentru protejarea mediului şi furnizarea confortului creeaza
venit şi locuri de muncă. Investiţiile în domeniul mediului sunt mai puţin
productive, conducând la o creştere economică, dar mai lentă.
Programele de mediu contribuie la creştrea produsului naţional brut în
primul an, dar efectul în anul final poate fi pozitiv sau negativ.
Compatibilitatea creşterii economice cu cea a calitătii mediului este o
problematică controversată. În acest sens au luat naştere două curente:
a. Curentul anti-creştere – care susţine:
 creşterea economică conduce inevitabil la degradarea mediului
deoarece creşterea presupune utilizarea unei cantităţi sporite de
materii prime şi energie care conduce la cresterea cantităţii de
deşeuri;
 creşterea cantităţii de deşeuri pune în pericol epuizarea
resurselor dar şi circuitul deşeurilor, care pot depăşi capacitatea
de asimilare a mediului.
b. Curentul pro-crestere – ale cărui concepte sunt:
 creşterea economică este singură pârghie prin care se pot genera
fonduri pentru protecţia mediului;
 investiţii prea mari în sectorul de mediul restrictionează
creşterea, dăunează competiţiei internaţionale şi reduc locurile
de muncă.
În ceea ce priveşte dezvoltarea durabilă şi echitatea se admit definiţiile
de mai jos.
 Echitatea reprezintă justeţea cu care este distribuit venitul sau
propsperitatea în cadrul societăţii.
 Optimalitate este o cale de dezvoltare care maximizează valoarea
prezentă a câştigurilor viitoare ale bunăstării umane.
 Durabilitatea este o cale de dezvoltare în care bunăstarea umană
sporeşte sau cel puţin nu scade în timp.

14
  Supraviețuirea este o cale care se situează deasupra unui nivel
minim de bunăstare. Orice nivel aflat sub cel minim nu este viabil.
O rezervă constantă sau în creştere a capitalului natural poate asigura
justeţea distribuţiei venitului în cadrul unei generaţii în aceleiaşi ţări.
Această afirmaţie este considerată valabilă pentru ţările sarace sau în curs de
dezvoltare dependente de resursele proprii.
Exemplele de echitate, în cadrul aceleiaşi generaţii, includ dependenţa
de:
 biomasă – ca agent combustibil (lemn de foc, reziduri agricole,
deşeuri animale);
 rezeve de apa netratate;
 îngrăşăminte naturale;
 nutreţ pentru animale;
 vânat.
Protejarea mediului natural conduce implicit la apararea acestei
dependenţe şi contribuie la sănătatea şi prosperitatea populaţiei. Menţinerea
capitalului natural impune costuri asupra celor săraci, cum ar fi plata de
măsuri pentru conservarea valorilor necesare 2.3. Importanţa menţinerii
accesului la acest capital în ţările dezvoltate este mai puţin evidentă (pentru
menţinerea echităţii).
Tendinţele actuale se pot sintetiza în câteva aspecte:
 Mediul natural tinde sa fie considerat un bun public – dacă este
disponibil poate fi furnizat tuturor grupurilor. De exemplu: dacă
calitatea aerului este imbunătăţită de un grup care a investit în acesta,
de acest bun beneficiază şi persoanele care au fost indiferente la acest
fenomen. Astfel bunurile publice sunt împărţite şi nici un grup nu
poate fi exclus. Cei bogaţi deţinând mai multă putere politică decât cei
săraci, îi pot obliga pe aceştia să cumpere mai multă politică de mediu.
 Multe valori ale mediului tind să fie mai mult locale decat globale.
Exemplu: calitatea aerului variază de la o zonă la alta. Teoretic cei
bogaţi pot „cumpăra” o calitate mai bună a aerului, prin alegerea
locului în care trăiesc şi lucrează. În practică însă această mobilitate de
alegere a zonei în care se desfășoară viaţa este restricţionată chiar în
economiile dezvoltate, fiind limitată de venituri şi constrângeri
sociale.
 Beneficiile brute legate de îmbunătăţirile în domeniul mediului în
lumea industrială nu sunt sistemic legate de venit.
 Prin natura sa poluarea globală nu este legată de bogăţie sau
persoane. Efectele pot fi totuşi mai severe în ţările sărace. În aceste
ţări (în special cele bazate pe agricultură), pe măsură ce sărăcia se
adânceste, mediul sărăceşte şi este degradat pentru obţinerea imediată
a stocurilor de hrană. Pe măsură ce mediul este degradat, perspectivele

15
 pentru generaţiile următoare scad şi se stabileşte un cerc vicios. Pentru
ţările bogate evidenţa funcţiei pozitive a echităţii este în general
neconcludentă.

2.2. EVOLUŢIA POLITICII COMUNITARE DE MEDIU ÎN

CONTEXTUL DEZVOLTĂRII DURABILE –
EVENIMENTE PRINCIPALE

Apărută pe agenda de lucru europeană la începutul anilor 70,

preocuparea pentru mediu dobândeşte un caracter distinct odată cu
semnalarea, de către Clubul de la Roma, a diminuării resurselor naturale şi a
deteriorării rapide a calităţii apei, aerului şi solului. 2.4
În anul 1972 s-au pus bazele politicii comunitare de mediu,
continuându-se ulterior dezvoltarea acesteia ca una dintre cele mai
importante politici comunitare.
Anul 1972, Stockholm – Conferinţa Naţiunilor Unite:
 113 Naţiuni prezente îşi manifestă îngrijorarea cu privire la modul în
care activitatea umană influenţează mediul;
 sunt evidenţiate problemele poluării, distrugerii resurselor,
deteriorării mediului, pericolul dispariţiilor unor specii şi nevoia de a
creşte nivelul de trai al oamenilor şi se acceptă legătura indisolubilă
între calitatea vieţii şi calitatea mediului pentru generaţiile actuale şi
viitoare.
Summit-ul de la Paris – protecţia mediului este discutată în contextul
expansiunii economice şi a îmbunătăţirii standardelor de viaţă.
1983 – Comisia Brundtland – Problema-cheie a dezvoltării durabile
este opoziţia între nevoile de creştere ale populaţiei şi limitele impuse de
resursele planetei precum şi degradarea continuă a mediului.
Naţiunile Unite înfiinţează Comisia mondială de mediu şi dezvoltare
(World Commission on Environment and Development) având ca scop
studierea dinamicii deteriorării mediului şi oferirea de soluţii cu privire la
viabilitatea pe termen lung a societăţii umane. Această comisie a fost
prezidată de Gro Harlem Brundtland, Primul Ministru al Norvegiei la acea
dată.
Comisia Brundtland a subliniat existenţa a două probleme majore:
 dezvoltarea nu înseamnă doar profituri mai mari şi standarde mai
înalte de trai pentru un mic procent din populaţie, ci creşterea
nivelului de trai al tuturor;
 dezvoltarea nu ar trebui să implice distrugerea sau folosirea
nesăbuită a resurselor noastre naturale, nici poluarea mediului
ambiant.

16
 Anul 1987 – Raportul Brundtland – se elaborează definiţia oficială a
dezvoltării durabile: „Capacitatea omenirii de a asigura satisfacerea
cerinţelor generaţiei prezente fără a compromite capacitatea generaţiilor
viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi”.
Anul 1992 – Conferinţa de la Rio de Janeiro, Conferinţa Naţiunilor
Unite privind Mediul şi Dezvoltarea.
 Participă 120 de şefi de stat şi sunt din nou aduse în centrul atenţiei
problemele privind mediul şi dezvoltarea.
 Dezvoltarea durabilă reprezintă „o nouă cale de dezvoltare care să
susţină progresul uman pentru întreaga planetă şi pentru un viitor
îndelungat”.
 Scopul declarat al Conferinţei a fost stabilirea unei noi strategii a
dezvoltării economice, industriale şi sociale în lume, cuprinsă sub
numele de dezvoltare durabilă – „sustainable development”. 2.5
 Naţiunile prezente au fost de acord asupra unui plan de dezvoltare
durabilă numit Agenda 21 şi asupra a două seturi de principii:
Declaraţia de la Rio cu privire la mediu şi dezvoltare şi Principiile
pădurii. 2.6
„Oamenii au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă în armonie
cu natura; naţiunile au dreptul suveran de a exploata resursele proprii,
fără însă a cauza distrugeri ale mediului în afara graniţelor proprii.” –
Declaraţia de la Rio.
Alături de Agenda 21 şi Declaraţia de la Rio, s-a ajuns la un acord cu
privire la două convenţii obligatorii:
 Convenţia privind Diversitatea Biologică.
 Convenţia cadru privind Schimbările Climatice.
Anul 1997- RIO+5 (1997) – Are loc evaluarea progresului realizat la
cinci ani de la Conferinţa de la Rio (New York, 1997). S-au evidenţiat o
serie de deficienţe, legate în particular de echitatea socială şi sărăcie.
 reducerea asistenţei oficiale acordate pentru dezvoltare şi creşterea
datoriilor internaţionale;
 eşecul îmbunătăţirii: transferului de tehnologie, construcţiei
capacităţilor pentru participare şi dezvoltare;
 eşecul coordonării instituţionale şi incapacitatea de a reduce
nivelurile excesive de producţie şi de consum.
Anul 1999 – Tratatul de la Amsterdam – S-a consolidat baza legală a
politicii vizând protecţia mediului precum şi promovarea dezvoltării
durabile în cadrul Uniunii Europene.
Anul 2000 – Consiliului European de la Lisabona se semnalează un
angajament până în anul 2010, „cea mai competitivă şi dinamică economie
bazată pe cunoaştere din lume”.

17
 Anul 2001 – Summit-ul de la Goetheborg – A fost adoptată Strategia
de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene. 2.7
Anul 2002 – RIO+10 (2002) – Evaluarea progresului realizat la zece
ani, Summitul de la Johannesburg. A făcut apel la ratificarea, întărirea şi
implementarea mai fermă a acordurilor şi convenţiilor internaţionale privind
mediul şi dezvoltarea. Summitul Naţiunilor Unite privind Dezvoltarea
Durabilă (World Summit on Sustainable Development – WSSD):
 Declaraţia de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă.
 Planul de implementare a Summitului mondial privind dezvoltarea
durabilă (JPOI).
 Summitul de la Johannesburg a reafirmat dezvoltarea durabilă ca
fiind un element central al agendei internaţioanle şi a dat un nou
impuls pentru aplicarea practică a măsurilor globale de luptă
împotriva sărăciei şi pentru protecţia mediului.
 S-a aprofundat şi întărit înţelegerea conceptului de dezvoltare
durabilă, în special prin evidenţiere a importantelor legături dintre
sărăcie, mediu şi utilizare a resurselor naturale.
 Guvernele au căzut de acord şi au reafirmat un domeniu de obligaţii
şi ţinte concrete de acţiune pentru realizarea obiectivelor de dezvoltare
durabilă.
 Prin Declaraţia de la Johannesburg s-a asumat responsabilitatea
colectivă pentru progresul şi întărirea celor trei piloni interdependenţi
ai dezvoltării durabile: dezvoltarea economică, dezvoltarea socială şi
protecţia mediului la nivel local, naţional, regional şi global.
 Planul de implementare urmăreşte aplicarea de măsuri concrete la
toate nivelurile şi întărirea cooperării internaţionale, în baza
responsabilităţolor comune, exprimate în Principiul 7 al Declaraţiei de
la Rio şi integrarea celor trei piloni ai dezvoltării durabile.
În acest sens, eforturile sunt cu precădere axate pe:
 eradicarea sărăciei;
 modificarea modelelor de producţie şi consum;
 protejarea sănătăţii;
 protejarea şi managementul bazei de resurse naturale pentru
dezvoltarea economică şi socială. 2.8
Anul 2005 – Comisia a demarat un proces de reviziure a Strategiei de
Dezvoltare Durabilă.
Anul 2006 – A fost adoptată Strategia de Dezvoltare Durabilă pentru o
Uniune Europeană extinsă.
Anul 2007 – Tratatul de la Lisabona – S-au încheiat protocoale
adiţionale privind schimbările climatice şi lupta împotriva încălzirii globale.
Anul 2012 – RIO+20 (2012) – Conferinţa ONU privind Dezvoltarea
Durabilă, Evaluarea progresului realizat la 20 ani.

18
 Conferinţa a avut loc în Brazilia, în 2012, cu ocazia celei a 20-a
aniversări din 1992 a Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi
Dezvoltare (UNCED), la Rio de Janeiro, şi aniversarea a 10 ani de la
Summitul mondial privind dezvoltarea durabilă (WSSD) de la
Johannesburg. 2.8
Obiectivul conferinţei a fost de a asigura un angajament politic
reînnoit pentru dezvoltarea durabilă, evaluarea progreselor realizate până în
prezent şi lacunele în punerea în aplicare a rezultatelor principalelor
summituri privind dezvoltarea durabilă, precum şi abordarea provocărilor
noi şi emergente. În acest scop, accentul s-a pus pe două teme majore:
 economia verde, în contextul dezvoltării durabile şi al eradicării
sărăciei (trebuie avut în vedere legăturile cu Obiectivele de Dezvoltare
ale Mileniului – Millenium Development Goals, MDGs);
 cadrul instituţional pentru dezvoltare durabilă.

BIBLIOGRAFIE
[2.1] World Commission on Environment and Development (1987).
Our Common Future. Oxford, Oxford University Press.
[2.2] *** Ecologically sustainable development. United Nations
Industrial Development Organization, 1994.
[2.3] ***”Sustainable development: Changing production patterns,
social eguity and the environment”. United Nations, Economic
Commission for Latin America and Caribbean, santiago, Chile, 1991.
[2.4] Comhar (Sustainable Development Council), “European
Commission Working Document Consultation on the Future “EU 20”
Strategy”, Comhar Sustainable Development Council (Ireland) Comments,
2010.
[2.5] ***,Carte Verde:”O strategie Europeană pentru energie durabilă,
competitivă şi sigură”, 2006.
[2.6] ***Action 21. ”Declaration de Rio sur l’environnement et le
developpement, declaration de principes relatifs aux forrets, Conference des
Nations Unies sur l’environnement et le developpement”, Națiunile Unite,
New York, 1993.
[2.7] International Energy Agency (IEA), 2002a. ”Energy Balances of
OECD Countries”, 1999-2000, Paris.
[2.8] ***, Intelligent Energy for Europe, Programme 2003 – 2006,
COM 2002.

19
 3. DEZVOLTAREA DURABILĂ ŞI MEDIUL AMBIANT

3.1. POLUAREA ATMOSFERICĂ – ASPECTE

CARACTERISTICE

Prin definiţie, „poluarea atmosferică reprezintă contaminarea

atmosferei cu deşeuri gazoase, lichide sau solide sau cu produse care pot
periclita sănătatea oamenilor, a animalelor şi a plantelor” (fig. 3.1).

Figura 3.1: Poluarea atmosferică

3.1.1. CAUZELE POLUĂRII ATMOSFERICE ŞI

PRINCIPALII POLUANŢI

Poluanţii primari sunt substanţe emise direct în atmosferă (de exemplu

dioxidul de sulf, particulele de funingine şi oxizii de azot), în timp ce
poluanţii secundari sunt produşi prin reacţii chimice între poluanţii primari
sau ale acestora cu elemente ale mediului.
Principalii poluanţi din atmosferă sunt prezentaţi în cele ce urmeză.
3.13.2
 Monoxidul de carbon (CO). Toate materiile primare energetice
folosite pentru combustie conţin carbon sub formă de combinaţii
chimice, care se oxidează, transformându-se în dioxid de carbon (CO2)
sau în oxid de carbon (CO) dacă combustia este incompletă.
Monoxidul de carbon se formează şi în mod natural în metabolismul
microorganismelor şi în cel al plantelor. El se răspandeste în atmosferă sau
se formează în stratosferă sub efectul razelor UV.

20
 Monoxidul de carbon este un gaz toxic pentru oameni şi animale. El
pătrunde în organism prin plămâni şi blochează fixarea oxigenului prin
atomul central de Fe al hemoglobinei (HbCO), puterea sa de fixare este de
240 de ori mai importantă decât cea a oxigenului. Nivelul de otrăvire
depinde de saturația sangvină, de cantitatea de CO din aer şi de volumul
respirat. Din total, 67% din CO provine de la vehicule, combustia nefiind
completă.
 Dioxidul de carbon (CO2) este cel mai important element din ciclul
carbonului, el provine pe cale antropică din arderea biomasei,
cărbunelui, petrolului şi gazului natural, în procesele generatoare de
căldură şi electricitate şi procesele pirotehnologice.
În ciclul lui natural, CO2 intră în atmosfera globală prin
descompunerea vegetaţiei şi din oxidarea atmosferică a metanului şi este
înlăturat din atmosferă prin fotosinteza plantelor şi microorganismelor şi
prin disoluţia apa atmosferică.
Din cauza încetinirii relative a reacţiilor dim atmosferă şi a ratelor
mici de descompunere de CO2, concentraţia lui în atmosferă a crescut
constant de la începutul revoluţiei industriale încoace, astfel că în ultimii
200 de ani arderea combustibilului fosil a dus la o creştere constantă a
concentraţiei atmosferice de CO2 până la valoarea actuală de cca. 335 ppm
pe volum, prevăzându-se că peste 50 de ani concentraţia la nivel global să
atingă cca. 400-600 ppm.
În cantităţi mici, CO2 este inofensiv şi aduce carbonul necesar
fotosintezei, el lasă să treacă undele scurte ale radiaţiei solare în atmosferă şi
absoarbe undele lungi ale radiaţiilor Pământului, ceea ce provoacă efectul de
seră.
 Clorofluorocarbonații (CFC) au fost dezvoltaţi de S.U.A. în anii
1920 pentru a înlocui amoniacul şi dioxidul de sulf ca fluid frigorifc.
În principal, au fost utilizate patru tipuri de CFC (CFC-11, CFC-12,
CFC-22, CFC-113), fiind produse iniţial de firma Du Pont. Ulterior,
cererea de CFC a crescut foarte mult ei fiind utilizaţi și în sistemele de
aer condiţionat, la umplerea spray-urilor cu aerosoli, curăţarea
echipamentelor electronice. Producţia de CFC a crescut continuu în
S.U.A. şi Europa până în anii 80. Se estimează că 85 % din producţia
totală de CFC-11 şi CFC-12 a scăpat în atmosferă. Deşi emisiile de
CFC sunt mai puternice în ţările dezvoltate, datorită difuziei
atmosferice întreaga planetă este afectată. Datorită inerţiei chimice a
CFC practic toată masa de CFC va reacţiona numai cu ozonul din
stratosferă.
 Plumbul (Pb) şi compusii săi sunt adăugaţi la petrol pentru a obţine
combustibilii derivaţi. Cea mai mare parte din aceste substanţe nu sunt
arse complet şi sunt eliberate în atmosferă prin ţevile de eşapament ale

21
 maşinilor. Plumbul este eliberat în atmosferă atât în timpul proceselor
industriale cât şi prin folosirea pesticidelor şi insecticidelor. Creierul şi
sistemul nervos sunt grav afectate, ducând la apariţia unor deviaţii de
comportament şi pierderi ale memoriei.
 Fluorurile sunt eliberate în atmosferă în timpul procesului de
producere a îngrășămintelor, în industria de prelucrare a aluminiului şi
în instalaţiile de producere a sticlei. Fluorurile în concentraţii mari
dăunează grav plantelor, şi implicit animalelor ierbivore şi oamenilor
dacă aceştia consumă plante sau legume care conţin o mare cantitate
de fluoruri. Fluorurile prezente în cantităţi mici în organism ajută la
prevenirea cariilor. În cantităti mici se găsesc chiar şi în apa de băut.
 Ozonul este a doua formă alotropică a oxigenului, fiind constituit din
trei atomi ai acestuia (formula sa chimică este O3). Molecula sa este
instabilă și se descompune după un timp scurt în oxigen diatomic.
Sursa de ozon poate fi antropică, rezultat al reactiilor chimice dintre
diferiţi poluanţi proveniţi de la maşini, uzine, termocentrale, rafinării
etc., în prezența luminii solare. Sursa de ozon poate fi naturală (la
cascade şi pe malul mărilor, rezultat în urma influenței razelor
ultraviolete, precum şi în pădurile de brazi, în urma oxidării
terebentinei și a altor compuși organici).
 Ozonul bun – se află în mod natural în stratosferă (15-40 km) unde
formează un strat protector împotriva razelor solare ultraviolete UV B
(280-320 nm).
 Ozonul rău – se află în atmosfera terestră joasă numită troposferă
(până la cca. 12 km). În cantităţi foarte-foarte mici are efect pozitiv
asupra tonusului vital al oamenilor, iar în cantităţi mai mari afectează
sănătatea acestora. 3.3
 Funinginea, dioxidul de sulf şi oxizii de azot sunt poluanţi primari
produşi în principal prin arderile de combustibili fosili în sursele de
producere a energiei, precum petrolul şi cărbunele.

3.1.2. PRINCIPALELE SURSE DE POLUARE

ATMOSFERICĂ

O parte semnificativă a industriei şi a transporturilor se bazează pe

combustibili fosili. Pe măsură ce aceşti combustibili sunt consumaţi, în
atmosferă sunt eliminate particule chimice de materii poluante.
Combustia cărbunelui, a petrolului şi a derivaţilor săi este
răspunzătoare pentru majoritatea poluanţilor atmosferici.
Alte materiale poluante pot avea ca sursă de emitere industria
metalurgică (fier, zinc, plumb, cupru), industria petrolieră, industria

22
materialelor de construcţii (ciment, sticlă) şi industria chimică (a acidului
azotic şi acidului sulfuric). Aceste substanţe chimice pot interacţiona între
ele iar razele ultraviolete cu intensități periculoase le pot modifica. 3.4
Exemple de surse industriale de poluare cu praf, fum şi cenuşă:
 oţelării, furnale, materiale de sinterizare: oxizi de fier, fier, fum;
 turnătorii de fontă, furnale: oxid de fier, praf, fum, vapori de ulei;
 metalurgia neferoasă, furnale şi topitorii: fum, vapori de ulei şi
metale;
 rafinării de petrol: regeneratori de catalizatori, incineratori de
nămoluri, praf de catalizator, cenuşă de nămol;
 fabrici de hârtie, cuptoare, cuptoare de calcar: praf ce conţine
substanţe chimice;
 sticlă şi fibre de sticlă, manipularea materiilor prime, cuptoare de
sticlă, tragerea firelor: praf de materii prime, ceaţă de acid sulfuric,
oxizi alcalini, aerosoli de răşini.

3.2. POLUAREA APEI – ASPECTE CARACTERISTICE

Prin definiţie, „Poluarea apei reprezintă contaminarea izvoarelor,

lacurilor, apelor subterane, a mărilor şi oceanelor cu substanţe dăunătoare
mediului înconjurător” (fig. 3.2).
Apa este elementul care întreţine viaţa pe Pământ. Toate organismele
o conţin, unele trăiesc în ea, unele o consumă. Plantele şi animalele au
nevoie de apă pură şi nu pot supravieţui dacă apa este infectată cu substanţe
chimice toxice care dăunează microorganismelor. Dacă este extrem de
gravă, poluarea apei poate ucide un număr mare de peşti, păsări şi alte
animale, iar în unele cazuri poate ucide toţi membrii speciei din zona
afectată. Poluarea face ca pârâurile, lacurile şi toate acumulările de apă să
aibă un aspect şi un miros neplăcut. Nu este recomandat să se consume
peştele şi crustaceele care trăiesc în apa infestată. Oamenii care beau apă
poluată se pot îmbolnavi grav, expunerea îndelungată poate produce cancer
iar la femei pot apărea sarcini cu probleme. 3.5

23
 Figura 3.2: Poluarea apelor

3.2.1. CAUZELE POLUĂRII APELOR ŞI PRINCIPALII

POLUANŢI

Principalii poluanţi responsabili de poluarea apelor sunt materialele

chimice, biologice sau fizice care afectează negativ calitatea apei. 3.6
Poluanţii pot fi clasificaţi în opt categorii, fiecare având diferite acţiuni:
1) Produsele petroliere. Petrolul şi produsele derivate sunt folosiţi drept
combustibili, sau materii prime în alte ramuri industriale. Aceste
produse petroliere ajung în apă în general accidental, prin eşuarea
navelor sau prin spargerea conductelor. În mare parte aceste produse
sunt toxice pentru animale, sau se depun pe blana animalelor şi penele
păsărilor făcându-le permeabile şi astfel acestea mor sau sunt
împiedicate să se deplaseze.
2) Pesticidele şi ierbicidele. Substanţele chimice folosite de fermieri în
abundenţă pentru îndepartărea dăunătorilor, sunt preluate de
precipitaţii şi astfel apa infestată se scurge în apa pârâurilor şi a
râurilor. Unele dintre acestea sunt biodegradabile şi se descompun
repede în substanţe inofensive sau mai putin nocive, dar cele mai des
întâlnite sunt cele nedegradabile care persistă pentru o lungă perioadă
de timp. O mare parte din cantitatea de apă potabilă este contaminată
cu pesticide. Agenţia de Protecţie a Mediului estimează că mai bine de
30 % din sursele de apă sunt infestate. Azotaţii, poluanţi derivaţi din
insecticide, pot produce o formă foarte gravă de anemie la copii, boală
de cele mai multe ori mortală.
3) Metalele. Metale precum cuprul, plumbul, mercurul, seleniul ajung în
apă din mai multe surse, inclusiv industria automobilelor, mine şi
chiar din sol. Asemenea pesticidelor, metalele devin din ce în ce mai

24
 concentrate pe măsură ce sunt consumate prin intermediul hranei de
către animale, care la rândul lor sunt consumate de către alte animale,
şi aşa mai departe, până când ajung la nivele înalte ale lanţului trofic
devenind extrem de toxice. În cantităţi mari sunt otrăvitoare, şi pot da
naştere unor boli grave. Cadmiul, povine din îngrăşăminte, recoltele
tratate cu astfel de îngrăşăminte şi consumate în cantităţi mari de către
oameni pot afecta rinichii şi ficatul. Plumbul poate ajunge şi el în apă,
fie prin intermediul unor scurgeri din conducte fie pentru că intră în
componenţa unor sisteme de apă mai vechi. La copii, plumbul poate
produce boli mentale.
4) Deşeurile. Cele mai periculoase deşeuri sunt cele chimice care pot fi
toxice, reactive (capabile să producă gaze toxice sau explozive) sau
infamabile. Dacă nu sunt tratate şi depozitate corespunzător aceste
deşeuri pot polua sursele de apă aproapiate de locul depozitării. În
anul 1969 râul Cuyahoga din Cleveland, Ohio a fost atât de poluat
încât a luat foc şi a ars timp de câteva ore. Produsele chimice folosite
în industria echipamentelor electrice, pot ajunge în mediu prin
deversări şi pot atinge niveluri toxice foarte ridicate prin intermediul
lanţului trofic.
5) Cantităţile excesive de materie organică. Îngrăşămintele şi alţi
nutrienţi folosiţi pentru cultivarea plantelor în ferme şi grădini pot
ajunge foarte uşor în apă. Odată ajunse în apă, aceste produse
încurajează creşterea plantelor şi algelor. Când aceste plante mor se
depun pe fundul apei iar microorganismele le descompun. În timpul
procesului de descompunere microorganismele consumă o mare parte
din oxigenul dizolvat în apă, şi astfel nivelul oxigenului în apă scade,
astfel încât vietăţile dependente de oxigenul din apă, cum ar fi peştii,
mor.
6) Sedimentele. Sedimentele sunt particulele de sol deplasate de către
curenţii de apă, şi care pot deveni un pericol dacă sunt prezente în
cantităţi mari. Eroziunea solului, produsă fie de apă, vânt sau
precipitaţii, inundaţiile şi alunecările de teren pot fi foarte dăunătoare
pentru că introduc în apă foarte multe nutriente, apărând astfel poluare
prin cantităţi mari de materie organică.
7) Micoorganismele infecțioase. Un studiu efectuat în 1994 de Centrul
de Prevenire şi Control al Bolilor a descoperit că mai bine de 900000
de oameni se îmbolnăvesc anual din cauza microorganismelor din apa
potabilă, şi dintre aceştia mai bine de 900 mor. Multe din
microorganismele care se găsesc în număr mic în majoritatea surselor
de apă, sunt considerate poluanţi atunci când ajung în apa potabilă.
Paraziţi precum Giardia lamblia şi Cryptosporidium parvum ajung
deseori în sursele de apă potabilă. Ei pot provoca boli grave copiilor,
bătrânilor şi oamenilor sensibili.

25
 8) Poluarea termală. Apa este deseori luată din râuri, lacuri, oceane sau
mări pentru a fi folosită drept agent de răcire în fabrici şi centrale
termo şi nuclearo-electrice şi apoi este adusă înapoi la sursă, mai caldă
decât atunci când a fost luată. Însă, chiar şi cele mai mici schimbări de
temperatură a apei vor îndepărta speciile care vieţuiau acolo şi vor
atrage specii noi. Poluarea termală poate grăbi procesul biologic la
plante şi animale sau poate reduce cantitatea de oxigen din apă,
rezultatul putând fi acela de moarte a speciilor care nu sunt adaptate
vieţii în ape calde, sau în cazul râurilor poate duce la dispariţia
vegetaţiei din zona poluată. 3.6

3.2.2. PRINCIPALELE SURSE DE POLUARE A APELOR

În cea mai mare parte, poluanţii apelor rezultă în urma activităţilor

întreprinse de oameni. 3.7
Principala sursă de poluare permanentă a apelor o constituie
colectările de ape după utilizarea lor:
 ape uzate industriale;
 ape uzate menajere;
 ape uzate publice;
 ape uzate de la unităţi agrozootehnice şi piscicole;
 ape uzate rezultate din satisfacerea nevoilor tehnologice proprii de
apă ale sistemului de canalizare de la spălatul şi stropitul străzilor şi
incintelor;
 ape pluviale infectate.
Mai există şi surse de poluare accidentală, dar ele sunt în marea lor
majoritate legate de problema de risc industrial:
 ţevi de scurgere ale fabricilor sau din rezervoare subterane sparte;
 pierderea etanşeităţii, depăşirea nivelului maxim sau spargerea
digurilor unor halde de depozitare a deşeurilor industriale;
 din nave, nave petroliere sau de pe platforme petroliere eşuate, ca în
cazul epavelor Amoco Cadiz, de pe coasta franceză în 1978, şi Exxon
Valdez în Alaska în 1992. Al doilea mare accident înregistrat a avut
loc în Golful Mexic în 1979 cand nava Ixtoc 1 a deversat în mare 530
milioane de litri de petrol. Însă cea mai mare vărsare de petrol a avut
loc în timpul războiului din Golf, în 1991, când forţele Iraqiene au
distrus 8 rezervoare şi terminaluri de pe ţărm în Kuwait, deversând în
mare 910 milioane de litri de petrol.

