Pentru slujitorii şcolii, a munci în mod creator înseamnă a vedea cum se dezvoltă

sub priviri copilul.Înseamnă a forma cu dăruire şi simţ de răspundere pe

cetăţeanul de mâine, omul multilateral pregătit, care să înţeleagă cu întreaga
fiinţă ceea ce este cu adevărat frumos în viaţă.
Pentru a învăţa pe altul trebuie să ai o înaltă pregătire culturală şi
ideologică, o voinţă puternică şi un caracter ferm în atingerea scopului propus.
Tot aşa se întâmplă şi cu mijloacele de învăţământ.Oricât de perfecţionate
ar fi ele, numai utilizarea lor de către profesor prin integrarea într-o situaţie de
învăţare le asigură valenţele educație scontate.Dacă ele sunt auxiliare preţioase,
scutindu-l pe profesor de unele sarcini, aceasta nu înseamnă că rolul său s-ar
diminua, el rămânând în continuare cel care conferă acestor mijloace un sens
pedagogic prin modul în care le foloseşte şi prin rezultatele la care ajunge.
Profesorii desfăşoară, în general, o activitate intelectuală,spirituală.De aceea, ei
fac parte din categoria socială a intelectualităţii, specialişti ce lucrează cu mintea,
reprezentând un detaşament socio-uman important şi valoros.Desigur,
activitatea lor devine eficientă numai atunci când este legată de realitate,de
practica socială.Profesorul îndeplineşte o profesiune de o deosebită importanţă,
aceea că asigură formarea şi pregătirea personalităţii tinerelor generaţii şi
pregătirea lor profesională în cadrul instituţiilor de învăţământ, strâns legate de
viaţă, activitate socio-profesională, morală şi cetăţenească.Prin aceasta
profesorul contribuie la realizarea celui mai important ,,produs” al
societăţii,omul pregătit prin studii, omul calificat, care se integrează în
activitatea social-utilă, aducându-şi aportul la producerea bunurilor materiale şi
spirituale,la progresul continuu al societăţii.Profesorul e investit cu un rol
îndrumător în formarea tinerelor generaţii,contribuind şi la pregătirea omului
pentru activitatea şi creaţia independentă, în contextul unor relaţii de cooperare
şi ajutor reciproc între el şi tânăra generaţie.
Munca şi personalitatea educativă a profesorului pot lăsa urme frumoase în
mintea şi comportarea tinerelor generaţii,oferindu-le prilejul de a-şi aminti cu
plăcere, respect, chiar cu veneraţie de foştii dascăli, care pot menţine anumite
legături spirituale pentru toată viaţa.
Pentru îndeplinirea la un înalt nivel de performanţă şi eficienţă a activităţii sale
complexe,profesorul trebuie să-şi formeze şi să manifeste o gamă variată de
calităţi ale personalităţii sale, care să-l definească atât ca specialist, om de ştiinţă,

