Sunteți pe pagina 1din 16

CURS nr.

Betonul este un material de construcţie artificial, obţinut din ciment, apă,


agregate şi uneori adaosuri, amestecate în anumite proporţii; după hidratare şi
hidroliză cimentul se întăreşte, înglobând agregatele.

2.3 DEFORMAŢIILE BETONULUI


2.3.1 Natura deformaţiilor betonului
Betonul se încadrează în categoria materialelor deformabile, valorile deformaţiilor
atinse la rupere fiind însă foarte mici, orientativ de ordinul a 0,1...6 mm/m.
Datorită structurii sale mixte, betonul are proprietăţi de deformare influenţate atât de
componenţii lui, cât şi de legătura dintre agregate şi matricea formată din piatra de ciment.
Cauzele care provoacă deformaţii sunt intrinseci (proprii) sau exterioare (încărcări directe,
deplasări impuse, variaţii de temperatură etc).
Astfel, betonul suferă fenomenele de contracţie şi umflare, numite şi deformaţii
proprii, deoarece se produc fără intervenţia unor încărcări exterioare; aceste deformaţii au
un caracter de volum, ca şi cele provocate de variaţiile de temperatură climatice, sau
rezultate din unele procese tehnologice.
Tipurile de deformaţii produse de încărcări sunt impuse de natura solicitărilor, de
durata lor de acţiune, de starea de solicitare (mono-, bi-, sau triaxială) şi de mărimea
eforturilor unitare produse; aceste deformaţii se dezvoltă preponderent pe direcţia de
aplicare a încărcării.
Caracteristicile de deformare pot fi puse în evidenţă dacă se efectuează un ciclu de
încărcăre-descărcare. Se pot distinge trei tipuri ideale de deformaţii, care pot descrie
convenţional şi comportarea betonului sub sarcini.
Deformaţiile elastice εe au valorile proporţionale cu mărimea efortului unitar
produs de acţiune (după o lege liniară sau neliniară); la încetarea acesteia, corpul revine la
lungimea iniţială (fig. 2.24a); se produc la orice tip de acţiune şi sunt independente de
timp, având un caracter instantaneu.
Deformaţiile plastice εp apar la un anumit nivel de solicitare, cresc atât timp cât se
menţine încărcarea, iar după încetarea acţiunii, constituie deformaţii permanente sau
reziduale εp∞; în figura 2.24b este arătată curba de deformaţie pentru un corp elastic-
plastic.
Deformaţiile vâscoase εv (denumită în cazul betonului curgere lentă εc l ) se
dezvoltă în timp şi sunt parţial reversibile după încetarea acţiunii; viteza de lunecare este
proporţională cu mărimea eforturilor tangenţiale. În figura 2.24c este dată curba de
deformaţie a unui corp elastic-vâscos.
Deformaţia totală la o anumită valoare a efortului unitar cuprinde deformaţia elastică
instantanee εe care se produce la timpul t0 şi creşterea vâscoasă a deformaţiei εv în timpul
t1, după încetarea acţiunii are loc revenirea elastică şi o revenire parţială a componentei
vâscoase în timp (sau postacţiunea elastică).

1
Componentele structurale ale betonului se deformează în mod diferit; faza solidă se
deformează elastic, componenta gelică determină deformaţii vâscoase dependente de timp,
iar discontinuităţile de structură, în special microfisurile, conduc la dezvoltarea
deformaţiilor plastice.
Dacă forţele exterioare sunt suficient de mari pentru a învinge frecarea dintre granule
şi piatra de ciment, apare deformaţia plastică, sub formă de lunecare intergranulară;
amorsarea deformaţiei se face deci prin compromiterea aderenţei agregat-piatră de ciment.
De aceea, deformaţia plastică produce distrugeri locale ireversibile în masa
betonului. Deformaţiile plastice propriu-zise apar pentru valori ale efortului unitar σb > R 0 .
În cazul gelurilor, a căror componentă dispersă are rigiditate la forfecare, curgerea
vâscoasă se poate produce numai după atingerea unei anumite limite de curgere.
Amortizarea curgerii lente se produce în urma creşterii cristalitelor (îmbătrânirea pietrei de
ciment), sau a migrării apei adsorbite.
Curbele de descărcare în cazul materialelor cu deformaţii vâscoase sau plastice nu se
suprapun peste curbele de încărcare, închizând o anumită suprafaţă. Acest fenomen este
cunoscut sub numele de hysteresis1; suprafeţele OAC reprezintă energia disipată din totalul
de energie absorbită (suprafeţele OAB) de corpuri pentru a se deforma (fig. 2.24b,c); se
observă că deformarea elastică nu este însoţită de hysteresis.