26
 3.3. POLUAREA SOLULUI – ASPECTE
CARACTERISTICE

Prin definiţie, „Poluarea solului reprezintă contaminarea prin diferite

surse a scoarţei terestre cu substanţe dăunătoare mediului înconjurător” (fig
3.3).

Figura 3.3: Poluarea solului

Solul poate fi poluat în două moduri:

 direct, prin deversări de deşeuri pe terenuri urbane sau rurale sau din
îngrăşăminte şi pesticide aruncate pe terenurile agricole;
 indirect, prin depunerea agenţilor poluanţi ejectaţi iniţial în
atmosferă, apa ploilor contaminate cu agenţi poluanţi „spălaţi” din
atmosferă, transportul agenţilor poluanţi de către vânt de pe un loc pe
altul, infiltrarea prin sol a apelor contaminate.
În ceea ce priveşte poluarea prin intermediul agenţilor poluanţi din
atmosferă, se observă anumite particularităţi. Spre exemplu, ca regulă
generală, solurile cele mai contaminate se vor afla în preajma surselor de
poluare. Pe măsură, însă, ce înălţimea coşurilor de evacuare a gazelor
contaminate creşte, contaminarea terenului din imediata apropiere a sursei
de poluare va scădea ca nivel de contaminare, dar regiunea contaminată se
va extinde în suprafaţă.
Nivelul contaminării solului depinde şi de regimul ploilor. Acestea
spală în general atmosfera de agenţii poluanţi şi îi depun pe sol, dar în
acelaşi timp spală şi solul, ajutând la vehicularea agenţilor poluanţi spre

27
emisari. Trebuie totuşi amintit că ploile favorizează şi contaminarea în
adâncime a solului.
Într-o oarecare măsură poluarea solului depinde şi de vegetaţia care îl
acoperă, precum şi de natura însăşi a solului. Lucrul acesta este foarte
important pentru urmărirea persistenţei pesticidelor şi îngrăşămintelor
artificiale pe terenurile agricole. Interesul economic şi de protejare a
mediului cere ca atât ingrăşămintele cât şi pesticidele să rămână cât mai bine
fixate în sol. În realitate, o parte din ele este luată de vânt, alta este spălată
de ploi, iar restul se descompune în timp, datorită oxidării în aer sau acţiunii
enzimelor secretate de bacteriile din sol.

3.4. ELEMENTE PRIVIND EFECTELE POLUĂRII

3.4.1. EFECTELE POLUĂRII ASUPRA SĂNĂTĂŢII

UMANE

Efectele poluanţilor asupra oamenilor reprezintă o problemă

importantă, deoarece poluarea aerului poate avea un efect semnificativ
asupra sanătăţii acestora. Specialiştii britanici consideră poluarea aerului
responsabilă pentru reducerea duratei sperate de viaţă în medie cu 6–8 luni
şi cu, costuri cu sănătatea ecivalente suplimentare de cca. 140–180 €/an
persoană.
Populaţia afectată de poluare include un spectru larg de caracteristici
din punct de vedere al: vârstei, sexului şi stării de sănătate. În acest grup se
pot identifica următoarele subcategorii ale populaţiei sensibile: copii foarte
mici (cu sisteme circulatorii şi respiratorii care nu sunt îndeajuns de
maturizate), bătrânii (cu sisteme circulatorii şi respiratorii care funcţionează
defectuos) şi persoanele cu boli preexistente (precum astmul, enfizemul şi
boli de inimă). 3.7
În funcţie de modul de acţiune asupra organismului, poluanţii
atomosferici pot fi clasificaţi în grupe, care vor fi expuse în cele ce urmează.
Poluanţii iritanţi produc efecte iritante asupra aparatului respirator şi
uneori asupra mucoasei oculare. În această categorie sunt incluse o serie de
substanţe gazoase ca dioxidul de sulf, dioxidul de azot, ozonul, clorul,
amoniacul, etc., precum şi pulberile netoxice. Poluarea de tip iritant
constituie cel mai frecvent tip de poluare, fiind, în special, rezultatul
proceselor de ardere a combustibililor. Poluanţii iritanţi determină
modificări la nivelul căilor respiratorii, provocând hipersecreţie bronşică şi
alterarea activităţii cililor vibratili, precum şi la nivelul alveolelor
pulmonare (modificări ale suprafeței pulmonare, tulburări ale activităţii

28
macrofagelor alveolare). Prin reducerea capacităţii imunitare a aparatului
respirator, acesta devine sensibil la orice agresiune externă.
Poluanţii fibrozanţi produc modificări fibroase la nivelul aparatului
respirator. Printre cei mai răspândiţi agenti poluanţi de acest tip se numără:
dioxidul de siliciu şi oxizii de fier, la care se adaugă compuşii de cobalt,
bariu, etc.
Poluanţii asfixianţi sunt reprezentaţi de anumite substanţe poluante
care impiedică oxigenarea ţesuturilor organismului. Dintre acestia, cel mai
important este monoxidul de carbon, care formează cu hemoglobina un
compus relativ stabil, carboxihemoglobina, care determină efecte toxice
extrem de grave, atunci când proporţia carboxihemoglobina depaseste 60 %
din hemoglobina totală. Expunerea repetată la concentraţii moderate de CO
constituie un factor favorizant în etiologia unor afecţiuni ca arteroscleroza şi
infarctul miocardic.
Câteva dintre efectele asupra sanatatii asociate cu poluanţi atmosferici
specifici sunt enumerate în tabelul 3.1.

Tabelul 3.1. Efectele poluanţilor asupra oamenilor

Poluant
Monoxid de carbon CO
timp de 3-4 ore, sau concentraţie > 1 % timp de
Oxizi de azot NOx
Ozon O3
Nitratii peroxiacilici, aldehidele (VOC)
Hidrogen sulfurat HS
Dioxid de sulf SO2/particule
Efect
Reducerea capacităţii sistemului circulator de
transport a O2.
Poate conduce la deces: concentraţie > 0,15 %
30 min sau concentraţie > 2 % timp de 15 min.
Creşte sensibiliatea la patogenii respiratorii
Scăderea functiilor pulmonare
Tuse, dureri de piept
Atac de astm mai puternic
Iritări ale ochilor
Fenomene de asfixiere, prin paralizia centrilor
respiratori cerebrali
Creşte prevalenţa bolilor respiratorii cronice
Creşte riscul bolilor respiratorii acute

Plumbul poate intra în organism prin două căi: inhalarea (20 % din
total) şi ingestia (restul de 80 % din total). Inhalarea este rezultatul primei
expuneri la plumbul conţinut în aer, ingestia fiind rezultatul unei expuneri
secundare prin contaminare cu substanţele ingestate. Plumbul poate degrada
funcţiile renale, dăuna sintezei hemoglobinei şi poate altera sistemul nervos.
3.8
Fluorul este bun pentru sănătatea oamenilor; mai precis, pentru
sănătatea dinţilor lor. Fluorul întăreste smalţul dinţilor ceea ce, spun
specialiştii, înseamnă mai puţine carii. Cercetări recente arată că are însă
efecte nocive asupra sistemului osos. Specialiştii afirmă că supradozarea
fluorului, ca urmare a ingestiei de fluoruri conţinute în apa de băut,

29
determină apariţia fluorozei dentare, o afecţiune caracterizată prin
fragilizarea dinţilor şi apariţia de pete pe suprafaţa lor. Există informaţii
privind potenţialul carcinogenic al fluorului, iar mai multe studii
demonstrează existenţa unei legături între fluor şi fracturi: ingestia fluorului
în cantităţi mari fragilizează oasele, mărind riscul de fracturare a acestora.
Mai nou, au apărut informaţii asupra unor posibile efecte ale fluorului
asupra creierului şi, implicit, a comportamentului uman, reducând tendinţele
spre violenţă.
Daca se expun la ploi acide, oamenii pot suferi vezicule pe suprafaţa
pielii, iritaţii şi arsuri. În condiţii de aciditate mare, pielea se poate arde.
Oamenii de ştiintă susţin că riscul de a face cancer de piele din cauza ploilor
acide este extrem de ridicat. Substanţele chimice nocive ajung în organismul
uman atunci cand oamenii consuma apă, plante şi animalele afectate de ele.
Mulţi locuitori din mediul rural suferă de probleme de sănătate datorate
consumului de apă potabilă acidificată.
Mirosurile. Efectele mirosurilor asupra sănătăţii sunt greu de
cuantificat, apărând stări de greaţă, vomă, durere de cap, respiraţie sacadată,
tuse, deranjarea somnului, a stomacului, a poftei de mâncare, iritarea
ochilor, nasului şi gâtului. Prin urmare distrugerea stării de bună dispoziţie,
a liniştii şi a mediului exterior, disturbări, nelinişti şi depresii, sunt câteva
dintre efectele raportate de către subiecţi afectaţi de către aceste categorii de
poluanţi.

3.4.2. EFECTELE POLUĂRII ASUPRA VEGETAŢIEI ŞI

ANIMALELOR

Prejudiciu sau daună

Prin definitie, prejudiciul reprezintă orice alterare observabilă a
plantelor atunci când sunt expuse la poluare, iar dauna este definită ca o
pierdere estetică şi în special economică datorată expunerii la poluare.
Această distincţie indică faptul că prejudiciul datorat poluării aerului
nu este întotdeuna o daună, deoarece nu orice prejudiciu împiedică planta să
fie utilizată aşa cum se intenţiona.
Urmele vizibile cauzate de poluarea atmosferică asupra planetelor şi
culturilor de salată verde, tutun, orhidee, se transferă în pierdere economică,
deci în daună. Prin contrast urmele vizibile, cauzate de poluarea
atmosferică, lăsate pe struguri, cartofi, sau porumb, nu duc la daune
determinabile şi deci nu există pierderi de producţie.
Efectele poluantilor asupra vegetaţiei şi culturilor

30
 Efectul expunerii vegetaţiei la factori poluanţi este foarte divers în
funcţie de: intensitatea şi durata factorului poluant, speciile de plante, vârsta,
balansul nutriţional, condiţiile solului, umiditatea şi lumina solară.
Poluanţii majoritari din aer ce sunt fitotoxici plantelor sunt: ozonul,
dioxidul de sulf, dioxidul azotic, fluridele, şi nitratul peroxiacetilic. Seceta,
apa în exces, căldura şi frigul, grindina, insectele, animalele, boala şi solul
sărăcăcios sunt alte cauze ce pot aduce posibile prejudicii şi daune plantelor.
Poluarea aerului are un impact mult mai mare în unele zone geografce şi
asupra anumitor recolte faţă de altele. Estimările sugerează că mai puţin de
5 % din pierderile recoltei totale sunt legate de poluarea aerului. Atunci când
comparăm aceste pierderi de recoltă cu cele datorate altor factori,
procentajul este mic; dar în anumite locuri şi la anumite culturi specifice
pierderile economice pot fi semnificative.
Efectele poluantilor asupra pădurilor
Din suprafaţa totală a uscatului (cca. 1/3 din suprafaţa totală a
pământului) cca. 20 % este reprezentată de păduri. În funcţie de localizarea
lor şi de speciile de arbori prezente pot fi definite următoarele tipuri diferite
de ecosisteme forestiere, în ordinea suprafeţelor ocupate: pădurile tropicale,
pădurile din zone temperate şi pădurile musonice.
Ecosistemul pădurilor temperate este localizat la latitudini unde a avut
loc industrializarea pe scară largă şi unde există posibilităţi maxime de
interacţiune cu poluanţii din atmosferă.
Impactul poluării aerului asupra ecosistemului pădurii poate fi în
beneficiul dar şi detrimentul acestuia.
În literatura de specialitate, relaţia dintre poluanţii atmosferici şi
pădure este clasificată, în funcţie de doza poluantului, în trei categorii: doză
scăzută, doză intermediară şi doză mare. Prin această schemă de clasificare
poate fi clarificat în mod semnificativ impactul poluării aerului asupra
pădurilor pe baza numeroaselor mărturii contradictorii.
În condiţiile unei doze scăzute, sistemele forestiere acţionează ca
absorbant pentru poluanţii din aer şi în unele instanţe ca sursă, ca în cazul
hidrocarburilor rezultate din putrefacţia straturilor de paie şi frunziş de pe
pământ (cantităţile eliberate sunt de câteva ori mai mari decât cele generate
antropogenic, dar sunt mult mai dispersate extensiv şi, mai puţin concentrate
decât acestea), al sulfidelor hidrogenate, al NO2 (în procesul biologic de
denitrificare), al NH3 (format în sol de către câteva tipuri de bacterii şi
ciuperci sau din fertilizatorii aplicaţi), al CO 2 (când au loc incendii
controlate sau necontrolate sau când putrezesc straturile de paie şi frunziş de
pe pământ). În plus, în timpul înfloririi se produce o anumită cantitate de
etilenă, iar o altă emisie suplimentară în atmosferă reprezintă grăunţele de
polen, cu rol esenţial în ciclul reproductiv al celor mai multe sisteme
forestiere, dar care poate altera sănătatea celor alergici la febra fânului.

31
 Interacţiunile poluanţilor din aer la concentraţii de doze mici cu
pădurile duc la efecte imperceptibile asupra ciclurilor biologice naturale ale
acestora. În unele cazuri aceste interacţiuni pot fi benefice pentru
ecosistemul forestier. Pădurile, la fel ca celelalte sisteme biologice,
acţionează ca mase absorbante pentru îndepărtarea urmelor de gaze din
atmosferă.
În condiţiile unei poluări cu doze intermediare, aceasta poate duce la
efecte măsurabile asupra ecosistemelor forestiere. Aceste efecte constau în
reducerea creşterii pădurii, schimbări ale speciilor forestiere şi sensibilitate
la boli. Atât investigaţiile de laborator, cât şi cele de teren, arată că SO 2
inhibă creşterea pădurii. Efectul oxidanţilor fotochimici, în principal al O3 şi
a nitratului peroxiacilic (PAN), asupra pădurilor, a dus la schimbări în
compoziţia acestora şi la schimbarea sensibilităţii lor la boli. Au fost
observate şi schimbări în compoziția şi calitatea estetică ale pădurii. Pe
măsură ce copacii sunt supuşi unui stress în creştere datorat expunerii la
oxidant, devin mult mai vulnerabili la gândacul pinului, care le poate aduce
moartea subită. Pinul pare a fi mult mai sensibil decît ceilalţi componenţi ai
sistemului forestier, iar expunerea sa continuă la oxidantul fotochimic poate
duce la o evoluţie regresivă de la specie dominantă la cea minoritară.
Interacţiunile din categoria dozelor intermediare pot induce efecte asupra
ciclului de reproducere al speciilor, utilizării nutrienţilor, producţiei de
biomasă şi sensibilităţii la boli.
Efectele produse la nivel ridicat de către interacţiuni pot fi observate
chiar de către un observator ocazional. Expunerea la o doză mare aduce
prejudicii severe, sau poate duce chiar la distrugerea pădurii. Poluanţii
implicaţi cel mai adesea sunt SO2 şi fluorul hidrogenat. Din punct de vedere
istoric, cele mai dăunătoare surse de poluare pentru ecosistemele forestiere
înconjurătoare sunt topitoriile şi instalaţiile de reducerea a aluminiului.
Efectele poluantilor asupra animalelor şi peştilor
Principala sursă de poluare cu efecte majore pentru animale şi peşti o
constituie ingestia nutreţurilor şi alimentelor contaminate de poluanţi.
Metalele grele aflate în conţinul vegetatiei şi apei reprezintă o sursă
continuă de toxicitate pentru animale şi peşti. Arseniul şi plumbul provenit
de la topitorii, molibdenul de la furnale, mercurul de la instalaţiile de sodă,
reprezintă poluanţi toxici curenţi. Otrăvirea cu mercur a vieţii acvatice
reprezintă o problemă recentă, căci eliminarea celorlalte efecte a fost
îndeplinită, în mare măsură, printr-un control strict al emisiilor industriale.
Fluoridele gazoase cauzează prejudicii şi daune unei mari varietăţi de
animale domestice şi sălbatice deopotrivă, precum şi peştilor, fiind raportate
accidente datorate insecticidelor şi gazelor toxice.
Hrănirea vitelor cu iarbă conţinând plumb poate avea ca simptome
cârceii, spume la gură, spargerea dinţilor, paralizarea muşchilor laringelui şi
răgete datorate paralizării muşchilor gâtului.

32
 Simptomele otrăvirii cu molibden la vaci sunt slăbirea, diareea,
anemia, crisparea, decolarea părului.
Efectele primare ale fluorului la animale se observă la dinţi şi la oase:
se slăbeşte emailul dinţilor în creştere, iar dinţii abia erupți se inmoaie,
molarii devin inegali. Pot apare leziuni osteofluorotice care pot conduce la
crisparea şi şchiopătatul animalului. Simptomele secundare sunt lactaţia
redusă, întărirea pielii şi asprirea blănii.
Efectele poluantilor asupra materialelor şi structurilor
Efectele asupra metalelor. Principalul efect al poluanţilor din aer
asupra metalelor este coroziunea suprafeţelor, care duce la pierderi de
material de la suprafaţă şi la alterarea calităţilor electrice ale metalelor.
Coroziunea metalelor feroase este mult mai intensâ decât cea a metalelor
neferoase. Aluminiul, cuprul şi argintul formeză prin coroziune o suprafaţă
protectoare care limitează o viitoare coroziune.
Efectele asupra pietrelor. Clădirile vechi din oraşe au fost expuse
decenii la fumul urban, SO2 şi CO2, ca urmare suprafeţele s-au pietrificat şi
s-au murdărit cu funingine (carbon nears din fum). La umezeală, dioxidul de
sulf (SO2) şi cel de carbon (CO2) reacţionează cu calcarul (CaCO3) pentru a
forma sulfatul de calciu (CaSO 4) şi gipsul (CaSO4 2H2O) sau bicarbonatul
de calciu (Ca(HCO3)2), săruri complet solubile, putând fi spălate de ploaie,
cauzând astfel deteriorarea cărămizilor, a mortarului şi a marmurii.
Efectele asupra ţesăturilor şi coloranţilor. Efectele majore ale
poluării aerului asupra ţesăturilor sunt murdărirea şi scăderea rezistenţei la
tensiuni (efect al acţiunii oxizilor de sulf şi al creşterii frecvenţei spălării ca
urmare a murdăririi mai rapide din cauza poluării).
O altă daună provocată ţesăturilor de poluarea aerului o constituie
decolorarea vopselelor acestora (datorată în special dioxidului de azot –
NO2, dioxidului de sulf – SO2 şi ozonului O3, în funcţie de tipul vopselei
utilizate).
Efecte asupra pielii şi hârtiei. Dioxidul de sulf afectează compoziţia
pielii, hârtiei ducând la deteriorarea lor semnificativă.
Efecte asupra cauciucului. Ozonul este cauza producerii de crăpături
în interiorul cauciucului sub tensiune. Efectul poate fi redus prin utilizarea
cerii ca inhibitor sau utilizarea unui strat de plastic sau hârtie pentru
protecţia suprafeţei. 3.9

3.4.3. EFECTELE POLUĂRII ASUPRA ATMOSFEREI

Un efect important şi supărător al poluării aerului îl constituie

reducerea vizibilităţii în atmosferă. Descreşterea domeniului de vizibilitate
datorită poluării atmosferice este cauzată pe de-o parte de împrăştierea
luminii solare de către particulele suspendate în aer şi, pe de altă parte, de

33
absorbiţia acesteia de către aceleaşi gaze şi particule. Deoarece nu obturarea
este principala cauză a reducerii vizibilităţii datorită prezenţei în aer a
poluanţilor, aceasta este evidentă doar în zilele senine. În zilele noroase sau
noaptea nu sunt efecte sesizabile de reducere a vizibilităţii, deşi poate exista
aceeaşi concentraţie de particule şi gaze ca şi în zilele senine.
O alta cauză a reducerii vizibilităţii o constituie apariţia ceţii sau a
smogului.
Ceața atmosferică este cauzată de prezenţa particulelor fine sau a NO 2
în atmosferă. Particulele au diametre între 0.1÷1 μm, acestea find limitele de
mărime între care are loc împraștierea luminii. Sursa acestor particule poate
fi naturală sau antropogenică. Principala componentă a ceţii este substanța
formată din particulele de sulf (în special sulfatul de amoniac), împreună cu
diferite cantități de substanţe care conțin azot. Alte componente includ
grafitul, sub formă de cenuşă fină sau de aerosoli organici. Sursele acestor
substanţe în atmosferă pot fi procesele de combustie efectuate în centrale
termoelectrice şi motoare diesel (surse primare, injectate direct în atmosferă)
şi procesele de conversie gaz – particulă (surse secundare, considerate a
avea contribuţia principală la formarea ceţii atmosferice). În conversia gaz-
particulă, moleculele de gaz se transformă în particule lichide sau solide prin
trei procese posibile: absorbţia (gazul este înglobat într-o soluţie în stare
lichidă), nucleara (creşterea cristalelor de molecule, ce devin nuclee stabile
din punct de vedere termodinamic) şi condensarea.
Smogul este un amestec de ceaţă şi fum. Procesul de formare a
smogului cuprinde în realitate sute de reacţii chimice diferite, incluzând o
multitudine de produse chimice ce apar simultan, zonele urbane fiind
„reactoare chimice gigant”.
Reducerea vizibilităţii atmosferice poate crea probleme severe. Cele
mai semnificative sunt efectele adverse în operaţiile de transport aeriene,
rutiere şi navale. Vizibilitatea redusă poate diminua calitatea vieţii şi poate
cauza impresii estetice negative care pot afecta serios turismul şi restricţiona
dezvoltarea în orice domeniu.

BIBLIOGRAFIE
[3.1] Directiva 2002/3/CE privind ozonul din aerul înconjurător.
[3.2] Directiva 2000/69/CE privind valorile limită pentru benzen şi
monoxidul de carbon din aerul înconjurător.
[3.3] Directiva 1999/30/CE privind valorile limită pentru dioxidul de
sulf, dioxidul de azot şi oxizii de azot, pulberile în suspensie şi plumbul din
aerul înconjurător.
[3.4] A.Manciocco, G. Calamandrei, E. Alleva, “Global warming and
environmental contaminants in aquatic organisms: The need of the etho-
toxicology approach”, Chemosphere, 2014.

34
 [3.5] C. Rosenzweig, J. Elliott, D. Deryng, A. C. Ruane, C. Müller, A.
Arneth, & J. W. Jones,“Assessing agricultural risks of climate change in the
21st century in a global gridded cropmodel intercomparison”, Proceedings
of the National Academy of Sciences, vol. 111, 2014.
[3.6] G. C. Nelson, H. Valin, R. D. Sands, P. Havlík, H. Ahammad, D.
Deryng, ... & D.Willenbockel, “Climate change effects on agriculture:
Economic responses to biophysicalshocks”, Proceedings of the National
Academy of Sciences, no. 9, 2014.
[3.7] E. Vaszita, “Environmental risk of mining”, Engineering Tools
for Environmental Risk Management: 1. Environmental Deterioration and
Contamination - Problems and their Management, CRCPress/Balkema, vol.
1 , 2014.
[3.8] OZUN, A., TEODOSIU, C, Prevenirea poluarii mediului,
Editura Universitatii, Transilvania, Brasov,2002.
[3.9] L. A. Schaider, D. B. Senn, E. R. Estes, D. J. Brabander & J. P.
Shine, “Sources and fates of heavy metals in a mining-impacted stream:
Temporal variability and the role of iron oxides”, Science of The Total
Environment, 2014.

35
 4. TEHNOLOGII CURATE VERSUS TEHNOLOGII DE
DEPOLUARE ÎN CONTEXTUL DEZVOLTĂRII
DURABILE

4.1. TEHNOLOGII CURATE – CONCEPTE,

CARACTERISTICI, TIPOLOGII, EFICIENŢĂ

În ultimii ani, respectarea reglementărilor şi actelor legislative

aferente protecţiei mediului constituie parte integrantă a strategiei
întreprinderilor industriale. Acestea se traduc prin restricţii în funcţionare,
investiţii şi cheltuieli de exploatare semnificative.
Deoarece caracteristicile fizice şi chimice ale emisiilor rezultate din
diferite ramuri industriale (în timpul funcţionării normale) nu pot depăşi
limitele valorice impuse prin reglementările în vigoare, sunt necesare
investiţii şi cheltuieli de exploatare suplimentare pentru echipamente
specifice care să însoţească instalaţiile industriale. De asemenea sunt
necesare măsuri suplimentare pentru tratarea şi eliminarea deşeurilor,
rezultate în cadrul proceselor industriale.
În acest sens adoptarea tehnologiilor curate şi a eco-produselor reduce
incidenţa activităţii industriale asupra mediului ambiant prin prevenirea
poluării atât la nivelul producţiei cât şi al consumului. Acestea constituie
obiective prioritare în noile strategii de dezvoltare ale întreprinderilor.
Primele definiţii ale tehnicilor sau tehnologiilor curate au fost
formulate începând cu anul 1970: tehnologii care „produc mai bine”
conducând la o „poluare mai redusă”. Aceste tehnologii fac parte integrantă
a producţiei şi se deosebesc de tehnologiile de depoluare.
Termenul oficial este cel de tehnologie curată şi este în mod curent
utilizat pentru cazul când el delimitează procedee industriale în care intervin
mai multe tehnologii. Se mai utilizează termenii de tehnică curată şi
procedeu curat. Având în vedere obiectivul de limitare al deşeurilor produse
prin aplicarea acestor tehnologii se mai utilizează şi următoarele denumiri:
tehnologie cu cantităţi reduse de deşeuri sau tehnologie fără deşeuri.
În cadrul tehnologiilor curate, conform definiţiei oficiale (1979) sunt
incluse acele „tehnologii care permit recircularea apei sau a poluanţilor,
care pot constitui sau nu deşeuri sau care permit valorificarea poluanţilor
ca materii prime secundare”. [4.1]
Principalele obiective care se urmăresc când se implementeaza pe o
tehnologie curată sunt:
 consum redus de materii prime;
 consum redus de energie;

36
  producerea în cantităţi reduse a emisiilor poluante şi deşeurilor.
Altfel spus, pentru ca o tehnologie să fie curată trebuie să fie eficientă
atât din punct de vedere energetic cât şi ecologic. Astfel, interesul pentru
aplicarea acestor tipuri de tehnologii este atât ecologic cât şi energetic, deci
şi economic.
O tehnologie curată reprezintă un procedeu (sau un lanţ de procedee)
care antrenează îmbunătăţirea ecobilanţului procesului de producţie.
Presupune două aspecte:
 materiile prime şi utilităţile care participă în cadrul procedeului:
fluide, tipuri de energie, mâna de lucru, etc.;
 produsele finale şi/sau emisiile generate.
Din aceste considerente, impactul aplicării acestor tehnologii asupra
mediului ambiant este dublu:
 consum redus de materii prime, ceea ce conduce la conservarea
mediului ambiant;
 inexistenţa emisiilor poluante şi a deşeurilor, a căror prezenţă
contribuie la degradarea mediului ambiant.
Aceste două căi de acţiune asupra mediului ambiant sunt
interdependente.
În funcţie de modul de aplicare, se pot considera trei categorii de
tehnologii curate.
 Reducerea emisilor poluante se face prin optimizarea procedeelor
existente sau de referinţă. Obiectivele urmărite sunt ameliorarea
randamentului de desfăşurare a procesului şi prevenirea poluării
accidentale. Procesul iniţial este îmbunătăţit şi mai bine gestionat,
intervenţiile în cadrul acestuia sunt punctuale. Sistemele de
automatizare permit în paralel cu prevenirea accidentelor, reducerea
consumului de materii prime şi a cantităţii de deşeuri produse. Aceste
îmbunătăţiri se datorează în special investiţiilor în resurse umane
(specializări, cursuri de calificare) şi mai puţin în echipamente.
 Reutilizarea sau reciclarea materiilor prime interne procedeului,
diminuarea cantităţii de deşeuri produse sau valorificarea acestora ca
materii prime în cadrul unor procese secundare. În mod curent, aceste
obiective se realizează prin îmbunătăţirea unui procedeu din lanţul
tehnologic sau înlocuirea unui procedeu din amonte sau aval de cel
iniţial. Partea principală a procesului rămâne neschimbată.
 Modificarea esenţială a procedeului iniţial, înlocuirea practică a
acestuia cu un procedeu nou. Implementarea acestor procedee
presupune cercetare tehnologică, care să permită verificarea
condiţiilor de fezabilitate pentru implementare procedeului. Aplicarea
acestor tipuri de tehnologii presupune modificarea totală a datelor
economice iniţiale. [4.2]

37
 4.2. TEHNOLOGII CURATE DE CONSUM

În tabelul 4.1 sunt prezentate rezultatele unor analize comparative

ecologice şi economice pe un eşantion de 600 de tehnologii de consum,
înlocuite cu tehnologii curate. [4.3]
Cele trei moduri de aplicare al tehnologiilor curate (în raport cu
procedeul clasic) se pot sintetiza astfel:
 controlarea procedeelor tehnologice existente;
 modificarea parţială a procedeelor tehnologice existente;
 modificarea totală a procedeelor tehnologice existente.

