HERBEI MIHAI VALENTIN ULAR ROXANA CLAUDIA

INTOCMIREA SI REDACTAREA
PLANURILOR SI HARTILOR
TOPOGRAFICE

EDITURA DALAMI 2011

 UNITĂŢI DE MĂSURĂ ŞI CALCULE TOPOGRAFICE DE BAZĂ

1.1. Unităţi de măsură utilizate în topografie

1.1.1. Unităţi de măsură pentru lungimi şi suprafeţe.

Sistemul metric pentru lungimi, suprafeţe şi volume, bazat pe diviziunea zecimală,

este utilizat în cele mai multe state de pe Glob. Metrul a fost determinat de Delambre în
1799, fiind definit ca a 40 000 000-a parte din lungimea meridianului terestru. Metrul
etalon depus la Sèvres, lângă Paris este construit dintr-un aliaj de platină (90%) şi iridiu
(10%). În anul 1960, Conferinţa Internaţională de la Paris a stabilit noul etalon al
metrului (primul s-a dovedit a fi inexact) egal cu 1 650 763,73 lungimi de undă ale
radiaţiei portocalii, emise de gazul radioactiv Kripton 84.

Multiplii metrului sunt: 1 km = 10 hm = 100 dam = 1000 m, iar submultiplii

1mm = 10 dm = 100 cm = 1000 m.

Derivată din sistemul metric, unitatea de măsură pentru suprafeţe este metrul
pătrat (m2) cu multiplii şi submultiplii:

1 km2 = 100 ha, 1 ha = 100 ari = 10.000 m2 ;

1 m2 = 100 dm2 = 10.000 cm2 = 1.000.000 mm2

În ţările anglo-saxone şi într-o serie de alte state este folosit un sistem propriu de
măsurare a lungimilor şi suprafeţelor, tradiţional, dar care se află în perspectiva de a fi
treptat înlocuit cu sistemul metric (Tabel 1.1). Şi în Ţările Române, în diferite perioade
istorice, au existat alte sisteme de măsurare a lungimilor şi suprafeţelor (Tabel 1.2).
Aceste tabele de conversie dintr-un sistem în altul sunt utile pentru topografi atunci când
se află în faţa unui plan topografic cu unităţi de măsură din alt sistem.
 Tabel 1.1
Sistemul Anglo-Saxon de măsurare a lungimilor şi suprafeţelor
UNITĂŢI DE LUNGIME UNITĂŢI DE SUPRAFAŢĂ
Echivalentul în Echivalentul în sis.
Unitatea Subunităţi Unitatea Subunităţi
m metric
1 inch sau ţol - 0,0254 1 square - 6,4516 cm
2

inch
2
1 foot 12 inches 0,3048 1 square 144 square inch 9,2903 dm
foot
2
1 yard 3 feet 0,9144 1 square 9 square feet 0,8361 m
yard
2
1 fathom 2 yards 1,8288 1 acre 4840 square 4046,94 m
yards
1 milă terestră 1760 1609,34 1 square 640 acres 2,5899 km
2

yards mile
1 milă marină - 1852 - - -

Tabel 1.2
Unităţi vechi româneşti de măsurare a lungimilor şi suprafeţelor Ţara Românească
UNITĂŢI DE LUNGIME UNITĂŢI DE SUPRAFAŢĂ
Echivalentul Echivalentul
Unitatea Subunităţi Unitatea Subunităţi
în m în sis. metric
-
1 stânjen 8 palme 1,97 - -
Şerban Vodă
1 prăjină 3 stânjeni 5,90 1 prăjină 54 stânjeni 208,82 m
2

-
1 stânjen 8 palme 2,02 - -
Constantin
Vodă
1 prăjină 3 stânjeni 6,06 1 pogon 144 prăjini 5011,78 m
2

Molodova
1 stânjen 8 palme 2,23 1 prăjină 36 stânjeni 179,02 m
2

1 prăjină 4 stânjeni 8,92 1 falce 80 prăjini 14321,95 m

2

Transilvania
2
1 stânjen 6 picioare 1,89 1 stânjen - 3,59 m
 2
- - - 1 jugăr 1600 stânjeni 5754,64 m
cadastral
- - - 1 jugăr 576 prăjini 5754,64
cadastral

1.1.2. Unităţi de măsură pentru unghiuri

În topografie se măsoară unghiuri orizontale şi verticale. Unghiurile verticale sunt

formate de o direcţie oarecare, cu proiecţia ei orizontală. Unghiul vertical format de o
dreaptă care constituie suportul unei distanţe înclinate, între două puncte, cu proiecţia ei
orizontală, este numit unghi de pantă
De obicei teodolitele (aparatele topografice ce servesc la măsurarea unghiurilor)
înregistrează unghiul Z, denumit unghi zenital, unghiurile verticale rezultând din calcul.
Din punct de vedere geometric un unghi se defineşte ca figură formată din două
semidrepte ce au aceeaşi origine. Pentu uz topografic această definiţie este incompletă,
fiind necesară şi cunoaşterea semnului şi sensului de măsurare al unghiului.
Deci, unghiurile topografice sunt orientate, cunoscându-se prima latură a
unghiului şi sensul de măsurare. Prin măsurarea unui unghi, se înţelege, compararea sa cu
un alt unghi, ales ca unitate.

Pentru exprimarea valorilor unghiulare se utilizează:

a) Sistemul sexagesimal - în care cercul este împărţit în 360 de părţi. A 360-a parte
se numeşte gradul sexagesimal (1) care se împarte în 60 de părţi, o parte numindu-se
minut sexagesimal (1’). Acesta se împarte în 60 de părţi, o parte numindu-se secunda
sexagesimală (1"). O secundă se împarte în 100 de părţi (1" = 100/100).

b) Sistemul centesimal - în care cercul se împarte în 400 de părţi, o parte numindu-

se grad centesimal (1g), care se împarte în 100 de părţi obţinându-se minutul centesimal
(1c). Un minut centesimal se împarte în 100 de părţi rezultând secunda centesimala (1cc).
Submultiplul secundei se obţine prin împărţirea acesteia în 100 de părţi (1cc = 100/100).
Majoritatea instrumentelor de măsură în topografie sunt divizate în grade centesimale.
Avantajul acestui sistem constă în simplitatea operaţiilor, divizarea gradelor fiind făcută
în sistem zecimal.
Exemplu:
110g25c40cc = 110g.2540
Submultiplii:
10 = 60’ (minute sexagesimale);
1’ = 60’’ (secunde sexagesimale).
Tabel 1.3
Unităţi de măsură pentru unghiuri
SISTEM SEXAGESIMAL SISTEM CENTEZIMAL
g
1 cerc 360 ° 1 cerc 400 (grade)
g c
1° 60'
1 100 (minute)
c cc
1' 60''
1 100 (secunde)
Tabel 1.4
Relaţiile dintre lungimile pe un cerc mare sau o elipsă meridiană a elipsoidului terestru
şi diviziunile centezimale
LUNGIME UNITĂŢI CENTEZIMALE
g
100 km
1 de arc
c
1 km
1 de arc
cc
10 m
1 de arc
De asemenea, pentru o mai uşoară transformare din sistemul sexagesimal în cel
centezimal şi invers se pot calcula coeficienţi de transformare (Tabel 1.5).
Tabel 1.5
Coeficienţi de transformare a valorii unghiurilor dintr-un sistem în altul
SEXAGESIMAL - CENTEZIMAL CENTEZIMAL - SEXAGESIMAL
cc cc
1'' = 3,0864 1 = 0,324''
c c
1' = 1,8518 1 = 0,54'
g g
1º = 1,111 1 = 0,9º
 c) Radianul - este unghiul la centru căruia îi corespunde lungimea unui arc egal cu
raza cercului. Un cerc are 2π radiani (π = 3,1415924). Pentru transformarea elementelor
de unghi în elemente de arc şi invers, se utilizează un coeficient de transformare notat cu
, care reprezintă raportul dintre elementul de unghi şi elementul de arc.
ˆ
 
a
360  60  60
''  206 .265 ' '
2
400  100  100
 cc   636 .620 cc
2

1.2. Calculul orientării laturilor în reţelele de triangulaţie

Cercul topografic este cercul având centrul într-un punct notat cu 0, raza egală
cu unitatea, având originea de măsurare a arcelor în punctul A şi sensul de măsurare
invers acelor de ceas.
În topografie cercul trigonometric este înlocuit cu cel topografic din următoarele
motive:
 direcţia de referinţă pe teren, deci şi în topografie, este direcţia Nordului
topografic – care coincide cu axa ordonatelor (din acest motiv această axă se
notează aici, cu OX);
 sensul de măsurare al unghiurilor, în topografie, este sensul orar.
Ordinea cadranelor este dată, deci, de sensul de măsurare al unghiurilor. Deoarece
una dintre caracteristicile cercului trigonometric este aceea că se poate schimba originea
şi sensul de măsurare a arcelor, fără ca regulile şi formulele stabilite să se modifice, pe
cadrane – în cele două cercuri formulele şi semnele funcţiilor trigonometrice sunt
identice.
Definim ca orientare a laturii AB (θAB) unghiul măsurat de la direcţia nordului (axa
Ox) în sensul acelor de ceasornic până la latura considerată.
Pentru calculul orientărilor reconsiderăm reţeaua de triangulaţie de forma unui
poligon cu punct central la care este necesar să se cunoască orientarea unei laturi θ AB sau
această orientare să fie calculată din coordonatele x şi y ale punctelor A şi B, puncte care
aparţin unei reţele de triangulaţie(Figura 1.1.).
 x N N
BC
C D
N BD CB
B C
3 4
2 5
N
A B 12
11 F
13
1
10 15 14 6
A 7 D

9 8
O E y
Figura 1.1. Reţea de triangulaţie

Considerăm punctele A şi B definite de coordonatele xA, yA şi xB, yB în sistemul

de referinţă xOy (Figura 1.2.).
Notăm cu:

ΔXAB = XB - XA – coordonata relativă pe X.

