2.

BETONUL

2.1. STRUCTURA BETONULUI

Betonul este un conglomerat cu structura eterogenă.
În proporţii de volum: - 60... 80% agregate naturale sau artificiale,
- 10... 15% ciment,
- 15... 20% apă,
- 2... 3% aer.
În procesul de durată al întăririi, structura suferă modificări, influenţate de:
- factorii de mediu (umidit. relativă, temp., contact cu substanţe agresive)
- modul de întreţinere şi exploatare al constr.
Betonul poate fi considerat un material bifazic, compus din agregatele înglobate în
mediul liant al pietrei de ciment (matricea sistemului).

Fig. 2.1 Secţiune şlefuită de beton

Agregatele sunt materiale în general inerte chimic, provenind din roci naturale de
carieră sau balastieră, sau obţinute pe cale artificială (granulit, zgură expandată). Ele pot fi
caracterizate prin granulozitate, prin raportul PIN (pietriş/nisip).
Determină densitatea aparentă (D.A.).
Betoanele uzuale sunt:
- betonul obişnuit sau greu, (agregate naturale grele), D.A. 2300...2500 kg/m3
- betonul uşor (agregate uşoare naturale sau artificiale), D.A. 1500...2000
3
kg/m .
Piatra de ciment este un pseudosolid, conţine fază solidă, vâscoasă, lichidă şi
gazoasă. Ea este formată din:
• produsele hidratării şi hidrolizei - formaţiuni cristaline şi geluri;
• nucleele nehidratate de ciment;
• apa legată chimic sau fizic şi apa liberă;
• porii capilari şi porii interstiţiali (porii de gel).
Raportul dintre volumul fazei cristaline şi volumul gelurilor, respectiv dintre
cimentul hidratat şi cel nehidratat, depinde de un complex de factori, cum ar fi:
- tipul cimentului (portland cu sau fără adausuri, hidrotehnic, cim. rezist. la sulfaţi),
- dozajul de ciment şi fineţea de măcinare, evoluţia în timp a procesului de întărire,
1
 - factori legaţi de prepararea şi punerea în operă a betonului (aditivii utilizaţi,
mijloacele de compactare, temperatura şi umiditatea mediului).
Suprafaţa totală a fazei solide creşte foarte mult în cursul hidratării.
Apa - legată chimic
- legată fizic
- liberă
Apa legată chimic din piatra de ciment, nu se pierde în cond. normale de temp.
Apa legată fizic, cu un grad de mobilitate redus, se află în porii interstiţiali (formaţi
între cristalitele gelurilor), sub forma unor pelicule având dimensiunile a câtorva molecule
de apă. Variaţia grosimii acestor pelicule de apă adsorbită pe suprafaţa gelurilor poate cauza
forţe de atracţie sau de respingere între particulele pietrei de ciment.
Apa de consistenţă normală, necesară hidratării complete a cimentului, corespunde
unui raport apă/ciment de circa 0,25...0,30; din considerentul asigurării unei bune
lucrabilităţi, cantitatea de apă introdusă la prepararea betonului este mai mare decât cea
necesară pentru hidratarea cimentului, utilizându-se în mod curent rapoarte A/C > 0,4.
Apa liberă, surplusul de apă, se poate pierde prin evaporare, sau poate fi antrenată
către nucleele nehidratate de ciment. Se formează astfel reţele de pori de dimensiuni
capilare, care comunică între ele, respectiv cu exteriorul. Dacă umiditatea mediului se
schimbă, cantitatea de apă care udă pereţii porilor se modifică pentru restabilirea
echilibrului. Asupra pereţilor porilor se exercită astfel presiuni normale de compresiune de
mărime variabilă.
Aerul se localizează în:
- porii capilari
- porii interstiţiali ai gelului
- goluri de diferite dimensiuni, formate: - la prepararea betonului
- în timpul turnării şi întăririii.
Cauzele sunt:
 separarea apei suplimentare din pasta de ciment,
 antrenarea aerului în timpul amestecării,
 sedimentarea granulelor după turnare sau
 starea internă de tensiune dintre componenţii având proprietăţi
diferite.
Aerul antrenat la amestecarea betonului proaspăt formează pori care nu comunică
între ei şi au dimensiuni mai mari decât ale porilor capilari, neinfluenţând direct
proprietăţile de deformare ale betonului.
O mare parte a golurilor se formează în timpul turnării şi compactării betonului, prin
sedimentarea (tasarea) granulelor mai grele sub agregatele mari; apa liberă în exces se adună
deasupra, eliberând sub formă de bule aerul de amestecare.
Această structură explică anumite proprietăţi ale betonului:
- rezistenţa betonului
- aderenţa dintre beton şi armătură depinde, printre altele, de direcţia
solicitării faţă de direcţia de turnare a betonului.
În urma unei tehnologii necorespunzătoare de punere în operă, se pot forma şi goluri
de dimensiuni mai mari, de ordinul centimetrilor (caverne).
2
 În masa betonului se formează şi microfisuri, ca urmare a stării interne de tensiune,
creată de reţeaua de agregate care se opune contracţiei pietrei de ciment.
Aceste microfisuri pot să apară:
- la suprafaţa de contact agregat - piatră de ciment (microfisurile de aderenţă),
- în interiorul pietrei de ciment
- în interiorul agregatului.
Microfisurile iniţiale constituie motivul de bază al degradării structurii betonului sub
efectul încărcărilor, dezvoltarea lor ducând la ruperea betonului.
Legatura existentă între porii acestei structuri permeabile, face posibilă circulaţia
apei în masa betonului, oricare ar fi vârsta acestuia.
Proporţia dintre componentele pietrei de ciment se modifică în timp, datorită:
- continuării procesului de hidratare şi hidroliză,
- reducerii cantităţii de apă,
- creşterii volumului de goluri (fig. 2.2).