Tabelul 4.1. Rezultatele aplicării tehnologiilor curate

Domeniile afectate de aplicarea tehnologiilor curate Valoare (%)
Reducerea poluării
 apă 95
 aer 5
Economii la nivelul consumului:
 apă 65
 materii prime 67
 energie 8
Valorificarea deşeurilor 26
Diminuarea riscurilor accidentelor 21
Ameliorarea condiţiilor de muncă 20

Din punct de vedere economic a treia variantă de aplicare a

tehnologiilor curate se justifică, în general în cazuri particulare, cum sunt:
întreprinderi vechi, cu procese tehnologice depăşite din punct de vedere
tehnologic. Aceste întreprinderi, a căror activitatea nu se mai justifică
tehnico-economic, în timp, trebuie să înlocuiască vechile instalaţii
tehnologice şi cu această ocazie se pot adopta noi procese bazate pe
tehnologii curate.
Aplicarea tehnologiilor curate presupune prevederea de: instalaţii de
măsură şi control, instalaţii de reciclare sau schimbarea integrală a liniilor
tehnologice, în funcţie de unul din cele trei stadii de aplicare. Comparativ cu
tehnologiile de depoluare, aplicarea tehnologiilor curate are o eficienţă mult
mai ridicată în ceea ce priveşte protecţia mediului ambiant, deoarece se
acţionează direct la sursa care poate produce poluarea [4.4].
În tabelul 4.2 sunt exemplificate rezultatele unei analize comparative
efectuate la două momente de timp diferite pentru cazuri similare în ceea ce
priveşte implementarea diferitelor tipuri de tehnologii curate şi efectele
ecologice ale implementării acestora.

38
 Tabelul 4.2. Rezultatele analizei comparative ale aplicării diferitelor tipuri
de tehnologii curate, comparativ cu tehnologiile clasice pe care le înlocuiesc
Rezultate – an 2001 Rezultate – an 2011
Tipul de Reducerea impactului Tipul de procedeu Reducerea
procedeu asupra mediului impactului asupra
mediului
Controlarea 25 % Controlarea 37 %
procedeelor procedeelor
tehnologice tehnologice
existente existente
Modificarea 42 % Modificarea parţială 31 %
parţială
Modificarea totală 33 % Modificarea totală 42 %

Opţiunea asupra momentului implementării şi a tipului de tehnologie

curată este a întreprinderii. Aceasta ia decizia privind aplicarea unei
tehnologii curate, în momentul în care consideră că respectarea
reglemăntărilor aferente protecţiei mediului în vigoare nu mai pot fi
respectate cu nivelul tehnologic existent.
Punerea în vigoare a unui sistem de asiguare a calităţii vizează în
primul rând garantarea satisfacerii cerinţelor clienţilor. Certificarea calităţii
funcţionării unei întreprinderi se face conform standardelor din seria ISO
9000. De exemplu acestea vizează:
 ISO 9001 – asigurarea calităţii în concepţie, dezvoltare, producţie,
exploatarea instalaţiilor;
 ISO 9002 – asigurarea calităţii în producţie şi exploatarea
instalaţiilor;
 ISO 9003 – asigurarea calităţii în controlul şi finalizarea activităţii
unei întreprinderi.
Respectarea acestor norme de calitate presupune existenţa în strategia
generală a întreprinderii a obiectivului de prevenire a poluării şi protecţie a
mediului ambiant.
Punerea în aplicare în funcţionarea unei întreprinderi a unui obiectiv,
care să vizeze protecţia mediului ambiant, corespunde în general
următorului deziderat: redefinirea, în noua accepţiune a impactul asupra
mediului, a tuturor funcţiilor întreprinderii, la toate nivele de activitate ale
acesteea. Acest obiectiv poate fi atins prin trecerea în timp la înlocuirea
tehnnologiilor industriale clasice cu tehnologii noi curate şi recuperative.
În ultimii ani, una dintre cele mai importante activităţi pentru
promovarea producţiilor curate este elaborarea standardelor în domeniul
mediului (de către Organizaţia Internaţională pentru Standardizare – ISO).
Conceptul care stă la baza structurii standardelor ISO14000, urmăreşte
modelul general dezvoltat în cadrul standardelor ISO 9000 (menţionate

39
anterior), în care se clasifică acţiunile unei organizaţii în patru categorii
principale: planificare, acţiune, verificare, perfecţionare.
Rolul central în seria standardelor de mediu ISO 14000 îl are
standardul ISO 14001, care conţine numai acele cerinţe care pot fi
examinate (supuse auditului) în mod obiectiv, în scopuri de
certificare/înregistrare şi pentru scopuri autodeclarative.
Celelalte standarde din această serie, standardele ISO 1400X, includ
exemple, descrieri şi opţiuni, care ajută atât la implementarea sistemelor de
management de mediu (SMM), cât şi la întărirea legăturii sale cu întregul
sistem de management al organizaţiei.
Datorită problemelor de mediu apărute în ultimile decenii, consecinţă
a dezvoltării industriale, în cele mai importante sectoare industriale se
lucrează intens în domeniul cercetării pentru obţinerea de noi tehnologii
(curate), bazate pe procedeele descrise în capitolele precedente. Scopul
activităţii de cercetare şi experimentare este implementarea acestor
tehnologii în special în ramurile industriale cu următoarele caracteristici:
 impact ridicat al poluării asupra mediului;
 consum ridicat de materii prime şi energie;
 costuri specifice ridicate ale produselor obţinute.
În capitolele următoare, se vor prezenta aspectele caracteristice ale
principalelor ramuri industriale care impun înlocuirea tehnologiilor vechi cu
tehnologii curate. [4.5]

4.3. EXEMPLE DE APLICARE A TEHNOLOGIILOR

CURATE DE CONSUM ÎN DIFERITE RAMURI
INDUSTRIALE

4.3.1. INDUSTRIA METALURGICĂ

Această ramură industrială este caracterizată printr-un nivel ridicat de

poluare a mediului ambiant. Din aceste considerente s-au pus la punct
numeroase tennologii curate, care înlocuiesc vechile tehnologii.
Principalele ramuri ale industriei metalurgice, cu un puternic caracter
poluant, sunt:
 extracţia minereurilor metalice;
 siderurgia, aceasta grupând activităţi de extracţie şi prelucrare a
fierului;
 extracţia şi prelucrarea metalelor neferoase (Al, Zn, Pb, metale
preţioase);
 topirea metalelor feroase şi neferoase.

40
 Alături de caracterul poluant, sectorul metalurgic reprezintă o ramură
mare consumatoare de energie.
Principalii poluanţi produşi de industria metalurgică care afectează
solul, apa şi aerul sunt: gazele eşapate din instalaţiile aferente ramurilor
menţionate anterior precum, deşeurile solide: ca de exemplu praful rezultat
din industria siderurgică şi topirea metalelor, metalele grele (Pb, Zn, Hg,
Cd).
Normele de protecţie a mediului trebuie respectate cu severitate iar
echiparea întreprinderilor existente cu instalaţii de depoluare presupune
investiţii şi cheltuieli de exploatare ridicate, de aceea poate deveni mai
eficientă înlocuirea tehnologiilor clasice cu tehnologii curate. [4.2]
În practica curentă există următoarele aspecte:
 adaptarea tehnologiilor de fabricare existente (aplicând şi soluţii de
recuperare) ceea ce conduce la creşterea randamentrlor proceselor
existente şi diminuarea emisiilor poluante;
 înlocuirea totală a tehnologiilor existente, prin utilizarea de
tehnologii noi, bazate în general pe procedee electrice, plasmă, etc.
Multe dintre aceste tehnologii au şi caracter recuperativ, aplicarea lor
conducând la importante economii de materii prime şi energie.

4.3.2. INDUSTRIA CHIMICĂ

Produsele industriei chimice prezintă o diversitate foarte mare:

produse minerale, organice şi farmaceutice, vopseluri, coloranţi, produse de
parfumerie şi cosmetice, cauciuc, materiale plastice, etc.
O caracteristică importantă a ramurilor industriei chimice o reprezintă
consumurile energetice foarte mari, în special sub formă de energie
electrică. Sectoarele industriei chimice sunt puternic poluante atât în ceea ce
priveşte apa cât si aerul.
Principalii poluanţi ai aerului, aferenţi industriei chimice, sunt:
 emisiile de SO2, care pot proveni: din industria petrochimică, rezultat
al utilizării combustibilului cu conţinut ridicat de sulf (în special la
fabricarea acidului sulfuric), prezenţa lui conduce la formarea ploilor
acide;
 emisiile de praf, provenind din instalaţiile de ardere care utilizează
combustibil solid şi din industria îngrăşămintelor chimice;
 compuşi organici volatili, rezultaţi din industria petrochimică;
 compuşi ai clorului, florului, metale grele ca plumb, cadmiu, mercur,
zinc.
Instalaţiile care ridică probleme privind protecţia mediului necesită
proceduri speciale de declaraţii şi autorizaţii de funcţionare. În această

41
categorie sunt incluse cea mai mare parte a instalaţiilor chimice şi
petrochimice. Aceste instalaţii se încadrează şi în categoria „instalaţiilor cu
grad de periculozitate ridicat”, de aceea sunt supuse şi unor reglementări cu
caracter special. [4.3]

4.3.3. ALTE RAMURI INDUSTRIALE: INDUSTRIA

MATERIALELOR DE CONSTRUCŢIE, INDUSTRIA
TEXTILĂ, INDUSTRIA AGROALIMENTARĂ

Industria fabricării şi tratării materialelor grupează un număr foarte

mare de activităţi:
 industria hârtiei;
 industria prelucrării lemnului;
 industria textilă;
 industria sticlei;
 industria ceramicii;
 industria materialelor de construcţie.
Toate aceste ramuri au carecteristici comune:
 consumuri energetice şi de apă importante;
 caracter poluant ridicat.
Datorită cantităţilor importante de apă şi combustibil utilizate şi
cantităţile de efluenţi gazoşi şi lichizi, rezultaţi din aceste procese, sunt mari.
De exemplu în industria hârtiei sunt două surse principale de poluare:
 tratarea fibrelor lemnoase, utilizând produse chimice, pentru
obţinerea pastei de hârtie;
 albirea pastei prin utilizarea produşilor organocloruraţi, proces
deosebit de poluant având în vedere posibilitatea apariţiei emisiilor pe
bază de clor (deosebit de toxici).
În industria textilă, procesele deosebit de poluante sunt cele de vopsire
şi tratare finală a ţesăturilor, datorită volumului mare poluanţi şi toxicităţii
lor. Tot în cadrul industriei textile, prelucrarea lânii reprezintă o ramură
deosebit de poluantă prin deşeurile solide şi efluenţii lichizi produşi.
Principalii poluanţi aferenţi acestor ramuri industriale sunt: compuşi
pe bază de azot, clor, flor, compuşi organici volatili, fosfor, săruri, etc.
O parte a instalaţiilor din cadrul acestor ramuri industriale necesită
proceduri speciale de declaraţii şi autorizaţii de funcţionare.
În vederea reducerii impactului activităţilor industriale din aceste
domenii sunt aplicate măsuri, cum sunt:
 modificarea procedeelor existente, în sensul reciclării materiilor
prime şi a apei, valorificarea subproduselor;

42
  aplicarea unor tehnologii de separare a efluenţilor (tehnologii
membranare);
 modificarea unor etape (cu grad ridicat de poluare) ale proceselor
industriale;
 adoptarea unor procedee industriale complet noi, bazate pe
tehnologii curate, care permit diminuarea cantităţilor de poluanţi.
În cea mai mare parte a acestor sectoare industriale, se aplică
reciclarea şi valorificareaa unor subproduse (prin aplicarea unor soluţii de
recuperare), dar în cazul tehnologiilor depăşite fizic şi moral, se adoptă
tehnologii curate, noi.
În cadrul industriei agroalimentare, sunt incluse activităţi industriale,
cum sunt:
 fabricarea laptelui şi a produselor lactate;
 abatoare, prelucrarea cărnii;
 fabricarea zahărului;
 prelucrarea fructelor şi a legumelor;
 industria vinului şi a alcolului.
Din punct de vedere al impactului asupra mediului aceste activităţi
industriale fac parte din categoria celor mai poluante vezi tabelul 4.3. [4.5]
Industria laptelui şi a cărnii (în special abatoarele) produc cea mai
mare poluare cu materii organice.
Consumurile energetice ale acestor ramuri, deşi nu sunt de
dimensiunea celor din metalurgie sau industria chimică, au valori
semnificative.

Tabelul 4.3. Poluarea apelor produsă de industria alimentară

Poluant Valoare (%)
Materii în suspensie 24
Materii organice 42,2
Toxine 0,2
Azot 32,1

Dezvoltarea industriei alimentare, este caracterizată de următoarele

aspecte generale caracteristice:
 creşterea ponderii proceselor electrice în detrimentul celor care
utilizează alte forme de energie (combustibil, energie termică);
 dezvoltarea utilizării frigului;
 dezvoltarea şi implementarea tehnologiilor pentru îmbunătăţirea
condiţiilor de igienă;
 introducerea tehnologiilor curate, performante din punct de vedere
ecologic.

43
 Având în vedere normele tot mai drastice în ceea ce priveşte calitatea
mediului, costul tot mai ridicat al resurselor energetice, creşterea pericolului
epuizării resurselor naturale, orientările actuale din domeniul agroalimentar
sunt:
 adaptarea instalaţiilor deja existente prin valorificarea efluenţilor
(lichizi şi/sau gazoşi) sau reciclarea apei. Din această categorie fac
parte tehnologiile membranare care permit separarea produselor
înainte de reutilizarea lor;
 reducerea pierderilor de apă din carul acestor ramuri industriale,
buna gestionarea a apei, diminuarea consumurilor de apă, prin
aplicarea unor tehnologii ca: recuperarea aburului prin utilizarea
schimbătoarelor de căldură, compresia mecanică de vapori,
compresoare centrifuge, utilizarea sistemelor de curăţare cu înaltă
presiune;
 diminuarea efluenţilor prin înlocuirea procedeelor clasice
discontinue (de tip umed) cu procedee curate continui (de tip uscat);
 înlocuirea completă a tehnologiilor existente, cu tehnologii noi,
curate, nepoluante în general de tip electric, care permit obţinerea de
produse noi sau îmbunătăţesc simţitor calitatea celor anterioare.

4.4. TEHNOLOGII CURATE DE PRODUCERE A

ENERGIEI – COGENERAREA

Preocupările actuale în domeniul utilizării și producerii energiei sunt

orientate către aplicarea tehnologiilor „curate” nu numai de consum dar şi
producere (tehnologii care produc „mai bine” şi cu o „poluare mai redusǎ”).
[4.6]
În acest sens, cogenerarea, ca soluţie de producere combinatǎ şi
simultanǎ a energiei electrice şi termice, prin avantajele energetice,
economice şi ecologice pe care le prezintă, conform Protocolului de la
Kyoto, se încadrează în categoria tehnologiilor „curate” de producere a
energiei.
Arderea combustibililor convenţionali în surse staţionare şi mobile
reprezintă activitatea umanǎ cu cea mai mare pondere, răspunzătoare de
încărcarea atmosferei cu poluanţi gazoşi şi solizi de naturǎ anorganicǎ şi
organicǎ.
Pentru analiza impactului asupra mediului a diferitelor instalaţii de
cogenerare, în domeniul legislativ sunt stabilite principalele categorii de
instalaţii, restricţiile impuse prin lege fiind stabilite în concordanţă cu aceste
clase (categorii) de instalaţii. În ceea ce priveşte instalaţiile de cogenerare
(turbinele şi motoarele) , în legislaţia aferentă protecţiei mediului din ţările

44
Uniunii Europene (UE), acestea sunt incluse în categoria „mici instalaţii de
ardere”. În această categorie sunt incluse toate instalaţiile de cogenerare
(turbine, motoare termice ) cu puteri termice intrate (a combustibilului
utilizat) mai mici de 50 MWt.
Celelalte instalaţii, cu puteri termice mai mari de 50 MWt sunt sub
incidenţa altor directive europene şi anume acelea referitoare la limitarea
emisiilor poluante atmosferice emise de instalaţiile de ardere cu putere
(termică a combustibilului utilizat) mai mare de 50MW t . Poluanţii rezultaţi
din arderea combustibililor fosili conduc nu numai la deteriorarea calităţii
atmosferei, ci şi a celorlalţi factori de mediu, biotici şi abiotici, afectând
astfel, direct sau indirect, omul. [4.7]
Astfel, s-a ajuns în situaţia impunerii de restricţii privind cantităţile de
poluanţi ce pot fi evacuate de către fiecare ţarǎ, la nivel global, respectiv de
către fiecare companie, la nivel local. De asemenea, din cauza schimbărilor
climatice generale cauzate în principal de poluare, s-au luat mǎsuri de
limitare a cantităţilor de poluanţi emişi prin:
 creşterea randamentelor instalaţiilor de depoluare, introducerea de
tehnologii noi;
 îmbunătăţirea proceselor tehnologice sau schimbarea acestora cu
unele mai puţin poluante;
 înlocuirea combustibililor clasici „neregenerabili şi poluanţi” cu
surse regenerabile, cum sunt energia solarǎ, eolianǎ, biomasǎ şi nu în
ultimul rând hidrogenul.

De ce cogenerarea reprezinta o tehnologie curată?

Prin natura sa, cogenerarea reprezinta procedeul de producere
combinată şi simultană a celor două forme de energie (din limba engleza,
CHP – Combined Heat and Power), prin care realizează o economie
efectivă de energie primară (combustibil) în comparaţie cu producerea
separată a energiei electrice (într-o centrală termoelectrică – CTE) şi a
căldurii (într-o centrală termică – CT). Această economie de combustibil se
reflectă sub aspect economic, în reducerea cheltuielilor cu combustibilul ale
instalaţiei producătoare şi sub aspect ecologic, în reducerea poluării
mediului ambiant. Eficienţa energetică, economică şi ecologică a
cogenerării comparativ cu producerea separată a energiei termice și
electrice, este prezentată sintetic în figura 4.1.

Astfel, cogenerarea reprezintă una dintre cele mai economice

tehnologii de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, rol recunoscut
oficial de către Uniunea Europeană, alături de utilizarea energiilor
regenerabile. În deschiderea Conferinţei de la Kyoto, Comisia a identificat
cogenerarea ca fiind principala măsură care conduce la reducerea emisiilor

45
 de gaze cu efect de seră, având un potenţial de pâna la 180 milioane tone pe
an.

COGENERAREA – PRODUCERE COMBINATĂ A ENERGIEI TERMICE SI

ELECTRICE

EFICIENŢA ENERGETICĂ

Randament global (g) superior

faţă de producerea separată EFICIENŢA

g = (Q + E)/W ECONOMICĂ
EFICIENTA
ECOLOGICA
unde:
Reducerea
Q – căldură (MWh) Reducerea emisiilor poluante
E – energie elctrică (MWh) cheltuielilor cu
combustibilul
W – echivalentul energetic al
consumului de combustibil Reducerea
(MWh) ecotaxelor
g(CET)/g(separat) = 1,3 – 1,8 Reducerea costului
de producere al
Economie de energie primară
celor două forme de
W/(Q+E)=0,3 – 0,6
energie
unde:
W – economie de energie
primară (MWh)

Cogenerarea – tehnologie curată de producere a energiei

Figura 4.1. Principiile tehnologiei de cogenerare

4.5. TEHNOLOGII DE DEPOLUARE

46
 O tehnică sau tehnologie de depoluare intervine la nivelul emisiilor
înregistrate în aval de procesul iniţial. Aceasta se implementează ca o anexă
la o tehnologie deja existentă, care din punct de vedere al impactului asupra
mediului nu mai corespunde. Implementarea ei are efect strict ecologic.
Deci, principalul obiectiv al aplicării tehnologiilor de depoluare este
ca emisiile din aer, apă şi deşeurile rezultate datorate funcţionării
instalaţiilor, să corespundă reglementărilor în vigoare. Principalele forme
sub care intervin tehnologiile de depoluare, în cadrul proceselor industriale,
sunt:
 condiţionarea deşeurilor pentru un transfer ulterior către un centru de
tratare al acestora. Eliminarea lor poate fi asigurată prin tratare fizică
sau chimică transformându-le în produse cu nocivitate foarte scăzută
sau nulă. De asemenea deşeurile pot fi valorificate energetic sau pot fi
utilizate pentru extragerea de subproduse cu valoare comercială;
 tratarea lor în scopul distrugerii, neutralizării, reciclării sau
regenerării (extragere de subproduse reciclabile).
Spre deosebire de tehnologiile de depoluare, tehnologiile curate
reprezintă procedee de fabricaţie care pot genera ele însele emisii poluante
sau deşeuri.
Există cazuri în care cele două noţiuni se pot confunda. De exemplu,
dacă într-un proces iniţial se aplică o reciclare internă, aceasta poate
reprezenta o tehnologie curată însă dacă este realizată în afara procesului
iniţial reprezintă o tehnologie de depoluare.
Deci, în concluzie, în urma acestei comparaţii rezultă beneficiile
majore ale implementării tehnologiilor curate. Scopul urmărit prin aplicarea
acestora în diverse ramuri industriale este:
 reducerea poluării;
 reducerea consumului de materii prime, deci creşterea eficienţei
energetice.
Alături de cele două avantaje menţionate anterior, aplicarea
tehnologiilor curate conduce la:
 îmbunătăţirea calităţiii produselor;
 îmbunătăţirea condiţiilor de muncă;
 îmbunătaţirea imaginii întreprinderii;
 diminuarea riscurilor accidentelor.

BIBLIOGRAFIE
[4.1] ***, Environnement et Electricité. Les techniques propres dans
l’industrie, Dopée 85, Paris, 1994.
[4.2] P.PASCAL, Les technologies propres, un atout ou un handicap
pour l’entreprise?, Colloque IIR, 1991.

47
 [4.3] ***, Techniques de l’ingénieur. Traite Génie énergétique, BE
9341, Paris 1997.
[4.4] ***, Induction dans les procédées industrielles. Congrès
International. Journées de formation, Paris, Mai 1997.
[4.5] *** Industrie et technique. La chimie de plus en plus propre.
06/91.
[4.6] Pătraşcu R., Ungureanu M., Tehnologii curate, Editura Agir,
Bucureşti, 2000.
[4.7] ***, Combustion et reglementation. les nouvelles
reglementations: quel contenu, quelles nouveautes, quelles modalites
d’application?, ATEE, Paris, 1997.

48
5. EVALUAREA IMPACTULUI NATURAL SI ANTROPIC
ASUPRA MEDIULUI AMBIANT

5.1. TIPURI DE IMPACT ASUPRA MEDIULUI ŞI

INDICATORI DE IMPACT

O analiză completă şi complexă a impactului asupra mediului, a unui

sistem de consum sau de producere a energiei presupune:
 selectarea celei mai adecvate metodologii de analiză a impactului
asupra mediului armonizată cu cerinţele;
 stabilirea ipotezelor simplificatoare ale aplicării metodei de analiză
ecologică considerate;
 alcătuirea unei baze de date complexe, necesare întocmirii analizei
de mediu, având în vedere ipotezele prestabilite;
 determinarea emisiilor aferente sistemelor analizate;
 stabilirea şi calculul indicatorilor de impact;
 analiza indicatorilor de impact determinaţi;
 interpretarea şi compararea indicatorilor de impact rezultaţi pe baza
analizei ecologice efectuate, cu normativele şi reglementările interne
şi internaţionale în vigoare pentru tipologia de instalaţii din cadrul
conturului analizat.
Abordarea analizei impactului asupra mediului al diferitelor sisteme
de consum sau de producere a energiei (de exemplu centrale de cogenerare
echipate cu diferite tehnologii: turbine cu abur, turbine cu gaze, motoare
termice) se poate face: individual (în raport cu normele şi normativele în
vigoare) sau comparativ între diferite sisteme.
În general, pentru evaluarea impactului asupra mediului al unui sistem
energetic, se pot utiliza următoarele metodologii (instrumente de evaluare):
 auditul de mediu: constă în aprecierea impactului asupra mediului
(direct sau indirect) al sistemului, într-un interval de timp pentru un
contur definit prealabil. Această metodologie permite diagnosticarea
comportării sistemului în raport cu mediul, în vederea detectării
priorităţilor privitoare la politica de mediu;
 raportul de mediu: în cadrul acestuia se prezintă interacţiunile între
sistemul analizat şi mediul ambiant, printr-un ansamblu de indicatori
specifici. Este un instrument util de informare şi de planificare, care
permite urmărirea evolutivă în timp a impactului asupra mediului şi
fixarea obiectivelor principale;

49
  studiul de impact: reprezintă un studiu sistematic şi formalistic, prin
prisma reglementărilor şi legilor în vigoare, al consecinţelor asupra
mediului a implementării unui proiect, în cazul funcţionării normale a
instalaţiilor avute în vedere. Acest tip de studiu are un caracter
obligatoriu pentru fiecare cerere a autorizaţiei de funcţionare al unei
centrale de cogenerare sau consumator industrial nou implementat;
 analiza ciclului de viaţă (ACV): permite evaluarea impactului asupra
mediului al unui produs – energie, pe întreaga durată de viaţă a
sistemului care a produs-o sau o consumă.
Cea mai complexă dar în acelaşi timp laborioasă metodologie de
analiză a impactului asupra mediului este Analiza ciclului de viaţă (ACV).
5.1, 5.2.
Definiţia ACV, conform Society of Environmental Toxicology and
Chemistry (SETAC), 1993 este: „ACV reprezintă o evaluare a impactului
asupra mediului a unui sistem, care constă în ansamblul activităţilor asociate
unui produs, de la extracţia materiilor prime aferente până la eliminarea
deşeurilor rezultate”.

Conform Normelor ISO/FDIS 14040 – ACV reprezintă:

„Inventarierea intrărilor şi ieşirilor aferente unui sistem de produse (contur)
ca şi potenţialele impacturi asupra mediului ale acestuia, pe parcursul
întregii durate de viaţă”.
Aplicarea metodologiei ACV de analiză a impactului asupra mediului
se face parcurgând patru etape metodologice principale (stabilite prin
normele ISO 14040):
 definirea obiectivelor (prezentarea problemei de rezolvat şi
descrierea ciclului de viaţă aferent sistemului energetic analizat);
 bilanţul materie-energie sau ecobilanţ (recenzarea fluxurilor de
intrare şi ieşire din conturul analizat, susceptibile a fi responsabile de
consecinţele asupra mediului înconjurător);
 analiza de impact pe baza indicatorilor de impact (traducerea acestor
fluxuri în impacturi potenţiale);
 evaluarea comparativă şi interpretarea rezultatelor (indicatorilor de
impact determinaţi).

În tabelul 5.1 sunt sintetizate principalele tipuri de impact asupra

mediului şi factorii care le produc, specifice sistemelor industriale. 5.3
Fiecărui tip de impact i se asociază indicatori sau indici de impact, pe
baza cărora se poate face evaluarea din punct de vedere ecologic a
diferitelor sisteme energetice. Calculul indicilor de impact se face pe baza
poluanţilor emişi în atmosferă care determină tipul de impact.

50
 Tabelul 5.1. Tipuri de impact asupra mediului a sistemelor energetice
Tipul
Acţiunea Asupra cui acţionează
de impact
Epuizarea rezervelor de resurse Consumul de rezerve Rezerve de resurse
naturale neregenerabile naturale
Emisia gazelor cu efect de seră:
Echilibrul termic al
Efectul de sera CO2, CH4, N2O, CFC,O3,
planetei
NOx, CO, COV
Emisia gazelor cu efect
Degradarea stratului de ozon Stratul de ozon
fotochimic (CFC)
Emisii de substanţe chimice,
Toxicitate Oameni, faună, floră
căldură, emisii radioactive
Toxicitate şi Acidificare Emisii chimice: SO2, NO2, HCl Floră, faună
ecotoxicitate Emisii de elemente ca azot,
Eutrofizare fosfor în componenţă apelor Floră, faună
uzate
Zgomot Emisii sonore Oameni, faună
Miros Emisii mirositoare Oameni, faună
Factori Ocuparea Gradul de ocupare a unei
Oameni, faună, floră
perturbatori spaţiului suprafeţe şi a timpului
Construcţii (înălţime, volum,
Impact vizual Oameni
formă)

5.1.1. EFECTUL DE SERĂ

Radiația solară ultravioletă, ajunsă pe Pământ, este parțial absorbită de

acesta și parțial reflectată. La rândul său, Pământul emite spre spațiu o
radiație infraroșie. Aceasta este parțial reflectată înapoi de gazele ca
dioxidul de carbon, metanul, etc.
Radiația reflectată este cu atât mai mare cu cât cantitatea de astfel de
gaze este mai mare (figura 5.1). Acest fenomen poartă numele de „efect de
seră”, iar gazele care îl generează „gaze cu efect de seră”. El a fost
descoperit de Joseph Fourier în 1824.
Principalele gaze cu efect de seră sunt: dioxidul de carbon (CO 2),
gazul metan (CH4), protoxidul de azot (N2O), vaporii de apă (H2O), derivaţi
clorofloruraţi ai hidrocarburilor saturate (CFC, HCFC), ozonul (O 3),
monoxidul de carbon (CO), precum şi compuşii organici volatili (COV).
Primele trei gaze au un efect direct asupra generării efectului de seră în timp
ce ultimele au un efect indirect. 5.4
Alături de alte procese, procesele industriale sunt răspunzătoare şi de
producerea acestui tip de impact.

51
 Figura 5.1: Mecanismul de formare a efectului de seră

Indicele de impact, GWP

Compararea potenţialelor de încălzire aferente emisiilor de gaze
pentru diferitele procese, se face pe baza indicatorului Global Warming
Potential (GWP), recomandat de SETAC (Society of Environmental
Toxicology and Chemistry), tabelul 5.2.

Tabelul 5.2. GWP caracteristic principalelor gaze cu efect de seră

Substanţă GWP (20 ani) GWP (100 ani) GWP (500 ani)
CO2 1 1 1
CH4 35 11 4
N2O 260 270 170

Pentru un sistem, determinarea indicelui GWP se realizează prin

însumarea potenţialelor elementare de efect de seră ale fiecărui gaz ce intră
în componenţa efluentului gazos al sistemului, multiplicate cu cantitatea
corespunzătoare fiecărei componente.