ΔYAB = YB - YA - coordonata relativă pe Y.
Din definiţia orientării se observă că aceasta se poate calcula din Δ dreptunghic
haşurat, cu relaţia:
Y AB y  yA
tg AB   B
X AB x B  x A

Din schiţă se observă că: θBA = θAB + 200g

unde:
θBA – orientare inversă.
θAB – orientare directă.
  AB
x
''x
N B

N  BA

X AB
 AB
200 g
XB
XA A

yA yAB y
yB

Figura 1.2. Calculul orientării

În funcţie de poziţia laturii AB în raport cu sistemul de referinţă xOy, orientarea

θAB poate lua valori cuprinse între 0g şi 400g, iar coordonatele relative vor avea atât valori
pozitive cât şi negative.
Pentru definirea orientărilor în cele 4 cadrane ale cercului topografic considerăm
latura AB ocupând poziţii succesive în fiecare cadran (Figura 1.3.).
x
- y AB
+ y AB
B N B
c N N  AB I
+ x AB


+ x AB

AB c
 AB
IV I
IV
 AB A
A
y
N III N
A  AB A
III  II
AB II
AB

c
 AB
- x

- x

c
 AB
AB

B B
- y AB
+ y AB

Figura 1.3. Calculul orientării în funcţie de cadran

 Dacă direcţia AB este în primul cadran coordonatele relative sunt +ΔX AB şi
+ΔYAB, deci pozitive, iar orientarea obţinută cu relaţia anterioară numită şi orientarea de
calcul  AB
c
este chiar orientarea adevărată. Deci, pentru primul cadran:

 AB
I
  AB
c

Dacă direcţia AB este în cadranul II, coordonatele relative vor fi -ΔXAB şi

+ΔYAB. Semnele acestor coordonate relative arată că orientarea se situează în cadranul II,
iar aceasta se poate calcula cu relaţia:
 AB
II
 200 g   AB
c

Orientarea de calcul  AB
c
se va obţine ca şi în cazul anterior cu precizarea că, în
relaţia de calcul, se vor folosi valorile pozitive ale coordonatelor relative.
Dacă direcţia AB este în cadranul III, coordonatele relative vor fi -ΔXAB şi -
ΔYAB. Cu valorile lor pozitive se obţine orientarea  AB
c
, iar orientarea adevărată este:

 AB
III
  AB
c
 200 g
Dacă direcţia AB este în cadranul IV, coordonatele relative vor fi: +ΔX AB şi -
ΔYAB. Cu valorile lor pozitive se obţine orientarea  AB
c
, iar orientarea adevărată este:

 AB
IV
 400 g   AB
c

Sintetizând cele menţionate, obţinem tabelul următor:

Cadran Coordonate relative Orientarea
ΔXAB ΔYAB
I + +  AB
I
  AB
c

II - +  AB
II
 200 g   AB
c

III - -  AB
III
  AB
c
 200 g

IV + -  AB
IV
 400 g   AB
c

yB  yA
Unde : tg Ac    AB
c
xB  xA
Utilizând noţiunile prezentate se poate calcula deci din coordonatele punctelor A
şi B de triangulaţie orientarea laturii θAB.
 Pornind de la orientarea acestei laturi, se calculează orientarea laturii exterioare
astfel:
θ BC = θBA – [(2̂)  (3̂)] = θAB – [(2̂)  (3̂)] ± 200g

θ CD = θCB – [(4̂)  (5̂)] = θBC – [(4̂)  (5̂)] ± 200g

θ DE = θDC – [(6̂)  (7̂)] = θCD – [(6̂)  (7̂)] ± 200g

θ EA = θED – [(8̂)  (9̂)] = θAB – [(8̂)  (9̂)] ± 200g

θ AB = θAE – [(1̂)  (10̂)] = θDE – [(1̂)  (10̂)] ± 200g

Prin ultima orientare obţinută θAB se vor verifica orientările calculate pe traseul A
– B – C –D –E –A.
În continuare se calculează orientările laturilor interioare AF, BF, CF, DF, EF din
două posibilităţi:
θ BF = θBA – (2̂) şi θBF = θBC + (3̂)

θ CF = θCB – (4̂) şi θCF = θCD + (5̂)

…………………………………………….
θ AF = θAB + (1̂) şi θAF = θAE - (10̂)

Se observă că, la calculul orientărilor, se vor folosi valorile compensate ale

unghiurilor.

1.3. Calculul lungimii laturilor în reţelele de triangulaţie

Pentru determinarea lungimii laturilor în reţeaua de triangulaţie considerată este

necesar să cunoaştem cel puţin lungimea unei laturi care în general se numeşte bază de
triangulaţie. Bazele de triangulaţie se măsoară în teren utilizând metoda directă cu firul de
INVAR sau metoda indirectă prin unde.
Lungimea bazei de triangulaţie se poate determina şi prin calcul din coordonatele
punctelor A şi B dacă acestea sunt cunoscute din lucrări topografice anterioare.
 x
N y
B

 xAB
x AB
xB AB

A(xA,yB)
xA

yA  yAB y
yB

Figura 1.4 Calculul lungimii laturii

A(xA, yA) şi B(xB, yB)
DAB – distanţa orizontală între AB.
θAB – orientarea laturii AB faţă de Nord.

Relaţiile de calcul ale lungimii DAB se deduc din triunghiul haşurat (Figura 1.4).
x AB
AB 
cos  AB
sau
y AB
AB 
sin  AB
Cele două relaţii se utilizează pentru calcul verificându-se totodată şi orientarea.
Ca relaţie de verificare a lungimii, se foloseşte relaţia:

AB  X AB
2
 YAB
2
 ( xB  x A ) 2  ( y B  y A ) 2

Pentru aflarea lungimii celorlalte laturi din reţea, se va aplica teorema sinusului în
fiecare triunghi calculându-se iniţial lungimile laturilor interioare AF, BF, CF, DF, EF.

AB BF AB sin( 1̂)
  BF 
sin( 11̂) sin( 1̂) sin( 11̂)
 BC BF BF sin( 12̂)
  BC 
sin( 12̂) sin( 4̂) sin( 4̂)

BF CF BF sin( 3̂)
  CF 
sin( 4̂) sin( 3̂) sin( 4̂)

BC CF BC sin( 3̂)
  CF 
sin( 12̂) sin( 3̂) sin( 12̂)
……………………………………..

EF AF EF sin( 9̂)
  AF 
sin( 10̂) sin( 9̂) sin( 10̂)

1.4. Calculul coordonatelor punctelor în reţelele de triangulaţie

Pentru calculul coordonatelor punctelor folosim următorul raţionament:

În sistemul de referinţă xOy, considerăm cunoscute coordonatele punctului A(x A,
yA), orientarea θAB şi lungimea laturii AB (Figura 1.5.).

x
N y
B
 xAB

x AB
xB AB

A(xA,yB)
xA

yA  yAB y
yB

Figura 1.5. Calculul coordonatelor

Se observă că:
xB = xA + ΔxAB
yB = yA + ΔyAB
Din triunghiul dreptunghic haşurat, valorile coordonatelor relative în funcţie de
lungimea DAB şi orientarea θAB sunt:
 ΔxAB = AB cos θAB
ΔyAB = AB sin θAB
Înlocuind valorile coordonatelor relative în relaţiile anterioare, obţinem relaţiile
finale de calcul:
xB = xA + AB cos θAB
yB = yA + AB sin θAB
Pe baza acestor relaţii se vor calcula coordonatele punctelor exterioare A, B, C, D,
E din reţeaua considerată, astfel:
xC = xB + BC cos θBC yC = yB + BC sin θBC
xD = xC + CD cos θCD yD = yC + CD sin θCD
xE = xD + DE cos θDE yE = yD + DE sin θDE
xA = xE+ AE cos θAE yE = yE + AE sin θAE

Ultimele două relaţii sunt pentru control, deoarece s-a pornit calculul de pe
coordonatele punctului A şi s-a închis calculul pe acelaşi punct. Dacă valorile
coordonatelor calculate pentru A diferă de valorile date cu ± 10 cm, atunci calculul
coordonatelor este corect.
În final se vor calcula coordonatele punctului central F din cel puţin două
posibilităţi.
x F  x A  AF cos  AF

 y F  y A  AF sin  AF
x F  x B  BF cos  BF

 y F  y B  BF sin  BF

2. SISTEME DE COORDONATE ŞI SISTEME DE PROIECŢIE

2.1. Coordonate geografice

Considerăm suprafaţa globului terestru la care notăm axa polilor PP'.

Prin intersecţia planelor ce conţin axa polilor şi suprafaţa terestră, rezulta
meridianele. Din infinitatea de meridiane, se considera în mod convenţional ca meridian
„0” meridianul care trece prin observatorul Greenwich. Poziţia celorlalte meridiane este
dată de unghiul diedru format între planul meridianului respectiv şi planul meridianului
origine. Unghiul diedru este exprimat în grade sexagesimale, iar sensul de măsurare este
de la vest la est.
Unghiul diedru format de planul meridian ce trece prin Greenwich, şi planul
meridian al locului, se numeşte longitudine, notată cu „” sau „L”. Prin intersecţia
globului terestru cu planele paralele la Ecuator, rezultă paralelele. Paralela „0” sau
paralela medie este considerată Ecuatorul EE'. Unghiul format de verticala locului şi
proiecţia acesteia pe planul ecuatorial, se numeşte latitudine, notată cu „” sau „B”.
Latitudinea în raport cu Ecuatorul este N sau S (Figura 2.1 şi Figura 2.2.).

Figura 2.1. Coordonate geografice

 Figura 2.2. Reţeaua cartografica de paralele si meridiane

2.2. Coordonate carteziene şi polare

Sistemul de coordonate carteziene este sistemul a cărui axe sunt ortogonale.