Fig. 2.24 Deformaţii elastice, vâscoase şi plastice

Variaţiile de intensitate, durată şi frecvenţă de aplicare, pe care încărcările le pot


suferi pe durata de exploatare a unei construcţii determină apariţia şi suprapunerea mai
multor tipuri de deformaţie şi chiar interacţiunea lor, prezentând interes practic valoarea lor
maximă la un moment dat. Normele de calcul dau procedee de evaluare a deformaţiilor, de
regulă prin scheme simplificate de calcul .
În calculul elementelor structurale se admite în general că deformaţiile betonului
provoacă eforturi numai dacă sunt împiedicate. În cele mai multe cazuri, elementele
structurale nu se pot deforma liber, din următoarele cauze:

1
Hysteresis = decalajul dintre două faze succesive ale unui proces fizic, în cazul legii de variaţie σ − ε , între curba de
încărcare şi curba de descărcare.
2
- legătura elementelor cu reazemele, (fundaţii, alte elemente structurale) sau
legătura dintre elementele componente, în cazul structurilor static nedeterminate;
- prezenţa armăt.; oţelul are alte caract. de def. ca bet., determinând frânarea
anumitor tipuri de def., de exemplu, a contracţiei bet.;
- frecările care iau naştere din cauza contracţiei neuniforme a straturilor
succesive de beton, turnate în etape diferite sau aflate în medii cu umidităţi diferite; de
exemplu, în
cazul elementelor masive, betonul se toarnă în reprize succesive, rezultând straturi de
vârste diferite şi deci cu deformaţii diferite.

2.3.2 Contracţia betonului


Descrierea fenomenului
Betonul suferă deformaţii iniţiale (modificări de volum în absenţa unor solicitări
exterioare), de la începutul prizei cimentului până la întărirea pastei de ciment, iar după ce
acest proces s-a încheiat, datorită variaţiei umidităţii mediului înconjurător.
Scăderea volumului betonului în mediu uscat se numeşte contracţie, iar
fenomenul invers, de creştere a volumului betonului în apă, umflare (fig. 2. 25).
Dacă o probă de beton, păstrată un timp în mediu uscat, este introdusă în apă,
contracţia produsă iniţial se atenuează. O probă din beton relativ tânăr, păstrată alternativ în
aer şi apă, se contractă şi se umflă, fenomenele fiind parţial reversibile; în final, rămâne o
deformaţie din contracţie cu caracter ireversibil. La un timp t, def. totală din contracţie εc t
are o componentă reversibilă εc r e v şi o componentă ireversibilă εc i r e v (fig.2.26).

Fig. 2.25 Contracţia şi umflarea Fig. 2.26 Reversibilitatea parţială


betonului a contracţiei

Experimental, s-au constatat următoarele aspecte:


• La betoanele confecţionate cu cimenturi obişnuite, de tip portland, def. din
contracţie este mult mai mare decât cea din umflare. Contracţia betonului păstrat în
condiţii de umiditate relativă normală poate atinge valorile finale εc ∞ = 0,4... 0,8
mm/m, teoretic pentru t = ∞. Deoarece deformaţia specifică din contracţie este mai
mare decât deformaţia specifică limită la întindere, εtu = 0,1... 0,15 mm/m, rezultă
că, în cazul în care contracţia este împiedicată, se produce fisurarea betonului;
• Def. din contracţie şi umflare se dezvoltă după legi neliniare, la o vârstă mică cu
viteză mare, apoi din ce în ce mai lent; în prima lună de la turnare se
consumă circa 30% din deformaţia finală de contracţie, iar după un an, aproximativ
3
75...90% din def. finală εc ∞ (fig. 2.25). Amortizarea deformaţiei din contracţie se
produce pe măsură ce întărirea cimentului se apropie de sfârşit, depinzând de tipul
cimentului utilizat; de regulă, pentru betoanele obişnuite, grele, amortizarea se
produce în 3...5 ani, iar în cazul betoanelor hidrotehnice, în 10...15 ani.
• Contracţia şi umflarea sunt fenomene parţial reversibile; dacă bet. este păstrat
alternativ în mediu uscat şi umed, valoarea contracţiei εc , t la timpul t, respectiv
valoarea finală εc ∞ sunt mai mici decât pt. betonul păstrat numai în aer (fig. 2.
26).
Cauzele deformaţiilor din contracţie
Până în prezent, nu s-a reuşit elaborarea unei explicaţii pe deplin satisfăcătoare pentru
explicarea evoluţiei deformaţiilor din contracţie şi umflare. Toate teoriile elaborate se
bazează pe ideea că deformaţiile iniţiale ale betonului se datorează deplasării apei în masa
betonului. În betonul proaspăt, apa se deplasează sub influenţa proceselor de transformare a
pastei de ciment în piatră de ciment, iar în betonul întărit, sub efectul variaţiilor de umiditate
şi temperatură din mediul înconjurător.
Se poate concluziona:
• componenta ireversibilă a contracţiei se datorează îmbătrânirii gelurilor,
manifestată prin reducerea progresivă a volumului lor şi creşterea volumului formaţiunilor
cristaline;
• componenta reversibilă a contracţiei este parţial independentă de vârsta betonului,
datorită fenomenului de capilaritate şi parţial dependentă de vârsta betonului, datorită
modificării grosimii peliculelor de apă adsorbite pe suprafaţa gelurilor; deoarece gelurile
îmbătrânesc (se usucă), componenta reversibilă scade în timp (fig. 2.26);
• la nivelul componentelor pietrei de ciment, granulele nehidratate şi cristalele se
opun contracţiei gelurilor, în consecinţă sunt comprimate, iar gelurile sunt întinse; la
nivelul betonului, agregatele împiedică deformarea pietrei de ciment, care este întinsă şi în
unele zone fisurează, când se depăşeşte limita rezistenţei la întindere.
Fenomenele descrise se referă la contracţia denumită şi contracţie hidraulică, produsă
după priza şi întărirea cimentului.
În perioada de întărire a betonului, pot să apară şi alte tipuri de contracţie, depinzând
atât de structura betonului, cât şi de dimensiunile elementelor structurale:
 contracţia chimică a cimentului, sau contracţia intrinsecă; volumul absolut ocupat
de cimentul hidratat este mai mic decât suma volumelor absolute ale cimentului
nehidratat şi apei;
 contracţia termică a miezului construcţiilor masive; căldura degajată în procesul
exotermic de întărire duce la încălzirea betonului din interiorul masivului,
provocând dilatarea lui; prin răcirea ulterioară, se produce contracţia;
 contracţia de carbonatare; se produce la suprafaţa elementelor, numai în anumite
condiţii de umiditate relativă, însoţind reacţia de transformare a hidroxidului de
calciu Ca(OH)2 în carbonat de calciu CaCO3, în contact cu gazul carbonic CO2.
Factorii care influenţează contracţia şi umflarea betonului
Starea de umiditate şi temperatură a mediului de păstrare după turnare determină
direct cantitatea de apă care se deplasează în masa betonului şi cea care se pierde prin
4
evaporare. Cu cât umiditatea relativă este mai mică, iar temperaturile mai mari,
valorile deformaţiilor din contracţie cresc (fig. 2.25).
Volumul gelurilor, rezultate din hidratarea cimentului, creşte odată cu dozajul de
ciment şi cu fineţea de măcinare a cimentului; cu cât volumul gelurilor este mai mare,
deformaţiile din contracţie sunt mai mari.
Agregatele influenţează prin proporţia fracţiunilor de dimensiuni diferite, exprimată
prin curba granulometrică. Contracţia este cu atât mai mare cu cât cantitatea de
agregate este mai mică, în consecinţă:
ε c cimenr > ε c mortar > ε c beton
Posibilitatea de evaporare a apei depinde de:
- volumul, mărimea şi natura porilor; contracţia este mai mare dacă în masa
betonului porii alcătuiesc o reţea continuă, în contact cu exteriorul;
- dimensiunea epruvetelor, prin raportul dintre suprafaţa expusă şi volum,
contracţia fiind cu atât mai mare cu cât suprafaţa specifică dată de acest raport
este mai mare; pentru elemente liniare, contracţia axială este predominantă, în
timp ce la elementele de volum este semnificativă contracţia superficială.
Modul de punere în operă permite reducerea raportului A/C fără afectarea
lucrabilităţii, dacă se utilizează tehnologii adecvate de compactare a betonului. Revibrarea
betonului în perioada de priză reduce deformaţiile iniţiale din contracţie, deoarece reface
structura betonului, anulând astfel efectele negative ale contracţiei iniţiale.
În general, cu cât se obţine o compactitate mai mare a betonului, rezistenţele
betonului vor fi mai mari, iar deformaţiile din contracţie mai mici.