GWP = �mi �GWPi (5.1)

i

unde: GWPi este potenţialul efectului de seră al elementului „i” din efluentul
gazos [kg CO2 echivalent]; iar mi –cantitatea de element „i” [kg/unitatea
funcţională].
Principalele gaze care participă în mod direct la crearea efectului de
seră sunt: dioxidul de carbon (sCO2 = 1 ) şi metanul ( sCH4 = 35). 5.4

52
Cauzele producerii impactului, consecinţe
În ultima jumătate de secol au fost emise în atmosferă cantităţi foarte
mari de dioxid de carbon şi metan, care au redus permeabilitatea atmosferei
pentru radiaţiile calorice reflectate de Pământ spre spaţiul cosmic. Acest
lucru a dus la începerea aşa-numitului fenomen de încălzire globală.
Conform unui studiu din anul 2007, 22 % dintre emisiile mondiale de
gaze cu efect de seră provin din agricultură, un procent similar celui din
sectorul industrial, dar superior celui din transporturi. Creşterea vitelor, mai
ales transportul şi hrănirea acestora, se află la originea a 80 % din emisiile
de gaze cu efect de seră provenite din agricultură.

Cresterea temperaturii globale (ºC)

Figura 5.2. Creşterea temperaturii globale pe durata a peste un secol

Temperatura medie globală în ultimul secol a fost de 13,9 °C. Potrivit

graficului alaturat (figura 5.2), în anul 2005 temperatura medie globală a
fost de 14,4 °C, ceea ce este cu 0,5 °C mai mare decât temperatura medie
globală din ultimul secol. Nu pare mult, dar având în vedere că această
creştere a avut loc în numai câteva zeci de ani şi că diferenţa între
temperatura din era glaciară şi era noastră este de numai 5 °C, va trebui cu
siguranţă să ne revizuim atitudinea faţă de planetă şi de mediul inconjurător.
5.45.5

53
 5.1.2. ACIDIFICAREA

Acidificarea reprezintă perturbarea echilibrului acido-bazic al

atmosferei datorată emisiilor gazoase cu caracter acid rezultate din diferite
procese (figura 5.3). Acestea pot provoca perturbări semnificative ale tuturor
elementelor mediului ambiant (aer, apă, sol), inducând o creştere a Ph–ului.

Figura 5.3: Acidificarea atmosferică

Indicele de impact AP
Relaţia de determinare a acestui indicator, denumit potenţial de
acidificare (AP) este:

AP =  mi  APi
i (5.2)

unde: APi este potenţialul de acidificare al substanţei „i” din efluentul gazos
(tabelul 5.3) în [kg echivalent SO2/unitatea funcţională]; iar mi – cantitatea
substanţei „i” [kg/unitatea funcţională]. 5.4

54
 Tabelul 5.3. Valorile AP ale unor substanţe
Substanţa AP
SO2 1
NO 1,07
NO2 0,7
NOx 0,7
NH3 1,88
HCl 1,88
HF 1,60

Cauzele producerii impactului, consecinţe

Acidificarea sau plaga acidă – este produsă de oxizii de sulf şi de azot
care sunt emişi din procesele de combustie, transportaţi la sute de km şi
transformaţi în acizi prin conversie chimică şi care apoi interferează cu
ecosistemele. Când cantitatea de CO2 creşte peste limitele normale, acest
fapt favorizează creşterea semnificativă a temperaturii la nivelul solului
(peste limitele normale), ceea ce strică echilibrul pe care natura a ştiut să îl
pastreze până la intervenţia iresponsabilă a omului. Pe de altă parte, în
ultimele decenii, s-a constatat şi o acidificare (diminuarea progresiva a pH-
ului) apelor oceanelor, ca urmare a dizolvarii dioxidului de carbon din
atmosferă, fenomen care poate să compromită supravieţuirea organismelor
marine (în special corali, scoici).
Ploaia acidă (sau precipitaţiile acide) reprezintă precipitaţiile care au
un pH mai mic decât 5,6, având deci un caracter acid pronunţat. Apa
distilată este neutră şi este cotată cu pH de 7,0. Apa „curată” nepoluată este
slab acidă, dar nu are valoarea pH-lui mai mică decât 5,6.
Precipitaţiile acide apar de obicei în situaţiile în care cantităţi mari de
dioxid de sulf sau de oxid de azot sunt emise în atmosferă. Acestea fac
obiectul unor transformări chimice, şi apoi, sunt absorbite de picăturile de
apă din nori. Uneori acizii poluanţi apar ca particule uscate şi ca gaze care
pot atinge solul fără ajutorul apei. Când acizii „uscaţi” sunt spălaţi de ploaie,
combinându-se cu aceasta, formează o soluţie cu acţiune mult mai corozivă.
Combinaţia dintre ploaie acidă şi acizi uscaţi este cunoscută sub numele de
depunere de acid. 5.5

5.1.3. DEGRADAREA STRATULUI DE OZON

Ozonul din straturile superioare ale atmosferei (ozonul bun – aflat la

15-40 km altitudine) protejează planeta de efectele dăunătoare ale radiaţiilor
ultraviolete (UV B cu lungimea de undă 280-320 nm) emise de soare, prin
absorbția parțială a acestora. De la apariţia vieţii pe Pământ, plantele şi
animalele s-au adaptat la un anumit nivel de radiaţii UV. Modificarea, în

55
special creşterea acestei cantităţi de radiaţie, datorată subțierii sau chiar
distrugerii stratului de ozon, poate provoca distrugerea treptată a lumii vii.
Formarea ozonului în straturile superioare ale atmosferei are loc de câteva
milioane de ani, dar compuşii naturali de azot din atmosferă se pare că au
menţinut constantă concentraţia de ozon (figura 5.4).
Ozonul prezent în straturile inferioare ale atmosferei (Ozonul rău –
care se găseşte până la cca. 12 km altitudine) este „toxic”, atacă celulele
plantelor prin inhibiţia fotosintezei, intensifică procesele nocive ale
smogului.
Indicele de impact asupra stratului de ozon ODP
Indicele utilizat pentru măsurarea contribuţiei unei substanţe la
distrugerea stratului de ozon este ODP (Ozon Depletion Potential). ODP-ul
unei substanţe gazoase reprezintă efectul asupra ozonului stratosferic al
emisiei unui kg de substanţă raportată la freonul CFC 11.
În tabelul 5.4 sunt prezentate valorile ODP pentru o serie de substanţe.
5.4

Tabelul 5.4. ODP pentru diferite substanţe raportate la CFC 11

Substanţa Factor ODP Substanţa Factor ODP
CFC 11 1 Halon 1211 3,0
CFC 12 1,0 Halon 1301 10,0
CFC 113 0,8 HCFC 22 0,055
CFC 114 1,0 HCFC 123 0,05
CFC 115 0,6 CCl 14 1,10

Determinarea indicelui ODP pentru un sistem se realizează prin

însumarea ODP ale fiecărui gaz ce intră în componenţa efluentului gazos al
sistemului, multiplicate cu cantitatea corespunzătoare fiecărui component:

ODP =  mi  ODPi
i (5.3)
unde: ODPi este indicele ODP al elementului „i” din efluentul gazos [kg
CFC11 echivalent], iar mi – cantitatea substanţei „i” [kg/unitatea
funcţională].

Cauzele producerii impactului, consecinţe

În primul rând compuşii organici halogenaţi folosiţi ca agenţi
refrigerenţi şi în spray-urile cu aerosoli, unii compuşi organici volatili
(COV). După eliberarea în atmosferă, aceste produse chimice sunt
descompuse de lumina solară, clorul reacţionând şi distrugând moleculele
de ozon (până la 100000 de molecule de ozon pot fi distruse de o singură
moleculă de cloro-fluoro-carbură).

56
 Figura 5.4. Efectele distrugerii stratului de ozon

Sursele care emit oxizi de azot (NOx) pot fi împărţite în 3 categorii:

surse mobile, surse fixe şi alte surse; ponderea fiind de 50 % pentru sursele
mobile, 20 % pentru sursele fixe şi restul pentru celelalte surse de poluare.
Sursele mobile sunt motoarele cu ardere internă care permit o ardere
controlată a combustibilului pentru a produce lucrul mecanic necesar
funcţionării acestora. Combustibilul care conţine un amestec de parafine şi
hidrocarburi aromatice este ars în prezenţa aerului. La o combustie completă
se obţine CO2, H2O şi căldură. În timpul arderii, din cauza temperaturilor
ridicate, se formează oxizii de azot în concentraţii de 100-3000 ppm. Din
categoria surselor fixe, sursele de energie care utilizeaza combustibil fosil
generează aproape jumătate din „producţia” de oxizi de azot. La acestea se
adaugă şi fabricile de ciment, de sticlă, laminoarele, oţelăriile, rafinăriile,
fabricile de acid azotic, turbinele cu gaz, incineratoarele, motoarele Diesel
staţionare etc., adică la toate tehnologiile unde sunt întâlnite temperaturi
înalte, controlate sau necontrolate.
Alte surse generatoare de oxizi de azot sunt naturale sau biologice şi
includ fulgerele, incendiile de păduri, copaci, arbuşti, iarba şi desigur
microorganismele.
Un alt factor care contribuie la micşorarea stratului de ozon îl
constituie zborurile rachetelor cu utilizări multiple (ex. Shuttle) şi ale
avioanelor supersonice (gazele eliminate de aceste avioane în timpul
zborului conţin oxizi de azot). 5.6

57
 5.1.4. POLUAREA FOTO-OXIDANTĂ

Ca urmare a reacţiilor fotochimice ale oxizilor de azot şi a compuşilor

organici volatili (COV), la baza troposferei se formează cantităţi importante
de foto-oxidanţi, deosebit de toxici pentru organismele vii. Creşterea
semnificativă a concentraţiei acestor produse are repercusiuni importante
asupra ecosistemelor. Aceste perturbări sunt sesizate în general la nivel local
sau regional.
Printre foto-oxidanţi cel mai important este ozonul. Indicatorul utilizat
pentru exprimarea acestui impact se numeşte indice al potenţialului de
formare a ozonului fotochimic (PCOP) şi reprezintă masa de ozon produsă
de 1 kg de substanţă emisă suplimentar. Pentru referinţă se consideră etilena.
De aceea el se exprimă în kg echivalent etilenă.
Formarea ozonului fotochimic mai este cunoscut şi sub denumirea de
„smog de vară”. Formarea oxidanţilor fotochimici, dintre care ozonul este
reprezentantul majoritar, este rezultatul reacţiilor între oxizii de azot (NO x)
şi COV sub influenţa radiaţilor ultraviolet (figura 5.5). 5.4

Indicele de impact POCP

Denumirea acestui indicator este prescurtarea din limba engleza a
expresiei: PhotOchemical Creation Potential (potenţial de formare a
ozonului fotochimic).
Relaţia de calcul a potenţialului de formare a ozonului fotochimic
este:

POCP =  mi  POCPi
i (5.4)

unde: POCPi este indicele potenţialului de creare a ozonului fotochimic

pentru substanţa „i” (tabelul 5.5), iar mi – cantităţile emise de substanţă „i”,
ce influenţează formarea ozonului fotochimic [kg/unitatea funcţională].
5.5

58
 Figura 5.5. Formarea ozonului rău

Tabelul 5.5. Valorile POCP ale unor substanţe

Substanţa POCP
metan 0,007
etan 0,082
propan 0,42
alcani 0,398
hidrocarburi halogenate 0,021
metanol 0,123
etanol 0,268
alcooli 0,196
acetonă 0,178
esteri 0,223
etilenă 1
propilenă 1,03
acetilenă 0,168
benzen 0,189
formaldehidă 0,421
aldehide 0,443
hidrocarburi 0,377

5.1.5. EUTROFIZAREA

Eutrofizarea reprezintă suprafertifizarea apelor de suprafaţă care

provoacă dezvoltarea explozivă a plantelor, ceea ce poate conduce la
probleme grave de calitate a apei (figura 5.6).
Îmbogăţirea apei cu nutrienţi, în principal azot şi fosfor, care conduce
la înfloriri algale, o creştere exagerată a vegetatiei acvatice, o turbiditate

59
ridicată, o dezoxigenare a apelor de la fundul lacului şi, în unele cazuri, un
miros şi un gust dezagreabil al apei.
Indicele de impact NP
Contribuţia la fenomenul de eutrofizare a unei substanţe „i” este
reprezentat de potenţialul de eutrofizare NP a cărui valori sunt exprimate în
kg echivalent fosfat PO43:

NP =  mi  NPi
i (5.5)
unde este NPi este potenţialul de eutrofizare al unei substanţe „i” (tabelul
5.6); mi – cantitatea substanţei „i” [kg/unitatea funcţională]. 5.4

Tabelul 5.6. Valorile NP caracteristice diferitelor substanţe

Substanţa NP
PO43- 1
NO 0,2
NO2 0,13
NOx 0,13
NH4 0,33
N 0,42
P 3,06
CCO (cererea chimică în oxigen) 0,022

Cauzele producerii impactului, consecinţe

Acest fenomen are ca efect creşterea consumului de oxigen în mediile
acvatice şi terestre datorită unei concentraţii ridicate de produse azotate şi
fosfatice. Acest lucru conduce la o dezvoltare a planctonului în zonele
acvatice cu efecte directe asupra faunei: o reducere până la eliminarea ei din
cauza consumului ridicat de oxigen. Trebuie precizat faptul că emisiile din
aer ale compuşilor azotaţi şi fosfaţi contribuie de asemenea la acest efect. În
general, în studii se consideră numai fenomenul de eutrofizare a mediului
acvatic.
Eutrofizarea apelor se manifestă mai ales în cazul apelor stătătoare,
sau cu viteză foarte mică de curgere, prin „înflorirea” masivă a lacurilor,
bălţilor, a apelor marine şi oceanice de coastă (creşterea abundentă a
algelor), nitraţii fiind forma accesibilă plantelor, inclusiv algelor verzi
albastre.

60
 Figura 5.6. Eutrofizarea

Dezvoltarea algelor duce la scăderea transparenţei apei şi scăderea

concentraţiei oxigenului dizolvat în apă, fenomene însoţite de dispariţia
faunei acvatice şi, în final, poate duce la formarea unei mlaştini. Condiţiile
create de agricultura modernă, urbanizarea şi industrializarea au dus la o
creştere considerabilă a cantităţii de nutrienţi (în special de azot şi fosfor),
atât din surse difuze, cât şi punctiforme, în apele de suprafaţă şi cele
subterane. Acest aport a dus, mai ales în lacuri, la apariţia fenomenului de
eutrofizare. 5.5
Cauzele acestui fenomen sunt:
 surse difuze care provin din antrenarea unor substanţe minerale de la
nivelul bazinului hidrografic de către ape:
o naturale (precipitaţiile sub formă lichidă sau solidă şi
procesele de eroziune şi spălare a solurilor);
o artificiale (activităţile umane agricole şi silvice, responsabile
de îngrăşămintele organice, irigaţii şi resturile vegetale);
 surse punctuale naturale sau artificiale sunt reprezentate de afluenţii
care ajung în ecosistemele lacustre.

61
 5.1.6. ECOTOXICITATEA ȘI TOXICITATEA UMANĂ

Ecotoxicitatea
Acest efect regrupează efectele toxice emanate în principal de metale
grele şi hidrocarburi aromatice nehalogenate în mediile acvatice şi terestre.
Se definesc doi indicatori de cuantificare a ecotoxicităţii acvatice şi
respectiv terestre:
 ECA (Ecotoxicological Classification factor for Aquatic Ecosistem)
pentru mediul acvatic (apă dulce şi sărată), respectiv;
 ECT (Ecotoxicological Classification factor for Terrestrial
Ecosistem) pentru mediul terestru.
Ei se calculează ca inversul concentraţiei maxime tolerabile (MTC):

ECA (T) =1/MTC A(T) (5.6)

Pentru un grup de substanţe oarecare „i”, ei se scriu:

ECA =  ma i  ECAi
i (5.7)

ECT =  mt i  ECTi
i (5.8)

unde: ECAi, ECTi sunt factorii de ponderare a ecotoxicităţii (indici) acvatice

şi terestre pentru o substanţă „i”, [kg/mg], [m3/mg], (tabelul 5.7), iar mai, mti
– cantităţile emise de o substanţă „i” în apă, sol [mg/unitatea funcţională]

Tabelul 5.7. Valorile ECA, ECT pentru diferite substanţe

Substanţa ECA ECT
As 0,2 3,6
Cd 200 13
Cr 1 0,42
Substanţa ECA ECT
Co - 0,42
Cu 2 0,77
Pb 2 0,43
Hg 500 29
Ni 0,33 1,7
Zn 0,38 2,6
C6H6 (benzen) 0,029 -
C6H5OH (fenol) 5,9 5,3
dioxină - 1400
petrol brut 0,05 -
Toxicitatea umană

62
 Contribuţia unei substanţe la indicele de impact asupra mediului
(toxicitatea umană), se face pornind de la trei factori de ponderare după
mediu: aer, apă şi sol, şi anume:
 HCA (Human Toxicological Classification factor for Air) pentru aer;
 HCW (Human Toxicological Classification factor for Water) pentru
apă;
 HCS (Human Toxicological Classification factor for Soil) pentru sol.
Aceşti indicatori se calculează pentru fiecare substanţă imisă în
mediile: aer, apă şi sol după un mod de calcul complex. În cadrul acestui
mod de calcul se iau în considerare: dimensiunea acestui mediu, maniera în
care are loc un schimb de substanţe imise între medii, degradarea
substanţelor în cadrul fiecărui mediu, mijloacele prin care omul poate
absorbi substanţele, numărul de persoane expuse, cantităţile acceptabile de
substanţe absorbite de om. Pornind de la aceşti factori se calculează:

TH =  (ma i  HCAi m wi  HCWi  m si  HCS i )

i (5.9)

unde: HCAi, HCWi, HCSi sunt factori de ponderare pentru imisiile

atmosferice, acvatice şi terestre (sol) pentru substanţa „i” [kg/kg], (tabelul
5.8), iar mai, mwi, msi – cantităţile imise de substanţa „i” în aer, apă şi sol
[kg/unitatea funcţională]. 5.6

Tabelul 5.8. Valorile factorilor HCA, HCW şi HCS pentru unele substanţe
Substanţa HCA HCW HCS
metale
As 4700 1,4 0,043
Ba 1,7 0,14 0,019
Cd 580 2,9 7
Co 24 2 0,065
Cu 0,24 0,02 0,0052
Fe 0,042 0,0036
Substanţa HCA HCW HCS
Hg 120 4,7 0,15
Mn 120
Ni 470 0,057 0,014
Pb 160 0,79 0,025
Zn 0,033 0,0029 0,007
compuşi neorganici
NH4 0,02 0,0017
CO 0,012
CN (cianură) 2,6 0,22 5,4
F 0,48 0,041
H2S 0,78
Substanţa HCA HCW HCS

63
 NOx 0,78
NO2 0,26 0,022
SO2 1,2
altele
C6H6(benzen) 3,9 0,66
C6H5 OH (fenol) 0,56 0,048 0,62
dioxină 3 300 000 290 000
petrol 1,7 0,00092

5.1.7. VICTIMELE

În timpul ciclului de viaţă al unui produs sau al unui proces se pot

întâmpla evenimente nedorite care au ca rezultat pierderi de vieţi omeneşti,
rănirea gravă a unor persoane participante la realizarea ciclului de viaţă
respectiv. Până în prezent, nu există nici o metodă care să ia în calcule
aceste pierderi de vieţi omeneşti sau accidente.

5.1.8. MIROSURILE

Aprecierea confortului olfactiv depinde de fiecare individ. Emisia unei

substanţe rău mirositoare este raportată la un prag numit OTV (Odour
Threshold Value). Acest prag este definit drept concentraţia substanţei care
în condiţii standard definite este apreciată de cel puţin 50 % dintr-un
eşantion reprezentativ de populaţie ca fiind diferită de aerul curat. În tabelul
5.9 sunt prezentate valorile OTV pentru unele substanţe.

OTV =  vi  OTVi (5.10)

i

unde: OTVi: indicii corespunzători ai unei substanţe „i”, ce contribuie la

impactul asupra mediului numit mirosuri (tabelul 5.9); vi: volumele emise
de componentele unei substanţe „i” [m3]; OTV: indicele ce defineşte efectul
de miros al unui produs sau proces [m3/unitatea funcţională]. 5.4

Tabelul 5.9. Valorile OTV ale diferitelor substanţe

Substanţă OTV
amoniac (NH3) 1
clorobenzen (C6H5Cl) 1
diclormetan (CH2Cl2) 640
disulfit de carbon (CS2) 0,18
Substanţă OTV
etanol (C2H5OH) 0,64
metanol (CH3OH) 73

64
 fenol (C6H5OH) 0,039
hidrogen sulfurat (H2S) 0,00043
acetonă 72

5.1.9. ZGOMOTUL

În general, în foarte puţine studii de stabilire a impactului asupra

mediului al unui produs sau proces (stabilirea ACV-ului) este luat în
considerare acest tip de impact. 5.4
Stabilirea acestui tip de impact se face după o ecuaţie logaritmică ce
conduce la un rezultat reprezentând o valoare relativ normalizată:

Ni

N t = 10  lg  10 10
(5.11)
i

unde: Ni: surse sonore [dB]; Nt: zgomotul rezultant [dB].

Dacă se utilizează în calculul ACV metoda punctajului în situaţia
creată de impactul asupra mediului al zgomotului, penalităţile luate în calcul
sunt:
0 dacă Nt < 60 dB
2 dacă 60  N t < 90 dB
4 dacă Nt  90 dB
În aceste condiţii impactul (I) se calculează după formula:

I = 2 x Nt (60  N t < 90) + 4 x Nt (Nt  90) (5.12)

5.2. EVALUAREA IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI PE

BAZA INDICATORILOR DE IMPACT

În prezent se practică diferite moduri de evaluare a impactului asupra

mediului a sistemelor energetice de consum sau de producere:
A. evaluarea sistemelor energetice „impact cu impact”, luând în
considerare câte un singur indice de impact determinat;
B. evaluarea globală a impactului supra mediului, având în vedere mai
mulţi indici de impact.

A. Evaluarea sistemelor energetice „impact cu impact”

Acest tip de evaluare ecologică se realizează prestabilind anterior un
număr semnificativ de indicatori de impact asupra mediului; pe baza

65
acestora se face comparaţia între acestea. Acest mod de evaluare se mai
numeşte şi „sistem cu sistem”. Se poate utiliza şi reprezentarea grafică a
indicilor de impact calculaţi, prin histograme, denumite ecoprofile.
În acest fel se obţin concluzii parţiale privind impactul sistemelor
energetice asupra mediului.
Deficienţele evaluării „impact cu impact”, a cărui grad de elocvenţă
este dat şi de numărul de indicatori de impact consideraţi, se pot elimina
prin aplicarea evaluării ecologice globale.
B. Evaluarea globală, constă în traducerea în parametrii decizionali a
rezultatelor calculelor indicatorilor de impact, pentru caracterizarea din
punct de vedere ecologic a sistemelor energetice, prin aprecierea metodelor
matematice de analiză multicriterială, diferenţiate în special prin modul de
formulare a rezultatelor obţinute, ceea ce impune alegerea metodei de
analiză. Câteva exemple de astfel de metode sunt: LAEPSI (CARRE 97),
FRENAL 99, ELECTREIS. 5.4
Acest mod de evaluare este strict necesar în luarea deciziei pentru
stabilirea unei soluţii optime din punct de vedere ecologic, în cazul în care
evaluarea „impact cu impact” nu reflectă informaţii complete privind
impactul asupra mediului ale diferitelor sisteme energetice analizate.

BIBLIOGRAFIE
[5.1] ISO 14040 (1997). Analyse de Cycle de Vie. Principe et cadre,
Genève, 1997.
[5.2] Rousseaux P., Analyse de Cycle de Vie: évaluation des impacts.
Les techniques de l’ingénieur, 1998.
[5.3] ***, Législation communitaire en matière d’environnement,
Volume 2, Air CCE, Bruxelles, 1998.
[5.4] Rousseaux P., Analyse de Cycle de Vie: évaluation des impacts.
Les techniques de l’ingénieur, 1998.
[5.5] Popescu M., Blanchard J.M., Analyse et traitement physico-
chimique des rejets atmosphériques industriels, Paris, 1996.
[5.6] Gh. Lăzăroiu, R.Pătraşcu s.a. – Impactul CTE asupra mediului,
Editura POLITEHNICA PRESS, ISBN 973-8449-88-x, Bucureşti, 2005.

6. EVALUAREA ECONOMICĂ A EFECTELOR

IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI

66
6.1. OPORTUNITATEA CUANTIFICĂRII ECONOMICE A
EFECTELOR ECOLOGICE

Elaborarea unui model complex de analiză tehnico-economică a

diferitelor sisteme energetice are în vedere următoarele aspecte:
 elemente de natură energetică;
 elemente ecologice;
 elemente economice;
Calculul eficienţei tehnico-economice a soluţiilor de cogenerare, care
utilizează atât combustibil convenţional cât şi resurse energetice
regenerabile (biomasă), cu diverse tehnologii: turbine cu abur, turbine cu
gaze, motoare cu ardere internă, precum şi a sistemelor energetice de
consum, trebuie să aibă în vedere şi efectul ecologic al acestora. [6.1]
În general, efectele ecologice sunt cuantificate ecologic prin indici de
impact, cum sunt: epuizarea resurselor neregenerabile, eutrofizarea, efectul
de seră, acidificarea, poluarea foto-oxidantă (detaliaţi în capitolul anterior).
Concluziile rezultate dintr-o astfel de analiză nu sunt direct cuantificabile
economic. De aceea se impune „internalizarea” efectelor ecologice în cadrul
unui model complex de analiză tehnico-economică, transferându-se
aspectele ecologice şi în planul economic.
În sfera impactului asupra mediului a proceselor energetice, denumite
generic „externalităţi de mediu”, se reprezintă efectele indirecte induse de
aceste procese. [6.2]
În general, încorporarea „valorilor economice” ale impactului asupra
mediului ale sistemelor de producere şi utilizare a energiei este denumită
„internalizare” şi se poate realiza atât prin metode directe, cât şi indirecte.
Analiza impactului asupra mediului precum şi internalizarea acestor
efecte este necesară atât în cazul implementării unor sisteme noi dar şi
pentru analiza funcţionării unor sisteme deja existente, în vederea aplicării
celor mai eficiente măsuri pentru reducerea impactului asupra mediului.

6.2. ECOTAXELE

Cele mai uzuale metode de internalizare a externalităţilor de mediu

sunt taxele de mediu (ecotaxele).
În evaluarea „externalităţilor”, prin aceste metode, intervin diferite
grade de incertitudine: date statistice cu caracter tehnic, epidemiologic,
modele meteo de împrăştiere a emisiilor, etc. Din aceste motive în ultimul
timp ecotaxele sau penalităţile de mediu reprezintă soluţiile cele mai
adecvate de internalizare a externalităţilor de mediu. [6.3]

67
 Taxa pe energie este o taxă de tip cantitativ, se aplică asupra
consumului de energie. Pe baza acesteia sunt promovate măsurile de
economisire a energiei şi eficientizare energetică. Aceste taxe se aplică atât
în sfera producerii cât şi a consumului (utilizării) energiei.
Taxa pe diferiţi poluanţi (SO2, NOx, etc.) reprezintă o taxă de tip
calitativ. Rolul determinant îl are conţinutul unui anumit poluant în emisiile
aferente arderii combustibilului. Aceasta poate constitui o motivaţie
relevantă pentru schimbarea tipului de combustibil, caracteristicilor
acestuia, tehnologiilor de ardere, precum şi a condiţiilor în care se
desfăşoară arderea acestuia. Dintre taxele pe poluanţi cea mai uzuală este
taxa pe carbon. Aceasta este o taxă de tip calitativ, în care rolul determinant
îl are conţinutul de carbon al combustibilului ars.
Taxa mixtă (poluant/energie), înglobează atât aspecte cantitative dar
şi calitative îmbinând elementele menţionate anterior.
Studiile europene în domeniu subliniază principala caracteristică a
taxelor de mediu, şi anume faptul că spre deosebire de celelalte taxe, acestea
îmbunătăţesc eficienţa energetică şi implicit şi pe cea economică. Această
caracteristică rezultă din faptul că taxele de mediu stimulează interesul
simultan pentru utilizarea resurselor energetice curate, regenerabile, alături
de tehnologiile curate de producere (tehnologii cu eficienţă energetică
ridicată şi poluare redusă, conform celor prezentate în paragrafele
anterioare).
În anul 2005 a fost lansată de Statele Membre UE, ca instrument de
luptă împotriva schimbărilor climatice, Schema Europeană de
Tranzacționare a Certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră (EU
ETS). Aceasta urmărește reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră într-un
mod eficient din punct de vedere economic. Mecanismul de piață este bazat
pe principiul „limitează și comercializează”, ceea ce presupune în fapt o
limită globală pentru certificatele introduse în sistem, „limita”, și o limită
individuală la nivel de instalație sau societate pentru alocarea cu titlu gratuit.
Apoi, societaţile pot cumpăra și vinde certificatele în interiorul sistemului,
pentru a obține eficiența economică în termen de preț. Necesitatea de a
cumpăra apare atunci când emisiile verificate depășesc numeric cantitatea
de emisii alocată pentru anul respectiv. Când o instalație are alocarea mai
mare decât emisiile din producție, surplusul de certificate se acumulează în
contul de registru. Instalația poate să vândă difernţa, dar nu este obligată la
aceasta, dându-se posibilitatea reportării certificatelor pentru anii următori.
La ora actuală există cinci burse ale carbonului, respectiv ECX Exchange,
GreenX Exchange, EEX Exchange, Bluenext Exchange și NordPool
Exchange pe care pot fi tranzacţionate surplusurile de certificate.
Începând cu anul 2013 au fost puse în practică schimbări
fundamentale, precum:

68
  un plafon privind cotele de emisie la nivelul UE (spre deosebire de
27 de plafoane, câte unul pentru fiecare stat membru), ceea ce
înseamnă reglementări mai previzibile și stabilitate;
 licitația, ca sistem de alocare implicit;
 norme armonizate pentru alocarea cu titlu gratuit, pe baza valorilor
de referință privind performanța;
 norme mai stricte privind tipul de credite internaționale autorizate în
vederea utilizării în cadrul EU ETS;
 înlocuirea celor 27 de registre electronice naționale de către un
singur registru al Uniunii.