1
om de cultură, pedagog, cetăţean şi manager.Printre calităţile principale ale
personalităţii profesorului menţionăm:
a)pregătirea de specialitate temeinică
Această pregătire de specialitate temeinică, specifică anumitor discipline de
învăţământ, constituie calitatea esenţială şi fundamentală pentru exercitarea cu
competenţă şi eficienţă a muncii de profesor.Pregătirea de specialitate se referă
la însuşirea cunoştinţelor dintr-un domeniu al ştiinţei, tehnicii, artei sau culturii,
care urmează apoi să fie valorificate în actul pedagogic al predării unui obiect
de învăţământ.Fiecare profesor este un specialist în unul din aceste domenii.Fără
a se confunda cu omul de ştiinţă, profesorul trebuie să fie la curent cu cele mai
recente descoperiri, cu discuţii şi controversele ce au loc în acel
domeniu.Pregătirea de specialitate reprezintă suportul principal al autorităţii şi
prestigiului său în faţa elevilor.
Pentru realizarea şi manifestarea acestei calităţi se cere respectarea câtorva
condiţii:să ne autocontrolăm în raport cu nivelul dezvoltării ştiinţei ce o
predăm,pentru a constata ceea ce avem de însuşit şi ceea ce mai trebuie
completat;
Să continuăm pregătirea de specialitate şi după terminarea studiilor care ne-au
oferit posibilitatea de a fi investiţi profesori, participând la forme organizate de
pregătire, dar, în primul rând prin studiu individual.Pentru aceasta trebuie să ne
preocupăm şi să facem sacrificii financiare de a avea în biblioteca personală tot
ceea ce este important în domeniile de specialitate ce le predăm.
b)capacitatea de creaţie ştiinţifică
Profesorul în calitate de intelectual foloseşte tot ceea ce ştiinţa a creat în
domeniul disciplinelor predate, întreprinzând continuu o activitate de
documentare.Odată stăpânind foarte bine un domeniu de specialitate,profesorul
nu trebuie să se mai mulţumească numai cu asimilarea şi transmiterea datelor
oferite de documentare.El trebuie să încerce să-şi dezvolte treptat şi capacitatea
de creaţie în domeniul disciplinei predate.La început, prin anumite prelucrări,
analize, combinări de date existente, realizate independent, care să sporească
informaţia şi aplicaţia în domeniul de specialitate.Viaţa a dovedit că spiritul
creativ al profesorului i-a sporit autoritatea şi prestigiul ca dascăl, l-a definit ca
cercetător, ca om de ştiinţă.Dascălul adevărat trebuie să fie şi om de ştiinţă.
c)orizont cultural larg
Cultura profesorului este rezultatul educaţiei şi pregătirii sale.Componentele ei
sunt cultura generală şi filosofică,cultura de specialitate şi cultura
psihopedagogică.Multiplele sarcini pe care le are de îndeplinit în şcoală şi
societate impune un larg orizont cultural, cuprinzând cunoştinţe din diverse
domenii ale ştiinţei, tehnicii şi culturii, dublat de o bază filosofică menită să-i

2
asigure o viziune de ansamblu asupra lumii şi devenirii ei.Corolarul acestei
culturi este deci componenta filosofică care-i permite să înţeleagă sensul şi
destinul omului în univers.El trebuie să-şi însuşească informaţii din domeniul
artelor (literatură, pictură,sculptură,teatru,cinematograf etc.).Desigur,ar fi de un
real folos şi stăpânirea unor cunoştinţe de cultură fundamentală ( din domeniile
fizicii, chimiei, biologiei, psihologiei, sociologiei, informaticii etc.).
Obţinerea unui larg orizont cultural depinde mai întâi de şcoală,dar în ultimă
instanţă depinde de noi înşine.Ioan Bontaş reproduce cuvintele criticului literar
Garabet Ibrăileanu ,,A trăi ca intelectual, înseamnă a trăi în lumină şi adevăr”1,
iar cultura îţi oferă această şansă.
Cultura generală bogată a profesorului este, fără îndoială, o posibilitate de
formare şi influenţare a dezvoltării culturii generale a tineretului studios.Ea este,
în acelaşi timp, şi o posibilitate de dezvoltare şi afirmare reală a prestigiului
profesorului.
În condiţiile retehnologizării, a dominării calculatoarelor în toate domeniile de
activitate, o cultură generală bogată menţine profesorul, pe toţi educatorii şi
tinerii studioşi, pe toţi cetăţenii ţării într-o atmosferă umanistă, de trăire
spirituală şi de afectivitate superioară, specifice oamenilor, ferindu-i de a deveni
rigizi,tehnocraţi,roboţi.
Cultura psihopedagogică se referă la acele cunoştinţe,tehnici de lucru şi
modalităţi de acţiune care facilitează comunicarea pedagogică.Fără declanşarea
unei rezonanţe în psihicul celor cărora li se adresează ea este neutră din punct de
vedere educativ.Pregătirea psihopedagogică asigură tocmai acest lucru,
permiţându-i profesorului să transforme informaţiile cultural ştiinţifice în mesaje
educaţionale ce se vor repercuta asupra personalităţii umane în ansamblul
său.Referindu-se la acest efort, Ioan Nicola îl aminteşte pe R.Hubert care
sublinia următoarele:,,Un chimist îşi poate limita orizontul de cunoaştere la
ştiinţa chimiei.Unui profesor de chimie nu-i este permis aşa ceva.El nu
mânuieşte retorte sau alambice,ci conştiinţele copiilor.” 2 Cultura psihopeda-
gogică se compune din cunoştinţe de pedagogie, metodică, într-un cuvânt, din
totalitatea cunoştinţelor teoretice privitoare la educaţie şi personalitatea umană,
şi dintr-un ansamblu de priceperi şi deprinderi practice solicitate de desfăşurarea
acţiunii educaţionale.
d)pregătire, competenţă, măiestrie şi tact pedagogic
În concepţia pedagogică modernă, pentru ca profesorul să poată concepe,
organiza, proiecta actul educaţional are nevoie neapărat şi de pregătire, tact şi