2.3.3 Deformaţiile betonului din variaţiile de temperatură


Pentru construcţiile curente se iau în considerare numai variaţiile de temperatură ale
mediului ambiant, climatice sau tehnologice. Efectul variaţiilor de temperatură asupra
structurilor se consideră ca deformaţii impuse.
Pentru elementele liniare, deformaţiile sub formă de alungiri sau scurtări axiale se
calculează cu relaţia:
±∆l = l ε∆ t = l ∆t α (2.18)
l este lungimea iniţială a elementului;
∆t - gradientul de temperatură, în 0C;
α - coeficientul de dilataţie termică, având valoarea 10-5/0C (sau 0,01 mm/m, 0C)
În cazul constr. hidrotehnice masive, se iau în considerare variaţiile de temp. produse
în timpul hidratării cimentului. Miezul masivului are o temp. mai ridicată decât învelişul,
rezultând o tendinţă de dilatare care supune învelişul la întindere, ca în cazul contracţiei.

2.3.4 Deformaţiile betonului sub încărcări


2.3.4.1 Înc. statice de scurtă durată: curba caracteristică şi modulii de deformaţie
Curba caracteristică a betonului solicitat axial de încărcări de scurtă durată
Legătura între deformaţiile specifice ε şi eforturile unitare normale σ reprezintă
curba caracteristică a betonului. Curba caracteristică se obţine experimental pentru o
5
încercare de scurtă durată, efectuată cu viteză de încărcare dσ / dt constantă; ramura
descendentă a curbei caracteristice poate fi construită dacă încercarea se realizează cu viteză
de deformare dε / dt constantă.
Se observă din figura 2.29 că relaţia σ − ε este neliniară chiar de la trepte de
încărcare mici, din cauza deformaţiilor vâscoase şi plastice care se produc; deoarece
încărcarea este de scurtă durată, deformaţiile vâscoase sunt mici în raport cu deformaţiile
elastice şi plastice.