Sistemul de referinţă cartezian este folosit la suprafeţele plane de proiecţie.
Sistemul de referinţă cartezian este constituit astfel: axele x şi y formează planul de
referinţă care este tangent în punctul 0 la suprafaţa topografică (Figura 2.3). Axa x este
dirijată după direcţia meridianului ce trece prin 0, iar axa y este tangentă la paralela
corespunzătoare punctului 0. Axa Oz este dirijată după verticala locului. Faţă de sistemul
de referinţă, poziţia unui punct P este definită de următoarele elemente:
 xp, yp, zp - coordonatele carteziene ale punctului P;
 d - distanţa măsurată în planul de proiecţie;
 φ- unghiul format de segmentul OP cu planul de proiecţie;
 θ- orientarea topografică - unghiul format de proiecţia segmentului OP cu direcţia
nordului, respectiv axa Ox.
 yp zp zp
d  x 2p  y 2p  z 2p ; tg  ; tg  
xp s x 2p  y 2p

z
x
P z x
P N

O y zp
d
E E' 


x s yp
p y
P' O

Figura 2.3. Coordonate carteziene şi polare

Se observă din figură că poziţia punctului P este bine determinată, dacă sunt
cunoscute fie coordonatele carteziene (xp, yp, zp), fie coordonatele polare (d, , φ).

Legătura ce există între aceste coordonate este:

 x p  s  cos 

P  y p  s  sin 

 z p  d  sin 

 x p  d  cos   cos 
Dar: s  d  cos   
P  y p  d  cos   sin 

 z p  d  sin 

2.3. Proiecţia cilindrică transversală Gauss-Kruger

Acest sistem de proiecţie a fost conceput in anii 1825-1830 de către celebrul

matematician german Karl Friedrich Gauss (1777-1855), iar mai târziu Johannes
Kriiger (1857-1923), a elaborat, in anul 1912, formulele necesare pentru trecerea
coordonatelor punctelor de pe elipsoidul de rotaţi în planul de proiecţie. Deoarece
primele formule de calcul au fost elaborate de către J. Kruger, a fost adoptată denumirea
de "proiecţia Gauss - Kruger", precum şi "reprezentarea conformă Gauss", iar în
practica curentă, "proiecţia Gauss".
In România, proiecţia Gauss a fost introdusa în anul 1951, când s-a adoptat şi
elipsoidul de referinţă Krasovski - 1940. Sistemul de proiecţie Gauss s-a folosit la
întocmirea planului topografic de baza la scara 1:10000, a hărţii topografice de bază la
scara 1:25000, precum şi a hărţilor unitare la diferite scări, până în anul 1973.
Reprezentarea se caracterizează prin aceea că o anumită porţiune din suprafaţa
terestră se reprezintă pe suprafaţa unui cilindru tangent şi transversal la suprafaţa de
referinţă considerată sferică (Figura 2.4)

a1 M a2

Figura 2.4. Proiecţia Gauss Kruger

2.3.1. Elementele geometrice

Se consideră elipsoidul de rotaţie ca formă matematică a Pământului, iar pentru

proiectare, suprafaţa interioară desfăşurată în plan a unui cilindru imaginar, tangent la un
meridian, adică în poziţie transversală (Figura 2.5);
Pentru reprezentarea unitară a elipsoidului terestru în planul de proiecţie au fost
stabilite meridianele de tangenţă pentru întregul Glob, rezultând un număr de 60 de fuse
geografice de câte 6° longitudine, începând cu meridianul de origine Greenwich;
Pentru proiectarea celor 60 de fuse se consideră elipsoidul înfăşurat în 60 de
cilindri succesivi, în poziţie orizontală, unde fiecare cilindru este tangent la meridianul
axial corespunzător fusului.
 a) b)
Figura 2.5. Proiectarea elipsoidului pe fuse geografice de 6° (a) si aspectul fuselor in
planul de proiecţie (b)

In cadrul acestui sistem de proiecţie se consideră că elipsoidul se roteşte spre vest,

până când fiecare meridian axial multiplu de 6° longitudine devine tangent la cilindru.
După tăierea cilindrului pe direcţia unei generatoare care trece prin polii geografici şi
desfăşurarea acestuia în plan, se obţine planul de proiecţie al fuselor de 6° longitudine.

 Sistemul de numerotare al fuselor de 60 longitudine

In baza unei înţelegeri internaţionale, pe care a adoptat-o şi ţara noastră,

numerotarea fuselor de 6° se face cu cifre arabe, de la 1, 2,..., la 60, începând cu fusul 1
limitat de meridianele de 180° şi de -174° longitudine vestică. Numerotarea fuselor se
continuă spre est până la fusul 30 (cuprins între -6° longitudine vestică şi 0° - meridianul
Greenwich). Se observă din schema numerotării, că meridianul Greenwich este un
meridian marginal, care separă fusul 30, situat la vest, de fusul 31, situat la est.
Se continuă numerotarea fuselor de 6° longitudine cu fusul 31 (cuprins între
meridianul Greenwich de 0° longitudine şi meridianul de 6° longitudine estică) şi până la
fusul 60, limitat de meridianul de 174° longitudine estică şi de meridianul de 180° (Figura
4.4).
 Teritoriul României se reprezintă cartografic în doua fuse de cate 6° longitudine
cu numerele 34 şi 35 cu meridianele axiale de 21° şi 27° longitudine est Greenwich şi în
patru fuse de cate 3 ° longitudine cu numerele 7, 8, 9 şi 10 şi cu meridianele axiale de
21°, 24°, 27° şi 30° longitudine est Greenwich. (Figura 2.7).
Fusul 34 cu meridianul axial de 21° est Greenwich, care trece la vest de
Timișoara şi fusul 35 cu meridianul axial de 27° est Greenwich, ce trece pe linia est -
Roman ; est Bacău ; vest Focșani; vest Râmnicu - Sărat; est - Buzău şi est - Oltenița se
racordează pe meridianul marginal cu longitudinea de 24 ° est Greenwich. Pentru
realizarea racordării dintre fusele vecine de la marginile de est şi de vest ale fiecărui fus
de 6° longitudine, se creează o zona de acoperire între cele doua fuse alăturate. În ,,zona
de acoperire" se calculează coordonatele rectangulare plane Gauss (x,y) ale punctelor
geodezice în ambele fuse, iar la marginea cadrului hărţii şi planurilor sunt înscrise
coordonatele liniilor caroiajului kilometric din cele doua fuse alăturate.

Figura 2.7. Numerotarea fuselor de 6° în proiecţia Gauss

 2.3.2. Sistemul şi originea axelor

În proiecţia Gauss, se consideră pentru fiecare fus de 6° longitudine un sistem

propriu axe de coordonate rectangulare plane, a cărui origine O se găseşte la intersecţia
meridianului axial, care reprezintă axa OX cu Ecuatorul, ce reprezintă axa OY (Figura
2.8).
Deci, pentru reprezentarea întregii suprafeţe a Globului terestru, se vor utiliza un
număr de 60 sisteme de coordonate rectangulare plane.
Coordonatele rectangulare plane ale unui punct oarecare P(xp,yp) din emisfera
nordica a Globului terestru, se vor exprima, în cazul absciselor X numai prin valori
pozitive, care la latitudinea României sunt mai mari de 5000km.
Valorile ordonatelor y, sunt pozitive sau negative, în funcţie de poziţia punctelor
faţă de meridianul axial, care sunt situate în dreapta (ordonate pozitive) sau în stânga
(ordonate negative).

x' x
6o

N 3
yp
2
2
x x 1
p
2
yp
p
1
y
1 1
2
3
500 km

Figura 2.8. Sistemul si originea axelor de coordonate plane Gauss

Pentru pozitivarea valorilor negative ale ordonatelor Y din stânga meridianului

axial al unui fus de 6° longitudine, s-a efectuat translarea originii sistemului de axe cu +
500 km spre vest. Deci, ordonatele tuturor punctelor se vor modifica prin adăugarea
valorii de + 500 km, funcţie de coordonatele originii translate :
O' ( X0 = 0, 000 m şi Y0 = 500 000, 000 m ).
 În funcţie de originea translatată a coordonatelor plane, se observa că toate
punctele situate în dreapta meridianului axial vor avea ordonata y mai mare cu 500 km,
iar cele din stânga vor avea ordonata y mai mica de 500 km. Deoarece este posibil ca din
punct de vedere practic sa se obţină aceeaşi valoare a ordonatei Y pentru mai multe
puncte, ce sunt situate în fuse diferite, s-a convenit sa se scrie în faţă valorii ordonatei Y
şi numărul de ordine al fusului de 6°. Cifrele (4) şi (5) înscrise în faţa ordonatei Y,
semnifică numărul de ordine al fusului 34 şi 35.
Spre exemplu, coordonatele plane Gauss ale unui punct din dreapta meridianului
axial al fusului 35, au valorile :Xp=5 244 670,219 m şi Yp = (5) 556 687, 082 m.