Fig. 2.2 Modificarea volumului fazelor din piatra de ciment

Proprietăţile betonului întărit depind atât de componenţii lui, cât şi de caracteristicile

prezentate de interfaţa agregat - piatră de ciment, adică de:
• forţele de legătură (aderenţă) dintre agregate şi piatra de ciment;
• prezenţa porilor, a unor microfisuri iniţiale de contracţie sau a golurilor de
sedimentare de sub agregate, care constituie discontinuităţi în masa betonului (defecte de
structură).
Proprietăţile însumate ale componenţilor inerţi (agregate şi nuclee nehidratate de
ciment) şi activi (produse de hidratare) determină:
- densitatea aparentă,
- porozitatea,
- coeficientul de dilatare termică.
Caracteristicile prezentate de interfaţa componenţilor inerţi şi activi determină:
- valorile rezistenţelor la diferite solicitări,
- valorile modurilor de deformaţie,
- valoarea deformaţiei de curgere lentă etc.

2.2. REZISTENŢELE BETONULUI

3
 Analiza comportării sub efectul acţiunilor se poate aborda la diferite nivele:
• nivelul structurii în ansamblu;
• nivelul elementelor de rezistenţă care compun structura;
• nivelul materialelor componente ale elementelor de rezistenţă.
Al treilea nivel este baza pe care se clădeşte studiul la nivelele superioare şi se referă
în principal la proprietăţile fizico-mecanice ale materialelor. în cazul de faţă ale betonului.
Acest nivel se poate subdivide în:
 nivelul macroscopic sau ingineresc – bet. e consid. un corp omogen şi continuu;
 nivelul structural – bet. este tratat ca un sist. bifazic, format din agregate şi
piatră de ciment, legate prin aderenţă; nemaifiind valab. ipoteza omogenităţii;
 nivelul atomilor - nu mai este valabilă nici ipoteza continuităţii.
Calculul clasic al elementelor structurale se referă de obicei la nivelul ingineresc.
Comportarea betonului se modelează la nivel structural, de exemplu, cu metoda
elementelor finite. Modelarea se poate face atât în ipoteza ideală a răspunsului elastic, cât şi
în ipoteza comportării inelastice.

2.2.1. Ruperea betonului

Ruperea betonului, material cu o structură eterogenă, este influenţată de:
- rezistenţele materialelor componente,
- cât şi de legătura existentă între ele.
- este cauzată de distrugerea legăturilor dintre componentele betonului.
Explicarea fenomenelor care însoţesc ruperea betonului se bazează pe concluziile
cercetărilor experimentale, efectuate pe probe din beton supuse la diferite solicitări.
Solicitările influenţează rezistenţele betonului prin următoarele caracteristici:
• starea de eforturi creată: solicitare mono-, bi- sau triaxială;
• modul de aplicare al acţiunilor:
-acţiuni statice, cu intensit. const. în timp, monoton crescăt. sau cu variaţii lente în timp;
-acţiuni dinamice, cu intensit. variab., în timp scurt, alternând ciclic între o valoare maximă
şi una minimă într-o perioadă îndelungată, sau aplicate sub formă de şocuri;
• durata de acţiune:
-solicitări de scurtă durată (timp de acţiune sub o oră);
-solicitări de lungă durată (acţionează mai mult de o oră).