Fig. 2.29 Curba caracteristică a betonului solicitat Fig. 2.30 Ciclul de


axial până la rupere încărcare - descărcare

Dacă eforturile unitare σb nu depăşesc limita de microfisurare R0, se admite în


general că betonul are numai deformaţii elastice. Peste limita de microfisurare încep să se
dezvolte din ce în ce mai pronunţat deformaţiile plastice. Acest mod de deformare
corespunde cu comportarea materialului elastic-plastic din figura 2.24b, dacă se neglijează
deformaţiile vâscoase. Dacă încărcarea se produce cu viteză redusă (20... 30 min), se pot
dezvolta şi deformaţiile vâscoase.
În funcţie de natura solicitării, deformaţia specifică ultimă, egală cu suma
deformaţiilor specifice elastice şi plastice înregistrate în momentul distrugerii probei:
εb u = 1,5... 3,0 mm / m - compresiune centrică
εb u = 3,0... 7,0 mm / m - compresiune din încovoiere
εt u = 0,1... 0,15 mm / m - întindere
Forma curbei depinde de viteza de încărcare. În figura 2.31 se prezintă rezultatele
încercărilor efectuate cu diferite viteze de încărcare. Se observă că rezistenţele betonului
cresc, iar deformaţiile specifice ultime scad, cu cât încărcarea este aplicată cu viteză mai
mare. Dacă, teoretic, încărcarea ar fi aplicată instantaneu, curba caracteristică ar deveni o
dreaptă, având panta Eb= tgα (modulul de elasticitate); deformaţiile, produse tot
instantaneu, ar fi în acest caz numai elastice. De regulă, se admite că def. elastice ale
betonului se produc instantaneu la aplicarea încărcărilor, deşi acest mod de încărcare nu se
poate realiza practic.
Influenţa calităţii betonului asupra proprietăţilor de deformare se poate urmări în
figura 2.32. Se constată că deformaţia corespunzătoare rezistenţei betonului la compresiune
6
(ordonata maximă a curbei caracteristice) este practic aceeaşi εb c = 2 0/00 indiferent de
calitatea betonului, în timp ce deformaţia specifică ultimă diferă mult, εb u = 2,9... 3,7 0/00,
scăzând odată cu creşterea clasei betonului. Tangentele în origine la curbele σb − εb au
pantă diferită; cu cât calitatea betonului este mai bună, panta E b = σ b / ε b este mai mare, deci
deformaţiile elastice constituie o fracţiune mai mare din deformaţia totală a epruvetei.
Pentru betoanele de calitate mai slabă, sunt preponderente deformaţiile plastice.

Fig. 2.31 Influenţa vitezei de încărcare Fig. 2.32 Influenţa calităţii betonului
asupra formei curbei caracteristice asupra formei curbei caracteristice

Un alt factor care influenţează forma curbei caracteristice este vârsta betonului în
momentul încărcării; deoarece rezistenţa creşte în timp, deformaţiile elastice devin mai
pronunţate, deci curba se apropie de tangenta în origine.
Pentru calculul elementelor structurale, curba caracteristică a betonului este stabilită
prin normele oficiale, având exprimări analitice diferite în funcţie de metoda de calcul
acceptată şi în funcţie de nivelul analizei structurii (analiză liniară sau neliniară).
Dacă betonul este solicitat bi- sau triaxial la compresiune, deformaţia specifică ultimă
creşte foarte mult. În figura 2.33 se dă diagrama σb − ε b pentru un element cilindric
comprimat centric, din beton armat cu fretă în spirală, deci cu deformaţii împiedicate şi
comparativ, curba σb − εb pentru un cilindru cu deformaţii transversale libere.

Fig. 2.33 Influenţa confinării betonului asupra deformaţiei specifice ultime de compresiune

Componentele def. specifice pot fi puse în evidenţă dacă o epruvetă din bet. se
încarcă cu viteză redusă până când se atinge o val. a ef. unitar de compr. σ b < R c , apoi se
descarcă. Se obţine o curbă de încărcare-descărcare (fig. 2.30 - patru zone):
• curba de încărcare O–A, cu deformaţii elastice εe , plastice εp şi eventual
vâscoase εv , dând deformaţia specifică totală a betonului;

7
• curba de descărcare A–B , cu o revenire instantanee εe p de natură elastico-plastică
datorită închiderii parţiale a microfisurilor; curba de descărcare admite aceeaşi tangentă Eb
ca şi curba de încărcare;
• revenirea din deformaţia vâscoasă B–B' (sau deformaţia elastică întârziată εe i )
produsă într-un anumit interval de timp după descărcarea probei;
• deformaţia plastică ireversibilă 0–B’ (εp ∞ ) .
Dacă se încarcă din nou proba, imediat după descărcarea din punctul A, deformaţia
O–B rămâne în întregime ireversibilă, deoarece revenirea întârziată nu are timp să se
producă.
Decalarea curbei de descărcare faţă de cea de încărcare corespunde modului de
deformare hysteretic, prezentat în figura 2.24.