1Ioan Bontaş-Pedagogie,Bucureşti,Edit.All,1994,p.257
2 Ioan Nicola-Tratat de pedagogie şcolară,Bucureşti,E.D.P,RA,1996,p.476

3
măiestrie, care sunt cerute de ipostaza de educator.Calitatea de educator, de
pedagog nu este înnăscută.Anumiţi oameni,anumiţi specialişti cu anumite
particularităţi înnăscute pot servi şi muncii de educator.Calitatea de educator,
tactul, măiestria şi talentul de educator se însuşesc şi se dezvoltă sub forma
profesiei de educator, aşa cum se însuşeşte şi calitatea de specialist.
Numai îmbinarea calităţilor de specialist , de om de ştiinţă şi de cultură cu
calitatea de psihopedagog poate duce la obţinerea unei profesii de educator, de
profesor, care să se manifeste cu competenţă şi eficienţă instructiv-educativă.Un
specialist investit profesor trebuie :să cunoască procesele psihice şi
caracteristicile lor în evoluţia elevilor; să cunoască concepţiile şi principiile care
stau la baza unei pedagogii şi a unei educaţii moderne, democratice; să cunoască
cum să transmită şi să adapteze conţinuturile disciplinelor predate la cerinţele
particularităţilor de vârstă şi individuale, la cerinţele profilelor şi specializărilor
elevilor; să cunoască strategiile didactice necesare conceperii, organizării,
proiectării şi desfăşurării cu eficienţă a activităţilor instructiv-educatice cu elevii
şi să cunoască întreaga problematică a psihologiei şi pedagogiei şcolare;să
iubească tineretul studios etc.
În contextul unei pregătiri temeinice şi eficiente, un rol deosebit îl au măiestria
şi tactul psihopedagogice ale profesorului.
Măiestria psihopedagogică constă în dezvoltarea plenară a tuturor
componentelor personalităţii profesorului, concomitent cu integrarea lor într-un
tot unitar.Ea este o sinteză a tuturor însuşirilor general-umane şi pregătirii
temeinice şi multilaterale, a efortului depus pentru dezvoltarea şi consolidarea
calităţilor sale de om şi slujitor al unei profesiuni.,,Măiestria psihopedagogică
reprezintă capacitatea (dimensiunea) complexă, personală şi specifică a
profesorului de a concepe, organiza, proiecta şi conduce cu competenţă şi
prestigiu, spirit creativ şi eficienţă sporită procesul de învăţământ, procesul de
instruire şi educare a tineretului studios.”3
Măiestria psihopedagogică se constituie ca ştiinţă şi artă psihopeda-gogică.Ea
este rezultatul atât al pregătirii cât şi al experienţei didactice îndelungate, bazată
pe pregătire, pe interacţiunea tuturor calităţilor personalităţii profesorului.Ea se
obiectivează în a şti cât, ce şi cum să faci eficientă instrucţia şi educaţia
tineretului la disciplinele ce le predai.Ea înseamnă capacitatea şi competenţa de
a-i învăţa pe elevi cum să înveţe,cum să se documenteze şi cum să investigheze
singuri, în mod independent.Ea înseamnă capacitatea de a realiza relaţii eficiente
cu elevii, care să asigure o îndrumare exigentă înţeleasă, îmbinată cu acte suple
de de cooperare şi întrajutorare, de răspundere şi autoexigenţă din partea