2.2.1.1. Ruperea betonului la compresiune sub efectul încărcării de scurtă durată

Probele din beton (prismă, cilindru sau cub), sunt încercate la compresiune
monoaxială prin aplicarea unei forţe statice crescătoare de scurtă durată.
Ruperea betonului la compresiune axială se produce prin decoeziune, când se atinge
def. specifică max. de întindere perpendicular pe direcţia acţiunii. Ruperea are un caracter
treptat: - începând cu dezvoltarea microfisurilor de aderenţă,
- continuând cu propagarea şi apoi generalizarea lor în masa betonului (apar
fisuri orientate paralel cu direcţia de acţiune a forţei)
- şi în final se produce decoeziunea laterală a betonului.
Pe parcursul încărcării probei, se măs. - deformaţiile longit. de compresiune εb
4
 - def. transv. de întindere εt , ceea ce permite
urmărirea variaţiei volumului şi a coeficientului def. transversale ν (coeficientul lui
Poisson), dat de relaţia: ν = −ε t / ε b (2.1)
Corelaţia σ − ε pentru prisma comprimată axial este prezentată în figura 2.4.
În continuare se prezintă analiza structurală a ruperii unei probe prismatice (fig.
2.3a). Dacă se consideră volumul probei înainte de încărcare Vinit = ha2, pentru o etapă
oarecare, în urma deformaţiilor suferite şi ţinând seama de expresia coeficientului lui
Poisson, volumul este:
V = (1 − εb ) (1 + ε t ) (1 + ε t ) ha 2 (2.2)
V = (1 − ε b ) (1 − ν ε b ) (1 − ν ε b ) ha = [1 − ε b (1 − 2ν)] ha = Vinit − ∆V (2.3)
2 2

Pe parcursul încărcării, εb creşte de la 0 la circa 2 mm/m. Coeficientul lui Poisson, o

caracteristică a comportării elastice, are valorile 0,15...0,20 pentru betonul comprimat.
Dacă produsul εb (1 − 2ν) este pozitiv, volumul probei scade, iar dacă este negativ, volumul
creşte. După cum se observă, acest lucru se produce dacă 2 ν >l,0, deci pentru valori ale
coeficientului lui Poisson ce depăşesc domeniul elastic.

Fig. 2.3 Ruperea la compresiune

În funcţie de tipul predominant de deformaţii şi de mărimea eforturilor unitare, se

disting trei etape.
• Faza de comportare elastică, pentru 0 < σ b ≤ R 0 . Vol. prismei scade liniar, datorită
închiderii porilor şi a microfisurilor perpendiculare pe direcţia de acţiune a forţei (fig. 2.5,
zona 1), deci compactitatea probei creşte pe direcţie longit.. Deformaţiile specifice de
compresiune sunt în cea mai mare parte elastice. în această fază apar şi def. plastice,
deoarece pe măsura creşterii încărcării, microfis. de aderenţă existente, orientate după
direcţia forţei, încep să se propage treptat pe lângă agregate şi să se deschidă. Aceste def. au
însă valori neglijabile comparativ cu def. elastice. Coef. lui Poisson este ct., ν = 0,15.. .0,2.

5
 Fig. 2.4 Curba σ − ε a betonului supus Fig. 2.5 Variaţia volumului prismei
la compresiune comprimate

Val. efortului unitar normal de compres. până la care se poate admite comportarea
elastică a bet., deci fără modificări structurale, se numeşte rezistenţă la microfisurare Ro.
Depinde de calitatea bet., fiind procentual mai mică pentru betoanele de calitate mai slabă:
R0 = (0,3...0,15)Rpr (2.4)
• Faza de comportare elastico-plastică, pentru R 0 < σb ≤ R c r .Volumul bet. Scade
(lent), deoarece tendinţa de îndesare a betonului pe direcţia de încărcare este mai pronunţată
decât tendinţa de afânare prin umflare laterală. (fig. 2.5, zona 2).
Microfis. de aderenţă se deschid şi se propagă în punţile de ciment dintre agregate,
datorită depăşirii rezistenţei la întindere a pietrei de ciment (fig.2.3b). Fisurile de mică
deschidere sunt izolate, nu străbat epruveta de la un capăt la altul şi sunt orientate paralel cu
direcţia de acţiune a încărcării. Microfisurarea bet. este începutul procesului de rupere,
deoarece def. ireversibile produse astfel, de tipul celor plastice, au valori semnificative. Def.
transv. în aceasta etapă cuprinde, pe lângă deformaţiile specifice de întindere ale betonului,
deschiderile microfisurilor intersectate pe direcţia de măsurare. în consecinţă, raportul
ε t / ε b , determinat cu relaţia 2.1, creşte din ce în ce mai mult, depăşind valoarea reală a
coeficientului lui Poisson, corespunzătoare comportării elastice.
Volumul epruvetei atinge minimul pentru valoarea teoretică maximă ν = 0.5 .
Efortul unitar normal de compresiune corespunzător are valoarea σb = R c r , R c r este rezist.
critică a bet., depăşirea ei conduce la declanşarea rapidă a ruperii. Dacă efortul unitar
σb < R c r , deşi s-au produs deformaţii ireversibile, în beton nu s-a atins un nivel critic al
degradărilor.
R c r = (0,85 ... 0,95 ) R p r (2.5)
• Faza finală de rupere, pentru c r R < σb ≤ R p r . Volumul bet. creşte rapid (tendinţa