Modulii de deformaţie ai betonului


Modulii de deformaţie sunt caracteristici fizico-mecanice care reprezintă măsura
proprietăţilor de deformare ale betonului sub sarcini.
Modulul de elasticitate longitudinal Eb caracterizează deformarea elastică liniară, pe
direcţie longitudinală, a betonului solicitat la compresiune (fig. 2.29):
E b = tg α = σ b / ε e (2.19)
Se admite în mod curent acelaşi modul de elasticitate (tangentă comună în origine la
curba σ − ε ) pentru compresiune şi pentru întindere (fig. 2.29).
Modulul de elasticitate longitudinal este cu atât mai mare, cu cât calitatea betonului
este mai bună (fig.2.32); se consideră că are valoarea constantă în timp, deşi în realitate
creşte cu rezistenţa betonului.
Conform STAS 5585-71, modulul de elasticitate se determină pe prisme supuse la
compresiune axială; se execută n cicluri de încărcare-descărcare între limitele 0,05Rpr şi
0,3Rpr, limita superioară de solicitare fiind aleasă astfel, pentru a evita dezvoltarea
deformaţiilor plastice. Valoarea deformaţiilor specifice se determină pentru ultimul ciclu de
încărcare-descărcare, când se constată stabilizarea deformaţiilor permanente (fig. 2.34).
Modulul de elast. (dinamic) se poate determina şi cu ultrasunete propagate în beton.
Val. modulului de elasticitate se poate obţine prin utilizarea unor relaţii specifice:
- conform EC2:
E b = 9,5 (f c k +8,0)1 / 3 [kN/mm2]
în care fck este rezistenţa caracteristică la compresiune determinată pe cilindri, în N/mm2;
- conform ACI (American Concrete Institute):
E b = ρ1b, 5 0,0426 R b [N/mm2]
în care ρb este densitatea specifică aparentă a betonului [kg/m3], iar Rb, rezistenţa medie la
compresiune pe cuburi la 28 de zile [N/mm2].
Modulul de elasticitate transversal Gb se determină cu relaţia:
Eb
Gb = (2.20)
2(1 + ν)
în care ν este coeficientul lui Poisson; pentru ν = 0,2 rezultă Gb = 0,4 Eb.
Legătura dintre Eb, Gb şi ν (const. elastice ale bet.), este valabilă în limitele teoriei
elasticităţii, deci dacă eforturile unitare în beton nu depăşesc limita de microfisurare, R0.

8
⇐ cicluri încărcare-descărcare

∆σ
E b = tg α =
∆ε

Fig. 2.34 Determinarea modulului de elasticitate Eb


Legătura dintre Eb şi EbS se poate stabili eliminând σb din relaţiile 2.19 şi 2.21:
E b S ε b = E b εe = E b ( ε b − ε p )
 εp 
E bS = E b 1 −  = E b (1 − λ) (2.22)
 εb 
în care λ, reprezintă coeficientul de plasticitate şi arată ponderea deformaţiilor plastice în
deformaţia specifică totală a betonului, produsă de efortul unitar σb :
εp
λ= (2.23)
εb
Teoretic, λ∈[0; 1] , fiind funcţie de calitatea şi compoziţia betonului şi de natura,
mărimea şi durata de acţiune a sarcinii. Se admite pentru compresiune λ = 0,7 iar pentru
întindere λ = 0,5; aceste valori arată că la ruperea produsă de încărcări statice de scurtă
durată, cel puţin jumătate din deformaţia totală este deformaţie plastică.
Modulul tangent EbT caracterizează deformaţia totală a betonului, vezi (2.19).
Pentru eforturi unitare σb < 0,5 R c , EbT ≅ Eb; pentru eforturi unitare depăşind limita
de microfisurare: E bT = f (σb ).
EbT este coef. unghiular al tangentei la curba caracteristică, în punctul i (fig. 2.29):
E bT = tg γ = dσ b / dε b (2.24)
În proiectare se folosesc modulii long. Eb şi transv. G, şi coeficientul lui Poisson .

2.3.4.2 Deformaţiile betonului sub încărcări statice de lungă durată-curgerea lentă


Descrierea fenomenului de curgere lentă (c.l.)
Dacă o probă de bet. e solicit. la un efort const. de compres. un timp mai îndelungat,
se constată după un timp t creşterea deformaţiei specifice în raport cu cea produsă în
momentul aplicării încărcării εb 0 (fig. 2.35); această creştere sub efectul încărcărilor de
lungă durată constante, sau cu variaţii lente în timp, se numeşte curgere lentă sau fluaj.
Def. specifică finală de c. l. poate fi de 2...4 ori > ca deformaţia elastică instantanee.
Def. de c. l. se dezvoltă în paralel cu cele produse de dif. alte cauze (contracţie,
variaţii de temp., încărcări de scurtă durată statice sau dinamice), influenţându-se reciproc.
La un timp t, sub încărcare constantă, deformaţia totală a betonului este compusă din
deformaţia specifică iniţială εb 0 şi din creşterea ∆εb , t (fig. 2.35).
Deformaţia specifică εb 0 are o componentă elastică εe şi o componentă plastică
εp t , în cazul în care σb > R 0 . Dacă σ b ≤ R 0 , deformaţia iniţială εb 0 este considerată de
obicei ca fiind elastică şi se determină cu ajutorul modulului de elasticitate longitudinal Eb.
9
Creşterea ∆εb , t a deformaţiei specifice a betonului se datorează atât contracţiei εc , t ,
cât şi curgerii lente εc l , t . Deformaţiile de curgere lentă şi de contracţie au aproximativ
aceeaşi evoluţie; la început se dezvoltă cu o viteză mare, apoi viteza scade, devenind zero
după un timp, când fenomenele se amortizează.
Dacă o structură static nedeterminată din beton este supusă unei deformaţii impuse,
de lungă durată şi cu valoarea constantă (contracţie, tasare de reazem), se constată, după un
timp t, că efortul unitar produs de deformaţia impusă scade de la valoarea iniţială σb 0 cu o
cantitate ∆σb , t (fig. 2.36). Acest fenomen se numeşte relaxare.