6.3. EFECTELE ECOTAXELOR ASUPRA COSTURILOR

DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ŞI
TERMICE

Cuantificarea economică a efectelor ecologice ale diferitelor sisteme

de producere a energiei, trebuie să se reflecte în costurile de producţie,
respectiv preţurile energiei electrice şi termice produse. [6.3] [6.4] [6.5]
O importanţă deosebită o are stabilirea prealabilă a ipotezelor în care
se face analiza ecologică şi economică, precum şi a legăturilor existente
între valorile ecologice (mărimea emisiilor şi a indicatorilor de impact) şi
valorile economice corespunzătoare (taxa pe energie, taxa pe carbon, taxa
mixtă, alte taxe pe diverşi poluanţi – în cazul existenţei acestora).
În cazul sistemelor de cogenerare, cele mai complexe sisteme de
producere a energiei, în cadrul costului de producţie al celor două forme de
energie, o pondere importantă o au cheltuielile anuale variabile cu
combustibilul. Această componentă se consideră ca fiind afectată de
„externalităţile” de mediu, efectul fiind atât direct, cât şi indirect.
Efectul direct este cuantificat ecologic prin mărimea emisiilor aferente
iar economic prin mărimea taxelor pe poluanţi (taxa pe carbon).
Efectul indirect este cuantificat ecologic prin indicatorul de impact
„mărimea consumului de combustibil”, iar economic prin mărimea taxei pe
energie (consum de combustibil).
Utilizarea ecotaxei mixte (carbon/energie) permite înglobarea in
costurile energiei electrice şi a căldurii atât a aspectelor cantitative, cât şi a
celor calitative.
În prezent cea mai utilizata ecotaxa este taxa pe carbon (emisiile de
CO2), valoarea ei variind în funcţie de legislaţia în vigoare din fiecare stat
(3-40 Euro/tCO2). Tendinţa este de creştere, estimându-se că în 2020 va
ajunge la cca 80 Euro/tCO2.

69
 Deci, în cadrul prezentei metodologii se are în vedere taxa mixtă
(carbon/energie) pentru a îngloba atât aspectele cantitative, cât şi cele
calitative în costurile de producţie a energiei electrice şi termice. [6.6]
Pentru a „internaliza” „externalităţile” de mediu în costul energiei
produse, se stabilesc în prealabil ipotezele pe baza cărora se elaborează
modelul de calcul.
Principalele ipoteze avute în vedere sunt:
 stabilirea etapelor ciclului de viaţă a combustibilului utilizat în
soluţiile de producere a diferitelor forme de energie. În acest sens, se
pot considera două variante:
o numai etapa arderii combustibilului şi conversiei energiei în
cadrul centralei de cogenerare;
o etapa anterioară intrării combustibilului în cadrul sursei şi
etapa conversiei combustibilului în cadrul acesteia;
 se neglijează aspectele de impact asupra mediului a fabricării
instalaţiilor de producere a energiei din cadrul centralelor de
cogenerare, deoarece impactul materialelor componente ale acestor
instalaţii este mult mai scăzut decât impactul funcţionării acestora, pe
întreaga durată de viaţă (relativ mare);
 pentru emisiile aferente conversiei combustibilului în cadrul sursei,
conform ultimelor normative aflate în vigoare la nivelul Uniunii
Europene, se poate adopta o listă comună (pentru diferitele sisteme de
cogenerare şi/sau producere separată de energie): praf, CO, CO 2, SOx,
NOx, CH4, alte hidrocarburi, iar pentru celelalte etape ale conversiei
combustibilului utilizat (în etapele de extracţie, prelucrare, transport)
se poate adopta următoarea listă de substanţe: praf, CO, CO 2, SOx,
NOx,CH4, HC sau compuşi organici volatili (COV), metale.
Etapele de calcul sunt:
 se consideră ca elemente care influenţează costul de producţie a
celor două forme de energie, (pentru care se calculează cantităţile de
poluanţi emişi), numai acele componente pentru care există prin
norme legislative în vigoare la momentul efectuării analizei,
echivalentele economice – taxele pe poluanţi;
 se determină pentru fiecare etapă considerată (având în vedere
ipotezele stabilite şi baza de date) atât consumul de combustibil
utilizat, în kg sau Nm3, cât şi valorile emisiilor poluante în atmosferă,
în kg/unitatea de combustibil;
 se stabileşte o unitate funcţională de 100 kWh energie utilă produsă
(energie electrică şi căldură);
 în componenţa costului producerii energiei (CE) sunt cuprinse
cheltuielile cu combustibilul (CB), plus alte cheltuieli (AC), care

70
 nefiind influenţate de efectele ecologice nu se vor detalia în cadrul
acestui model.
Ca urmare, costul total al producerii energiei este dat de:

CE = CB + AC (6.1)

Cheltuielile cu combustibilul se pot considera ca având două

componente:

CB = CBef +TE (6.2)

în care: CBef reprezintă cheltuielile efective cu combustibilul, dependente de

cantitatea de combustibil consumată pentru producerea energiei utile:
energie electrică şi căldură; TE – taxele ecologice (ecotaxele). În cadrul
acestora, efectul direct este cuantificat economic prin mărimea taxelor pe
poluanţi – TP, având ca echivalent ecologic mărimea emisiilor care conţin
substanţele pentru care normativele în vigoare prevăd ecotaxe. Efectul
indirect este cuantificat economic prin mărimea taxei pe energie consumată
– TEN, cu echivalent ecologic prin indicatorul de impact „mărimea
consumului de combustibil”. Se poate considera că utilizarea taxei mixte
(carbon/energie) – TC+TEN permite cuantificarea economică atât a
aspectelor cantitative, cât şi a celor calitative.
Deci, cheltuielile cu combustibilul se pot detalia sub forma:

CB = CBef +TP+TEN (6.3)

Relaţia se poate adapta condiţiilor extinderii şi altor tipuri de ecotaxe

pe poluanţi, aferente diferitelor tipuri de emisii (SOx, NOx, etc.):

CB = CBef + TP* +TEN (6.4)

unde ecotaxa TP* depinde de tipul poluantului pentru care normativele de

mediu în vigoare, au prevăzute taxe ecologice.
Pentru determinarea cheltuielilor cu combustibilul este necesară:
 determinarea consumurilor de combustibil aferente producerii
energiei utile pentru diferitele filiere de cogenerare;
 determinarea cantităţilor de poluanţi asociate tuturor etapelor ciclului
de viaţă a combustibilului, considerate anterioare surselor de energie
(extracţie, prelucrare, transport) şi transformărilor energetice din
cadrul acestora;
 cunoaşterea costului specific al combustibilului şi a mărimii
ecotaxelor, conform normelor în vigoare.

71
 6.4. CERTIFICATELE VERZI

La nivel național, există la ora actuală o Schemă de Sprijin (SS) a

producției de energie din surse regenerabile de energie, demarată în anul
2005 și îmbunătățită ulterior în anii 2008 și 2010, după ce Comisia
Europeana a validat posibilitatea acordării Ajutorului de Stat în acest
domeniu. Ca urmare a efectului stimulativ generat de această Schemă de
Sprijin, s-a intensificat producția de energie din aceste surse în perioada
2011-2013, cu precădere în domeniul eolian, unde s-a generat o putere
electrică echivalentă a 1905 MW în anul 2012, față de numai 13 MW în anul
2009.
Această politică de încurajare și stimulare a producției de energie din
surse regenerabile se aplică sub forma unor cote obligatorii pentru furnizorii
de energie electrică din surse regenerabile, bazate pe Certificate Verzi (CV)
ce sunt tranzacționate pe o piață concurențială de Certificate Verzi și pentru
care sunt stabilite prețuri minime/maxime/per CV.
Definiții
 ANRE – Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul
Energiei – autoritate publică ce are ca obiect de activitate elaborarea,
aprobarea și monitorizarea aplicării ansamblului de reglementări
obligatorii la nivel național necesar funcționării sectorului și pieței
energiei electrice, termice și a gazelor naturale în condiții de eficiență,
concurență, transparență și protecție a consumatorilor;
 Certificat Verde (acronim CV) – Document care atestă o cantitate
de 1 MWh de energie electrică produs din surse regenerabile de
energie (solară, eoliană, hidro, biomasă, biogaz, geotermală, gaze
rezultate din fermentarea deșeurilor și nămolurilor;
 OPCOM – Operatorul Pieței de Energie Electrică şi Gaze naturale
din Romania – Persoană juridică ce asigură tranzacționarea
Certificatelor Verzi și care determină prețurile pe Piața centralizată a
Certificatelor Verzi, îndeplinind funcțiile prevăzute de Regulamentul
de organizare și funcționare a Pieței de Certificate Verzi (conform
Ordinului ANRE nr. 15/2005);
 Sistem de cote obligatorii – Mecanism de promovare a producerii
de energie electrică din surse regenerabile de energie, prin achiziția de
către furnizori a unor cote obligatorii de energie electrică produsă din
aceste surse în vederea vânzarii către consumatorii deserviți.
Funcționarea sistemului de cote obligatorii pentru promovarea
energiei electrice din surse regenerabile presupune parcurgerea următorilor
pași:

72
  ANRE stabilește o cotă fixă de energie electrică produsă din surse
regenerabile de energie, pe care furnizorii sunt obligați să o cumpere;
 ANRE califică anual producătorii de energie electrică din surse
regenerabile de energie, pentru a obține Certificate Verzi;
 producătorii primesc pentru fiecare unitate de energie electrică
livrată în rețea (1 MWh), un Certificat Verde, care poate fi vândut
separat de energia electrică, pe Piața de Certificate Verzi;
 pentru îndeplinirea obligației, furnizorii trebuie să dețină un număr
de Certificate Verzi egal cu cota de energie electrică din surse
regenerabile de energie impusă;
 valoarea Certificatelor Verzi reprezinta un câstig suplimentar primit
de producători pentru „energia curată” pe care o livrează în rețele.
Prețul energiei electrice este determinat pe piața de energie electrică.
Prețul suplimentar primit pentru Certificatele Verzi vândute este determinat
pe o piață paralelă, unde sunt tranzacționate beneficiile aduse mediului.
Valoarea Certificatelor Verzi se stabilește prin mecanisme de piață:
 prin contracte bilaterale între producatori și furnizori;
 pe o piață centralizată organizată și administrată de OPCOM.
Prețul Certificatelor Vezi variază într-un interval: [Preț min. ÷ Preț
max.] stabilit prin Hotarâre de Guvern. Prețul minim este impus pentru
protecția producătorilor, iar prețul maxim, pentru protecția consumatorilor.
Pentru perioada 2008-2014 valoarea de tranzacţionare a Certificatelor Verzi
se încadrează între o valoare minimă de tranzacţionare de 27 Euro/certificat
şi o valoare maximă de tranzacţionare de 55 Euro/certificat. Valoarea în Lei
va fi calculată la valoarea medie a cursului de schimb stabilit de Banca
Naţională a României pentru luna decembrie a anului precedent. (Legea
220/27.10.2008). Energia electrică se tranzacționează separat de
Certificatele Verzi.
Actorii cu rol activ pe piața certificatelor verzi sunt:
 ANRE – Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul
Energiei;
 Producătorii de energie electrică din surse de energie regenerabile;
 Furnizorii de energie electrică la nivel național și local;
 Operatorul de Transport și de Sistem;
 OPCOM – Operatorul Pieței de Energie Electrică și Gaze naturale
din Romania.
Potrivit Legii nr.220/27.10.2008 [6.7], sursele regenerabile de energie
eligibile să participe în sistemul de tranzacționare a Certificatelor Verzi sunt
următoarele:
 energia solară;
 energia geotermală și gazele combustibile asociate;
 biomasa;

73
  biogazul;
 energia eoliană;
 energia hidro utilizată în centrale cu o putere electrică instalată de
cel mult 10 MW;
 gaze de fermentare a deșeurilor;
 gaze de fermentare a nămolurilor din instalațiile de epurare a apelor
uzate.
Se acordă CV pentru fiecare tip de sursa regenerabilă, însă în mod
diferențiat în funcție de tehnologii, pentru atragerea cât mai multor
investitori. În acest mod, Certificatele Verzi se atribuie producătorilor de
energie din surse regenerabile care le pot vinde direct distribuitorilor de
energie electrică sau le pot tranzacționa pe piața centralizată de energie
Opcom S.A., deținută de Stat. Distribuitorii de energie sunt apoi obligați să
cumpere CV pentru fiecare MWh vândut, transferând costul de achiziție al
acestora către clienții finali – consumatorii industriali și casnici [6.8].
Cotele obligatorii anuale de Certificate Verzi sunt:
 pentru anul 2008: 5,26 %;
 pentru anul 2009: 6,28 %;
 pentru anii 2010-2012: 8,3 %;
 pentru anul 2013: 9,0 %;
 pentru anul 2014: 10,0 %;
 pentru anul 2015: 10,8 %;
 pentru anul 2016: 12,0 %;
 pentru anul 2017: 13,2 %;
 pentru anul 2018: 14,4 %;
 pentru anul 2019: 15,6 %;
 pentru anul 2020: 16,8 %.
Cotele obligatorii pentru perioada 2021-2030 se vor stabili de către
Ministerul Energiei și nu vor fi mai mici decât cota deja stabilită pentru anul
2020 (16,8 %).
Nivelul țintelor naționale privind ponderea energiei electrice din
consumul final de energie electrică în perspectiva anilor 2015 si 2020, este
de 35 % și, respectiv, de 38 %, conform Legii nr.220/27.10.2008.
Distribuirea Certificatelor Verzi pentru stimularea producției de
energie electrică din SRE până în anul 2020 trebuie să se facă în următoarea
manieră [6.8]:
 2 CV/1 MWh pentru hidrocentrale renovate mici (capacitate sub 10
MW);
 3 CV/1 MWh pentru hidrocentrale noi, de capacitate mică și pentru
unități ce utilizează biomasa din culturi agricole;

74
  0,5 CV/1 MWh pentru hidrocentrale vechi (înainte de 2004) de
capacitate redusă;
 2 CV/1 MWh pentru eoliene izolate – până în anul 2017;
 1 CV/1 MWh pentru centrale eoliene – până în anul 2018;
 2 CV/1 MWh pentru energie geotermală, biomasă, bio-lichid sau
biogaz;
 2-3 CV/1 MWh pentru centrale noi funcționând pe biomasă, biogaz
sau biocombustibil rezultat din procesarea deseurilor și tratarea apei
din culturi agricole energetice;
 2 CV/1 MWh pentru energie solară.
Tranzacțiile cu Certificate Verzi se pot desfășura în cadrul pieței
centralizate de tranzacționare operate de SC Opcom SA sau prin contacte
bilaterale.
În anul 2011, prin OUG 88, a fost introdusă posibilitatea ca
producătorii de energie electrică din surse regenerabile să primească 1
CV/MWh în perioada de testare, pe baza deciziei de acreditare emisă de
ANRE, cu condiția ca operațiunile să înceapă înainte de anul 2016. Excepție
fac producătorii în domeniu cu capacități de producție de peste 125 MW, și
care sunt evaluați de Uniunea Europeană.
Rolurile pe care trebuie să le îndeplinească ANRE în gestionarea
Certificatelor Verzi sunt următoarele [6.9]:
 să clasifice producătorii de energie electrică din surse regenerabile
de energie eligibile, în vederea participării la piața de tranzacționare a
Certificatelor Verzi;
 să stabilească prețul anual minim și maxim pentru Certificatele
Verzi;
 să urmarească îndeplinirea cotei obligatorii de către furnizori;
 să aplice penalități pentru neîndeplinirea cotei obligatorii.
Rolul furnizorilor este de a achiziționa anual un număr de Certificate
Verzi egal cu produsul dintre valoarea cotei obligatorii și cantitatea de
energie electrică furnizată anual consumatorilor finali.
Rolurile pe care trebuie să le îndeplinească Operatorul de Transport și
Sistem sunt următoarele:
 să primească lunar de la producători și de la operatorii rețelelor
electrice la care aceștia sunt racordați, notificări privind cantitățile de
energie electrică din surse regenerabile de energie livrată în aceste
rețele;
 să emită lunar Certificate Verzi producătorilor în conformitate cu
cantitatea de energie electrică din surse regenerabile produsă și livrată
în rețea în luna anterioară;

75
  să colecteze sumele corespunzătoare penalizărilor de la furnizori
care nu și-au îndeplinit cota obligatorie la sfârșitul perioadei de
conformare.
Sumele de bani rezultate din aplicarea penalizărilor, colectate de
operatorul de transport și de sistem, sunt alocate anual de catre ANRE în
baza unor criterii obiective, pentru investiții, în vederea facilitării accesului
la rețeaua de transport și distribuție, conform Legii nr.220/27.10.2008.
Rolurile pe care trebuie să le îndeplinească OPCOM sunt
următoarele:
 să înregistreze participanții la Piața de Certificate Verzi;
 să prognozeze și să facă publice cererea și oferta de Certificate Verzi
la nivel național;
 să înregistreze contractele bilaterale de tranzacționare a
Certificatelor Verzi între producătorii de energie electrică din surse
regenerabile de energie și furnizori;
 să înființeze și să administreze Registrul certificatelor verzi;
 să asigure cadrul de tranzacționare pentru Certificatele Verzi pe Piața
Centralizată;
 să primească ofertele de vânzare/cumparare a certificatelor verzi de
la producători/furnizori (consumatori);
 să stabilească și să facă publice: Prețul de Închidere al Pieței
Centralizate de Certificate Verzi și numărul de Certificate Verzi
tranzacționate lunar pe Piața Centralizată de Certificate Verzi;
 să afișeze lunar cererea cumulată de Certificate Verzi și oferta
cumulată de Certificate Verzi pe anul în curs;
 să stabilească drepturile și obligațiile de plată ale participanților la
Piața Centralizată de Certificate Verzi;
Piața Centralizată de Certificate Verzi (PCCV) trebuie să asigure:
 concurență, transparență, nediscriminare;
 reducerea prețurilor de tranzacționare;
 stabilirea prețurilor de referință pentru alte tranzacții din piața
certificatelor verzi.
Functionarea PCCV:
 înscrierea participanților la Piața Centralizată de Certificate Verzi;
 participanții transmit lunar oferte de vânzare sau de cumpărare, în
Intervalul de Ofertare.
Operatorul Pieței de Certificate Verzi are următoarele roluri:
 să preia ofertele și să transmită Confirmări de primire;
 să valideze ofertele și să transmită Notificări despre acceptarea sau
respingerea lor;

76
  în ziua de Tranzactionare, să stabilească Numărul de Certificate
Verzi tranzacționate și Prețul de Închidere al Pieței de Certificate Verzi
(PIPCV);
 să întocmească și să transmită fiecărui participant Notele de
decontare.
Determinarea PIPCV și a numărului de CV tranzacționate pe PCCV:
 ofertele reprezintă perechi preț-cantitate: cel puțin o pereche și cel
mult trei perechi;
 PIPCV și Numărul de CV tranzacționate se stabilesc la intersecția
curbelor ofertă-cerere.

6.5. CERTIFICATELE DE CARBON

Certificatele de emisii de gaze de efect de seră, denumite generic

„certificate de carbon” sau „certificate de CO2” sunt drepturi liber
tranzacționabile pe piața de profil, iar un singur certificat de acest tip
reprezintă, din punct de vedere al cantității emise, o tonă de dioxid de
carbon echivalent ne-emisă în atmosferă.
Certificatele de Carbon (acronim CC) la nivelul Sistemului European
de Tranzacționare a Emisiilor de gaze cu efect de seră (acronim: EU ETS)
pot proveni din alocările anuale pe care Comisia Europeană le împarte
țărilor și respectiv instalațiilor prevăzute în EU ETS (certificate tip EUA),
precum și din proiecte realizate sub egida Organizației Națiunilor Unite,
prin care se reduc emisiile globale de dioxid de carbon sau de alte gaze cu
efect de seră (proiecte CDM – „Clean DevelopmentMechanism” pentru
certificate tip CER și proiecte JI – „Joint Implementation” pentru certificate
tip ERU) [6.10].
Certificatele de Carbon (CC) nu trebuie confundate cu Certificatele
Verzi (acronim CV), care se referă la certificatele obținute ca urmare a
producției de energie din surse regenerabile.
În concluzie, Certificatele de carbon tranzacționabile în Schema
europeană EU ETS sunt de următoarele tipuri [6.10]:
 EUA – Emission Unit Allowance (alocările curente ale instalatiilor
EU ETS);
 EUAA – European Union Aviation Allowance (alocările pentru
sectorul aviatic);
 CER – Certified Emission Reduction (certificate provenite din
proiecte de reduceri de emisii CDM – Clean Development
Mechanism);
 ERU – Emission Reduction Unit (certificate provenite din proiecte
de reduceri de emisii JI – Joint Implementation).

77
 Tranzacționarea certificatelor EUA se realizează ca urmare a existenței
unui surplus sau deficit de emisii de gaze cu efect de seră, comparativ cu
plafonul stabilit la nivel european. Instalațiile care au un surplus de
certificate EUA întrucât au emis mai puțin într-un an de zile față de cota de
emisii alocată, au dreptul să-și vândă acest surplus, obținând astfel un
beneficiu. În sens invers, instalațiile ce prezintă un deficit de certificate
EUA determinat de o producție mai mare și, implicit, emisii mai multe față
de cele alocate anual, trebuie să cumpere certificate EUA pentru a-și realiza
conformarea (la sfârșitul lunii aprilie a fiecărui an). Tot la fel, liniile aeriene
se încadrează aceluiași tipar de vânzare-cumpărare de EUAA-uri [6.10].
Prin definiție, există o corespondență între aceste unități de măsură a
emisiilor de gaze cu efect de seră, mai precis: 1 EUAA = 1 CER = 1 ERU =
1 tonă CO2.
Valoric, prețul certificatelor de mai sus diferă în funcție de numeroși
factori, iar volatilitatea prețului este foarte mare, chiar în decursul aceleiași
zile de tranzacționare.
România a semnat și a transpus în legislația națională ambele tratate:
Convenţia-Cadru a Naţiunilor Unitea supra Schimbărilor Climatice
(UNFCCC), prin Legea nr. 24/1994, precum și Protocolul de la Kyoto, prin
Legea nr. 3/2001.
În afara pieței obligatorii de tranzacționare a certificatelor de carbon,
există și o piață voluntară pentru aceste instrumente, liber accesibilă de către
orice agent economic.
Piața voluntară a certificatelor de carbon oferă tuturor posibilitatea de
a-și compensa emisiile (de exemplu amprenta de carbon) și operează
independent de piața obligatorie. În prezent ea este activă și funcțională, iar
persoanele fizice, companiile și alte organizații posedă instrumentele
necesare pentru a-și compensa propriile emisii de gaze cu efect de seră, prin
cumpărarea de certificate de carbon provenind de la proiecte care au obținut
rezultate reale în reducerea emisiilor de carbon [6.11].
Piața voluntară de tranzacționare a certificatelor de carbon este un
mijloc eficient de reducere a producției de energie cu emisii ridicate de gaze
cu efect de seră, prin sprijinirea proiectelor concentrate pe resurse
regenerabile.
În prezent, această piață este încă mult mai redusă decat piața
obligatorie, datorită naturii sale și a perioadei scurte de funcționare. Cu toate
acestea, experții estimează o creștere bruscă în acest sector. Până la finele lui
2015, cifra de afaceri se estimează să ajungă la 500 de milioane de tone de
dioxid de carbon exprimate echivalent în certificate de carbon, reprezentând
o creștere imensă comparativ cu cifra de astăzi de 42-45 de milioane de tone
[6.11].
Pe piața voluntară, dezvoltatorii de proiecte, vânzătorii en-gros și
brokerii au împreună oportunitatea de a tranzacționa certificate de carbon.

78
Pe baza standardelor utilizate, pe piața voluntară există diverse tipuri de
certificate de carbon. Ele sunt denumite VER sau Unități de Reducere
Voluntară a Emisiei. Cea mai înaltă valoare comercială este calitatea,
urmărind același mecanism ca în orice alt segment al comerțului și al
tranzacționării [6.11].
Certificatele de carbon trebuie verificate și aprobate de către
organizații independente cu dreptul de a emite certificate, în scopul de a
avea o valoare comercială reală. Certificatele de carbon lipsite de verificare
și de certificare de către organizațiile recunoscute oficial nu au nicio valoare
și nu pot fi tranzacționate [6.11].
Certificatele de tip EUA, CER și ERU se tranzacționează în România
conform HG 780/2006, privind stabilirea schemei de comercializare a
certificatelor de emisii a gazelor cu efect de seră [6.12].
În anul 2013 a fost emisă Hotărârea de Guvern nr. 204/2013 pentru
modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 780/2006 privind
stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu
efect de seră, ce transpune în România reglementările cu privire la sectorul
aviatic [6.13].
În anul 2015 a fost emisa Hotărârea de Guvern nr.578/2015 pentru
modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 780/2006 privind
stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu
efect de seră, precum şi a unor dispoziţii din Hotărârea Guvernului nr.
204/2013 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr.
780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de
emisii de gaze cu efect de seră [6.14].
Conform HG 780/2006 actualizate, se stabilesc următoarele (Art.1 din
HG):
 schema de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect
de seră pentru a promova reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră
într-un mod eficient din punct de vedere economic;
 creşterea nivelului de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră,
astfel încât să contribuie la obţinerea unor niveluri de reducere
considerate necesare din punct de vedere ştiinţific pentru a evita
schimbări climatice periculoase.
În Art.2 al aceleiași HG 780/2006 actualizate, se precizează că:
„Prezenta hotărâre se aplică emisiilor provenite din activităţile prevăzute în
anexa nr.1 şi gazelor cu efect de seră prevăzute în anexa nr.2, cu respectarea,
după caz, a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.152/2005
privind prevenirea şi controlul integrat al poluării, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr.84/2006 “.
Conform Anexei 1 a HG 780/2006 actualizate, activitățile recunoscute
pentru emisii de gaze cu efect de seră se împart în două mari categorii:

79
  activități efectuate în cadrul unor instalații staționare de producție
utilizate în diverse ramuri industriale;
 activități de aviație, la care sursa de emisie este mobilă
(nestaționară).
În Anexa 2 a HG 780/2006 sunt enumerate cele 6 specii gazoase
cunoscute ca având potențial de producere a efectului de seră, mai precis:
 Dioxidul de carbon (CO2);
 Metanul (CH4);
 Oxidul azotos (N2O);
 Hidrofluorocarburile (HFC);
 Perfluorocarburile (PFC);
 Hexafluorura de sulf (SF6).
Reglementarea la care facem referire (HG 780/2006 actualizată) mai
conține două anexe importante, și anume:
 Anexa 4, ce detaliază principiile privind monitorizarea și raportarea
emisiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă;
 Anexa 5, ce detaliază criteriile privind verificarea emisiilor raportate
conform metodologiei prezentate în Anexa 4.
Ambele anexe (4 și 5) tratează separat și detaliat cele două tipuri de
activități ce fac obiectul HG 780/2006: activități efectuate în cadrul unor
instalații staționare de producție, respectiv activități de aviație.
În ceea ce privește metodologia de raportare a emisiilor de gaze cu
efect de seră, în Anexa 4 a HG 780/2006 (punctul (5) – literele C si D) se
precizează două aspecte importante și anume:
 C. Pentru fiecare activitate prevăzută în anexa nr. 1, desfăşurată pe
amplasamentul pentru care sunt măsurate emisiile, trebuie incluse:
a) emisii totale;
b) informaţii privind credibilitatea metodelor de măsurare;
c) incertitudinea.
 D. Pentru emisiile rezultate din procesul de ardere, raportul trebuie
să includă, de asemenea, factorul de oxidare, în afara cazului în care
oxidarea a fost luată deja în considerare la fundamentarea factorului
de emisie specific.
Conform Anexei 4, pentru a putea calcula din punct de vedere
cantitativ, emisiile de gaze cu efect de seră, este necesară cunoașterea
„factorilor de emisie” a acestor gaze, pentru toate tipurile de activități
prevăzute în Anexa 1 a HG 780/2006. În acest sens, reglementarea dă
posibilitatea considerării unor factori de emisie specifici acceptati la nivel
international pentru activitățile specifice și pentru toate tipurile de
combustibili, cu excepția combustibililor necomerciali (proveniți din
arderea deșeurilor rezultate din procedee industriale). De asemenea, factorii
inițiali de emisie prevăzuți de IPCC (Grupul interguvernamental privind

80
schimbările climatice) sunt acceptați pentru produsele de rafinărie, în timp
ce factorul de emisie pentru biomasă este considerat egal cu zero (instalațiile
ce utilizează exclusiv biomasa sunt considerate 100% ecologice din punct de
vedere al emisiei de gaze cu efect de seră).
In cadrul HG 780/2006 actualizate mai sunt tratate punct cu punct
următoarele aspecte:
 Art.4, Art.5 şi Art.6 – date despre autoritățile competente
responsabile de aplicarea HG, datele necesare operatorilor economici
pentru obținerea autorizațiilor de emisie a gazelor cu efect de seră;
 Art.7 si Art.8 – modalitatea de emitere a autorizației de emisie a
gazelor cu efect de seră și conținutul acestui document;
 Art.9 – obligațiile operatorilor economici de a informa autoritățile
publice cu privire la modificările planificate sau efective ale
capacității de producție, nivelului de activitate sau modului de
funcționare a unor instalații pe care aceștia le gestionează;
 Art.10 – Art. 14 – modul de alocare și de tranzacționare a CC-urilor
valabil pentru România;
 Art.15 – Art.17 – alte obligații, interdicții și completări privind
modul de alocare a CC-urilor;
 Art.18 – modul de transfer al CC-urilor în cadrul statelor membre ale
Uniunii Europene;
 Art.19 – Art.32 – alte prevederi de detaliu privind emiterea,
realocarea sau anularea CC-urilor.