de afânare) (fig.2.5, zona 3). Microfis. şi fisurile de dimensiuni reduse, se unesc în fisuri
longit. care străbat toată prisma, fragmentând-o (fig.2.3c). în această fază, predomină def.
plastice şi în beton se atinge un nivel critic al degradărilor.
Val. max. a ef. unitar de compres., pt. care def. specifice longit. εb c sunt de aprox.
0
2 /00, defineşte rezist. prismatică la compresiune sub încărcări statice de scurtă durată:
R pr = σ (2.6)
b m a x2,0 / 0 0

6
 Deformarea epruvetei se produce în continuare, cu scăderea ef. unitar de compres.,
până la atingerea def. specifice max. de compres., εbu (ramura descendentă σb − ε b ), când
are loc ruperea, cu aspect de zdrobire. De fapt, def. specifice de compres. măsurate după
depăşirea limitei Rpr sunt pseudoplastice, cuprinzând şi deschiderile microfisurilor.
Analiza suprafeţelor de rupere arată că acestea trec prin piatra de ciment, pe lângă
agregate sau prin agregatele de calitate mai slabă.
Prisma încercată la compresiune prin şoc se rupe la valori de până la 1,8 Rpr din
cauză că def. plastice nu au timp să se dezvolte. Dacă şocul produce eforturi egale cu
rezistenţa prismatică sub încărcarea de scurtă durată, epruveta nu se rupe şi permite
repetarea şocurilor în câteva cicluri, până ce procesul de degradare descris mai sus duce la
rupere, cu condiţia ca încărcarea să aibă o intensitate din ce în ce mai mică. Această situaţie
poate să apară în construcţiile din beton armat supuse la acţiuni reprezentate de un număr
relativ redus de cicluri aplicate impulsiv.
În cazul încărcărilor statice de lungă durată, procesul de rupere este influenţat de
apariţia fenomenului de oboseală statică, determinând scăderea rezistenţei de rupere până la
nivelul rezistenţei prismatice de durată. Rezistenţa prismatică de durată coincide practic cu
rezistenţa critică dată de relaţia (2.5): R p r ,d = R c r = (0,85 ... 0,95 ) R p r .
Această scădere a rez. se poate explica prin faptul că încărcările de lungă durată
favorizează dezvoltarea degradărilor structurale ireversibile, datorate deformaţiilor plastice.