εb , t = εb 0 + ∆εb , t σb , t = σb 0 − ∆σb , t
Fig. 2.35 Deformaţiile betonului în timp Fig. 2.36 Relaxarea betonului

Curgerea lentă şi relaxarea pot modifica deci starea de deformaţii sau/şi starea de
eforturi pe parcursul solicitării de durată.
Curgerea lentă şi relaxarea betonului se produc datorită componentei gelice a pietrei
de ciment, care se deformează ca un corp vâscos, antrenând agregatele şi scheletul cristalin,
caracterizate printr-o comportare elastică. Deoarece în timp gelurile îmbătrânesc, curgerea
lentă are valori semnificative în cazul betoanelor relativ tinere.
Fenomenele reologice (curgerea lentă şi relaxarea) apar şi în cazul altor materiale, ca
masele plastice, oţelul, răşinile, dar au alte cauze.
Deformaţiile specifice de curgere lentă se dezvoltă în timp în funcţie de mărimea
efortului unitar de durată. În figura 2.37 sunt prezentate experimentele lui Rüsch, efectuate
pe mai multe epruvete cilindrice, solicitate la valori ale efortului unitar de compresiune σb
constante în timp, dar diferite. Se observă din figura 2.37a două zone de comportare diferită,
în funcţie de valoarea efortului unitar σb .
Zona I: dacă σ b < ηR bc , deformaţiile specifice de curgere lentă cresc în timp cu o
viteză din ce în ce mai mică, tinzând să se stabilizeze (fig. 2.37b). Valoarea efortului unitar
ηR bc reprezintă rezistenţa la compresiune sub încărcarea de lungă durată sau la oboseală
statică. Limita admisă de Rüsch pentru efortul unitar de durată este 0,8R bc .
În cadrul zonei I se pot distinge două moduri de deformare sub sarcina de durată:
- Curgerea lentă liniară, pentru 0 < σ b ≤ R 0 , unde R0 este rezistenţa la microfisurare;
deformaţiile vâscoase de fluaj sunt proporţionale cu efortul unitar de durată σb , iar
deformaţiile plastice sunt neglijabile.
În acest caz, deformaţia de curgere lentă poate fi dedusă pe baza deformaţiilor
elastice, prin intermediul unui factor de proporţionalitate, conform unei relaţii de tipul:
10
εcl t = ϕ( t , t 0 ) ε0 (2.25)
în care ϕ( t , t 0 ) este caracteristica deformaţiei de curgere lentă a unui beton de vârsta t,
având în momentul încărcării vârsta t0 (proba a fost deci încărcată perioada de timp t-t0);
ϕ( t , t 0 ) arată de câte ori este mai mare deformaţia de curgere lentă faţă de cea elastică.
Domeniul curgerii lente liniare este cel mai frecvent întâlnit în cazul încărcărilor de
exploatare de lungă durată care solicită structurile. Curgerea lentă liniară a betonului păstrat
în aer se amortizează în 3.. .4 ani.
- Curgerea lentă neliniară, pentru R 0 < σ b < ηR bc ; deformaţia de curgere lentă nu
este proporţională cu efortul de durată, deoarece este însoţită de deformaţii plastice, prin
depăşirea pragului de microfisurare. Deformaţiile vâscoase sunt însă preponderente, astfel
încât predomină tendinţa de amortizare.
Creşterea rezistenţei betonului în timp, redistribuirea efortului de la beton la armătură
în cazul betonului armat sau retransmiterea lui spre alte zone în cazul structurilor static
nedeterminate, poate avea ca efect trecerea în domeniul curgerii lente liniare.
Zona II: dacă σ b > ηR bc , deformaţiile de curgere lentă şi deformaţiile plastice, care
sunt în acest caz preponderente, se dezvoltă cu o viteză din ce în ce mai mare, tinzând spre
valoarea critică, de rupere sub încărcarea de lungă durată (fig. 2.37a,c). Ruperea se produce
după un timp cu atât mai scurt, cu cât σb este mai mare.
Curba σb − εb notată cu  în figura 2.37a, reprezintă curba caracteristică pentru
încărcări de lungă durată, iar cu , pentru încărcări de scurtă durată.
Din punct de vedere practic, sub efectul încărcărilor de exploatare predomină fenom.
de curgere lentă liniară. Pe durata de existenţă a unei constr., încărcările prezintă variaţii
semnificative ale intensităţii lor; unele încărcări pot să lipsească perioade lungi de timp.
Prezintă deci interes modul în care deformaţiile de durată evoluează în aceste condiţii.
Efectul descărcării asupra def. de c. l. este (fig. 2.38 ), (pt. simplificare, contracţia nu
s-a reprezentat în această fig.). La aplicarea încărcării se produce deformaţia specifică
instantanee, εb 0 = εe + εpi ( ε pi având valoarea mică, practic neglijabilă în cazul curgerii lente
liniare), apoi până la timpul t se dezvoltă deformaţia de curgere lentă εcl , t .
Dacă la timpul t se descarcă epruveta, se produce o revenire a deformaţiei, având o
componentă elastică instantanee şi o componentă de natură vâscoasă, dependentă de timp,
(revenirea din curgerea lentă sau deformaţia elastică întârziată). Revenirea din curgerea
lentă are aceeaşi lege de evoluţie ca şi curgerea lentă, dar este mai redusă ca valoare şi se
amortizează într-un timp mai scurt; proba de beton prezintă o deformaţie plastică remanentă.