2.3.3. Nomenclatura hărţilor în proiecţia Gauss-Kruger

 Pentru harta 1/500.000 s-a împărţit trapezul 1/1.000.000 în 4 părţi şi

fiecare parte s-a notat prin primele 4 litere mari ale alfabetului: A, B, C, D. Deci,
dimensiunile acestei foi vor fi 20/30, iar nomenclatura uneia va fi de exemplu: L – A.
 Pentru harta 1/200.000 s-a împărţit trapezul 1/1.000.000 în 36 părţi,
notându-se fiecare parte în cifre romane de la I – XXXVI. Dimensiunile acestei hărţi vor
fi 40/10, iar nomenclatura L – 34 – XI.
 Pentru harta 1/100.000 s-a împărţit trapezul 1/1.000.000 în 144 părţi, deci
fiecare latură a trapezului în 12 părţi. S-au obţinut astfel foile la 1/100.000 cu
dimensiunile 20/30, iar pentru nomenclatură s-a stabilit a se numerota fiecare planşă cu
cifre arabe de la 1 – 144, de exemplu L – 34 – 144.
 Pentru harta 1/50.000 s-a împărţit harta 1/100.000 în 4 părţi, notându-se
aceste părţi cu primele 4 litere mari ale alfabetului. Exemplu: L – 34 – 94 – B, cu
dimensiunile 10/15.
 Pentru harta 1/25.000 s-a împărţit trapezul 1/50.000 în 4 părţi, notându-se
acestea cu primele 4 litere mici ale alfabetului. Exemplu: L – 34 – 116 – B – c, cu
dimensiunile 5/730.
 În fine, pentru harta 1/10.000 s-a împărţit trapezul 1/25.000 în 4 părţi,
notându-se prin primele 4 cifre arabe. De exemplu: L – 34 – 131 – B – G – 4,
dimensiunile fiind 230/345.
  Pentru harta 1/5.000 se împarte trapezul 1/10.000 în 4 părţi. Fiecare trapez
rezultat va avea dimensiunea 1’15’’/1’15’’,5 notându-se cu cifre romane I,II,III şi IV. De
exemplu L-34-144-A-a-4-IV
 Pentru harta 1/2.000 fiecare trapez 1/5.000 se împarte în 4 trapeze notate
cu cifre 1,2,3,4. Dimensiunile sunt 25’’/37’’,5. De exemplu L-34-144-A-a-4-IV-4
O hartă ( trapez ) la scara 1: 1 000 000 se împarte în 4 trapeze la scara 1: 500 000,
notate cu A, B, C, D ( Figura 2.9), în 9 trapeze la scara 1: 300 000, notate cu cifre romane
I.......IX, în 36 trapeze la scara 1: 200 000 şi în 144 trapeze la scara 1: 100 000. Datele
sunt prezentate în tabelul 2.1.
Tabelul.2.1.
Nomenclatura şi dimensiunile trapezelor în proiecţia Gauss
Scara Numărul de Nomenclatura Dimensiunile cadrelor Notarea în
hărţii trapeze ultimului trapez trapezelor cadrul
cuprinse în Pe Pe fiecărui
trapezul longitudine latitudine trapez
1:100 000
1:50 000 4 L-34-144-D 15 ' 10 ' A,B,C,D
1:25 000 16 L-34-144-D-d 7 ' ,5 5' a,b,c,d
1:10 000 64 L-34-144-D-d-4 3 ' ,45’’ 2 ' ,30’’ 1,2,3,4
1:5 000 256 L-34-144-256 1’,15 '' ,5 1 ' ,15’’ I, II, III, IV
1:2 000 2304 L-34-144-i 37 '' ,5 ' 25 '' 1,2,3,4
 Figura 2.9. Nomenclatura trapezelor la sc. 1:1.000.000

Foaia de hartă la scara 1:100 000 serveşte drept bază la impartorea şi la

nomenclatura foilor de hartă sau plan la scări mai mari – 1:50 000, 1:25 000, 1:10 000, 1:
5 000, 1: 2 000 – tabelul 2.2. şi figura 2.10.
Tabelul 2.2.
Nomenclatura şi dimensiunile trapezelor în proiecţia Gauss având drept bază
scara 1:100 000
Numărul de Nomenclatura Dimensiunile cadrelor Notarea în
Scara hărţii trapeze cuprinse ultimului trapezelor cadrul
în trapezul trapez Pe Pe fiecărui
1:1 000 000 longitudine latitudine trapez
1:1 000 000 - L-34 60 40 -

1:500 000 4 L-34-D 30 20 A,B,C,D

1:300 000 9 L-34-IX 20 1 0 20 ' I-IX

1:200 000 36 L-34-XXXVI 1g 40 ' I-XXXVI

1:100 000 144 L-34-144 30 ' 20 ' 1-144

 s40'

s35' s40'

s22'30"

s35'
s30' s22'30"

s30' s21'15"

s25' s21'15"

s25'

s20' s20' s20' s20'

s15' s22'15" s30'
s s7'30" s15' s22'15" s30' s s15'52,5" s
s3'45" s15'52,5" s3'45"

Figura 2.10. Nomenclatura trapezelor la sc. 1:50.000, 1:25.000, 1:10.000 (a)

si la sc. 1:5.000, 1:2.000 (b)

2.4. Proiecţia Stereografică 1970

Proiecția azimutală perspectivă stereografică oblică conformă, cu planul de

proiecţie secant unic 1970, fiind denumita şi „ Proiecţia STEREO - 70 ", a fost folosită
începând cu anul 1973 la întocmirea planurilor topografice de baza la scările 1 : 2 000, 1 :
5 000 şi 1 : 10 000, precum şi a hărţii cadastrale la scara 1 : 50 000. Acest sistem de
proiecţie s-a adoptat, având la baza elementele elipsoidului Krasovski -1940 şi planul de
referinţă pentru cote MAREA NEAGRA - 1975.
La adoptarea proiecţiei stereografice - 1970 s-au avut în vedere o serie de
principii, care satisfac atât cerinţele de precizie, cat şi avantajele reprezentărilor
cartografice, din care se menţionează :
• Teritoriul de reprezentat are o forma aproximativ rotundă, ce poate fi încadrat
într-un cere cu raza de circa 300 km ;
• Suprafaţă teritoriului României se poate reprezenta pe un singur plan de
proiecţie, obţinându-se un sistem unic de coordonate plane rectangulare, cu originea în
punctul central al proiecţiei;
• Suprafaţă terestra se proiectează după legile perspectivei liniare, în cazul
proiecţiilor azimutale perspective stereografice oblice, cu latitudinea punctului central al
proiecţiei φ0 cuprinsa intre 0° şi 90°;
 • Proiecţia fiind conformă (w = 0), îndeplineşte condiţiile de simetrie faţă de
meridianul de longitudine λ0 al punctului central;
• Deformaţiile liniare şi areolare din planul secant al proiecţiei nu influenţează
precizia elementelor reprezentate pe planurile topografice de baza la scările 1 : 2 000 ; 1 :
5 000 şi 1 : 10 000 ;
• Valorile deformaţiilor liniare şi areolare, ce se produc pe planul secant unic la
marginile teritoriului României au fost analizate în vederea optimizării lor, în cazul
distantelor de 275 km, 300 km şi 380 km dintre centrul de proiecţie Q0 (φ0, λ0) şi
punctele extreme;
• Distanţele măsurate de la centrul de proiecţie la punctele extreme, încadrează în
cea mai mare parte (90 %) limitele de hotar ale tarii în cercuri cu raza de 280 - 300 km ,
iar cele maxime sunt de circa 380 km la Beba Veche, Mangalia şi Sulina ;
Deformaţiile liniare negative ce se produc în centrul de proiecţie sunt aproximativ
egale cu deformaţiile liniare pozitive de la marginile zonei de reprezentat;
• Deformaţiile areolare negative şi pozitive trebuie să fie relativ egale şi să se
compenseze, adică prin reprezentarea teritoriului considerat în planul de proiecţie să fie
menţinută valoarea suprafeţei totale a ţării noastre.
În etapa actuală de introducere a lucrărilor de cadastru general şi de publicitate
imobiliară, în baza prevederilor din Legea nr. 7/1996, se preconizează efectuarea de noi
măsurători geodezice şi topografice, care să asigure cartografierea completă şi exactă a
teritoriilor cadastrale.

2.4.1. Elemente geometrice

Sistemul de proiecţie stereografic - 1970 are la baza principiile şi formulele

aplicate şi în sistemul de proiecţie stereografic - 1930, ce au fast definite de geodezul
francez H. Roussilhe, în 1924. Parametrii proiecţiei stereografice - 1970 au fost
determinaţi în funcţie de elementele elipsoidului de referinţă, de poziţia punctului central
Q0 (φ0, λ0), şi de adâncimea planului secant unic faţă de planul tangent din punctul
central.
 În vederea racordării şi utilizării foilor hărţii şi planurilor întocmite în proiecţia
stereografica - 1970 cu cele vechi din proiecţia Gauss, s-a menţinut împărţirea foilor de
harta şi de plan pe trapeze, ce sunt limitate de proiecţiile meridianelor şi paralelelor.
Reprezentarea (proiecţia) stereografică se caracterizează prin aceea că o anumită
porţiune din suprafaţa terestră se reprezintă pe suprafaţa unui plan care poate fi tangent
sau secant la suprafaţa de referinţă (Figura 2.11).

Elementele geometrice ale reprezentării sunt:

 H - planul de proiecţie tangent sau secant la suprafaţa de referinţă;
 C - centrul de proiecţie;
 O1 - punctul de vedere din care pornesc razele de proiecţie, situat pe suprafaţa de
referinţă diametral opus punctului C;
 P - punctul care se reprezintă;
 P' - proiecţia punctului P pe planul H.
 axa x pe direcţia meridianului punctului C;
 axa y pe direcţia paralelului punctului C;
 pentru realizarea anumitor probleme tehnice cât şi economice s-a păstrat
împărţirea foilor pe hartă din proiecţia Gauss. La stabilirea planului secant s-a
avut în vedere ca deformările liniare de la periferie să fie egale cu deformările de
la centrul de proiecţie ( fig. 2.12. ).
Pentru ca toate coordonatele să fie pozitive originea axelor se translatează şi
devine O (500Km; 500Km).
Coordonatele geografice ale punctului C sunt:
0  460
 (2.6)
λ 0  25
0

Punctul C este situat în apropierea oraşului Făgăraş.

 Figura 2.11 Proiecţia stereograficã cu plan tangent şi plan secant

 Punctul central al proiecţiei

Punctul central al proiecţiei este un punct fictiv (nematerializat pe teren), fiind

situat aproximativ în centrul geometric al României, la Nord de oraşul Făgăraş, ceea ce
permite încadrarea teritoriului de reprezentat intr-un cerc cu raza de 400 km, care din
punct de vedere principial satisface cerinţele optime ale reprezentării cartografice (Figura
2.12).
 Figura 2.12. Punctul central al proiecţiei stereografice 19 70

Coordonatele geografice ale punctului central al proiecţiei, denumit si polul

proiecţiei Qo (fo,lo), sunt următoarele :
o  46o 00’00”, 000 LATITUDINE NORDICA

o  25o 00’00”, 000 LONGITUDINE EST GREENWICH

 Elipsoidul de referinta
Elipsoidul de referinţă Krasovski - 1940, care s-a folosit în proiecţia Gauss, în
perioada 1951 - 1973, a fost menţinut şi în proiecţia Stereografica - 1970, fiind orientat la
PULKOVO (RUSIA) şi având următorii parametrii de baza :
• Semiaxa mare: a = 6 378 245,000 000 m
• Semiaxa mica: b - 6 356 863,018 770 m
• Turtirea geometrică: α= 0,003 352 329 869
• Prima excentricitate: e2=0, 006 693 421 623
• Raza medie de curbură: Ro =6 378 956, 681 m
  Sistemul axelor de coordonate rectangulare plane

Originea sistemului (O) reprezintă imaginea plană a punctului central al proiecţiei

Q0 (φ0, λ0), fiind situat aproximativ în centrul tarii, unde :
- axa absciselor (XX') orientata pe direcţia Nord - Sud reprezintă imaginea plană
a meridianului punctului central Qo, de longitudine λ0 = 25°;
- axa ordonatelor (YY') orientata pe direcţia Est - Vest reprezintă tangenta la
proiecţia paralelei punctului central Qo, de latitudine φ0 = 46°.
Pentru lucrările topo-cadastrale şi pentru unele calcule cartografice se foloseşte
sistemul convenţional de axe, care a rezultat din translarea sistemului cu originea în
punctul O (Xo = 0,000 m şi Yo = 0,000 m) cu cate + 500 000, 000 m spre vest şi
respectiv spre sud, obţinându-se punctul O' cu Xo = 500 000,000 m şi Yo = 500 000,000
m (Figura 2.13).