2.2.1.2. Ruperea betonului la întindere

În cazul solicitării unei prisme din bet. la întindere axială (fig. 2.6a), def. specifice de
întindere se dezvoltă pe direcţia de acţiune a încărcării, fiind mai evident caracterul de
rupere prin smulgere. Afânarea bet. apare chiar de la începutul încărcării prismei, prin
propagarea microfisurilor de aderenţă perpendiculare pe direcţia forţei de întindere, spre
deosebire de compresiune, unde la început volumul epruvetei scade.
Ruperea bet. la întindere este influenţată mai puternic de discontinuităţile existente în
masa betonului decât ruperea la compres. Microfisurile sau porii din masa pietrei de ciment
cauzează concentrări de eforturi la capetele lor (fig. 2.6b). Valoarea ef. unitare normale în
aceste zone este de 2... 3 ori mai mare decât valoarea medie în cazul unei distribuţii
uniforme pe secţiune. După depăşirea locală a rezist. la întindere, apar microfisuri lângă
goluri, care se deschid relativ rapid. Ruperea se produce:
- la valori reduse ale ef. unitar, rezist. la înt. e de 10...20 de ori< rezist. la compres.
- se produce printr-o singură fisură de separare a epruvetei, perpendiculară pe
direcţia întinderii şi formata în secţiunea cea mai slabă.
- supraf. de rupere trece prin piatra de ciment, prin agregatele mai slabe sau pe lângă
agregate, la interfaţa dintre granule şi piatra de ciment.
Curba σ − ε (figura 2. 7) pentru bet. întins axial are o ramură ascendentă, până la
atingerea rezistenţei la întindere Rt, când def. specifică de întindere este de aproximativ
0,10/00; ramura descendentă corespunde creşterii deformaţiilor, însoţită de scăderea rapidă a
efortului unitar de întindere. Până la atingerea valorii maxime a ef. unitar de înt., în element
se dezvoltă microfisuri în toată masa lui, dacă însă într-o secţiune este atinsă rezistenţa la
întindere, toate deformaţiile se concentrează în această zonă, iar restul microfisurilor nu se
mai dezvoltă sau chiar se închid.
7
 Fig. 2.6 Ruperea betonului la întindere Fig. 2.7 Curba σ − ε a betonului
supus la întindere

O particularitate a comportării la întindere este deci localizarea deformaţiilor în zona

de rupere, în timp ce restul materialului se descarcă. Ramura ascendentă a diagramei
σb t − εt poate fi considerată liniară, deci descriind o comportare elastică, iar ramura
descendentă reprezintă de fapt o falsă deformaţie specifică, egală cu deschiderea fisurii în
zona de rupere.

2.2.1.3. Ruperea betonului la forfecare

Solicitarea de tăiere este foarte frecventă, însoţind de obicei încovoierea sau
compresiunea excentrică. În elementele din beton armat apare deci situaţia în care betonul
este supus la forfecare.
Pentru o grindă de beton încovoiată, înainte de fisurarea betonului întins, starea de
eforturi unitare pe înălţimea secţiunii transversale este cea corespunzătoare unui material
elastic (fig. 2.8a).
La nivelul axe neutre, unde σ = 0 şi τ = τmax , solicitarea este de tăiere pură (fig.2.8b).
Reprezentarea grafică a stării de tensiune pentru tăierea pură prin cercul lui Mohr este dată
în figura 2.8c. Ruperea la forfecare se produce teoretic dacă efortul unitar tangenţial maxim
τ max = σ1 = σ 2 atinge valoarea rezistenţei de forfecare Rf . Eforturile unitare principale σ1 şi
σ2 tind spre valorile rezistenţei la întindere Rt, respectiv de compresiune Rc.
Mărimea rezistenţei la forfecare este situată între cele două valori de mai jos
Rt < Rf << Rc (2.7)
însă ruperea se va produce datorită atingerii unei valori a efortului unitar apropiată de
rezistenţa la întindere, prin fisurarea după diagonala (2), fără să fie obţinută rezistenţa la
forfecare (fig. 2.8c). Această comportare constituie motivul pentru care determinarea
practică a rezistenţei la forfecare este dificilă.

8
 Fig. 2.8 Ruperea betonului la forfecare
Pe probe având forme speciale, care permit evitarea ruperii datorită eforturilor unitare
principale de întindere, s-au obţinut următoarele valori ale rezistenţei la forfecare:
Rf = 2Rt = (0,2...0,25) Rc (2.8)
Dacă asupra elementului acţionează şi o forţă axială, aceasta modifică orientarea şi
mărimea eforturilor unitare principale prezentată în figura 2.8; prezenţa unei forţe axiale de
compresiune scade valoarea efortului unitar principal de întindere şi măreşte efortul unitar
principal de compresiune. În consecinţă, rezistenţa la întindere este atinsă mai târziu, ceea
ce convenţional, în calculele practice, se echivalează printr-o valoare mărită a rezistenţei de
calcul la întindere. Această situaţie se întâlneşte în cazul elementelor structurale liniare de
beton armat comprimate excentric, la verificarea în secţiuni înclinate (pct. 7.2 şi 7.3).
Evident, dacă forţa axială este de întindere, rezistenţa la tăiere scade.
Pentru practica de proiectare, modul de rupere la forfecare determină dispunerea
armăturilor specifice, denumite transversale sau de tăiere, în afara celor dispuse pentru
preluarea întinderilor (sau compresiunilor) din secţiunile normale, denumite armături
longitudinale.