11
Fîg. 2.37 Deformaţiile de curgere lentă în funcţie de mărimea efortului unitar de
compresiune de lungă durată

Explicaţia deformaţiilor de curgere lentă


Cauzele care produc fenomenele reologice sunt: structura complexă a betonului,
transformările prin care trece faza gelică din piatra de ciment în timp şi migrarea apei în
masa betonului sub efectul încărcărilor de durată.
Vâscozitatea gelurilor, mai redusă la început, creşte în timp prin îmbătrânire, astfel
încât deformaţiile cu caracter vâscos se amortizează în timp. O altă cauză a amortizării este
retransmiterea eforturilor la faza solidă din beton.
Pe lângă aceşti factori, curgerea lentă este influenţată şi de schimbul de umiditate
dintre beton şi mediul înconjurător.

Fig. 2.38 Efectul curgerii lente asupra deformaţiilor de curgere lentă

În figura 2.27 s-a arătat efectul pe care îl exercită asupra microcristalelor variaţia
grosimii peliculelor de apă adsorbite; această grosime depinde de umiditatea mediului
exterior, cu care sistemul este în echilibru. În cazul contracţiei, evaporarea apei şi scăderea
12
de volum a betonului în mediu uscat se produce sub efectul unei diferenţe de umiditate
între beton şi mediul ambiant. În cazul curgerii lente, migrarea apei adsorbite de geluri
spre pori de dimensiuni mai mari sau spre exterior se produce sub efectul presiunii
exercitate de încărcare. Încărcarea exterioară de lungă durată, de exemplu de compresiune,
provoacă modificarea volumului betonului, deranjând astfel echilibrul existent între
peliculele de apă care învelesc gelurile. Pentru menţinerea stării de echilibru, grosimea
peliculei de apă trebuie să scadă. La un moment dat, echilibrul se rupe şi apa difuzează
către porii de dimensiuni mai mari, în care nu există presiune. Difuzia apei din micropori
conduce la o reorganizare a scheletului pastei de ciment şi la apropierea cristalelitelor.
După restabilirea echilibrului, fenomenul reîncepe, până la o nouă rupere de echilibru.
Cu cât vârsta betonului în momentul încărcării este mai mare, deformaţiile de curgere
lentă sunt mai mici, deoarece în timp creşte vâscozitatea gelurilor.
Revenirea elastică întârziată se poate explica prin creşterea grosimii peliculelor de
apă adsorbită, adică fenomenul se produce în sens invers.
Curgerea lentă apare la orice tip de solicitare. În cazul întinderii, deplasarea apei se
produce în sens invers faţă de compresiune; în cazul încovoierii, existenţa celor două zone
cu comportare diferită conduc la migrarea apei dinspre zona comprimată spre zona întinsă,
în condiţiile unui regim staţionar de umiditate a mediului.
O altă explicaţie simplă a curgerii lente se referă la echilibrarea sarcinii exterioare de
către componenta solidă, elastică, a betonului (agregatele + cristalele pietrei de ciment +
granulele nehidratate de ciment) şi componenta vâscoasă (gelurile). În momentul aplicării
încărcării, se produce deformarea elastică, forţa exterioară fiind preluată de cele două
componente. În timp, deformaţia vâscoasă a gelurilor, produsă pe direcţia încărcării,
antrenează partea elastică, datorită legăturilor dintre componente; componenta elastică
înmagazinează astfel energie potenţială. Sarcina fiind constantă, rezultă că creşterea
efortului preluat de agregate şi cristale corespunde scăderii forţei preluate de componenta
vâscoasă. Se produce astfel, în timp, o retransmitere a forţei de la geluri la faza solidă. Acest
aspect, precum şi creşterea vâscozităţii gelurilor prin pierderea apei (îmbătrânirea gelurilor),
explică amortizarea fenomenului.
Dacă proba este descărcată după un timp, energia absorbită de componenta elastică
se eliberează, producându-se revenirea din curgere lentă.
Mult timp s-a crezut că deformaţiile de contracţie şi de curgere lentă sunt produse de
aceleaşi fenomene fizice, legate de eliminarea apei prin porii betonului. Experimentele de
curgere lentă, efectuate cu probe de beton pentru care schimbul de umiditate cu mediul a
fost împiedicat (probe în anvelopă termică), au demonstrat că deformaţiile de curgere lentă
se produc chiar dacă nu există contracţie, însă curgerea lentă este diminuată.
Influenţa timpului asupra deformaţiilor de curgere lentă
În figura 2.39 s-au trasat curbele de curgere lentă pentru betoane supuse la acelaşi
efort, încărcate însă la vârste diferite; ca şi în cazul deformaţiei din contracţie, aceste curbe
sunt afine (paralele). Se observă că valoarea deformaţiilor de curgere lentă înregistrate sunt
cu atât mai mici, cu cât vârsta betonului în momentul încărcării a fost mai mare; deoarece
modulul de elasticitate creşte cu vârsta betonului, deformaţia elastică este cu atât mai mică
cu cât betonul este mai în vârstă.