X' X

O
-Y Y
500 000 m
500 000 m

-X
O Y'

Figura 2.13. Sistemul de axe de coordonate plane in proiecţia

Stereografica 1970
 3. FORMATELE DESENELOR

Formatele de hârtie pe care se execută desenele topografice, au dimensiunile,

modul de notare, regulile de prezentare şi utilizare a acestora, stabilite prin STAS 1 – 76.

Figura 3.1 Dimensiunile pentru coala de desen

Prin format (Figura 3.1) se înţelege spaţiul delimitat pe coala de hârtie prin
conturul (trasat cu linie subţire) pentru decuparea copiei desenului original. Dimensiunile
acestui contur sunt a  b , iar valorile lor sunt următoarele:
Numerele de poziţie de pe figura 1 indică:
1 – coala de desen
2 – conturul pentru decuparea desenului original
3 – conturul pentru decuparea copiei
4 – formatul
Sunt stabilite două tipuri de formate: formate normale, având dimensiunile indicate
în tabelul 3.1 (cu recomandarea ca utilizarea formatului A5 să fie evitată pe cât posibil) şi
formate derivate.
Pentru definirea formatelor, se ia drept modul formatul A4(STAS 1-76). În cazul în
care, pentru desene, nu este posibilă folosirea formatelor normale, se vor utiliza formatele
derivate.
 Tabel 3.1.
Formatul desenelor
SIMBOL DIMENSIUNI axb SUPRAFAŢA NUMĂR SCHIŢA
mm m2 DE
MODULE

A0 841 X 1.189 1 16

A1 594 X 841 0,5 8

A2 420 X 594 0,25 4

A3 297 X 420 0,125 2

A4 210 X 297 0,0625 1

A5 148 X 210 0,03125 0,5

 Figura 3.2. Formatele standard

Formatele derivate se obţin din formatele normale prin mărirea uneia din
dimensiunile a sau b ale acestora cu un multiplu întreg al dimensiunii corespunzătoare
modulului. Excepţie de la această regulă o fac formatele A4 şi A5.
Dimensiunea a a formatelor derivate nu poate avea valoare mai mare de 841 mm.
Atât la formatele normale ca şi la cele derivate, dimensiunea a este considerată
dimensiunea laturii mici a formatului respectiv.
Dimensiunile a şi b ale formatelor pot avea următoarele abateri limită:
- dimensiuni până la 150 mm...........................  1,5 mm
- dimensiuni 150 – 600 mm............................  2 mm
- dimensiuni peste 600 mm.............................  3 mm
Conturul pentru decuparea desenului original (poz. 2, Figura 3.1, poz. 6, Figura
3.5). Se trasează cu linie continuă, vizibil mai subţire decât cea pentru decuparea copiei
desenului original (poz. 3, Figura 3.1 şi poz. 5, Figura 3.5) sau pot fi figurate numai
colţurile acestuia pe coala de desen . Dimensiunile c  d ale acestui contur vor fi mai
mari cu câte 10 mm decât ale formatului respectiv.
 Se recomandă ca dimensiunile e  f ale colii de desen (Figura 3.1) să fie cu cel
puţin 16 mm mai mari decât ale formatului respectiv.

Notarea formatelor se face în colţul dreapta jos sub indicator (poz. 3, Figura 3.5).
Pe formatele normale se înscrie simbolul formatului din tabelul 3.1, partea numerică a
simbolului reprezentând convenţional dimensiunile formatului respectiv, în succesiunea
în care acestea sunt indicate în tabel ( a  b ).
La formatele derivate, înainte de simbolul formatului de bază corespunzător, se
înscrie un număr întreg sau zecimal, care reprezintă raportul dintre suprafaţa formatului
derivat şi suprafaţa celui de bază, aceasta din urmă fiind considerată drept unitate.

Formatul de bază este acel format normal care are aceeaşi dimensiune a ca şi
formatul derivat respectiv.
Formatul derivat din figura 3.3.a, se notează 0,75 A1. La stabilirea părţii numerice a
formatului respectiv, s-a pornit de la suprafaţa celor două formate de bază şi derivat
ţinându-se seama de numărul de module ale fiecărui format.

Figura 3.3. Format de bază şi format derivat

Astfel formatul derivat conţine 6 module iar cel de bază A1 are 8 module. Raportul
6
dintre suprafeţele celor două formate este  0,75 .
8
 La stabilirea formatului de bază s-a ţinut seama de faptul că dimensiunea a pentru
acest format trebuie să fie aceeaşi cu dimensiunea a pentru formatul derivat.
În mod analog s-a procedat şi pentru formatul din figura 3.3.b care se notează cu (
6
1,5 A2)( unde 1,5  ). În figura 3a, formatul de bază este formatul A2 iar cel derivat se
4
10
notează cu 2,5A2 ( unde 1,25  ).
8
În figura 3.7. sunt date exemple de înscriere a simbolurilor formatelor.

Figura 3.4. Format de bază şi format derivat

Literele şi cifrele simbolurilor se scriu ca dimensiune nominală de 3,5 mm.

Elementele grafice permanente, pe care trebuie să le conţină atât formatele normale cât şi
cele derivate, pot fi urmărite în figura 3.5., unde este reprezentat un format A0.
 7 6 5

5
8 7 6 5 4 3 2 1
H H

G G

F F
1
E E
Câmpul desenului

841
D 2 D

C C

B B

A A

5
5
20
148,5 4 3
1189

Figura 3.5.

Linia chenarului se trasează cu linie continuă groasă, la distanţa de 5 mm faţă de

conturul pentru decuparea copiei (poz. 1, Figura 3.5.).
Fâşia de îndosariere (poz. 2, Figura 3.5.) este formată dintr-un spaţiu liber de
20  297 mm, rezervat pentru perforarea copiei. În vederea aşezării mai precise a
desenului la perforare, mijlocul fâşiei de îndosariere se indică, pe toată lăţimea sa, printr-
o linie de reper continuă subţire
Fâşia de îndosariere se prevede la toate formatele, pe latura din stânga formatului
(poz. 4, Figura 3.5.). De regulă fâşia de îndosariere se delimitează pe desen printr-o linie
continuă subţire. Excepţie de la această regulă o fac formatele A5 şi A4, cât şi formatul A3
şi derivatele sale, folosite cu dimensiunea b drept bază şi în care cazuri fâşia de
îndosariere este delimitată de linia chenarului (Figura 3.6.).
 Figura 3.6. Aşezarea formatului A4

Prin baza formatului de înţelege, latura inferioară a acestuia, în poziţia normală de

citire a desenului, adică de jos în sus şi de la dreapta, latura pe care este amplasat
indicatorul. Formatele pot fi utilizate având ca bază oricare dintre dimensiunile a şi b.
Excepţie de la această regulă o fac formatele A4 la care întotdeauna latura de dimensiune
a se ia ca bază şi la formatele A5 a căror bază este întotdeauna latura de dimensiune b.
Pe formatele A0...A3 şi pe derivatele lor, în vederea identificării rapide a diferitelor
părţi ale desenului, se recomandă să se traseze, cu linii continue subţiri, o reţea de
coordonate (poz. 7, Figura 3.5.). Reţeaua de coordonate împarte formatul în zone de
105  148,5 mm.
Zonele de pe latura formatului care este multiplu de 297 mm, se notează prin cifre
arabe, iar zonele de pe latura aceluiaşi format care este multiplu de 210 mm , se notează
cu litere majuscule, exceptând literele I şi O.
Dimensiunea nominală a acestor cifre şi litere este de 3,5 mm. În figura 3.7. se
indică modul de folosire a unei coli de hârtie, când pe aceasta, în cadrul unui contur unic
pentru decuparea desenului original, pot fi executate mai multe desene originale şi ale
căror copii vor fi separate prin decupare.
 Figura 3.7. Modul de folosire a unei coli de hârtie

În aceste cazuri, la fiecare desen se vor respecta regulile privind mărimea

formatului şi elementele grafice pe care trebuie să le conţină.

3.1. INDICATORUL DESENELOR TEHNICE

Indicatorul este un tabel care are drept scop identificarea desenului şi a obiectului
reprezentat de acesta şi se foloseşte obligatoriu la toate desenele de documentaţie tehnică.
El se aplică în colţul din dreapta jos lipit de chenar având latura lungă perpendiculară pe
fâşia de îndosariere.

Proiectat Scara: NR.

Desenat
Verificat PLANSEI
Control STAS
Aprobat Masa neta

INSTITUTIA TITLUL PLANSEI

Data:

Figura 3.8. Indicatorul şi tabelul de componenţă în desenul industrial pentru

formatele A4 şi mai mari
 4. ELEMENTELE HĂRŢILOR ŞI PLANURILOR

Harta topografică este tot o reprezentare convenţională redusă la scară care însă
dă o imagine generalizată a întregii suprafeţe a Pământului sau numai a unei porţiuni mari
din el.
Ea dă o vedere de ansamblu a suprafeţelor de teren, conţinând mult mai puţine
detalii în comparaţie cu planul topografic, la întocmirea hărţilor se ţine seama de curbura
Pământului. Practic, deosebirea dintre planuri şi hărţi constă în scările de reprezentare;
hărţile se întocmesc la scări mai mici, începând de la 1:25 000 (Figura 4.1.).
După conţinutul şi destinaţia lor hărţile pot fi : hărţi în relief, topografice,
geografice, hipsometrice, geobotanice, climatice, geofizice, economice, politice,
etnografice, istorice, politico-administrative etc.