2.2.1.4. Ruperea betonului la torsiune

Pentru materiale casante de tipul betonului, ruperea la torsiune se produce sub
acţiunea eforturilor unitare principale de întindere, ca şi în cazul forfecării.
Torsiunea pură este rar întâlnită în elementele structurale, deoarece acţiunile care
produc moment de torsiune produc de regulă şi moment încovoietor, forţă tăietoare şi forţă
axială.
Starea de torsiune pură se poate pune în evidenţă în cazul barelor răsucite din beton
cu secţiune circulară sau inelară. Înainte de fisurarea betonului, efortul unitar tangenţial τ
este maxim şi constant pe mantaua cilindrului şi nul în axul lui (fig. 2.9a). În lungul
9
generatoarei cilindrului, efortul unitar tangenţial produce eforturile unitare principale σ1 şi
σ2 , având valorile:
σ1 , σ2 = ±τmax = M t / Wt e (2.9)
în care:
Mt este momentul de torsiune;
Wte - modulul de rezistenţă la torsiune în stadiul elastic.

Fig. 2.9 Ruperea betonului la torsiune

Având în vedere valoarea mică a rezistenţei la întindere a betonului, comportarea
elastică nu are importanţă practică, deoarece este repede depăşită.
Când eforturile unitare principale de întindere σ1 cresc, încep să se dezvolte
deformaţii plastice care duc la curbarea diagramei τ . Teoretic, ruperea se produce dacă
întreaga secţiune este plasticizată, adică atunci când efortul unitar tangenţial are valoarea
constantă şi egală cu Rt (fig. 2. 9a). Secţiunea de rupere este înclinată la 450 faţă de axul
barei, având formă de „fluier”.
Pentru bare cu secţiunea dreptunghiulară, secţiunile transversale nu rămân plane după
deformare, iar τ nu variază liniar pe contur; ruperea se produce în secţiuni strâmbe
(fig.2.9b).
Dacă se admite că în momentul ruperii betonul este complet plasticizat, rezultă:
σ1 = τmax = R t = M t / Wt p (2.10)
în care Wtp este modulul de rezistenţă la torsiune, calculat ca pentru un corp ideal plastic.
Pentru secţiunea dreptunghiulară, Wtp se determină din analogia "grămezii de nisip"
cu taluz 1:1; Wtp = 2V, în care V este volumul corpului astfel format (fig. 2.9b):
1 2  b
Wt p = b h 3 −  (2.11)
6  h
unde b, h sunt dimensiunea minimă, respectiv maximă a secţiunii transversale, indiferent de
orientarea laturilor.