13
Fig. 2.39 Dependenţa deformaţiilor de Fig. 2.40 Curba σ − ε a betonului
curgere lentă de vârsta betonului la la încărcări statice de lungă durată
încărcare

2.3.4.3 Deformaţiile betonului sub încărcări repetate


Înc. rep. dinamice care solicită elem. structurale la un nr. mare de cicluri (de ord.
milioanelor), produc o stare de eforturi unitare în bet. variind între două limite ce pot fi
considerate const., σb max −σb min şi au ca efect fenomenul de oboseală. (pctul 2.2.1.)
Cf. fig. 2.30, în urma unui ciclu de încărcare-descărcare rămân deformaţii reziduale,
a căror mărime depinde de valoarea efortului unitar. Rezistenţa şi proprietăţile de deformare
ale bet. se modifică în cursul ciclului de încărcare-descărcare, distingându-se două moduri
de comportare în funcţie de mărimea efortului unitar σb max (fig.2.41).
* Dacă ef. în bet. nu depăşesc limita de microfisurare σb max ≤ R 0 , def. remanente se
cumulează de la un ciclu la altul, dar sunt din ce în ce mai mici.
Suma lor tinde către o valoare limită constantă, producându-se o stabilizare a
deformaţiilor (ecruisarea bet.). După un număr n de cicluri, se produc numai
deformaţii elastice (fig.2.41a). Practic, pentru valoarea efortului unitar σb max = R 0 ,
denumită rezistenţa la oboseală a betonului şi notată R 0b , acesta nu se rupe niciodată.

Fig. 2.41 Curba caracteristică a betonului supus unui ciclu pulsator (σb min = 0)
* Dacă eforturile unitare depăşesc limita de microfisurare, σb max > R 0 , deformaţiile
remanente se măresc de la un ciclu la altul, curbura buclelor se schimbă, până când se
produce ruperea la oboseală, cu atât mai repede, cu cât σb max este mai mare (fig. 2.41b).
În cazul în care numărul ciclurilor de solicitare este redus, dar valoarea efortului
unitar maxim în beton este foarte ridicată, iar viteza de deformare este redusă, se produc
14
deformaţii remanente inelastice foarte mari, cumulându-se pe parcursul ciclurilor;
fenomenul de hysteresis se manifestă foarte puternic (fig.2.42).

Fig. 2.42 Curba caracteristică a betonului acţionat ciclic peste limita elastică

Dacă numărul ciclurilor de solicitare este redus, dar viteza de deformare sub
încărcare este mare, se poate produce o rupere bruscă a betonului. Seismul provoacă
solicitări ciclice alternante ca cele de mai sus. Betonul nu poate prelua aceste solicitări
alternante, de asemenea, nu este capabil să disipeze energia indusă de seism. Pentru
siguranţa constr. se pune problema ca o parte din energia absorbită în timpul unui ciclu
seismic să fie disipată, pentru a nu se converti integral în energie cinetică. S-a văzut că
această amorsare este posibilă fie prin deformaţii vâscoase, fie mai ales prin deformaţii
plastice. Bet. poate disipa energia absorbită în măsură foarte mică, deoarece def. inelastice
sunt limitate; proprietăţile lui de deformare pot fi însă îmbunătăţite printr-o armare
corespunzătoare. Se obţine o comportare ductilă, cu deformaţii plastice suficient de mari.

2.3.4.4 Deformaţia specifică totală a betonului


Contracţia şi curgerea lentă sunt fenomene care se dezvoltă concomitent, astfel încât
deformaţia totală se obţine admiţând principiul însumării efectelor (fig. 2.43).

Fig. 2.43 Deformaţia specifică totală a betonului

În figura 2.43, timpul t1 reprezintă momentul aplicării încărcării de lungă durată.


Deformaţia specifică totală a betonului la un timp t este:
ε b , t = ε e + ( ε c , t + ε cl , t ) = ε e + ε bd (2.30)
în care: ε b , t este deformaţia specifică totală suprapusă, la timpul t;
εe - deformaţia specifică elastică;
εc , t , εcl , t - deformaţia specifică din contracţie, respectiv din curgerea lentă;
εbd - fracţiunea de durată a deformaţiei specifice totale a betonului.

15
Din figura 2.44 se observă că
deformaţiile de durată εcl , t +εct sunt
proporţionale cu efortul unitar în domeniul
curgerii lente liniare, cu excepţia
domeniului eforturilor unitare foarte mici,
când sunt preponderente deformaţiile din
contracţie.
În cazul acţiunilor repetate cu un număr
mare de cicluri, deformaţiile specifice
Fig. 2.44 Mărimea deformaţiilor de durată acumulate pe parcursul acestora (fig. 2.41)
(contracţie şi curgere lentă) se adună cu cele obţinute din relaţia (2.30).

16