Figura 4.1. Harta topografică

1- Cadrul planului, 2- Scara planului, 3 – Caroiaj geografic, 4 – Caroiaj rectangular,
5- Scara grafică, 6 – Echidistanţa curbelor de nivel, 7- Semne şi simboluri
convenţionale, 8 – Curbe de nivel
 Planul topografic (Figura 4.2.) este reprezentarea convenţională care, prin detaliile
ce le conţine, redate la scară şi pe conturul lor natural, redă fidel porţiunea din scoarţa
terestra care se reprezintă planimetric şi altimetric, servind în general în scopuri tehnice (
proiectare, organizare, evidenţa etc. ), datorită preciziei ridicate pe care o asigură şi
scările mari la care se întocmeşte ( 1:50 până la 1:10 000 ).

Figura 4.2. Plan topografic

După conţinutul şi natura lor, planurile topografice pot fi:

- plan topografic de bază – planul întocmit unitar pe întregul teritoriu al unei
ţări, într-un singur sistem de proiecţie cartografică, la o scară astfel aleasă
încât să satisfacă, prin conţinutul şi forma de redactare, majoritatea cerinţelor
sectoarelor economiei naţionale;
- plan cadastral – plan ce cuprinde în principal limitele de proiectare ale
diferitelor parcele şi categoriile de folosinţă;
- plan general de trasare – planul în care sunt înscrise elementele de trasare
necesare aplicării pe teren a construcţiilor proiectate;
 - plan de detaliu – planul topografic executat la scară mare, conţinând anumite
elemente redate în mod detaliat;
- plan cotat etc.
Hărţile şi planurile topografice sunt delimitate de cadru care se trasează după
anumite principii, în funcţie de scara şi de suprafaţa reprezentată.
De regulă, planurile de situaţie la scări mai mari de 1:2 000, care se execută pe
suprafeţele liniate, se întocmesc pe formate STAS: A0 (841  1189 mm ) : A1 (594  841mm) :

A2 (420  594mm) , fiind delimitate de caroiajul rectangular, iar hărţile şi planurile

topografice la scări mai mici de 1:5 000, care sunt lucrări de ansamblu, sunt delimitate de
caroiajul geografic, având forma unor trapeze.

4.1. ELEMENTELE PLANURILOR ŞI HĂRŢILOR

1. Elementele matematice reprezintă baza geometrică a hărţii. Sunt cuprinse

în această categorie următoarele elemente:
- scara de proporţie
- cadrul hărţii
- nomenclatura
- baza geodezo-topografică
- elementele de orientare
- graficul înclinării versanţilor
- canevasul
2. Elementele de conţinut sunt considerate a fi cele reprezentate în interiorul
cadrului hărţii, respectiv în cuprinsul spaţiului desenat. Aceste elemente se pot grupa în
două categorii: fizico-geografice (relief, hidrografie, vegetaţie, soluri) şi socio-economice
(localităţi, căi de comunicaţie, detalii economice şi cultuale, graniţe).
3. Elementele de întocmire sau de montare a hărţii cuprind informaţii
absolut necesare pentru înţelegerea şi utilizarea hărţii. Dintre ele unele se referă la
întocmirea hărţii. Aici sunt incluse: titlul, felul hărţii, destinaţia, legenda, autorul,
materialele documentare folosite.
 4.2. SCARA HĂRŢII

Trecerea de la dimensiunile măsurate în teren la cele de pe plan sau hartă se face cu

ajutorul unui raport constant de micşorare numit scară de proporţie.
Ca element matematic, se poate exprima în 3 moduri:
 Numeric
 Grafic
 Direct

4.2.1. SCARA NUMERICĂ

Scara numerică ( 1: n ) este raportul constant dintre valoarea numerică a lungimii

unui segment oarecare dintr-un desen, hartă, plan etc. şi valoarea numerică a mărimii
reprezentate de acel segment. Scara numerică nu depinde de sistemul de unitate de
măsură liniară. Scara se exprima sub formă de raport, având numărătorul egal cu unitatea.
Numitorul este acela care precizează de câte ori este micşorată lungimea naturală pe plan.
De exemplu, la scara 1; 1 000, unui segment de 1 mm pe plan îi va corespunde pe
teren o proiecţie orizontală de D= 1 000 mm. Dacă segmentul este de 1 cm, D= 1 000 cm.
Scara numerică se scrie, de obicei, sub cadrul de jos al planului, la mijloc.
Formula scării numerice este :
d 1
 ,
D n
Numitorul n al scării numerice arată de câte ori proiecţiile orizontale D ale
lungimilor de pe teren sunt micşorate pe hartă sau plan.
Cunoscând două valori, se poate deci determina a treia.
Regula practică de obţinere a valorii, în metri, corespunzătoare unui milimetru
măsurat pe hărţi sau planuri, se bazează pe următorul calcul simplu; dacă se împarte
n
numitorul n din relaţia 1:n al unei scări, cu 1 000 deci , se obţine un număr care
1000
arată câţi metri corespund pe teren unui milimetru de pe hartă sau plan.
În tabelul 4.1 se dau exemple de folosire a acestei reguli pentru scările mai uzuale.
 Tabelul 4.1. Regula folosiri scării
Scara 1: 500 1: 1 000 1: 2 000 1: 5 000 1: 10 000 1: 25 000

Unui milimetru de 0,5 m 1,00 m 2,00 m 5,0 m 10 m 25 m

plan îi corespunde
pe teren:

Cunoscând relaţia scării numerice, se pot rezolva diverse probleme:

1) Determinarea distanţei orizontale D pe teren, când se cunoaşte distanţa d de pe

plan şi scara planului ( 1: n ).
De exemplu, pe un plan la scara 1: 2 000 s-a măsurat un segment
d= 115,7 mm.
Din relaţia scării se obţine:
D  d  n  115 ,7  2000  231400 mm  231,400 m;
sau cu regula practică de împărţire a numitorului scării prin 1 000:
1 mm in plan = 2 m pe teren,
D  115 ,7 mm  2m  231,4m.

2) Determinarea distanţei d de pe plan când se cunoaşte distanţa D de pe teren şi

scara planului.
De exemplu: D= 500 m şi n= 10 000.
Din formula generală a scării, rezultă:
D
d
n
D 500000mm
d   50mm
n 10000
n
sau aplicând regula lui :1 mm în plan = 10 m pe teren,
1000
500
d  50 mm .
10
 3) Determinarea scării unui plan când se cunoaşte distanţa d de pe plan şi
omoloaga ei pe teren D.
De exemplu: d=400 m; d= 40 mm
D
n
d
Din formula scării se obţine:
D 400000 mm
n   10000
d 40
Caracteristicile scărilor mari şi mici
Cu cât numitorul este mai mic, cu atât fracţia este mai mare şi deci scara se
măreşte ( tabelul 4.2 ). Astfel, scara 1: 500 este mai mare decât scara 1: 10 000.
Tabelul 4.2.
Scara n 1: n Suprafaţa de teren cuprinsă pe
1 cm 2 de plan
Mare Mică Mare Mică
Mică Mare Mică Mare

Într-un mod arbitrar scările se pot clasifica în:

 Scări mari:
1: 10 – 1: 20 – pentru detalii de construcţii;
1 50 – 1: 100; 1: 200 – pentru planuri de arhitectură;
1: 500 – 1:1 000; 1: 2 000; 1: 2 500 – pentru detalii de sistematizare a oraşelor,
planuri pentru proiectarea construcţiilor civile şi industriale, planuri cadastrale ale
localităţilor ( 1: 500, 1: 1 000, 1: 2 000 );
1: 5 000 – pentru planuri topografice de bază, schiţe de sistematizare şi pentru
planurile cadastrale din extravilan.
 Scări mijlocii:
1: 10 000 – planuri topografice de bază, planuri pentru studiul căilor de comunicaţii,
construcţii industriale, hidrotehnice etc.
1: 20 000; 1:25 000 – pentru studii de amplasament
1: 25 000 – 1: 50 000 – hărţi topografice.
  Scările mici încep de la 1: 500 000
1: 100 000 – 1: 1 000 000 – hărţi geografice, tematice etc.

4.2.2. SCARA GRAFICĂ

Scara grafică este reprezentarea grafică a scării numerice. Aceasta reprezintă

lungimile naturale de pe teren la scara planului. Scara grafică poate fi liniară sau simplă şi
scara grafică transversală sau compusă.

 Scara grafică liniară sau simplă

Este o linie divizată de regulă din centimetru în centimetru, care este desenată la
mijloc în partea de jos a planului sau hărţii sau lângă legendă.
În figura 4.3 este reprezentată scara grafică simplă pentru scara numerică
1:100000.

Figura 4.3. Scara grafică simplă

Pentru construcţia ei se procedează astfel:

Se trasează o linie de circa 10 cm, la mijlocul său lângă legendă în partea de jos
a planului hărţii. Se divide din centimetru în centimetru iar prima diviziune din
stânga, din milimetru în milimetru.
Diviziunea gradată în milimetri se numeşte tabloul scării, iar valoarea naturală
a unei diviziuni corespunzătoare scării planului se numeşte modulul scării.
Diviziunile situate la dreapta talonului se notează prin valorile crescânde ale
acestuia reprezentând valorile naturale ale fiecărei lungimi.
În cazul scării 1:100000 modulul are valoarea 1000 m iar celelalte valori vor fi
respectiv de 1000, 2000, 3000, 4000 m.
 Cu ajutorul scării grafice se pot rezolva două probleme
1. Cunoscând lungimea d=25 mm/m de pe plan se poate afla direct
lungimea D, corespunzătoare de pe teren. Pentru aceasta se ia cu compasul lungimea
respectivă de pe plan şi se aplică pe scara grafică citindu-se pe scară distanţa de pe
teren D=2500m.
2. Problema inversă, cunoscând distanţa D de pe teren, se poate afla
distanţa d de pe plan.