3Ioan Bontaş-Pedagogie,Bucureşti,Edit.All,1994,p.260

4
tineretului studios.În acelaşi timp, ea presupune dăruire şi pasiune, receptivitate
faţă de nou, spirit creator, inventivitate, pricepere de a acţiona în conformitate
cu cerinţele unei situaţii concrete.Din această cauză măiestria pedagogică nu se
confundă cu tehnica didactică, fiind refractară rutinei şi şablonismului.Măiestria
înseamnă a acţiona diferenţiat de la o situaţie la alta, în funcţie de factorii noi ce
intervin, unii dintre ei având un caracter inedit şi imprevizibil.,,Un profesor care
posedă măiestrie pedagogică este mai mult decât un bun profesionist, este un
artist în meseria sa.”4
Tactul pedagogic este, după cum afirmă V.Pavelcu, un ,,simţ al măsurii” specific
diferitelor manifestări comportamentale ale profesorului.Din punct de vedere
psihic măsura se manifestă în realizarea unui echilibru între stări psihice polare
şi contradictorii ce apar în mod inevitabil în activitatea profesorului.Pe baza
acestor stări am putea defini tactul pedagogic ca fiind capacitatea profesorului
de a-şi menţine şi consolida stările psihice pozitive şi de a le domina şi inhiba pe
cele negative, oferind astfel răspunsuri şi soluţii prompte tuturor solicitărilor
procesului instructiv educativ.I.Bontaş defineşte tactul pedagogic ca fiind ,,o
componentă a măiestriei psihopedagogice, care se defineşte prin capacitatea
deosebită personală şi specifică a profesorului de a acţiona în mod selectiv,
adecvat, suplu, dinamic, creator şi eficient pentru a sigura reuşita actului
educaţional în cele mai variate ipostaze educaţionale, chiar în cele mai dificile.”5
El include o gamă variată de caractristici ale personalităţii profesorului, cum
sunt: umanismul şi iubirea sinceră şi reală faţă de tineret ;cine nu iubeşte tineretul
să nu se facă educator; spirit de creativitate în găsirea şi aplicarea celor mai
adecvate soluţii instructiv-educative; mult calm, multă răbdare şi pasiune pentru
educaţia tineretului; ton cald, apropiat şi optimist, principialitate, obiectivitate,
demnitate, supleţe, dar şi hotărâre, exigenţă şi înţelegere în toate situaţiile actului
educativ, precum şi relaţii democratice de cooperare, respect şi ajutor reciproc
cu tineretul studios.
e)preocupare şi capacitate de perfecţionare profesională şi psihopeda-
gogică, sistematică şi continuă
Explozia informaţională deosebită, ca urmare a progresului ştiinţific, tehnic,
cultural, etic etc., urmată de schimbări continue, chiar de mutaţii în cadrul
disciplinelor predate, în profesiuni, în activităţile social-utile, în condiţiile
economiei libere, de piaţă necesită o preocupare şi o capacitate deosebită de a
asigura o perfecţionare continuă a pregătirii profesionale, a pregătirii de
specialitate şi psihopedagogige.În acest context, pregătirea obţinută în şcoală nu
4 Ioan Nicola-Tratat de pedagogie şcolară,Bucureşti,E.D.P,RA,1996,p.479

5 Ioan Bontaş-Pedagogie,Bucureşti,Edit.All,1994,p.261

5
mai este suficientă; ea trebuie mereu restructurată prin integrarea în ea a tuturor
noutăţilor esenţiale de natură ideatică şi practică ce apar mereu, şi, în acelaşi
timp, prin eliminarea a ceea ce s-a uzat moral, a ceea ce nu mai prezintă
fiabilitate cognitivă sau acţională.
Perfecţionarea profesională se realizează prin forme organizate de stat sau de
factorii ce conduc învăţământul de stat şi particular, cum sunt cursurile de o
anumită durată, cursurile postuniversitare, doctoratul sau alte forme-cum sunt
activităţile în comisiile metodice şi ale diriginţilor, cercurile pedagogice,
simpozioanele ştiinţifice, întâlnirile pedagogice, cursurile la universităţile
populare, conferinţele prin mass-media etc.
f)profil moral-cetăţenesc demn, civilizat
Profesorul nu este doar un instructor profesional.El este un modelator uman, etic
şi cetăţenesc al tineretului studios.Munca de educator implică o înaltă pregătire
morală, calităţi morale, un profil moral demn, o conştiinţă şi conduită morală
demne, civilizate.
Modelul etic demn al profesorului constituie chezăşia educării moral-cetăţeneşti
demne şi civilizate a tineretului studios.El este o sursă şi o forţă de influenţare
etico-cetăţenească a elevilor.De aceea, autocontrolul asupra atitudinilor şi
modulu de comportare în orice situaţie-în familie, pe stradă, în mijloacele de
transport, la şcoală etc. trebuie să însoţească în permanenţă viaţa
profesorului.Profesorul trebuie să fie un model spiritual şi moral-cetăţenesc
pentru comuniunea în care trăieşte.Atitudinile şi deprinderile etice ale
profesorului vor spori competenţa şi eficienţa măiestriei şi tactului
psihopedagogic, vor determina creşterea prestigiului său educativ în şcoală şi în
afara ei.
g)capacitate managerială
Locul, rolul şi activitatea profesorului alcătuiesc un microunivers instituţional
de educaţie, care, pentru a avea rezultate eficiente, implică în mod obiectiv şi
necesar şi funcţie managerială.Profesorul este implicat în actul conducerii
unităţii de învăţământ prin unele funcţii ce le poate deţine(şef catedră, diriginte,
şef comisie şi de reprezentant în organele de conducere colective).Pregătirea
profesorului în domeniul managementului educaţional, chiar de pe băncile
facultăţii reprezintă o necesitate obiectivă, aceasta fiind cerută de însăşi munca
de educator, dar şi de faptul că din rândul profesorilor se aleg conducătorii
unităţilor de învăţământ, care trebuie să conducă cu competenţă şi eficienţă
managerială.Eficienţa şi eficacitatea acţiunii sale depinde, ăn foarte mare
măsură, de stilul didactic abordat în fiecare dintre situaţiile educaţionale.Fiecare
dintre stilurile didactice implică aspecte pozitive şi negative deopotrivă,
ponderea acestora fiind diferită.Nu se poate vorbi de o puritate a