BIBLIOGRAFIE
[6.1] Pătrașcu R., Darie G., Volceanov A., Sava B.A., Elisa M.,
Stanculea A., Model of complex energy and environmental analysis of
processes from glass industry Source: Revista romana de materiale-
Romanian journal of materials, Volume: 40 Issue: 2, pages: 153-160,
Published: 2010, ISSN 1583-3186.
[6.2] Pătrașcu R., Gheorghe C., Environmental impact quantification
of the cogeneration systems-case analysis, University Politehnica of
Bucharest, Scientific Bulletin Series C – Electrical Engineering and
Computer Science, Series C, vol. 72, Iss.2, 2010, pag. 247-256, ISSN 1454-
234x.
[6.3] Pătrașcu R., Methodologie d’analyse environnementale des
systemes de cogeneration, University Politehnica of Bucharest, Scientific
Bulletin Series C – Electrical Engineering and Computer Science, Series C,
Iss.1, vol. 71, pag. 143-150, ISSN 1454-234x, 2009.
[6.4] Pătrașcu R., Pribeanu A., Investigating the Ways to Reduce
Energetic Consumptions and Environment Pollution in Building Materials
Industry with a Simulation Program, University Politehnica of Bucharest,

81
Scientific Bulletin Series C – Electrical Engineering and Computer Science,
Series C, vol. 70, Iss.3, pag. 161-168, 2008, ISSN 1454-234x.
[6.5] Pătrașcu R., Minciuc E., Darie G., Complex analysis and
evaluation of processes from the glass industry, Source: Recent Advances in
Energy and Environment, Book Series: Energy and Environmental
Engineering Series Pages:183-187, Published:2009, Conference:4th
IASME/WSEAS International Conference on Energy and Environmen,
Location:Cambridge, ENGLAND, Date:MAR 24-26, 2009, ISBN 978-960-
474-055-0, ISSN 1790-5095.
[6.6] Pătrașcu R., Minciuc E., A model for internalization of
environmental effects for different cogeneration technologies,
PROCEEDINGS OF THE 2ND WSEAS/IASME INTERNATIONAL
CONFERENCE ON ENERGY PLANNING, ENERGY SAVING,
ENVIRONMENTAL EDUCATION, Book Series:Energy and
Environmental Engineering Series, Pages:25-29 Published:2008,
Conference:2nd WSEAS/IASME International Conference on Energy
Planning, Energy Saving, Environmental Education Location:Corfu,
GREECE Date:OCT 26-28, 2008,ISBN 978-960-474-016-126-28, ISSN:
1790-5095.
[6.7] Legea 220/27.10.2008 pentru stabilirea sistemului de promovare
a producerii energiei din surse regenerabile de energie, republicata 2010.
[6.8] Virginia Câmpeanu, Sarmiza Pencea, - Energiile regenerabile,
încotro?, Editura Universitară București, 2014, 205 pagini.
[6.9] Site-ul Agentiei Nationale de Reglementare in domeniul Energiei
: www.anre.ro.
[6.10] Site-ul www.carbonexpert.ro.
[6.11] Site-ul www.carbonsolutionsglobal.ro.
[6.12] H.G. nr.780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a
certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.
[6.13] H.G. nr.204/2013 pentru modificarea şi completarea Hotărârii
Guvernului nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a
certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.
[6.14] H.G. nr.578/2015 pentru modificarea şi completarea Hotărârii
Guvernului nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a
certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, precum şi a unor dispoziţii
din Hotărârea Guvernului nr. 204/2013 pentru modificarea şi completarea
Hotărârii Guvernului nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de
comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.
7. PROBLEMATICI FUNDAMENTALE ÎN DOMENIUL
RESURSELOR NATURALE, ALTERNATIVE VIABILE

82
 7.1. RESURSE NATURALE

Termenul de „resurse naturale” se poate defini ca fiind resursele din

apă şi sol produse direct în natură şi toate sistemele care sunt sau ar putea fi
folositoare omului în circumstanţe de natură tehnologică, economică şi
socială.
Percepţia resurselor naturale este dinamică în timp, fiind dependentă
de:
 condiţiile mostenite;
 nivelul tehnologic (prezent şi viitor);
 condiţiile economice;
 conjuncturile relative momentane.
Stocurile sau rezervele de resurse naturale indică ceea ce se cunoaşte
a fi disponibil pentru utilizare în viitor, în condiţiile dinamicii economice.
Stocurile sau rezervele sunt dependente de:
 tehnologia disponibilă;
 costurile aferente;
 restricţiile sociale.
Estimarea rezervelor se face având în vedere interacţiunile cu alte
sisteme precum şi potenţialele schimbări ireversibile.
În concluzie, se poate face afirmaţia că resursele naturale constituie
părţi componenete ale unor sisteme extinse.
Din punct de vedere al caracterului de refacere in timp, cea mai uzuală
clasificare a resurselor este:
 resurse regenerabile: energia solară, energia eoliană, energia
mareelor, pădurile, aerul, apele, terenurile agricole;
 resursele neregenerabile: substanţele minerale şi combustibilii
fosili.
Caracterul regenerativ al resurselor este de multe ori relativ, fiind
dependent de multe ori de utilizarea unor metode administrative adecvate
nedistructive (cazul terenurilor agricole, depozitării deşeurilor). Sunt
schimbări în sistemul resurselor naturale , care se pot dovedi ireversibile.
Incertitudinile legate de existenţa şi dimensiunile rezervelor au
multiple cauze, cum sunt:
 utilizarea termenilor de resurse şi rezeve în afara definiţiilor
riguroase, în mod impropriu;
 incertitudinile geografice;
 termenul de rezervă este dependent de circumstanţele tehnologice şi
economice.
În prezent resursele naturale se confruntă cu o multitudine de
probleme. În cele ce urmează vor fi trecute în revistă numai câteva dintre

83
acestea, care influenţează în mod semnificativ dimensiunea, dinamica şi
evoluţia resurselor existente.
1. Durata şi condiţiile în care omenirea îşi poate continua existenţa
cu o rezervă finită de stocuri, cu resurse regenerabile dar distructibile şi
sisteme limitate de supraveghere a mediului este limitată, având în vedere
că:
 stocul resurselor neregenerabile este finit;
 viteza de consum s-a accentuat în ultimile decenii (viteze de consum
mult mai mari decât cele istorice cunoscute până acum).
De exemplu: statistica epuizarii resurselor naturale neregenerabile
arată că la creşterea consumului unei resurse cu 5 % pe an, viteza de
utilizare se dubleaza în 14 ani.
2. Localizarea resurselor cunoscute. În acest sens, marile rezerve
naturale, de exemplu rezervele de petrol (precum şi a altor resurse cum sunt:
bauxita, minereul de fier, gazele naturale, etc.) sunt considerabile,
descoperindu-se altele noi în fiecare an, dar nu sunt amplasate în
principalele ţări consumatoare.
3. Trecerea istorică a omenirii de la dependenţa de resurse
regenerabile la resursele neregenerabile. În acest sens se pot menţiona
următoarele exemple:
 cărbunele a devenit important când aprovizionarea cu cărbune
vegetal a devenit extrem de costisitoare datorita distanţelor mari faţă
de păduri cât şi a efectelor nedorite asupra mediului, a defrisarilor);
 trecerea de la utilizarea puterii animalelor în agricultură la puterea
motoarelor;
 trecerea de la îngrăşămintele naturale la cele chimice.
4. Evaluarea modelelor comportamentale istorice referitoare la
utilizarea resurselor naturale. Exemple concludente sunt exploatările
neînţelepte de-a lungul istoriei, pentru diferite resurse naturale, fapte
condamnate astăzi, care şi-au lasat un impact pregnant asupra mediului.
5. Înţelegerea corectă a rolului şi importanţei resurselor naturale
şi a serviciilor de mediu în conditiile dezvoltarii economice. În prezent se
reconsideră aspectele ecologice, prin aplicarea unor politici adecvate, având
în vedere că în ultimile decenii creşterea economică s-a făcut în detrimentul
mediului, ignorându-se caracterul epuizabil al resurselor.
6. Accentuarea dependenţei de rezerve naturale inferioare.
Calitatea minereurilor utilizate în prezent este mult mai scăzută decât a celor
exploatate în trecut. De aceea sunt necesare cantităţi mai mari de minereu
primar pentru realizarea aceloraşi cantităţi de produse finite. Exploatarea
unor cantităţi mai mari de resurse pentru realizarea aceloraşi efecte utile va
conduce la efecte ecologice mult mai mari atât directe (exploatările în sine)

84
cât şi indirecte prin deşeurile rezultate care vor polua mai accentuat mediul
ambiant.
Sursele regenerabile deţin un potenţial energetic important şi oferă
disponibilităţi nelimitate de utilizare pe plan local şi naţional. Valorificarea
surselor regenerabile de energie se realizează pe baza a trei premise
importante conferite de acestea, şi anume, accesibilitate, disponibilitate şi
acceptabilitate. Sursele regenerabile de energie asigură creşterea siguranţei
în alimentarea cu energie şi limitarea importului de resurse energetice, în
condiţiile unei dezvoltări economice durabile.

7.2. ASPECTE PRIVIND VALORIFICAREA SURSELOR

REGENERABILE DE ENERGIE

Pe plan mondial s-au produs, în ultimii 50 de ani, 4 mari crize

energetice dictate de epuizarea resurselor primare de combustibili (în special
țiței):
 criza petrolului din 1973 (primul șoc petrolier) și din 1981 (al doilea
șoc petrolier);
 accelerarea schimbărilor climatice între anii 1980-2000;
 criza economică și financiară globală;
 criza de competitivitate în Uniunea Europeană (UE).
În timp ce primele 3 crize au condus la dezvoltarea sectorului de Surse
Regenerabile de Energie (SRE), ultima a contribuit la încetinirea ritmului de
dezvoltare al acestuia.
În afara avantajului cert de economisire a resurselor naturale fosile,
SRE contribuie simultan la reducerea emisiilor în atmosferă a gazelor cu
efect de seră, cum ar fi dioxidul de carbon (CO 2) și altele. În acest sens,
Panelul Interguvernamental privind Schimbarile Climatice (acronim IPCC)
a identificat căile de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră în
atmosferă, simultan cu furnizarea în continuare a serviciilor energetice
dorite. Una din aceste căi este trecerea de la energia produsă pe bază de
cărbune și țiței cu nivel ridicat de emisii de CO 2, la energia bazată pe
combustibil nuclear și surse regenerabile, cu emisii mult mai scăzute de
CO2.
Utilizarea acestor SRE depinde foarte mult pe cadrul politico-
legislativ din fiecare țară, corelată cu potențialul existent de SRE al acesteia.
Pe plan european, creșterea ponderii energiei produse din surse regenerabile
depinde de investițiile mediului de afaceri privat, care se sprijină la rândul
său pe stabilitatea politicii din domeniul surselor regenerabile. O mare
importanță o au, în acest sens, investițiile în infrastructură, producție sau

85
logistică, ramuri fără de care nu este posibilă distribuirea energiei produse
din SRE către consumatorii finali.
Tendința actuală în ceea ce privește utilizarea eficientă a energiei și a
SRE o reprezintă atingerea unui mix energetic echilibrat al resurselor și
tehnologiilor energetice, la care trebuie adaugată liberalizarea totală a
piețelor de energie. Acest lucru presupune investiții considerabile în SRE,
simultan cu dezvoltarea și promovarea în paralel a tuturor surselor
convenționale și neconvenționale, în vederea evitării întreruperilor
accidentale de furnizare.
Așa cum afirmă raportul WEO din anul 2013 [7.1], există patru
beneficii importante ale SRE în cadrul mixului de energie la nivel național:
 securitatea și diversitatea energetică, prin reducerea consumurilor de
carburanți fosili (convenționali), cu efect imediat în scăderea facturilor
pentru energie;
 reducerea impactului asupra mediului, prin reducerea emisiilor de
gaze cu efect de seră în atmosferă (dioxid de carbon, dioxid de sulf,
oxizi de azot);
 beneficii economice, datorită existenței unor strategii naționale de
dezvoltare durabilă prin care se asigură creșterea economică simultan
cu protecția mediului; după fiecare criză energetică mondiala,
utilizarea intensivă a SRE a constituit un element esențial al
pachetelor de redresare economică și creare de noi locuri de muncă;
 acces la energie, prin faptul ca SRE pot furniza acces la electricitate
pentru 1,3 miliarde de locuitori ai Planetei lipsiți de această utilitate,
precum și pentru cei 2,5 miliarde de locuitori care folosesc în mod
tradițional biomasa ca sursă de energie.
Dacă în primul deceniu al secolului 21 (anii 2000-2010) s-a observat o
dezvoltare accelerată a tehnologiilor bazate pe SRE (cu precădere în
domeniul solar și eolian), predicțiile pentru intervalul 2030-2050
condiționează creșterea fermă a producției de energie din SRE de investițiile
sectorului privat și de menținerea măsurilor de sprijin necesare pentru acest
domeniu [7.2].
În ciuda problemelor economice întâlnite pe plan mondial, a
incertitudinii privind politicile unor state în domeniul energiei, perspectivele
globale pe termen mediu ale energiilor regenerabile rămân pozitive [7.3].
Potrivit experților Agenției Internaționale pentru Energie (IEA), se
estimează creșterea oportunităților de investiții în special în sectorul energiei
electrice obținute din surse regenerabile. Mai concret, prognozele la nivel
global până în anul 2018 surprind următoarele tendințe:
 energia electrică generată de resurse hidro, eoliene, solare și alte
regenerabile se va majora cu 40 % până în anul 2018;

86
  ponderea energiei electrice din resurse regenerabile va deține
aproximativ 25 % din mixul de energie globală, comparativ cu 20 %
în anul 2011;
 energia electrică la nivel global bazată pe SRE va depăși nivelul
celei generate de gaz natural și va fi de două ori mai mare decât
energia nucleară până în anul 2016, ceea ce va situa regenerabilele pe
locul doi, după cărbune, ca sursă de producere a energiei electrice.
În opinia raportorilor IEA, energiile regenerabile nu mai necesită pe
termen scurt și mediu stimulente economice importante, însă ele trebuie să
se sprijine pe politici sustenabile pe termen lung și pe un cadru legislativ
compatibil cu nevoile societății moderne.
Din punct de vedere strategic, Uniunea Europeană (UE) a demarat,
încă din anul 2008, pachetul de măsuri intitulat „Climatul și energia”, ce
urmărește două strategii:
 o strategie pe termen mediu, până în anul 2020, prin care UE se
angajează să dezvolte tehnologii moderne prin care să reducă cu 20 %
emisiile de CO2 în atmosferă, sa producă pe baza energiilor
regenerabile 20 % din consumul final brut de energie, ameliorând în
același timp cu 20 % eficiența energetică;
 o strategie pe termen lung, până în anul 2050, prin care se dorește
limitarea creșterii temperaturii globale la maxim 2 °C (față de 2008),
prin reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră până la 80-95 %.
Acest pachet de măsuri a fost finalizat, în anul 2009, prin adoptarea de
către Uniunea Europeană, a Directivei Energiilor Regenerabile (the „RES
Directive”) [7.4], o componentă esențială a politicii de stimulare a acestui
sector la nivelul UE.
Trebuie reamintit în acest context că România a fost prima țară
semnatară a Protocolului de la Kyoto din 1997, instrument juridic
internațional de luptă împotriva schimbărilor climatice, cu două obiective
clare: reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și dublarea ponderii SRE
din consumul de energie brut al UE, până în anul 2010.

7.2.1. POTENŢIALUL SURSELOR REGENERABILE DE

ENERGIE DIN ROMÂNIA

În sectorul energetic din majoritatea statelor europene are loc o

reconsiderare a priorităţilor privind creşterea siguranţei în alimentarea
consumatorilor şi protecţia mediului înconjurător, iar în cadrul acestui
proces, sursele regenerabile de energie oferă o soluţie accesibilă şi garantată
pe termen mediu şi lung.

87
 Siguranţa alimentării cu energie a consumatorilor din statele membre
ale Uniunii Europene este susţinută, inclusiv pe baza importurilor de resurse
energetice, în condiţiile liberalizării pieţei de energie şi în conformitate cu
cerinţa imperativă de atenuare a impactului asupra mediului înconjurător.
Obiectivul strategic propus în Cartea Albă pentru o Strategie Comunitară a
constat în dublarea, până în anul 2010, a aportului surselor regenerabile de
energie al ţărilor membre ale Uniunii Europene, care a trebuit să ajungă
treptat, de la 6 % în anul 1995, la 12 % în consumul total de resurse primare.
În acest context în România, ponderea surselor regenerabile de energie
în consumul total de resurse primare, urmează să ajungă de la circa 11 %
(2010), la 20 % în 2020. Uniunea Europeană, în Cartea Albă pentru o
Strategie Comunitară şi Planul de acţiune: „Energie pentru viitor-sursele
regenerabile” a promovat o strategie denumită „Campania de demarare a
investiţiilor”.
În Cartea Verde: „Spre o strategie europeană pentru siguranţa în
alimentarea cu energie” s-a preconizat că sursele regenerabile de energie pot
să contribuie efectiv la creşterea resurselor energetice interne, ceea ce
conferă acestora o anumită prioritate în adoptarea politicii energetice
comunitare. În Programul de acţiune „Energie inteligentă pentru Europa”
obiectivul fundamental a constat în creşterea ponderii surselor regenerabile
din producţia totală de energie electrică. Implementarea măsurilor înscrise în
Cartea Verde prin Programul „ALTENER” (cu un buget estimat la circa 86
milioane euro) a urmărit accelerarea procesului de valorificare a
potenţialului energetic al surselor regenerabile. Prioritatea programelor de
utilizare a surselor regenerabile s-a concentrat pe creşterea eficienţei
energetice în baza unui management adecvat al cererii de energie („demand
management”).
În statele Uniunii Europene, promovarea energiei electrice din surse
regenerabile se asigură pe baza a două scheme-suport distincte, şi anume:
 preţul energiei produse din surse regenerabile se determină pe cale
administrativă, iar cantitatea produsă se stabileşte pe piaţa energiei;
 cantitatea de energie produsă sau consumată din surse regenerabile
(„energie verde”) se determină pe cale administrativă, iar nivelul
preţului certificatelor de „energie verde” se stabileşte pe piaţa energiei.
Conform Planului Național de Acțiune în domeniul Energiei din Surse
Regenerabile din anul 2010-PNAER [7.5], utilizarea surselor regenerabile
de energie a devenit o componentă importantă a politicii naționale din
domeniul energiei. Principalele obiective trasate în cadrul acestui Plan de
acțiune cuprind:
 stabilirea obiectivelor sectoriale;
 stabilirea mixului de tehnologii ce urmează să fie utilizat;

88
  stabilirea măsurilor și reformelor pentru depășirea barierelor ce stau
în calea dezvoltării energiilor regenerabile.
În tabelul 7.1 este redat un sinopsis global al potențialului teoretic al
surselor regenerabile de energie din România, conform Strategiei energetice
a României pentru perioada 2007 – 2020 [7.6].

Tabelul 7.1. Potențialul teoretic al surselor regenerabile de energie din România

Sursă regenerabilă Potențial anual Aplicație
Energie solară 60 PJ Energie termică
Energie electrică
Energie eoliană 23 TWh Energie electrică
Energie hidro, 36 TWh Energie electrică
din care sub 10 MW : 3,6 TWh (10%)
Biomasă și biogaz 318 PJ Energie termică
Energie electrică
Energie geotermală 7 PJ Energie termică

În continuare detaliem potențialul principalelor surse regenerabile din

România, precum și aplicarea lor în proiecte concrete legate de producerea
energiei.

Energia solară
Potenţialul energetic solar este dat de cantitatea medie de energie
provenită din radiaţia solară incidentă în plan orizontal care, în România,
este de circa 1100 kWh/m2an. Harta radiaţiei solare din România s-a
elaborat pe baza datelor medii multianuale înregistrate de Administrația
Naţională de Meteorologie (ANM), procesate şi corelate cu observaţii şi
măsurători fizice efectuate pe teren de instituţii specializate. În România s-
au identificat cinci zone geografice (0 – IV), diferenţiate în funcţie de
nivelul fluxului energetic măsurat [7.7].
Distribuţia geografică a potenţialului energetic solar relevă că mai
mult de jumătate din suprafaţa României beneficiază de un flux anual de
energie cuprins între 1000 kWh/m2an şi 1300 kWh/m2an (Tabelul 7.2).

Tabelul 7.2. Distribuţia potenţialului energetic solar din România

Zona Potenţial energetic solar înregistrat
0 peste 1250 kWh/m2-an
I 1250 kWh/m2-an - 1150 kWh/m2-an
II 1150 kWh/m2-an - 1050 kWh/m2-an
III 1050 kWh/m2-an - 950 kWh/m2-an
IV sub 950 kWh/m2-an

Aportul energetic al sistemelor solare-termale la necesarul de căldură

şi apă caldă menajeră din România este evaluat la circa 1434 mii Tep (60
PJ/an), ceea ce ar putea substitui aproximativ 50 % din volumul de apă

89
caldă menajeră sau 15 % din cota de energie termică pentru încălzirea
curentă. În condiţiile meteo-solare din România, un captator solar-termic
funcţionează, în condiţii normale de siguranţă, pe perioada martie-
octombrie, cu un randament care variază între 40 % şi 90 %.
Utilitatea sistemelor solar-termale se regăseşte, în mod curent, la
prepararea apei calde menajere din locuinţele individuale. Captatoarele
solare pot să funcţioneze cu eficienţă ridicată în regim hibrid cu alte sisteme
termice convenţionale sau neconvenţionale. În exploatare, radiaţia solară nu
trebuie să aibă obligatoriu un nivel foarte ridicat, întrucât sistemele solare
pasive pot funcţiona eficient şi în zone mai puţin atractive din punct de
vedere al nivelului de intensitate solară (ex.: zone de nord din Transilvania
sau din Moldova).
Sistemele solare pasive sunt încorporate, de regulă, în „anvelopa”
clădirii (definită ca totalitatea elementelor de construcție ale clădirii aflate în
contact direct cu mediul exterior), iar cea mai mare parte a materialelor de
construcţie sunt de tip convenţional. În condiţii normale, costul mediu
suplimentar (pentru materiale încorporate în construcţia nouă) la reabilitarea
termică a unei clădiri se majorează până la 20 % (la clădiri renovate).
Conversia radiaţiei solare în energie electrică se realizează cu instalaţii
fotovoltaice (PV) alcătuite din module solare cu configuraţii şi dimensiuni
diferite. Potenţialul exploatabil al producerii de energie electrică prin
sisteme fotovoltaice este de aproximativ 1200 GWh/an. Costul investiţiei
pentru realizarea de sisteme fotovoltaice în reţea de module solare a
înregistrat o evoluţie favorabilă în ultimele decenii. Pentru alimentarea unor
consumatori izolaţi şi consumuri mici de energie, sistemele fotovoltaice
oferă o alternativă economică atractivă, dacă se ţine seama de costul ridicat
pentru racordarea consumatorilor la reţeaua electrică aferentă sistemului
energetic naţional. De exemplu, pentru un sistem solar cu puterea instalată
de 1 MW este necesar un modul fotovoltaic cu suprafaţa de circa 30000 m2.
Exemple de sisteme fotovoltaice cu puteri variate şi regim de
funcţionare:
 sisteme autonome – pentru alimentarea unor consumatori izolaţi
(gospodării individuale, centre socio-culturale în Munţii Apuseni,
litoralul Mării Negre, Delta Dunării ş.a.);
 staţii de radio-telecomunicaţii, instalaţii de pompare a apei, iluminat
public sau semnalizare trafic, înscrise ca obiective în programul de
electrificare rurală;
 sisteme conectate la reţeaua electrică (staţii fotovoltaice cu panouri
mobile, sisteme integrate în imobile ş.a.).

Energia eoliană

90
 Potrivit experților internaționali, România posedă un potențial eolian
remarcabil, putând produce până la 14000 MW (putere electrică instalată)
cu ajutorul centralelor eoliene, echivalentul unei cantități anuale de 23
TWh/an de energie electrică. Acest potențial clasează țara noastră pe primul
loc în Europa de Est și pe locul doi la nivel european [7.3].
În România s-au identificat cinci zone eoliene distincte (I – V) în
funcţie de potenţialul energetic existent, de condiţiile de mediu şi
topogeografice (tabelul 7.3). Harta eoliană a României s-a elaborat luând în
considerare potenţialul energetic al surselor eoliene la înălţimea medie de 50
metri, pe baza datelor şi informaţiilor meteogeografice colectate începând
din anul 1990, până în prezent. Din rezultatele înregistrate a rezultat că
România se află într-un climat temperat continental,cu un potenţial energetic
eolian ridicat în zona litoralului Mării Negre, podişurile din Moldova şi
Dobrogea („climat blând”) sau în zonele montane („climat sever”).
Per ansamblu, în perioada 2010-2012 s-au investit în industria energiei
eoliene peste 3,5 miliarde de Euro, din care 1,5 miliarde de Euro numai în
anul 2012, considerat cel mai bun an din punct de vedere al investiției în
acest tip de energie regenerabilă. În anul 2013 s-a înregistrat o investiție
totală în sectorul eolian ce depășește suma de 4 miliarde de Euro.
Se poate afirma cu certitudine că, dintre toate tipurile de SRE
exploatate în prezent pe teritoriul României, sectorul energiei eoliene
reprezintă cel mai performant domeniu în atragerea investițiilor străine
directe, contribuind semnificativ la creșterea producției de energie electrică,
crearea de locuri de muncă, beneficii aduse bugetelor Administrațiilor
Locale și asigurarea unor creșteri economice sustenabile.
În regiuni cu potenţial eolian relativ bun (în principal județele
Constanța și Tulcea) s-au localizat amplasamente favorabile pentru parcurile
eoliene, urmărindu-se „exploatarea energetică a efectului de curgere peste
vârf de deal” sau „a efectului de canalizare al curenţilor de aer”. Pe baza
evaluării şi interpretării datelor înregistrate rezultă că în România se pot
amplasa instalaţii eoliene cu o putere totală de până la 14000 MW, rezultând
un aport de energie electrică de aproape 23000 GWh/an. Pe baza evaluărilor
preliminare în zona litoralului, inclusiv mediul off-shore, pe termen scurt şi
mediu, potenţialul energetic eolian amenajabil este de circa 2000 MW, cu o
cantitate medie de energie electrică de 4500 GWh/an.
Valorificarea potenţialului energetic eolian, în condiţii de eficienţă
economică, impune folosirea unor tehnologii şi echipamente adecvate
(grupuri aerogeneratoare cu putere nominală de la 750 kW până la 2000
kW). Pe plan mondial, „energetica vântului” se găseşte într-o etapă de
„maturitate tehnologică” însă, în România, ponderea energiei electrice din
surse eoliene în balanţa energetică rămâne deocamdată sub posibilităţile
reale de valorificare eficientă a acestora.

91
Tabelul 7.3. Elemente tehnico-economice de exploatare a potenţialului energetic al zonelor
eoliene din România
Zona Montană Mare Terenuri Dealuri şi
topogeo înaltă deschisă literală plate podişuri
viteză m/s m/s m/s m/s m/s
energie W/m2 W/m2 W/m2 W/m2 W/m2
I 11,0/1800 9,0/800 8,5/700 7,5/500 6,0/250
10,0-11,5/ 8,0-9,0/ 7,0-8/ 6,5-7,5/ 5,0-6,0/
II
1200-1800 300-800 400-700 300-500 150-250
8,5-10,0/ 7,0-8,0/ 6,0-7,0/ 5,5-8,5/ 4,5-5,0/
III
700-1200 400-600 250-400 200-300 100-150
7,0-8,5/ 5,5-7,0/ 5,0-6,0/ 4,5-5,5/ 3,5-4,5/
IV
400-700 200-400 150-250 100-200 50-100
<7,0/ <5,5/ <5,0/ <4,5/ <3,5/
V
<400 <200 <150 <100 <50

În prezent se observă tendința investitorilor străini în parcuri eoliene

de a se extinde spre alte regiuni interesante cu potenţial eolian, cum ar fi
Moldova și partea de Vest a țării, încă insuficient exploatate.
În topul marilor investitori din industria energiei eoliene din România,
pe primul loc se află compania cehă CEZ, care a finalizat în anul 2012 o
investiție de 1,1 miliarde de Euro, construind în zona Dobrogei, la
Fântânele-Cogealac, un parc eolian cu putere instalată totală de 600 MW
(240 de turbine eoliene), devenit cel mai mare parc eolian onshore din
Europa.
Compania națională Transelectrica S.A. a anunțat la începutul anului
2012 că a primit cereri de racordare la rețea a unor instalații eoliene, pentru
o putere totală superioară a 30000 MW, din care pentru 8000 MW existau
deja contracte semnate, în condițiile în care Sistemul Energetic Național
(SEN) nu putea prelua de la turbinele eoliene o putere electrică mai mare de
4000 MW [7.8].
Aceeași companie a raportat în anul 2013 o dublare a capacităților de
furnizare a energiei electrice de către turbinele eoliene cu contract de
racordare, față de 2012, deși rețeaua de transport nu se dezvoltase în
decursul unui an de zile, fiind incapabilă să preia acest surplus de energie.
Acest lucru demonstrează o discrepanță majoră între potențialul eolian net al
producătorilor de energie din această sursă și infrastructura națională de
preluare și transport a energiei electrice către consumatorii finali.
Dezvoltarea acestei infrastructuri în perioada imediat următoare (2-3 ani)
devine astfel o condiție indispensabilă pentru preluarea în bune condiții a
energiei electrice produse de parcurile eoliene și de instalațiile eoliene mici,
la nivel național.
Energia produsă în unităţi hidroelectrice (grupuri de mică şi mare putere)
În România, potenţialul hidroenergetic mediu al râurilor principale
este de circa 70 TWh/an, din care potențialul tehnic amenajabil reprezintă

92
aproximativ 40 TWh/an (2/3 datorat râurilor interioare și 1/3 datorat
Dunării). Acesta din urmă se poate valorifica din microhidrocentrale (MHC)
de mare putere (> 10 MW/MHC) sau de mică putere (< 10 MW/MHC),
după următoarea repartizare [7.9]:
 amenajări hidroenergetice de mare putere (34000 GWh/an);
 amenajări hidroenergetice de mică putere (6000 GWh/an).
Evaluarea potențialului tehnic amenajabil a avut în vedere:
 reabilitarea MHC existente, la un nivel de 200 MW (600 GWh/an);
 MHC aflate în construcție, la un nivel de 125 MW (400 GWh/an);
 MHC noi (de sistem și autonome), la un nivel de 75 MW (100
GWh/an).
Dacă ne referim la proiectele recente privind producerea energiei
electrice cu ajutorul energiei hidraulice, trebuie să amintim de cel mai
ambiţios proiect din Transilvania, hidrocentrala Tarniţa-Lăpuşteşti, în
valoare de aproximativ 1,2 miliarde de euro, care intră în prezent în faza de
negocieri. Trei consorţii chinezeşti au trecut de etapa de precalificare pentru
începerea proiectului, urmând ca negocierile să fie demarate în perioada
următoare. Lucrările la hidrocentrala Tarniţa-Lăpuşteşti sunt estimate la
aproape şapte ani, iar senatorul Alexandru Cordoş declara, în 2014, pentru
Vocea Transilvaniei, că realizarea acestui proiect va conduce atât la
producerea de energie electrică ieftină, cât și la crearea a 5.000 de noi locuri
de muncă directe și indirecte.
Proiectul Hidrocentralei Tarnița–Lăpuștești nu este nou, el datează de
40 de ani, iar în nota de fundamentare a proiectului se arată că România este
singura ţară din Uniunea Europeană care, deşi dispune de condiţii naturale
favorabile pentru construcţia şi operarea centralelor hidroenergetice cu
acumulare prin pompaj, nu deţine o astfel de centrală.
Hidrocentrala Tarniţa-Lăpuşteşti urmează să fie amplasată la
aproximativ 30 de kilometri Cluj-Napoca, pe valea râului Someşul Cald.