 Scara grafică transversală sau compusă

Poziţia acesteia pe plan sau hartă este identică cu poziţia scării liniare sau
simplă. Construcţia scării grafice transversale este impusă de a se obţine o mai mare
precizie faţă de scara grafică simplă.
\\

Figura 4.4 Scara grafică compusă

Scara grafică transversală (Figura 4.4) se construieşte astfel:

Se desenează o scară grafică simplă, iar deasupra sau dedesubtul ei se trasează
un număr de linii paralele şi echidistante faţă de linia scării simple. Numărul liniilor
paralele se ia în funcţie de precizia scării. Prin punctele de diviziune ale scării grafice
simple se trasează perpendiculare pe liniile paralele. În dreptul talonului ultima
paralelă se împarte ca şi talonul, în acelaşi număr de părţi egale. Se uneşte diviziunea
0 de pe scara simplă cu diviziunea a doua de pe ultima paralelă. Se trasează apoi
paralele la această linie unind diviziunile de pe cele două linii extreme în mod
decalat.
Cu ajutorul scării grafice transversale, se rezolvă aceleaşi probleme ca şi cu
scara grafică simpla.
 4.2.3. SCARA DIRECTĂ

Scara directă se exprimă prin indicarea directă a lungimii de pe hartă şi a

corespondenţei ei din teren
De exemplu: 1 cm pe hartă = 250 m în teren (egalitate valabilă pentru o hartă la
scara 1:25000).
În funcţie de scara la care au fost realizate, hărţile se grupează în 3 categorii:
 de la 1:25000 până la 1:200000: hărţi la scară mare (hărţi topografice)
 între 1:200000 – 1:1000000: hărţi la scară mijlocie (hărţi topografice de
ansamblu)
 de la scara 1:1000000 până la scări foarte mici: hărţi la scară mică (hărţi
geografice). Acestea sunt în general, hărţile murale şi cele din atlase.
Reprezentările cartografice la scări mai mari de 1:25000 se numesc planuri.
Acestea se clasifică după cum urmează:
 1:10000 până la 1:5000 planuri topografice propriu-zise;
 1:2500 până la 1:2000 planuri de situaţie;
 1:1000 până la 1:500 planuri urbane;
 1:100 până la 1:50 planuri de detaliu, utilizate în construcţii.

4.3. CADRUL HĂRŢII

Cadrul hărţilor şi planurilor topografice este un sistem complex care limitează

reprezentarea şi pe care se trec anumite date geografice şi numerice.
Conceptul de cadru al hărţii a evoluat în timp. În secolele XVII, XVIII şi chiar
XIX, cadrul hărţii avea un pronunţat caracter decorativ, pictural. În timp acest concept a
evoluat, rolul cadrului hărţii mergând de la decorativ la funcţional (localizarea poziţiei
unui punct pe hartă etc.).
În prezent se acceptă concepţia conform căreia cadrul hăţii se compune din trei
sisteme de linii. Acestea se constituie pe rând în:
În fiecare colţ al hărţii sunt notate coordonatele geografice.
Forma cadrului hărţii poate fi variabilă (trapez, dreptunghi, elipsă, cerc etc.) în
funcţie de sistemul de proiecţie în care este realizată harta. În situaţia în care cadrul are
formă de pătrat, dreptunghi sau trapez, în colţurile sale sunt trecute cu mare precizie
coordonatele geografice.
De obicei, peste cadrul hărţii nu se trece cu desene decât în situaţii excepţionale.
Cadrul (Figura 4.5.) este format din trei părţi:
- cadrul interior limitează reprezentarea pe hartă sau pe planul respectiv. El
reprezintă reţeaua geografică - paralele şi meridiane – sau reţeaua rectangulară. Se
trasează prin linii drepte, unind colţurile care s-au raportat prin coordonate.
- cadrul geografic se trasează prin linie dublă ( cu interval de 1 mm) la distanţa de
7 mm de cadrul interior. Pe aceasta sunt marcate prin segmente valorile de latitudine şi
longitudine. Linia dublă se înnegreşte alternativ, pe intervale de 1 minut, şi anume pentru
cele aflate deasupra şi la dreapta valorilor pare.
- cadrul ornamental se trasează printr-o linie groasă de 1mm la de 1 mm de
cadrul geografic.

Figura 4.5. Cadrul hărţii

Între cadrul geografic şi cel ornamental se marchează reţeaua geografică, divizată

în funcţie de scară.
 Între cadrul interior şi cel geografic se trasează liniile care marchează reţeaua
rectangulară ( a fusului vecin ), la intervale corespunzătoare scării.
La hărţile şi planurile topografice întocmite în proiecţia Gauss, situate până la 2 0
depărtare pe longitudine faţă de meridianul marginal al fusului, se marchează reţeaua
rectangulară a fusului vecin, prin segmente desenate în afara cadrului ornamental.
Reţeaua geografică şi rectangulară trasată pe cadru este însoţită de valorile
respective.
Între cadrul interior şi cel geografic se scriu:
- numele statelor de o parte şi de lata a frontierei.
- numele judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor, de o parte şi de lata a
limitelor acestora.
- numele localităţilor reprezentate pe mai multe planşe, dacă nu are numele
scris pe planşa respectivă sau dacă numele nu este titlu planului. Numele acestora se
însoţeşte de prepoziţia de.
- numele localităţilor prin care merg căile de comunicaţie şi distanţa până la
aceste localităţi.
Cadrul poate coincide cu paralele şi meridianele, situaţie în care se numeşte cadru
geografic (Figura 4.6.). În situaţia în care cadrul nu corespunde cu paralele şi meridianele
acesta se numeşte cadru geometric.

Figura 4.6. Cadrul geografic

 Ca formă, cadrul poate fi elipsoid, trapezoidal, dreptunghiular, pătrat, circular, în
funcţie de sistemul de proiecţie în care a fost realizată harta. În situaţia în care cadrul are
formă de pătrat, dreptunghi sau trapez, în colturile sale sunt trecute cu mare precizie
coordonatele geografice.
În afara cadrului ornamental al hărţilor şi al planurilor topografice mai sunt
necesare unele inscripţii:
- Nomenclatura hărţii sau a planului
- Codul, stabilit pentru evidenţă automată
- Caracterul hărţii ( nesecret, secret de serviciu, secret )

Figura 4.7. Nomenclatura, Codul şi Caracterul hărţii

 Valorile convergenţei meridianelor şi declinaţiei magnetice ( Figura 4.8 ).

Graficul convergenţei meridianelor face posibilă orientarea hărţii la birou, cu
ajutorul unei busole. Este cunoscut faptul că nordul magnetic nu este similar cu nordul
geografic, între cele două direcţii existând un unghi denumit unghiul de declinaţie
magnetică. În funcţie de poziţia pe glob a punctului considerat, declinaţia magnetică
poate fi estică (sau negativă) şi vestică sau pozitivă.
Pentru a corecta orientarea hărţii, este necesar să fie cunoscute unghiul de
declinaţie magnetică şi convergenţa meridianelor.
Pentru orientarea hărţii la birou se foloseşte busola.
Orientarea cu busola constă în aşezarea acesteia cu marginea rectilinie paralelă cu
cadrul vertical al hărţii sau cu meridianul. Apoi harta este rotită până când nordul
magnetic se dispune pe direcţia 0o – 180o. În felul acesta, nordul meridianului de pe hartă
va corespunde cu nordul meridianului din natură.
 În acest caz se înregistrează o anumită eroare dată de necorespondenţa dintre
meridianul magnetic dat de busolă şi meridianul geografic. Dacă este vorba de o simplă
orientare a hărţii şi nu de măsurători precise, eroarea respectivă este neglijabilă.
Se deosebesc trei direcţii nord: nordul geografic (Ng), nordul magnetic (Nm) şi
nordul topografic sau al caroiajului hărţii (Nt).
Nordul geografic este dat de direcţia meridianului geografic care trece prin polii
geografici ai Pământului (Ng, Sg).
Nordul magnetic este dat de direcţia meridianului magnetic, indicat de acul
busolei, meridian care trece prin polii magnetici ai Pământului (Nm, Sm), diferiţi de polii
geografici.
Nordul topografic este dat de meridianul caroiajului hărţii care reprezintă
tangente la meridianul geografic într-un punct dat.
De exemplu:
- convergenţa medie a meridianelor--------------- 0 0 52 '
- declinaţia magnetică în 1974-------------------- 2 014 '
- abaterea acului magnetic------------------------- 3 0 06 '
- variaţia anuală a declinaţiei---------------------- 0 0 03'

Figura 4.8. Declinaţia magnetică

 Schiţa anomaliilor magnetice ( acolo unde este cazul )

 Scara numerică, scara grafică, sistemul de proiecţie şi sistemul de referinţă
altimetric ( Figura 4.9 )
 Figura 4.9. Reprezentarea scării

 Schema pantelor, cu ajutorul acesteia se obţin valorile unghiurilor de pantă în

funcţie de distanţa dintre curbele de nivel şi de echidistanţă. Sub schemă se scrie valoarea
echidistanţei ( Figura 4.10).

Figura 4.10. Schema pantelor

 Schema limitelor administrative

Figura 4.11. Schema limitelor administrative

 Date privind întocmirea planului, referitoare la operaţiile efectuate în anul execuţiei

Figura 4.12. Date privind întocmirea planului

 Nomenclatura hărţilor sau a planurilor cu care se racordează.