2.2.1.5 Ruperea betonului la solicitări statice bi- şi triaxiale

10
 Starea de eforturi monoaxială este rar întâlnită în elementele structurale; în
majoritatea cazurilor încărcările direct aplicate, deformaţiile împiedicate, sau dispunerea
armăturilor provoacă o stare de eforturi bi- sau triaxială, deci plană sau spaţială.
În elementele de beton armat, după fisurarea betonului se formează zone delimitate
de fisuri, supuse preponderent la compresiune monoaxială. În calcule, aceste zone pot fi
modelate ca diagonale comprimate (biele), în timp ce întinderile sunt preluate de armăturile
care traversează fisurile, lucrând ca nişte tiranţi. Acest tip de modelare a elementelor din
beton armat a primit în ultimul timp o largă utilizare (vezi cap. 9)
Starea de eforturi biaxială
Starea de tensiune biaxială dintr-un punct, produsă de eforturile unitare normale
σx , σy şi tangenţiale τxy = τyx , se poate studia prin intermediul eforturilor unitare principale
σ1 şi σ2 , date de relaţia:
2
σx + σy  σx − σy 
σ1 , σ 2 = ±   + τ 2xy
2  2 
în care σ1 şi σ2 au orientarea dată de α1 , respectiv α 2 = α1 + 90 0 , definite de
tg 2α = 2τ xy / ( σ x − σ y ). .
În faţetele principale, eforturile unitare tangenţiale sunt evident nule.
Raportul dintre valoarea eforturilor unitare principale σ1 şi σ2 , pentru care se
produce ruperea betonului, poate fi descris pe baza unor criterii de rupere.
În cazul general al elementelor de suprafaţă de tipul dalelor, al plăcilor curbe subţiri,
al grinzilor pereţi, încărcările produc solicitări biaxiale; σ1 şi σ2 pot avea acelaşi semn sau
semne diferite, astfel încât sunt posibile următoarele combinaţii: compresiune-compresiune;
întindere-întindere; compresiune-întindere.
În figura 2.10 este prezentat criteriul de rupere pentru solicitarea biaxială de
compresiune şi întindere, dedus pe baza experimentărilor efectuate.
Pătratul desenat cu linie punctată reprezintă situaţia de referinţă: σ1, 2 / R c = 1,0 pentru
compresiunea axială şi σ1, 2 / R c = −0,1 pentru întinderea axială, admiţând Rt = 0,1 Rc.
Se remarcă devierile faţă de pătrat, cauzate de influenţa reciprocă a eforturilor unitare
principale σ1 şi σ2 , prin semnul şi raportul lor σ1 / σ2 .
• Domeniul , compresiune-compresiune
În cazul compresiunii biaxiale rezistenţa creşte comparativ cu valoarea obţinută
pentru solicitarea monoaxială Rc, din cauză că deformaţiile transversale de umflare sunt
împiedicate pe două direcţii, fiind libere numai perpendicular pe planul încărcării (planul
σ1 − σ2 ).
Rezistenţa maximă la compresiune biaxială se obţine pentru σ1 = 0,5σ2 (sau
σ2 = 0,5σ1 ) , având valoarea aproximativă:
R c biaxial =1,25 R c (2.12)
În acest caz, ruperea se produce prin lunecare, suprafeţele de rupere având o înclinare
de 18... 270 faţă de planul încărcării.
În proiectare nu se ţine seama de obicei de creşterea rezistenţei la compresiune
datorită stării de eforturi biaxială, lucrându-se acoperitor cu rezistenţa monoaxială. În cazul
unui calcul mai exact, se ia în considerare interacţiunea eforturilor unitare produse pe
direcţiile principale.
11
• Domeniul , întindere-întindere
Întinderea biaxială se caracterizează prin faptul că nu se atinge valoarea rezistenţei la
întindere monoaxială, scăderea rezistenţei fiind însă relativ mică. Ruperea se produce prin
smulgere, într-o secţiune perpendiculară pe direcţia efortului unitar principal mai mare.
• Domeniile  şi , compresiune-întindere
Deformaţiile provocate de întindere au aceeaşi direcţie ca şi umflarea transversală ce
însoţeşte compresiunea, accelerând microfisurarea betonului.
Rezistenţa la compresiune scade în consecinţă de la valoarea R c la valoarea Rt, în
funcţie de raportul σ1 / σ2 .
Ruperea se poate produce prin lunecare ca în cazul compresiunii biaxiale, sau prin
smulgere, ca la întinderea biaxială, în funcţie de σ1 / σ2 .
Încovoierea simplă este un caz particular al stării plane de eforturi, deoarece
eforturile unitare normale σx sunt însoţite de eforturile tangenţiale τ , iar σy = 0
(compresiune cu forfecare).

Fig. 2. 10 Rezistenţa betonului la solicitarea biaxială

În figura 2.11 se dau situaţiile limită pentru valorile eforturilor unitare principale:
cercul  reprezintă întinderea axială ( σ 1 = R t , σ 2 = 0) iar cercul  compresiunea axială
( σ 1 = 0, σ 2 = R c ) . Cercul  corespunde tăierii pure ( σ 1 = R t , σ 2 = − R t ) . Cercul  cu raza
(Rt+Rc/2)/2 taie axa τ la valoarea 0,707 R c R t , ceea ce corespunde valorilor
experimentale ale rezistenţei la forfecare, cu τmax = 0,22 R c , dacă Rt = 0,1Rc.

12
 Fig. 2.11 Criteriul curbei intrinseci al lui Mohr pentru încovoiere

Conform criteriului lui Mohr, ruperea are loc dacă cercul lui Mohr, exprimând starea
de eforturi unitare normale şi tangenţiale într-un punct al materialului, devine tangent la
curba intrinsecă. Curba intrinsecă a betonului poate fi construită ca o înfăşurătoare a
cercurilor limită. Curba intrinsecă depinde de calitatea betonului şi se poate considera în
mod simplificat o parabolă.
Starea de eforturi triaxială
Solicitarea triaxială poate să apară în elementele precomprimate după trei direcţii, în
stâlpii fretaţi, în zonele de ancoraj ale armăturilor pretensionate, în elementele masive de
tipul culeelor de pod, în cazul barajelor etc. Datorită împiedicării deformaţiilor de umflare
transversală după trei direcţii, procesul de acumulare şi dezvoltare a microfisurilor este
întârziat şi ruperea se produce la valori ale eforturilor unitare mult mai mari decât în cazul
compresiunii monoaxiale.
În zona comprimată a elementelor liniare din beton armat supuse la încovoiere cu sau
fără forţă axială, etrierii împiedică umflarea laterală a betonului din interiorul lor (fig. 2.12).
În acest caz, eforturile unitare de compresiune pe o direcţie şi deformaţiile împiedicate după
celelalte direcţii provoacă o stare de solicitare triaxială. Această stare de tensiuni, obţinută
printr-o armare corespunzătoare, se numeşte confinare şi produce creşterea rezistenţei
betonului comprimat şi a deformaţiilor specifice ultime, sporind astfel ductilitatea
elementului (fig. 2.33).