Biomasa
Biomasa reprezintă partea biodegradabilă a produselor, deșeurilor și
reziduurilor din agricultură, inclusiv substanțele vegetale și animale,
silvicultură și domeniile conexe, precum și partea biodegradabilă a
deșeurilor industriale și urbane (Definiție cuprinsă în Hotărârea de Guvern
nr.1844/2005 privind promovarea utilizării biocarburanților și a altor
carburanți regenerabili pentru transport) [7.10].
Formele de valorificare energetică a biomasei sunt foarte variate:
 ardere directă cu generare de energie termică;
 ardere prin piroliză, cu generare de singaz (CO + H2);
 fermentare, cu generare de biogaz (CH4) sau bioetanol (CH3-CH2-
OH) – în cazul fermentării produșilor zaharați;

93
  transformare chimică a biomasei de tip ulei vegetal prin tratare cu
alcool și generare de esteri, ca de exemplu metil esteri (biodiesel) și
glicerol;
 degradare enzimatică a biomasei cu obținere de etanol sau biodiesel;
 degradare enzimatică a celulozei.
Din punct de vedere al potențialului energetic al biomasei, teritoriul
României poate fi divizat în opt regiuni în funcție de tipul preponderent de
biomasă, după cum urmează: Delta Dunării – rezervație a biosferei;
Dobrogea; Moldova; Munții Carpați; Platoul Transilvaniei; Câmpia de Vest;
Subcarpații și Câmpia de Sud [7.11].
În condiţiile mediului topogeografic existent, se apreciază că România
are un potenţial energetic tehnic ridicat de biomasă, evaluat la circa 518439
TJ/an, împărţit pe următoarele categorii de combustibil:
 reziduuri din exploatări forestiere şi lemn de foc [1175 mii tep(*)
(49,8x109 MJ/an)];
 deşeuri de lemn-rumeguş şi alte resturi de lemn [487 mii tep
(20,4x109 MJ/an)];
 deşeuri agricole rezultate din cereale, tulpini de porumb;
 resturi vegetale de viţă de vie ş.a. [4799 mii tep (200,9x109 MJ/an)];
 biogaz [588 mii tep (24,6x109 MJ/an)];
 deşeuri şi reziduuri menajere urbane [545 mii tep* (22,8x109
MJ/an)]. (*) tep - tone echivalent petrol
Cantitatea de căldură rezultată din valorificarea energetică a biomasei
deţine ponderi diferite în balanţa resurselor primare, în funcţie de tipul de
deşeuri utilizat sau destinaţia consumului final. Astfel, 54 % din căldura
produsă pe bază de biomasă se obţine din arderea de reziduuri forestiere sau
89 % din căldura necesară încălzirii locuinţelor şi prepararea hranei (mediul
rural) este rezultatul consumului de reziduuri şi deşeuri vegetale.
În consumul curent de biomasă din România, în regim de exploatare
energetică, se folosesc diferite tipuri de combustibili, cu următoarea
destinaţie:
 cazane industriale de abur şi apă fierbinte pentru încălzire industrială
(combustibil pe bază de lemn);
 cazane de apă caldă, cu puteri instalate între 0,7 MW şi 7,0 MW,
pentru încălzire urbană (combustibil pe bază de deşeuri din lemn);
 sobe sau cuptoare de lemne şi/sau deşeuri agricole pentru încălzirea
locuinţelor individuale sau prepararea hranei ş.a.
Biomasa reprezintă pentru România, o sursă regenerabilă interesantă,
atât din punct de vedere al potențialului existent, cât și al posibilităților de
utilizare pentru nevoi de încălzire, ținând cont de climatul friguros al țării
noastre în perioada de iarnă. Din punct de vedere al resurselor exploatabile

94
de biomasă, cele mai ofertante județe sunt Suceava, Harghita, Neamț și
Bacău (biomasa forestieră) și Timiș, Călărași, Brăila (biomasa agricolă).
Judeţul Arad dispune de 95,57 % biomasă agricolă şi 4,43 % biomasă
forestieră, ceea ce reprezintă echivalentul a 11454 TJ energie numai din
această resursă.

Energia geotermală
În România, temperatura surselor hidrogeotermale (cu exploatare prin
foraj-extracţie) în geotermie de „joasă entalpie”, are temperaturi cuprinse
între 250 °C şi 600 °C (în ape de adâncime), iar la geotermia de temperatură
medie temperaturile variază de la 600 °C până la 1250 °C („ape
mezotermale”). Resursele geotermale de „joasă entalpie” se utilizează la
încălzirea şi prepararea apei calde menajere în locuinţe individuale, servicii
sociale (birouri, învăţământ, spaţii comerciale şi sociale, etc.), sectorul
industrial sau spaţii agrozootehnice (sere, solarii, ferme pentru creşterea
animalelor. ş.a.).
Limita economică de foraj şi extracţie pentru ape geotermale s-a
convenit pentru adâncimea de 3300 m şi a fost atinsă în unele zone din
România, precum bazinul geotermal Bucureşti Nord-Otopeni, anumite
perimetre din aria localităţilor Snagov şi Baloteşti ş.a. În anul 1990, în
România, se aflau în exploatare 64 sonde cu utilizări locale pentru
asigurarea nevoilor de încălzire şi apă caldă menajeră la ansambluri de
locuinţe, clădiri cu destinaţie publică sau industriale, incinte agrozootehnice,
etc. Rezerva de energie geotermală cu posibilităţi de exploatare curentă în
România este de circa 167 mii tep (7000x106 GJ/an).
Cantitatea de energie echivalentă produsă şi livrată la capul de
exploatare al sondei este de circa 30,171 mii tep (1.326x106 GJ/an), cu un
grad mediu de utilizare anuală de 22,3 %.
În etapa actuală se află în conservare sau rezervă 45 sonde cu potenţial
energetic atestat. În România, durata de exploatare a instalaţiilor în
funcţiune este, în prezent, mai mare de 20 ani, iar materialele şi
echipamentele utilizate „in situ” au o uzură fizică şi morală avansată (ex.:
schimbătoare de căldură neperformante, grad ridicat de coroziune, înfundări
şi depuneri, conducte şi vane din oţel fără izolaţie termică, fiabilitate redusă
etc.).
Gestiunea consumului energetic geotermal (facturarea energiei
livrate/utilizate) se asigură în regim pauşal, prin citirea periodică a
parametrilor la gura sondei cu aparatură de tip industrial (din lipsă de
contoare sau echipamente şi aparatură de precizie scăzută). În România,
gradul de valorificare al surselor geotermale de energie este redus ca urmare
a lipsei unui suport financiar corespunzător, care să favorizeze dezvoltarea
acestui sector energetic cu efecte economice superioare.

95
 Accelerarea ritmului de exploatare al surselor regenerabile de energie
din România se justifică prin creşterea securităţii în alimentarea cu energie,
promovarea dezvoltării regionale, asigurarea normelor de protecţie a
mediului şi diminuarea emisiilor de gaze cu efect de seră. În figura 7.1 este
prezentată distribuţia surselor regenerabile de energie pe teritoriul României
[7.11].

Figura 7.1: Distribuţia surselor regenerabile în România

Legendă:
I - Delta Dunarii (energie solară);
II - Dobrogea (energie solară, energie eoliană);
III - Moldova (câmpie și platou: micro-hidro, energie eoliană, biomasă);
IV - Carpații (IV.1 - Carpații de Est; IV.2 - Carpații de Sud; IV.3 - Carpații de Vest, potențial
ridicat în biomasă, micro-hidro);
V - Platoul Transilvaniei (potențial ridicat pentru micro-hidro, energie eoliană, biomasă);
VI - Câmpia de Vest (potențial ridicat pentru energie geotermală);
VII - Subcarpatii (VII.1 - Subcarpatii getici; VII.2 - Subcarpatii de curbura; VII.3 -
Subcarpații Moldovei: potențial ridicat pentru biomasă, micro-hidro);
VIII - Câmpia de Sud (biomasă, energie geotermală, energie solară);

7.2.2. OPȚIUNI DE VALORIFICARE A SURSELOR

REGENERABILE DE ENERGIE DIN ROMÂNIA

Principalele opţiuni pe termen mediu şi lung pentru valorificarea

surselor regenerabile trebuie orientate în următoarele direcţii principale:
 transferul de tehnologii neconvenţionale de la firme cu tradiţie şi
experienţă în domeniu, cu norme de aplicare, atestare şi certificare
conform standardelor internaţionale în vigoare;

96
  elaborarea şi implementarea cadrului legislativ, instituţional şi
organizatoric adecvat;
 atragerea sectorului privat şi public la finanţarea, managementul şi
exploatarea în condiţii de eficienţă a tehnologiilor energetice moderne;
 identificarea de surse de finanţare pentru susţinerea şi dezvoltarea
aplicaţiilor de valorificare a surselor regenerabile de energie;
 stimularea constituirii de societăţi tip joint-venture, specializate în
valorificarea surselor regenerabile de energie;
 elaborarea de programe de cercetare-dezvoltare orientate în direcţia
accelerării procesului de integrare a surselor regenerabile de energie în
sistemul energetic naţional.
Principalele elemente componente care se iau în considerare la
acordarea de asistenţă tehnică de specialitate constau în:
 implicarea beneficiarului la elaborarea documentaţiei solicitate de
banca creditoare şi pentru analiza economico-financiară a investiţii;
 pregătirea profesională a partenerilor şi specialiştilor din România
pentru urmărirea şi controlul investiţiei;
 sprijinul acordat de beneficiar pe perioada finanţării externe;
 recomandări în favoarea beneficiarului la negocierile cu băncile
comerciale finanţatoare din România;
 identificarea, evaluarea şi selectarea de proiecte de investiţii
realizabile în condiţii de eficienţă economică superioară.

Măsuri instituţionale
Crearea cadrului instituţional, legislativ, financiar şi informaţional se
realizează cu luarea în considerare a următoarelor activităţi:
 asigurarea cadrului organizatoric şi funcţional adecvat pentru
realizarea investiţiilor în condiţii de eficienţă economică ridicată;
 identificarea surselor de finanţare pentru implementarea proiectelor
de investiţii aprobate;
 promovarea surselor regenerabile de energie cu asigurarea măsurilor
de diminuare a perioadei de recuperare a investiţiei specifice;
 respectarea normelor şi standardelor tehnice de construcţii-montaj,
exploatare, obţinerea atestatului de certificare şi a managementului
calităţii;
 dezvoltarea de programe de cooperare internaţională, transfer de
tehnologie, schimb de experienţă şi cooperare bilaterală pentru
proiecte de cercetare-dezvoltare şi demonstrative;
 promovarea de acte normative pentru asigurarea protecţiei mediului
(ex.: reducerea emisiilor de noxe, oxizi de carbon şi alte medii
poluante) în producerea de energie din surse regenerabile.

97
 7.3. ASPECTE PRIVIND VALORIFICAREA
RESURSELOR ENERGETICE SECUNDARE (R.E.S.)

7.3.1. OPORTUNITATEA RECUPERĂRII ENERGETICE

În general activităţile desfăşurate de om sunt caracterizate prin

consum de materii prime (materiale) şi unul de energie (sub diverse forme).
Rezultatul principal al oricărei activităţi este un produs sau un serviciu. În
timpul proceselor, pot rezulta unul sau chiar mai multe produse secundare,
care depind de modul şi tipul tehnologiei aplicate, de tipul resurselor
consumate (materiale, energie) şi de modul de management al activităţii.
Produsele secundare, dintre care unele pot fi dorite (acceptate) iar
altele nedorite, sunt purtători de energie sub diverse forme:
 căldura sensibilă sau latentă;
 suprapresiune;
 putere calorifică.
Aceste produse secundare pot fi aruncate sau pot fi recuperate,
reciclate şi refolosite în cadrul aceluiaşi proces sau într-un altul.
Recuperarea a devenit în ultimul timp o necesitate economico-
financiară, dar şi ecologică, pentru orice activitate umană. La acest nivel,
preţul recuperării s-a dovedit a fi mai mic decât preţul nerecuperării
(costurile de producţie fiind mai mici în cazul recuperării decât în cazul
nerecuperării).
În momentul de faţă, gestionarea eficientă a energiei în cadrul unei
organizaţii constituie obiectul managementului energetic la nivelul
conturului considerat.
În concordanţă cu conceptul de dezvoltare durabilă, odată cu
epuizarea resurselor naturale şi angajamentului global de creştere a
eficienţei enrgetice, aplicarea recuperării energiei sub diferite forme devine
o prioritate. Din punct de vedere tehnic, recuperarea energiei este legată de
un contur de referinţă dat (agregat, secţie, clădire, întreprindere, platformă
industrială, oraş, sitem energetic). În raport cu acest contur de referinţă
considerat, recuperarea poate fi:
 interioară;
 exterioară.
Fiecare dintre cele două direcţii prezintă avantaje şi dezavantaje.
Atunci când se pune problema recuperării unui flux de energie deşeu
(resursă energetică secundară) eliminat dintr-un contur, primul aspect al
analizei constă în inventarierea consumatorilor potenţiali pentru fluxul de

98
energie respectiv. Consumatorii potenţiali sunt căutaţi atât în interiorul
conturului cât şi în exteriorul lui. De cele mai multe ori există mai multe
variante posibile, care sunt comparate şi din care se alege în final soluţia cea
mai convenabilă. Această alegere trebuie făcută numai pe criterii de eficieţă
economică.[7.12] [7.13]

7.3.1. DEFINIŢII, TIPURI, CARACTERISTICI ALE

RESURSELOR ENERGETICE SECUNDARE

În cadrul proceselor tehnologice industriale se utilizează forme de

energie de provenienţă diferită. Astfel, energia poate avea o sursă exterioară
procesului precum arderea combustibililor, o sursă interioară (efect
electrotermic) sau poate rezulta şi din însăşi desfăşurarea procesului
respectiv (căldură degajată din reacţiile chimice exoterme).
Procesele tehnologice disponibilizează adesea mari cantităţi de
energie, sub diferite forme, rezultate ca produse secundare. Atunci când sunt
caracterizate de un potenţial energetic utilizabil, aceste fluxuri de energie,
având de cele mai multe ori ca suport fluxuri de masă, reprezintă resurse
energetice secundare (r.e.s.). Având în vedere modul de definire a lor,
resursele energetice secundare pot fi încadrate în categoria pierderilor
energetice ale procesului din care au rezultat.
Analiza recuperării resurselor energetice secundare rezultate în cadrul
unui proces tehnologic industrial se face la un moment de timp caracterizat
de anumite condiţii tehnico-economice. În funcţie de acestea, numai o cotă
parte din conţinutul energetic al resurselor energetice secundare poate fi
refolosită eficient tehnico-economic, această cotă constituind resursele
energetice refolosibile (r.e.r.).
Astfel, valoarea resurselor energetice refolosibile fiind dependentă de
stadiul dezvoltării tehnologiilor de recuperare şi de nivelul de referinţă al
costurilor energiilor şi materialelor utilizate, are un caracter dinamic.
Definirea resurselor energetice secundare şi calculul eficienţei
recuperării lor se face stabilind în prealabil un contur de referinţă, care poate
fi un proces, un agregat, un subansamblu tehnologic, o linie tehnologică, o
întreprindere sau o zonă (platformă) industrială. Diversitatea mare de
procese industriale conduce la apariţia unor categorii diferite de resurse
energetice secundare cu caracteristici diferite în funcţie de forma de energie
utilizabilă şi natura agentului energetic.
În funcţie de caracteristicile fizico-chimice pe care le prezintă,
resursele energetice secundare rezultate din diferite procese tehnologice, pot
aparţine uneia sau simultan mai multor categorii de resurse energetice

99
secundare (r.e.s.). În tabelul 7.4 sunt prezentate principalele categorii de
resurse energetice secundare, forma de energie utilizabilă şi exemple.[7.14]

Tabelul 7.4. Tipuri de resurse energetice secundare

Categoria resurselor Forma de Exemple de resurse energetice secundare
energetice secundare energie
utilizabilă
Resurse energetice Căldură gaze de ardere rezultate din procese
secundare termice sensibilă şi/sau pirotehnologice din industria metalurgică,
latentă industria chimică, industria materialelor de
construcţie, incinerarea deşeurilor industriale şi
urbane;
deşeuri tehnologice fierbinţi (zgură, cocs);
abur uzat;
aer umed evacuat din hale industriale şi
instalaţii de uscare.
Resurse energetice Energie chimică gaze de ardere rezultate din procese chimice,
secundare combustibile furnale, cocserii, convertizoare, rafinării,
înnobilarea cărbunelui;
leşii din industria celulozei si hârtiei;
deşeuri lemnoase;
deşeuri agricole.
Resurse energetice Energie gaze de furnal;
secundare de potenţială gaze rezultate din instalaţii de ardere sub
suprapresiune (suprapresiune) presiune;
soluţii sau fluide cu suprapresiune din
agregate tehnologice ca abur, aer comprimat.

În categoria resurselor energetice secundare ponderea cea mai

importantă o reprezintă gazele de ardere. În cazul principalelor procese
tehnologice din industrie (metalurgie, construcţii de maşini, materiale de
construcţii, chimie), temperaturile necesare desfăşurării lor variază în limite
largi. Ca urmare gazele de ardere rezultate din aceste procese au în mod
curent temperaturi cuprinse între 300-2800 °C, impunându-se ca importante
resurse energetice secundare de natură termică.
Procesele pirotehnologice reprezintă procesele tehnologice care
presupun arderea combustibilului sau prelucrarea termică a acestuia. Ele au
o pondere mare în cadrul unor ramuri industriale:
 industria metalurgică;
 industria constructoare de maşini;
 industria chimică;
 industria petrochimică;
 industria materialelor de construcţie.
Randamentele termice ale acestor procese au valori minime, deci ele
prezintă pierderi de căldură mari, constituind o rezervă considerabilă de

100
resurse energetice secundare, în special sub forma gazelor de ardere. Făcând
abstracţie de procesele electro-termice şi de cele chimice bazate pe reacţii
puternic exoterme, gazele de ardere cu un conţinut ridicat de căldură
sensibilă, sunt furnizate în general de procesele pirotehnologice, rezultând
prin arderea combustibilului. Datorită temperaturii ridicate impuse de
desfăşurarea acestor procese, căldura evacuată cu gazele de ardere poate
avea o pondere de 35-60 % din cantitatea de energie consumată.
O categorie aparte de gaze de ardere, din punct de vedere calitativ, o
reprezintă cele rezultate din incinerarea deşeurilor industriale şi menajere.
Problematica recuperării acestei categorii de gaze de ardere se analizează
corelat cu structura procedeelor de incinerare a deşeurilor. Deşi scopul
acestor procedee este eliminarea deşeurilor şi nu recuperarea lor,
caracteristicile termice ale gazelor de ardere rezultate impun atât deşeurile
urbane cât şi pe cele industriale ca surse importante de energie, mai ales
pentru aglomerările urbane.
Unităţile de incinerare a deşeurilor menajere cu recuperare de energie
sunt specifice marilor aglomerări urbane. Datorită puterii calorifice scăzute
(apropiată de aceea a cărbunilor inferiori ca turba şi lignitul) utilizarea
deşeurile menajere ca resurse energetice combustibile nu prezintă o eficienţă
energetică ridicată. Însă recuperarea căldurii sensibile a gazelor de ardere
rezultate la arderea acestora în uzinele de incinerare este eficientă din punct
de vedere tehnico-economic şi contribuie la diminuarea costului global al
acestui tip de tratament termic.
Limitele domeniului de temperaturi ale gazelor de ardere evacuate în
cadrul procedeului de incinerare a deşeurilor menajere sunt determinate de
caracteristicile constructive şi funcţionale ale cuptoarelor de incinerare şi ale
instalaţiilor anexe. Astfel, pentru ca arderea să se desfăşoare în condiţii
bune, este necesară o temperatură de minimum 750 °C iar pentru a evita
ancrasarea cuptorului, acestea nu trebuie să depăşească 950 °C.
De asemenea, recuperarea gazelor de ardere evacuate din cuptoarele
de incinerare a deşeurilor menajere prezintă anumite particularităţi faţă de
cele evacuate din instalaţiile pirotehnologice care funcţionează cu
combustibili clasici. Aceste particularităţi sunt determinate de conţinutul
ridicat în poluanţi gazoşi şi solizi.
Conţinutul de energie al resurselor energetice secundare se determină
având în vedere forma de energie şi agentul purtător. Astfel, având în vedere
principalele categorii de resurse energetice secundare (termice,
combustibile, suprapresiune), în cele ce urmează se exemplifică pentru cazul
gazelor de ardere modul de determinare a energiei conţinute.
Căldura sensibilă conţinută de un debit de gaze (resurse energetice
secundare termice) care poate fi preluată prin răcirea acestora în instalaţia
recuperatoare este:

101
 Q = W (t1 - t2) (7.1)
unde W este capacitatea calorică a debitului de gaze (produsul între debit şi
căldura specifică medie) iar t1 este temperatura cu care sunt disponibile
gazele ieşite din incinta de lucru.
Valoarea minimă a temperaturii t2 cu care gazele de ardere ies din
instalaţia recuperatoare este limitată de temperatura punctului de rouă acidă
tr. Astfel, pentru combustibilii care conţin:

– mai puţin de 1% sulf t2min = tr + 30 grd (7.2)

– mai mult de 1% sulf t2min = tr + 40 grd (7.3)

Debitul total de gaze de ardere se calculează în funcţie de sarcina

tehnologică, de consumul specific de combustibil, de cantitatea de gaze de
ardere rezultate prin arderea unităţii de masă sau de volum de combustubil
şi de coeficientul de evacuare a gazelor de ardere din camera de lucru a
agregatului tehnologic. La calculul debitului specific de gaze se ţine seama
şi de infiltraţiile de aer fals pe traseul gazelor de ardere, de la ieşirea din
camera de lucru a agregatului tehnologic până la intrarea în instalaţia
recuperatoare, prin coeficientul de exces de aer.
Atât masa deşeurilor care sunt supuse tratamentului de incinerare cât
şi puterea calorifică inferioară a acestora variază în limite foarte largi. Astfel
uzinele de incinerare pot avea capacităţi cuprinse între 10000 şi 700000 t/an
iar puterea calorifică inferioară poate varia practic între 5000 şi 8500 kJ/kg,
pentru deşeuri menajere şi 12500-33400 kJ/kg, pentru deşeuri industriale.
Mărimea cantităţii de deşeuri incinerate şi puterea calorifică inferioară
a acestora determină cantitatea de căldură posibil a fi recuperată. În cazul
arderii deşeurilor cu puteri calorifice scăzute (sub 5000 kJ/kg), conţinutul
ridicat de umiditate al acestora determină o funcţionare instabilă a
sistemului cuptor-cazan recuperator. În acest caz, condiţiile de funcţionare
pot fi îmbunătăţite prin aplicarea preîncălzirii aerului de ardere până la circa
300 °C, prin recuperarea căldurii gazelor de ardere evacuate. Pe măsură ce
puterea calorifică inferioară a deşeurilor creşte, funcţionarea sistemului
cuptor-cazan este mai stabilă iar calitatea aburului produs permite o utilizare
eficientă pentru alimentarea cu căldură şi/sau producerea de energie
electrică.
Pentru puteri calorifice inferioare medii ale deşeurilor menajere tratate
termic, randamentul ansamblului cuptor-cazan recuperator variază între 50
şi 80 % în funcţie de tipul arzătorului, caracteristicile arderii şi modul de
dimensionare al suprafeţei de schimb de căldură a cazanului recuperator.
Suprapresiunea cu care gazele (resurse energetice secundare de
suprapresiune) sunt evacuate din incinta de lucru poate fi de ordinul mbar
sau de ordinul sutelor de bar. Energia potenţială conţinută de gaze poate fi

102
valorificată prin destindere într-o turbină de detentă, care poate antrena un
generator electric sau un consumator de lucru mecanic din interiorul
conturului considerat. Lucrul mecanic generat prin destinderea în turbină
este:

lT = R TIN (1 - ) IT /  (7.4)

unde R = 8,315 [kJ/kmolK] este constanta universală a gazelor,  = 0,2-0,29

este o mărime care depinde de valoarea exponentului adiabatic, IT = 0,78-
0,88 este randamentul intern al turbinei de detentă iar  este raportul
presiunilor de ieşire şi de intrare în turbină ( < 1). Se poate constata că
lucrul mecanic de destindere depinde de temperatura absolută de intrare în
turbina TIN şi de raportul de destindere .
Puterea calorifică a resurselor energetice secundare combustibile se
datorează componentelor combustibile care pot fi întâlnite în amestecul de
gaze de proces, de sinteză sau de purjă (H 2, CO, CH4). Valorile puterilor
calorifice inferioare, pentru câteva astfel de componente, sunt prezentate în
tabelul 7.5.

Tabelul 7.5. Valorile câtorva componente combustibile ale unor amestecuri de gaze
Component al unui amestec de gaze Putere calorifică inferioară (MJ/kmol)
H2 242
CO 286
CH4 803

În cazul în care acelaşi debit de gaze are suprapresiune şi conţine şi

elemente combustibile, recuperarea se poate face etapizat, mai întâi prin
destindere şi apoi prin ardere.

7.3.2. DIRECŢII DE RECUPERARE A RESURSELOR

ENERGETICE SECUNDARE

Recuperarea resurselor energetice secundare poate fi, interioară sau

exterioară, în raport cu conturul analizat.
Recuperarea interioară (tabelul 7.6) are loc atunci când energia
conţinută de către resursele energetice secundare rezultate dintr-un proces
tehnologic este recuperată în cadrul aceluiaşi proces. Soluţiile de recuperare
interioară sunt caracterizate de următoarele aspecte:
 utilizarea energiei recuperate se face direct în cadrul agregatului sau
liniei tehnologice în care s-a produs resursa energetică secundare;

103
  prin aplicarea unei soluţii de recuperare de acest tip se economiseşte
combustibil tehnologic (superior), efectul constând în reducerea
directă a facturii energetice asociate agregatului sau procesului care a
generat resursele energetice secundare;
 sub aspect economic, prin încadrarea instalaţiilor recuperatoare în
fluxul tehnologic, aceste soluţii de recuperare nu necesită cheltuieli
suplimentare de exploatare;
 aplicarea soluţiilor de recuperare interioară pot conduce la creşterea
productivităţii agregatului tehnologic.

Tabelul 7.6. Soluţii de recuperare interioară a căldurii gazelor de ardere

Soluţia de Elemente caracteristice ale soluţiei de recuperare
recuperare
Preîncălzirea Presupune utilizarea căldurii fizice a gazelor rezultate din camera de lucru a
aerului de unui agregat tehnologic, pentru preîncălzirea aerului de ardere necesar
ardere (PA) aceluiaşi agregat.
Preîncălzirea Presupune existenţa unui focar separat de camera de lucru a agregatului
autonomă a tehnologic principal, în care sunt produse gazele de ardere utilizate pentru
aerului de preîncălzirea aerului; se aplică în cazul în care gazele din agregatul
ardere (PAA) principal au un conţinut bogat în elemente combustibile, iar recuperarea lor
este mai eficientă ca resurse energetice secundare de natură combustibilă.
Preîncălzirea Se aplică în general în cazul utilizării în agregatul principal a unui
combustibilului combustibil gazos (sau lichid) cu putere calorifică scăzută; preîncălzirea
(PC) combustibilului este limitată de atingerea temperaturii de autoaprindere
(dependentă de natura sa).
Preîncălzirea Se poate realiza atât direct prin străbaterea în contracurent a fluxului
materialelor gazelor de ardere cât şi în cadrul unui preîncălzitor separat, implementat în
tehnologice fluxul acestora.
(PMT)
Regenerarea Presupune utilizarea căldurii fizice a gazelor pentru tratarea preliminară
chimică a endotermă a combustibilului tehnologic, având ca efecte atât ridicarea
căldurii gazelor conţinutului de căldură legată chimic cât şi preîncălzirea sa; soluţia este
de ardere (RC) aplicată în cazul proceselor pirotehnologice în care gazele de ardere
rezultate nu conţin antrenări de particule, ceea ce ar îngreuna atât
transportul gazelor de ardere la distanţă cât şi utilizarea schimbătoarelor de
căldură de suprafaţă.
Recircularea Constă în preluarea gazelor din zona finală a agregatului tehnologic şi
gazelor de introducerea lor direct în camera de lucru, sau în zona imediat următoare
ardere (RG) acesteia pentru reducerea temperaturii mediului gazos de aici; se aplică în
cazul proceselor pirotehnologice ce impun un regim termic moderat.