6
stilului.Neputându-se spune cu exactitate care dintre stiluri este,,foarte bun”, se
susţine ideea ajustării stilului didactic la situaţia didactică concretă.
h)conştiinţa responsabilităţii şi a misiunii sale
Această responsabilitate şi-o asumă faţă de copii, faţă de ţara sa şi faţă de întraga
umanitate. În mânile sale se află nu numai viitorul copilului, ci şi al naţiunii al
cărei membru este.Conştiinţa responsabilităţii şi a misiunii nu pot fi concepute
în afara adeziunii şi ataşamentului faţă de valorile culturale, naţionale şi
universale create de-a lungul veacurilor.
i)calităţi aptitudinale
Aici se includ toate acele înşuşiri psihice care asigură îndeplinirea cu succes a
diverselor sarcini pe care le implică activitatea instructiv-educativă şi obţinerea
în final a unor performanţe ridicate.Ele sunt cunoscute în literatura de
specialitate sub denumirea de aptitudini pedagogice.Dintre multiplele
particularităţi ale proceselor psihice, care fac parte din conţinutul psihic al
aptitudinilor pedagogice menţionăm următoarele :
Calităţile gândirii.Diverse aptitudini pedagogice presupun anumite calităţi ale
gândirii cum ar fi:capacitatea de analiză şi sinteză, flexibilitatea, originalitatea
etc.
Calităţile limbajului.Capacitatea de a folosi în mod adecvat acest instrument de
comunicare este prezentă în toate aptitudinile pedagogice.Este vorba de
asemenea calităţi cu ar fi: inteligibilitatea, claritatea, plasticitatea, expresivitatea,
fluenţa etc.
Calităţile atenţiei.Este vorba de concentrarea, intensitatea, distributi-vitatea,
cumutativitatea etc.
Calitatea memoriei.Rapiditatea memoriei, trăinicia păstrării şi promptitudinea
recunoaşterii şi reproducerii sunt indispensabile în activitatea
profesorului.Ponderea acestor calităţi şi modul lor de combinare diferă de la o
aptitudine la alta.Adoptând drept criteriu structura psihică internă a aptitudinilor
pedagogice von putea circumscrie câteva aptitudini speciale cum ar fi:
Aptitudinea de a cunoaşte şi înţelege psihicul celui supus acţiunii educative.Este
vorba de capacitatea intuitivă, de pătrundere şi sesizare a particularităţilor
psihice individuale.Cunoaşterea lumii interioare a elevului nu se reduce doar la
folosirea unor tehnici, acestea fiind, totuşi, indispensabile, la înregistrarea şi
prelucrarea datelor pe care ni le oferă.Contactul permanent cu elevii, dublat de
o pregătire continuă, nu fac decât să dezvolte şi să perfecţio-neze această
aptitudine.
Aptitudinea empatică.Îi oferă profesorului posibilitatea de a privi toate
influenţele prin prisma celor cărora li se adresează şi de a prevedea, în acest fel,
nu numai eventualele dificultăţi ce ar putea fi întâmpinate, ci şi rezultatele