Fig. 2.12 Împiedicarea deformaţiilor transversale de către etrieri – confinarea

betonului comprimat

13
 Încercările efectuate la compresiune triaxială au arătat că rezistenţa creşte cel mai
mult în cazul compresiunii uniforme, când σ1 = σ 2 = σ3 , citându-se în literatura de
specialitate şi creşteri de până la 6 - 7 ori faţă de rezistenţa monoaxială Rc.
Ruperea se produce prin lunecare după planurile în care efortul tangenţial este
maxim.
Dacă cel puţin una din componentele solicitării este întindere, se constată că
suprafaţa de rupere se aseamănă cu cea corespunzătoare stării de solicitare plană.
De obicei, sporurile de rezistenţă produse de compresiunea triaxială nu se iau în
considerare în calcule, decât în cazul elementelor solicitate la compresiune locală (pentru
betonul simplu, respectiv pentru betonul precomprimat, sub ancoraje).

2.2.1.6 Ruperea betonului la oboseală

În cazul încărcărilor dinamice, repetate ciclic de foarte multe ori, fazele ruperii sunt
aceleaşi ca în cazul încărcărilor de scurtă durată, însă cu scăderea rezistenţelor şi
dezvoltarea unor deformaţii remanente importante.
Încărcările şi descărcările repetate duc la accelerarea procesului de microfisurare şi
de unificare a microfisurilor în fisuri, instalându-se fenomenul de oboseală dinamică.
Sub efectul încărcărilor repetate, variaţia eforturilor unitare în timp poate fi
reprezentată prin sinusoide, caracterizate prin valoarea maximă σb max , prin amplitudinea
relativă a ciclului ( σb max − σb min ) / σb max , prin coeficientul de asimetrie a ciclului
ρb = σb min / σb max şi prin numărul de cicluri n (fig. 2.13a).

Fig. 2.13 Ruperea betonului la oboseală

14
 Fenomenul de scădere a rezistenţei sub efectul unui număr mare de cicluri repetate se
poate ilustra prin curba lui Wohler, sau curba de durabilitate la încărcări repetate,
determinată iniţial pentru oţel, dar valabilă şi pentru beton (fig. 2.13b). Rezistenţa betonului
scade odată cu creşterea numărului de cicluri, n = 1 definind rezistenţa la solicitarea statică
de scurtă durată. Curba tinde către o asimptotă, reprezentând valoarea efortului unitar la
care nu se produce ruperea pentru un anumit număr de cicluri; această valoare este practic
egală cu rezistenţa la microfisurare R0 şi în calcule este denumită convenţional rezistenţa la
oboseală a betonului.
Cercetările au arătat că scăderea rezistenţei la oboseală nu depinde numai de valoarea
efortului unitar maxim, ci şi de diferenţa de eforturi unitare ∆σ . În figura 2.14 este
reprezentat ansamblul limitelor ∆σ pentru care nu se produce ruperea.
În concluzie, ruperea betonului se produce prin decoeziune sub efectul eforturilor
unitare principale de întindere, când acestea ating valoarea rezistenţei la întindere, indiferent
de tipul de solicitare. Ruperea are un caracter treptat, fiind rezultatul acumulării unei
cantităţi critice de degradări, sub formă de microfisuri, apoi de fisuri.
În toate cazurile de solicitare statică de scurtă durată, se poate considera o comportare
elastică până la valori ale eforturilor unitare egale cu aproximativ jumătate din rezistenţa la

Fig. 2.14 Diagrama lui Goodman pentru determinarea limitelor

eforturilor unitare la oboseală

compresiune sau la întindere - rezistenţele de microfisurare. După depăşirea acestor valori,

comportarea este elastico-plastică, datorită apariţiei şi dezvoltării deformaţiilor ireversibile,
plastice, prin microfisurarea betonului; la rupere sunt predominante deformaţiile plastice.
Aceste deformaţii fiind mici, ruperea betonului simplu are totuşi un caracter casant.

15