Datorită limitărilor ce intervin în cazul aplicării independente a

diferitelor soluţii de recuperare interioară, în anumite situaţii se justifică
tehnico-economic aplicarea combinată a acestora. În tabelul 7.6 sunt
exemplificate pentru cazul particular al gazelor de ardere caracterizate de
nivel termic ridicat (resurse energetice secundare de natură termică),
principalele soluţii de recuperare interioară.

104
 Recuperarea exterioară are loc atunci când energia conţinută de
către resursele energetice secundare este utilizată în afara procesului
tehnologic din care a rezultat, în cadrul întreprinderii sau platformei
industriale, pentru acoperirea necesarului de energie termică şi electrică
(mecanică). Aceste soluţii de recuperare se pot aplica fie ca soluţii
independente, fie pentru creşterea gradului total de recuperare realizat în
cadrul conturului analizat. Analizând recuperarea interioară comparativ cu
recuperarea exterioară, aceasta din urmă prezintă următoarele aspecte
caracteristice:
 utilizarea energiei recuperate din resursele energetice secundare în
afara limitelor procesului industrial din care au rezultat, conduce la
limitări de regim în recuperare datorate nesimultaneităţii producerii cu
consumul fie sub aspect cantitativ (în cazul utilizării energiei
recuperate în direcţie termică), fie sub aspect calitativ (in cazul
utilizării energiei recuperate în direcţie electrică sau mecanică);
 efectele energetice obţinute prin economisirea combustibilului se
reflectă la nivelul utilizatorului energiei recuperate, de regulă
combustibilul economisit fiind combustibil energetic;
 efectele economice determinate atât de economia de cheltuieli cu
combustibilul cât şi de investiţiile şi cheltuielile aferente instalaţiei
recuperatoare influenţează balanţa economică a utilizatorului energiei
recuperate.
În tabelul 7.7 sunt precizate principalele aspecte caracteristice ale
soluţiilor de recuperare exterioară, exemplificate pentru cazul gazelor de
ardere.
De multe ori, în special în cazul gazelor de ardere evacuate din
procesele pirotehnologice având un conţinut de căldură sensibilă mare, se
impune aplicarea recuperării în mai multe trepte (în cascadă), combinând
soluţiile de recuperare internă cu cele externe. Astfel se obţine un grad total
de recuperare mai mare decât prin aplicarea independentă a fiecărei soluţii
de recuperare prezentate anterior. În aceste condiţii, analiza eficienţei
recuperării se aplică ansamblului schemei de recuperare, scopul fiind
determinarea variantei optime de schemă complexă de recuperare.
Problemele care se pun în cazul schemelor complexe de recuperare sunt:
 repartiţia cantităţii totale de căldură între diferitele direcţii (soluţii)
de recuperare;
 optimizarea schemei complexe de recuperare;
 analiza tehnico-economică a ansamblului schemei de recuperare
complexă.

Tabelul 7.7. Elemente caracteristice ale soluţiilor de recuperare exterioară

Direcţia de Scopul recuperării Elemente caracteristice ale soluţiilor de
recuperare recuperare

105
 Termică – alimentarea cu căldură – prezintă un grad anual de recuperare înalt,
a proceselor tehnologice; datorită caracterului permanent la acestor
– încălzirea, ventilarea, consumuri;
condiţionarea incintelor – caracterul sezonier al acestor consumuri,
cu caracter tehnologic, face ca utilizarea căldurii în această direcţie
administrativ sau urban; să aibă o durată anuală de cel mult 2500 -
– prepararea apei calde 3000 ore/an, mult mai mică faţă de duratele
în scopuri menajere şi anuale de disponibilitate ale gazelor de
sanitare. ardere (5000 – 6000 ore/an, funcţie de
procesul tehnologic din care provin), ceea ce
determină un grad anual de recuperare redus;
– limitările de regim care apar sunt de natură
cantitativă, necesarul de căldură pentru
prepararea apei calde fiind mult mai mic
decât căldura conţinută de gaze, diferenţa
neputând fi recuperată;
Electrică – producerea energiei – recuperarea căldurii gazelor cu nivel termic
(Mecanică) electrice; ridicat se face în cazane recuperatoare
– producerea lucrului producătoare de abur, utilizat în turbine cu
mecanic. abur cu condensaţie pentru producerea
energiei electrice;
– în funcţie de calitatea gazelor, acestea se
pot folosi şi direct în turbine de detentă cu
gaze, pentru producerea lucrului mecanic;
– gradul anual de recuperare este afectat de
către limitările de regim, numai în măsura în
care apar restricţii în necesarul
electroenergetic ce trebuie asigurat;
Cogenerare – producere simultană de – aburul produs în cazanele recuperatoare
sau trigenerare căldură şi energie poate fi utilizat şi într-un ciclu combinat de
electrică sau căldură, cogenerare sau trigenerare;
energie electrică şi frig. – în cazul turbinelor de detentă
recuperatoare, gazele eşapate din turbine se
pot folosi şi pentru alimentarea cu căldură
şi/sau frig.

7.3.3. EFECTELE RECUPERĂRII RESURSELOR

ENERGETICE SECUNDARE

Printre cele mai eficiente metode de creştere a gradului de utilizare a

energiei consumate în procesele industriale poate fi amintită valorificarea
resurselor energetice secundare rezultate, în speţă a gazelor de ardere.
Efectele recuperării resurselor energetice secundare sunt de natură tehnică,
energetică, economică şi ecologică.[7.15]
a. Efecte tehnologice
Conceperea şi încadrarea unor instalaţii recuperatoare direct în fluxul
tehnologic contribuie la modernizarea schemelor generale ale proceselor

106
tehnologice. Astfel amplasarea de recuperatoare (pentru preîncălzirea
aerului, a combustibilului, a materialelor tehnologice) în cadrul proceselor
pirotehnologice din industria metalurgică, a materialelor de construcţii,
chimică, permit trecerea la tehnologii noi, performante, cu un înalt grad de
recuperare, cu productivităţi ridicate de obţinere a produsului finit. Prin
procedeele de recuperare, ca recircularea gazelor de ardere se măreşte durata
de viaţă a agregatelor tehnologice, diminuându-se solicitările termice la care
sunt supuse părţile componente. Efectele de natură tehnică sunt corelate şi
se regăsesc în cele de natură economică.
b. Efecte energetice
Efectele de natură energetică se cuantifică prin economia de
combustibil realizată prin recuperare.
Principalii indicatori energetici pe baza cărora se va aprecia eficienţa
energetică a soluţiei de recuperare sunt:
 echivalentul în combustibil al energiei economisite (economia de
combustibil, valoare absolută sau relativă) – se defineşte ca diferenţa
între consumul de combustibil înainte şi după recuperare;
 gradul total de recuperare – se defineşte ca raportul între căldura
efectiv recuperată, datorită restricţiilor termodinamice şi tehnico-
economice existente, şi căldura conţinută efectiv de către r.e.s.
c. Efecte economice
Sub aspect economic, efectele imediate sunt determinate în primul
rând de economia de energie realizată, în funcţie de direcţia în care s-a făcut
recuperarea, fie la nivelul producătorului energiei recuperate, fie la nivelul
beneficiarului acestuia. Astfel se reduc consumurile energetice la nivelul
conturului analizat (indiferent care este acesta), reducându-se implicit şi
aportul de combustibil clasic.
Reflectarea economică a reducerii consumurilor energetice, la nivelul
întreprinderilor sau a platformelor industriale, are loc prin reducerea
cheltuielilor de producţie aferente acestora, ceea ce în final determină
reducerea preţului de cost al produselor tehnologice. Efectul indirect,
menţionat anterior, respectiv reducerea apelului la energia primară, se
reflectă prin reducerea pierderilor energetice şi a consumurilor efective de
energie din etapa extracţiei şi a transportului combustibilului.
d. Efecte ecologice
O importanţă deosebită a recuperării resurselor energetice secundare,
o reprezintă efectele reflectate asupra mediului ambiant. Din diferite procese
industriale, rezultă gaze de ardere, care datorită cantităţii şi calităţii lor nu
pot fi evacuate ca atare în mediul ambiant.
Cea mai mare parte a acestora, datorită particularităţilor pe care le
prezintă: temperatură, compoziţie, presiune, pot constitui resurse energetice
secundare termice, combustibile sau de suprapresiune, ele fiind utilizate ca

107
atare şi în acelaşi timp neutralizate sub aspectul nocivităţii asupra mediului
ambiant.
Recuperarea gazelor de ardere rezultate din procesele industriale, ca
resurse energetice secundare de natură termică determină reducerea
sensibilă a emisiei de căldură în mediul ambiant, deci, reducerea efectului
de seră, care constituie în condiţiile puternicei industrializări cu care se
confruntă planeta, un pericol iminent de distrugere a echilibrului ecologic.
Există o categorie de resurse energetice secundare sub formă de gaze
de ardere, a căror recuperare este susţinută în primul rând de considerentele
ecologice şi apoi de cele energetice şi economice. Din această categorie fac
parte şi gazele de ardere rezultate din procesele industriei chimice,
metalurgice, materialelor de construcţii, care datorită substanţelor toxice
conţinute, prin interacţiune chimică cu aerul dar mai ales cu apa, pot
conduce la formarea unor substanţe toxice sau cu caracter coroziv asupra
însăşi a agregatelor tehnologice şi a tot ceea ce există pe o rază apreciabilă.
Prin normativele emise, legislaţia internaţională prevede principalele
categorii de poluanţi atmosferici, ai apei şi solului, efectele lor nocive
asupra mediului ambiant, conţinuturile limită admise, precum şi taxele
percepute în cazul depăşirii lor. Valorificarea energetică în limitele eficienţei
tehnico-economice a gazelor care rezultă din procesele industriale, poate
constitui o metodă de conservare a mediului ambiant.
Extracţia combustibililor clasici, în special a celor solizi cu exploatări
la suprafaţă prin decopertarea straturilor de pământ de deasupra, are efecte
negative asupra echilibrului ecologic. Din această cauză orice economie de
combustibil (inclusiv cel nuclear), realizată prin recuperare reprezintă o
reducere substanţială a apelului la resursele de energie primară, reducându-
se astfel efectele nocive asupra mediului ambiant.
Din punct de vedere ecologic, efectul implementării soluţiei de
recuperare propusă, poate fi cuantificat prin reducerea indicatorilor de
impact, comparativ cu soluţia de referinţă, iar din punct de vedere economic
efectele ecologice pot fi cuantificate prin ecotaxe.

BIBLIOGRAFIE
[7.1] World Energy Outlook, 2013.
[7.2] International Energy Agency (IEA). The Medium-Term
Renewable Energy Market Report, 2013.
[7.3] Virginia Câmpeanu, Sarmiza Pencea, Energiile regenerabile,
încotro?, Editura Universitară București, 2014, 205 pagini.
[7.4] Directiva 2009/28/EC a Parlamentulu European&Consiliului
privind energiile regenerabile:
https://ec.europa.eu/energy/en/topics/renewable-energy/renewable-energy-
directive.

108
 [7.5] Planul Național de Acțiune în domeniul Energiei din Surse
Regenerabile, 2010 :
http://www.minind.ro/pnaer/PNAER_29%20iunie_2010_final_Alx.pdf.
[7.6] Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020,
actualizată pentru perioada 2011-2020:
http://www.minind.ro/energie/STRATEGIA_energetica_actualizata.pdf.
[7.7] Site-ul Administrației Naționale de Meteorologie:
http://www.meteoromania.ro.
[7.8] Site-ul Companiei Naționale Transelectrica S.A. :
http://www.transelectrica.ro.
[7.9] Site-ul Companiei Naționale Hidroelectrica S.A.:
http://www.hidroelectrica.ro.
[7.10] Hotărârea de Guvern 1844/2005 privind utilizarea
biocombustibililor în România: www.gov.ro.
[7.11] Verzirgianni,G., Darie, G., Necula, H., Dumitrescu,
I.S.,Patrascu,R. , Minciuc, E., Malamatenios, Ch. ,K., Grepmeier, Popa, B.,
Marin, Al., Tiser, A., Otto, E., Pussak, M., Havelsky, V., Tiser,A., Fiiri, B.-
Energii regenerabile & eficienţa energetica. Ghid de instruire, Editura Nik
Vox, ISBN 978 – 973-8489-37 – 0, Bucureşti 2007.
[7.12] Pătrașcu R., Raducanu C., Ciucașu C. - Tehnologii complexe de
recuperare a caldurii in industrie, Editura PRINTECH, ISBN 973-9402-10-
0, Bucuresti, 1998, 112 pag.
[7.13] Raducanu C., Pătrașcu R. - Evaluarea eficientei energetice,
Editura AGIR, ISBN 973-720-074-8, Bucuresti, 2006, 125 pag.
[7.14] Pătraşcu R., Minciuc E., Analysis of energy efficiency of
external recuperation of heat from flue gasses from industrial processes,
University Politehnica of Bucharest,Scientific Bulletin Series C – Electrical
Engineering and Computer Science, vol. 75, nr. 3, 2013, ISSN (print):
2286-3540 / (online): 2286-3559, pp. 209-220, 2013.
[7.15] Pătraşcu R., Minciuc E., Complex analysis of recuperation of
energy potential of secondary energy resources (ser) in a defined contour,
Buletin Stiintific UPB, U.P.B. Sci. Bull., Series C, Vol. 74, Iss. 4, 2012, pag
294-306, ISSN 1454-234x.

8. ASPECTE LEGISLATIVE PRIVIND PROTECŢIA

MEDIULUI, ÎN CONTEXTUL DEZVOLTARII DURABILE

8.1. ARMONIZAREA LEGISLAŢIEI NAŢIONALE CU

CEA EUROPEANĂ PRIVIND PROTECŢIA MEDIULUI

109
 În tabelul 8.1 sunt sintetizate principalele acte legislative la nivelul
Uniunii Europene în patru domenii principale ale protecţiei mediului.

Tabelul 8.1. Legislaţie mediu (selecţie) UE- România

Domeniul Legislatie UE Legislatie România

Controlul poluării Regulamentul (CE) nr.166/2006 – registru HG nr. 140/2008 (MO
industriale european al emisiilor şi transferului de poluanţi nr.125/18.02.2008)
Regulamentul (CE) nr.66/2010 – eticheta UE HG nr. 661/2011 (MO
ecologică nr.477/06.07.2011)
OM nr. 2129/2011 (MO
nr.612/30.08.2011
Schimbări Regulamentul (CE) nr. 2216/2004 – sistem de OM nr. 1474/2007 (MO
climatice registre standardizat şi securizat în conformitate nr.680/05.10.2007)
cu Directiva 2003/87/CE
Regulamentul (CE) nr. 443/2009 – stabilirea HG nr. 90/2011 (MO nr.
standardelor de performanţă privind emisiile 104/09.02.2011)
pentru autoturismele noi
Regulamentul (UE) nr. 1193/2011 – OM nr. 1474/2007 (MO
comercializare a certificatelor de Emisii dupa nr.680/05.10.2007) OM
ianuarie 2013 nr.890/2009 (MO nr.
505/22.07.2009)
Managementul Regulamentul (CE) nr. 2150/2002 – statistici -
deşeurilor asupra deşeurilor
Regulamentul (UE) nr. 849/2010 – modificare a Proiect de HG
Regulamentului (CE) nr. 2150/2002 al
Parlamentului European şi al Consiliului
referitor la statisticile privind deşeurile
Substanţe Regulamentul (CE) nr. 850/2004 – poluanţii HG nr. 561/2008 (MO
periculoase organici persistenţi nr.417/03.06.2008)
Regulamentul (CE) nr. 1005/2009 – substanţele OG nr. 9/2011 (MO nr.
care diminuează stratul de ozon nr. 689/2008; 78/31.12.2011)
exportul şi importul de produse chimice
periculoase

8.2. OBIECTIVE PRIORITARE ALE ROMÂNIEI PE AXA

ENERGIE-MEDIU – 2020

Consiliul European a adoptat în luna iunie 2010 strategia energetică:

„Europa 2020 pentru o creştere inteligentă, durabilă şi favorabilă
incluziunii”. Obiectivele stabilite sunt ambiţioase atât în ceea ce priveşte
aspectele energetice dar şi cele aferente protecţiei mediului, având în vedere
schimbările climatice cu care se confruntă planeta.

110
 Astfel, priorităţile acestei strategii europene sunt:
 reducerea cu 20 % a emisiilor de gaze cu efect de seră;
 creşterea la 20 % din totalul surselor primare a ponderii energiei
având la bază energia regenerabilă;
 scăderea cu 20 % a consumului final de energie prin eficienţă
energetică.
Pe termen lung, până în anul 2050, obiectivele energetice corelate cu
cele de mediu sunt îndrăzneţe, şi anume reducerea cu 90-95 % a emisiilor de
CO2. Având în vedere că industria energetică, îndeosebi subsistemul
producerii energiei, este principalul răspunzător de acest fenomen, alaturi de
transporturi, obiectivul nu poate fi atins fără implementarea unor soluţii
tehnologice de captare şi stocare a CO2.
Alături de ţările Uniunii Europene (răspunzătoare de producerea a cca.
16 % din emisiile de CO2), în lupta pentru acest deziderat trebuie să se
alinieze şi SUA, Canada, China, India şi Africa de Sud, având în vedere că
cele trei din urmă „sunt cele mai vinovate” de producerea gazelor cu efect
de seră.
În România, pentru implementarea corectă a pachetului energie-
schimbări climatice trebuie avute în vedere următoarele:
 elaborarea unei strategii naţionale coerente cu privire la energia
verde, în vederea atingerii obiectivelor asumate de România pentru
perioada 2013-2020;
 instituţiile statului trebuie să fie pregătite pentru promovarea,
susţinerea, implementarea şi urmărirea unor programe energetice;
 este necesară crearea cadrului legal pentru asigurarea investiţiei
fondurilor obţinute din valorificarea certificatelor de CO2 pe piaţa
europeană în alte proiecte de mediu;
 derularea la nivel naţional a unor programe de calificare a forţei de
muncă destinate proiectării, realizării şi operării noilor tehnologii
destinate protecţiei mediului;
 asigurarea unui cadru legal simpliu şi eficient în vederea
implementarii pe piaţa românească de noi tehnologii care au ca scop
reducerea poluării mediului.
Printre obiectivele strategice ale României în domeniul energiei se
numără:
 creşterea eficienţei energetice;
 promovarea producerii energiei pe bază de resurse regenerabile;
 utilizarea raţională şi eficientă a resurselor energetice primare.
Pachetul energie-schimbări climatice – promovează soluţii şi
tehnologii pentru reducerea emisiilor de CO2.
Acte legislative privind protecţia mediului (selecţie) care sprijină
implementarea obiectivelor pachetului energie-schimbări climatice:

111
  Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 din 22.12.2005 (modificată de
OUG 114/2007 şi OUG 164/2008) – protecţia mediului;
 Hotărârea nr. 322/2005 din 14/04/2005 (modificarea şi
completarea HG nr. 541/2003) – limitarea emisiilor în aer ale
anumitor poluanţi proveniţi din instalaţii mari de ardere;
 Ordinul nr 833/2005 din 13.09.2005 – programul naţional de
reducere a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot şi pulberi
provenite din instalaţiile de ardere;
 Ordonanţa de urgenţă nr. 78/2000 din 16/06/2000 (completată şi
modificată de OUG 61/2003) – regimul deşeurilor;
 Ordonanţa de urgenţă nr. 16/2001 (r1) din 26/01/2001 (modificată
de OUG 61/2003) – gestionarea deşeurilor industriale reciclabile;
 Hotărârea nr. 878/2005 din 28/07/2005 (completată de OUG
70/2009) – accesul publicului la informaţia privind mediul;
 Lege nr. 107/1996 din 25/09/1996 – Legea apelor – Versiune
actualizată la data de 19/02/2010;
 Ordonanţa de urgenţă nr. 152/2005 din 10/11/2005 (completată de
Legea 84/2006) – prevenirea şi controlul integrat al poluării.

8.3. STRATEGII PENTRU DEZVOLTARE DURABILĂ

8.3.1. OBIECTIVELE STRATEGIEI PENTRU

DEZVOLTARE DURABILĂ A UNIUNII EUROPENE

Dezvoltarea durabilă a fost gândită ca o soluţie la criza ecologică

determinată de exploatarea intensă şi necontrolată a resurselor naturale
precum şi degradarea continuă a mediului ambiant, căutând în primul rând
soluţii pentru protejarea calităţii mediului înconjurător.[8.1] [8.2]
În prezent, conceptul s-a extins asupra calităţii vieţii prin repartizarea
bogăţiei între ţările dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate sau în curs de
dezvoltare, asigurarea unui trai decent populaţiei, acolo unde planeta pare
deja asfixiată de exploatarea excesivă a resurselor naturale, dar mai ales
transmiterea unei planete sănătoase generaţiilor viitoare. În acest sens
principalele obiective a Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a Uniunii
Europene sunt:
 limitarea schimbărilor climatice, a costurilor şi efectelor sale
negative pentru societate şi mediu;
 asigurarea că sistemul nostru de transport satisface nevoile
economice, sociale şi de mediu ale societăţii noastre, minimizând
impacturile sale nedorite asupra economiei, societăţii şi mediului;

112
  promovarea modelelor de producţie şi consum curate, durabile;
 îmbunătăţirea managementului şi evitarea supraexploatării resurselor
naturale, recunoscând valoarea serviciilor ecosistemelor;
 promovarea unei bune sănătăţi publice în mod echitabil şi
îmbunătăţirea protecţiei împotriva ameninţărilor asupra sănătăţii;
 crearea unei societăţi cu includere socială prin luarea în considerare
a solidarităţii între şi în cadrul generaţiilor, asigurarea securităţii şi
creşterea calităţii vieţii cetăţenilor ca o precondiţie pentru păstrarea
bunăstării individuale;
 promovarea dezvoltării durabile pe scară largă; asigurarea ca
politicile interne şi externe ale Uniunii Europene sunt în acord cu
dezvoltarea durabilă şi angajamentele internaţionale ale acesteia. [8.3]
[8.4]

8.3.2. STRATEGIA NAŢIONALĂ PENTRU DEZVOLTARE

DURABILĂ A ROMÂNIEI „ORIZONTURI 2013-2020-
2030”

Documentul (figura 8.1) urmează prescripţiile metodologice ale

Comisiei Europene şi reprezintă un proiect comun al Guvernului României,
prin Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, şi al Programului
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, prin Centrul Naţional pentru Dezvoltare
Durabilă. Strategia stabileşte obiective concrete pentru trecerea, într-un
interval de timp rezonabil şi realist, la un nou model de dezvoltare propriu
Uniunii Europene şi larg împărtăşit pe plan mondial – cel al dezvoltării
durabile, orientat spre îmbunătăţirea continuă a vieţii oamenilor şi a
relaţiilor dintre ei în armonie cu mediul natural. [8.5] [8.6]
Elaborarea Strategiei este rezultatul obligaţiei asumate de România în
calitate de stat membru al Uniunii Europene conform obiectivelor convenite
la nivel comunitar, în special cele statuate în Tratatul de aderare, în Strategia
Lisabona pentru creştere şi locuri de muncă şi în Strategia reînnoită a UE
pentru Dezvoltare Durabilă din 2006.

113
Figura 8.1. Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României „Orizonturi 2013–
2020–2030”

Obiective strategice ale României pe termen mediu şi lung :

 Orizont-2013: încorporarea organică a principiilor şi practicilor
dezvoltării durabile în ansamblul programelor şi politicilor publice ale
României;
 Orizont-2020: atingerea nivelului mediu actual al ţărilor Uniunii
Europene la principalii indicatori ai dezvoltării durabile;
 Orizont-2030: apropierea semnificativă a României de nivelul
mediu din acel an al ţărilor UE.
Direcţiile principale de acţiune, detaliate pe sectoare şi orizonturi de
timp sunt următoarele:
 corelarea raţională a obiectivelor de dezvoltare, inclusiv a
programelor investiţionale în profil inter-sectorial şi regional, cu
potenţialul şi capacitatea de susţinere a capitalului natural;
 modernizarea accelerată a sistemelor de educaţie şi formare
profesională, sănătate publică şi servicii sociale, ţinând seama de
evoluţiile demografice şi de impactul acestora pe piaţa muncii;
 folosirea generalizată a celor mai bune tehnologii existente, din
punct de vedere economic şi ecologic, în deciziile investiţionale;
introducerea fermă a criteriilor de eco-eficienţă în toate activităţile de
producţie şi servicii;
 anticiparea efectelor schimbărilor climatice şi elaborarea din timp a
unor planuri de măsuri pentru situaţii de criză generate de fenomene
naturale sau antropice;

114
  asigurarea securităţii şi siguranţei alimentare prin valorificarea
avantajelor comparative ale României, fără a face rabat de la
exigenţele privind menţinerea fertilităţii solului, conservarea
biodiversităţii şi protejarea mediului;
 identificarea unor surse suplimentare de finanţare pentru realizarea
unor proiecte şi programe de anvergură, în special în domeniile
infrastructurii, energiei, protecţiei mediului, siguranţei alimentare,
educaţiei, sănătăţii şi serviciilor sociale;
 protecţia şi punerea în valoare a patrimoniului cultural şi natural
naţional, racordarea la normele şi standardele europene privind
calitatea vieţii.

BIBLIOGRAFIE
[8.1] ***, Intelligent Energy for Europe, Programme 2003 – 2006,
COM 2002.
[8.2] * * Commission européenne, Stratégie de l’Union européenne en
faveur du développement durable, 2002.
[8.3] OECD, “Strategies for Sustainable Development: Practical
Guidance for Development, Cooperation”, Paris: OECD, 2001.
[8.4] Pallemaerts, M. et al., “Does the EU Sustainable Development
Strategy contribute to Environmental Policy Integration”, EPIGOV Paper
no. 9, februarie 2007.
[8.5] * * * Strategia de dezvoltare durabilă a UE şi a României în
perioada 2007-2013;
[8.6] * * * Strategia de dezvoltare durabilă a UE şi a României în
perioada 2013-2020-2030.
[8.7] www.mmediu.ro.
[8.8] Strategia de valorificare a surselor regenerabile de energie –
Monitorul oficial al României Partea I,Nr. 8 / 07.01.2004.
[8.9] Directiva 2001/77/EC", din 27 septembrie 2001, privind
„Promovarea energiei electrice produsă din surse regenerabile pe piaţa unică
de energie”.

115
 SOLUŢII ŞI PROVOCĂRI PENTRU UN VIITOR
DURABIL

De-a lungul istoriei, omenirea a avut multiple probleme de rezolvat.

Dar problema energiei a fost, este şi va fi problema centrală, de rezolvarea
căreia depinde funcţionarea şi dezvoltarea ulterioară a omenirii. Una dintre
cele mai mari provocări ale secolului XXI constă în asigurarea accesului
fiecărui cetăţean al planetei Pământ la energie curată (nonpoluantă), durabilă
şi la un cost rezonabil.
Complexitatea problemelor aferente sistemelor energetice, având în
vedere ansamblul subsistemelor componente: producerea, transportul,
conversia şi consumul energiei, a cunoscut o creştere spectaculoasă în
ultimile decenii, odată cu acutizarea problemelor globale de mediu,
schimbările climatice şi epuizarea rezervelor naturale.
În acest context obiectivul central al cooperării internaţionale în
domeniul energiei şi mediului este dezvoltarea durabilă.
Dezvoltarea durabilă alocă mediului ambiant, o poziţie centrală în
cadrul conceptului. Funcţiile mediului sunt considerate obiective prioritare,
acestea având contribuţii directe şi indirecte la calitatea vieţii sociale şi la
creşterea produsului naţional brut.
Prin dezvoltare durabilă trebuie înţeles un proces al dezvoltării
economice care va avea ca rezultat o îmbunătăţire a nivelului de viaţă al
omenirii, fără a se deteriora ecosistemul planetei noastre.
Aceasta înseamnă o folosire ordonată a resurselor naturale pentru ca
fiecare membru al omenirii sa aibă porţia sa de mediu curat, precum şi
obligaţia sa de a se strădui să îl îmbunătăţească pentru a asigura copiilor săi
o şansă mai bună decât a avut-o el însuşi.
Politica energetică durabilă maximizează bunăstarea omenirii pe
termen lung, simultan cu păstrarea unui echilibru dinamic între siguranţa în
alimentarea cu energie, competitivitatea serviciilor energetice şi protecţia
mediului.
Cadrul legislativ din domeniul protecţiei mediului are ca obiectiv
principal prevenirea şi reducerea poluării de orice natură, conservarea şi
păstrarea calităţii factorilor de mediu, gospodărirea responsabilă a resurselor
naturale şi evitarea supraexploatării, reconstrucţia ecologică a zonelor
afectate de poluarea produsă de activităţile antropice şi fenomenele naturale
distructive şi păstrarea unui echilibru între mediul natural şi calitatea vieţii.
În concluzie, viitorul aparţine promovării unui viitor durabil,
acţionându-se nemiljocit în domenii precum: evaluarea politicilor energetice
şi mediului ambiant, elaborarea de scenarii de politică în orice domeniu
corelate cu politicile de mediu, resurse şi tehnologii noi, accesul la energie

116
în zonele urbane, cadrul legislativ global corelat cu reglementările asupra
pieţei de energie şi elaborarea codurilor de bună practică.

117