7
posibile ce ar putea fi atinse.Această aptitudine stă la baza anticipării finalităţilor
acţiunii educaţionale.La polul opus se află egocentrismul, care constă în
incapacitatea de a se transpune în situaţia celuilalt, de a accepta punctul de
vedere al acestuia.O hipertrofie a propriei personalităţi devine o piedică în calea
cunoaşterii psihicului copilului, generând totodată neînţelegeri şi conflicte între
profesor şi elevi.
Aptitudini organizatorice.Se manifestă în întreaga activitate pe care o desfăşoară
profesorul: planificarea proprie munci, pregătirea şi desfăşurarea lecţiilor,
îndrumarea activităţii colectivului de elevi etc.
Spiritul de observaţie.Este capacitatea ce permite sesizarea celor mai fine nuanţe
şi manifestări ale acţiunii educative.Cu ajutorul ei profesorul poate surprinde şi
intui starea de spirit şi intenţiile elevilor, după expresia feţei şi anumite mişcări.
Procesul de învăţământ fiind un proces bilateral presupune în mod obiectiv şi
necesar stabilirea şi manifestarea de relaţii umane şi educaţionale eficiente între
profesori şi elevi.În istoria învăţământul s-au manifestat mai multe tipuri de
relaţii dintre profesor şi tineretul studios, şi anume: autoritariste, libere şi
democratice.Pentru a se face ascultat, educatorul este dator să cunoască
preocupările tineretului, aspiraţiile şi frământările lui.Dorinţa de a-i veni în
ajutor, de a-l susţine în înţelegerea şi însuşirea unei sfere cât mai largi cunoştinţe,
grija de a-i călăuzi cu folos paşii în alegerea şi pregătirea în profesiunea cea mai
adecvată particularităţilor şi aspiraţiilor lui.
Munca profesorului reprezintă o necontenită descoperire, o neobosită luptă cu
formele rigide, cu stilul de viaţă conservatorist.Un profesor care se limitează în
zilele noastre în activitate numai la comunicarea cunoştinţelor şi verificarea
modului cum au fost memorizate, se poate considera a trăi în afara timpului şi,
în nici un caz, un profesor bun.Sunt preţuiţi acei profesori care sunt preocupaţi
să găsească căile şi mijloacele potrivite pentru a cere elevului eforturi şi
antrenarea întregii capacităţi intelectuale.Degeaba este şcoală nouă, modernă,
degeaba există material didactic, mijloace moderne de predare, dacă profesorul
este încorsetat de rutină şi indiferenţă, după cum şi reciproca, un profesor bun,
cu tragere de inimă, reuşeşte cu mijloace simple, dar ingenioase, să se facă
înţeles şi să dezvolte interes pentru studiu.
Cu fiecare lecţie profesorul trebuie să-şi dezvăluie nu numai bogăţia
cunoştinţelor, ci şi cultura şi arta pedagogică.Cei mai mulţi sunt de părere că
profesorul trebuie să aibă şi vocaţie, dar ca în orice artă reuşita se datoreşte şi
capacităţii de muncă, virtuţilor personale-inteligenţa, conştiinţa îndeplinirii
datoriei, competenţa şi, mai ales, pasiunea, care ţine de inima omului.

8
Pentru a învăţa pe altul trebuie să ai o înaltă pregătire culturală şi
psihopedagogică, o voinţă puternică şi un caracter ferm în atingerea scopului
propus.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Bontaş,Ioan-Pedagogie, Bucureşti, Edit.All, 1994

2. Nicola,Ioan-Tratat de pedagogie şcolară, Bucureşti, E.D.P,RA, 1996

3.Niculescu,Rodica Mariana-Pedagogie generală, Bucureşti, Edit.Scorpion

7,1996

4. Păun,Stelian-Omul de la catedră, Bucureşti, Edit.Albatros, 1974

9
Universitatea “1 Decembrie 1918”
Alba – Iulia
Facultatea de Istorie şi Filologie

PROFESORUL

MODEL

Student:
10
 BARBU VIORELA-
LAURA
An IV, Română-Engleză, FR.

11