Figura 4.13. Nomenclatura hărţilor sau planurilor cu care se racordează

Figura 4.14. Dispunerea pe hartă

La planurile topografice la scări mai mari de 1:5 000 care se întocmesc pe

formatele STAS, cadrul acestora va fi format din cadrul interior şi cadrul ornamental.
Cadrul ornamental poate fi chenarul planşei. Deasupra laturii de nord se trec inscripţiile
prevăzute la a,b şi d, iar în indicator se trec datele la h şi k.
 5. ÎMPĂTURIREA FORMATELOR

Prin STAS 74 – 76 se stabilesc regulile după care se face împăturirea copiilor

desenelor topografice executate pe formate conform STAS 1 – 76 şi care urmează a fi
îndosariate, broşate sau păstrate în mape. Împăturirea se face în aşa fel încât să se ajungă
în final la formatul A4 (210  297) considerat modul de pliaj, iar pe latura de jos a
desenului împăturit, trebuie să apară indicatorul în întregime, în poziţie normală de citire
a desenului. Fâşia de îndosariere, în cazul împăturirii în scopul perforării trebuie să
rămână neacoperită complet, pe toată lungimea sa.
Împăturirea se poate face şi la alte formate, caz în care se alege drept modul de
pliaj unul din formatele prevăzute în STAS 1 – 76, cu excepţia formatelor A5 şi A0 .
La împăturirea desenelor, se poate folosi una din următoarele metode, prevăzute în
STAS 74 – 76;
- împăturirea la dimensiuni
- împăturirea modulară
- împăturire în scopul perforării
- împăturire în scopul aplicării unei benzi adezive perforate

Primele două metode se utilizează în cazul în care desenele urmează a fi pătrate în

mape, în plicuri sau broşate. Se poate observa metoda de împăturire în scopul perforării,
aplicată la formatele :A3 (Figura 5.1. şi Figura 5.2.), A2( Figura 5.3. şi Figura 5.4. ) şi A1(
Figura 5.5. şi Figura 5.6.).
În aceste figuri, liniile de pliere sunt trasate cu linie întreruptă subţire, iar
numerele, cu care au fost marcate aceste linii, indică succesiunea operaţiilor de
împăturire.
În cazul utilizării formatelor derivate, împăturirea acestora se face după aceleaşi
reguli.
Figura 5.1. Împăturirea formatului A3

Figura 5.2. Împăturirea formatului A3

Figura 5.3. Împăturirea formatului A2

Figura 5.4. Împăturirea formatului A2

Figura 5.5. Împăturirea formatului A1

Figura 5.6. Împăturirea formatului A1

 6. METODE PENTRU RAPORTAREA PUNCTELOR PE PLAN

În studiul terenului, pentru cunoaşterea elementelor topografice în scopul

reprezentării lui pe hartă se deosebesc detaliile de planimetrie şi relieful.
Detaliile planimetrice sunt reprezentate pe planul sau harta topografică prin
puncte; pentru raportarea cărora cunoscându-se două metode:
- metoda grafică
- metoda coordonatelor

6.1. METODA GRAFICĂ

Este o metodă aproximativă care se aplică cu rigla gradată în milimetri,

compasul şi raportorul simplu sau numai cu rigla şi compasul atunci când ridicarea în
plan s-a făcut numai cu panglica. În general metoda constă în a reprezenta pe plan
lungimile laturilor măsurate în teren reduse la orizont şi apoi la scara planului,
precum şi a unghiurilor măsurate între laturi sau a unghiurilor de orientare a laturilor
faţă de direcţia nordului.
6.2. METODA COORDONATELOR

Este o metodă exactă, pentru aplicarea căreia sunt folosite coordonatele

rectangulare şi coordonatele polare.
Folosirea coordonatelor rectangulare sau a coordonatelor polare este funcţie de
metoda de ridicare folosită, de modul cum au fost stabilite elementele ce determină
poziţia în plan a punctelor. Pentru că în cele mai frecvente cazuri punctele sunt
stabilite calculându-se coordonatele lor rectangulare, este cea mai frecvent folosită
asigurând în acelaşi timp un maxim de precizie la orice scară.
Pentru raportarea punctelor se trasează pe foaia albă de hârtie mai întâi un
caroiaj de coordonate.
Trasarea caroiajului se face cu ajutorul compasului de distanţă mare în modul
următor:
 Se aleg dimensiunile planului şi cu ajutorul compasului de distanţe mari se
trasează linia AB, egală cu 50 cm(dacă planul are dimensiuni de 50 X 50 cm)
Din A se trasează un arc cu raza de 50 cm, iar din B un arc cu raza egală cu
diagonala pătratului(70,711 cm). La intersecţia acestor două arce se obţine punctul D.
În mod analog se procedează cu fixarea punctului C (Figura 6.1.)

Figura 6.1.
În acest fel s-a obţinut pătratul ABCD, în interiorul căruia urmând să se traseze
cu maximum de precizie reţeaua de coordonate rectangulare.
De modul cum este trasată reţeaua de coordonate depinde precizia întregului
plan topografic. Pătratul cu dimensiunile de 50 X 50 cm, astfel caroiat are sistemul de
axe(x0y) cu originea în colţul din stânga jos. Celelalte linii de caroiaj în punctele
unde se întâlnesc cu axele se notează cu valorile corespunzătoare diviziunilor la scara
planului (Figura 6.2.)

Figura 6.2.
 7. REPREZENTAREA RELIEFULUI

Ca alcătuire generală, relieful se prezintă ca o combinare de neregularităţi

concave şi convexe, cu forme destul de variate.
Întinderi de teren absolut orizontale se întâlnesc foarte rar şi numai pe suprafeţe
relativ mici.
Relieful împreună cu forma şi suprafaţa definesc imaginea completă a unui
teren.
Forma şi suprafaţa se reprezintă pe plan prin proiecţia orizontală în cazul
terenurilor mici şi prin diferite proiecţii cartografice în cazul terenurilor mici şi în
cazul terenurilor cu întinderi mari.
Reprezentarea reliefului este o problemă care a preocupat secole de-a rândul, pe
cartograf şi care în zilele noastre se rezolvă folosindu-se mai multe metode:
 metoda haşurilor
 metoda planurilor cotate
 metoda curbelor de nivel
 metoda tentelor
 metoda hipsometrică
 metoda planurilor sau hărţilor în relief

METODA HAŞURILOR, elaborată de Lehman (1765-1811), se bazează pe

gradul de luminare a razelor solare ce cad vertical pe teren. Principiul acestei metode
constă în aceea că, cu cât panta reliefului este mai înclinată cu atât primeşte mai puţină
lumină şi cu cât panta este mai puţin înclinată primeşte mai multă lumină. Haşurile se
trasează între curbele de nivel fiind proiecţia orizontală a liniilor de cea mai mare pantă
cu dimensiunile(lungime, distanţă între ele, grosime), stabilite convenţional.
Când terenul este mai înclinat, haşurile sunt mai scurte, mai îngroşate şi mai
dense(planul apare întunecat), iar în cazul când terenul este mai puţin înclinat haşurile
sunt mai lungi, mai subţiri şi mai rare(planul este mai luminat).
Grosimea şi desimea haşurilor se execută după o scară sau diapazon al haşurilor
care cuprinde 10 categorii de pante din 50 în 50 , de la 0 - 450 (Figura 7.1)
 Figura 7.1. Reprezentarea reliefului prin metoda haşurilor

Pentru desenarea haşurilor se trasează mai întâi curbe de nivel în creion supă care
se desenează haşurile perpendicular pe liniile de nivel şi în mod intercalat odată cu
trecerea de la o pantă la alta. După ce haşurile au fost desenate curbele de nivel se şterg.
Metoda de reprezentare a reliefului prin haşuri are o răspândire redusă din cauza
greutăţilor în executare fiind nevoie în acest sens de specialişti cu o înaltă calificare şi cu
o practică îndelungată. În afară de acestea se citeşte cu dificultate, nu se poate determina
cota diferitelor puncte.
Pentru o redare mai sugestivă a reliefului sunt hărţi care se întocmesc printr-o
combinare a metodei curbelor de nivel cu metoda haşurilor.

METODA TENTELOR (UMBRELOR), are la bază, ca şi metoda haşurilor,

îngroşarea umbrelor în funcţie de înclinarea pantei. În cazul acesta lumina nu se
consideră căzând vertical ci venind din partea N – V. Se folosesc culorile cenuşiu deschis
până la cenuşiu închis. Metoda este mai uşoară decât metoda haşurilor însă prezintă în
rest aceleaşi dezavantaje.
 Figura 7.2. Reprezentarea reliefului prin metoda tentelor

METODA HIPSOMETRICĂ, are la bază colorarea spaţiilor, dintre curbele de

nivel pe porţiuni de înălţimi stabilite, în aşa fel încât pe porţiuni cu înălţime mai mare
culoarea este mai închisă. Sunt folosite trei culori: albastru, verde, maro, de diferite
nuanţe. De obicei şesurile se colorează în verde care devin cu atât mai închise cu cât
altitudinea absolută este mai mică, regiunile de dealuri şi podişuri se colorează în galben
iar regiunile se colorează în maro.
Prin metoda hipsometică relieful în ansamblu are o imagine mai reală.

Figura 7.3. Reprezentarea reliefului prin metoda hipsometrică

 METODA PLANURILOR SAU HĂRŢILOR ÎN RELIEF, constă în a
reprezenta relieful prin machete sau mulaje. Planul sau harta în relief se execută după un
plan sau hartă pe care relieful este reprezentat prin curbe de nivel.
Precizia cu care se redă relieful în machetă este mai mică decât precizia reliefului
reprezentat în planul după care s-a executat, în schimb apare redat mai sugestiv şi mai
expresiv.

METODA PLANURILOR COTATE, constă în a raporta pe plan punctele

determinate nivelitic şi a scrie lângă fiecare cota respectivă (Figura 7.4).

Figura 7.4. Metoda planurilor cotate

Acest sistem de reprezentare este simplu, rapid şi precis însă cu metoda prin
scrierea cotelor, planul este foarte încărcat iar formele terenurilor nu apar în ansamblu în
mod sugestiv.

METODA CURBELOR DE NIVEL, folosită cel mai frecvent în reprezentarea

reliefului pe toate planurile inginereşti, este metoda care serveşte la reprezentarea în mod
sugestiv a reliefului terenului.
 Curbele de nivel se definesc ca fiind linii ce unesc puncte de egală altitudine sau ca
fiind curbe închise ce iau naştere prin intersecţia suprafeţei terestre cu o serie de planuri
orizontale echidistante.

Figura 7.5. Reprezentarea reliefului prin curbe de nivel

Pentru ca reprezentarea reliefului să fie unitară şi înţelegerea formelor de teren de

pe plan uşurată, se cere ca distanţele, pe înălţime, între suprafeţele de nivel de secţionare,
ce definesc curbele de nivel, să fie egale, motiv pentru care această distanţa se numeşte
echidistanţă.
Deci, echidistanţa ( E ) reprezintă distanţa verticală constantă dintre suprafeţele
plane orizontale de secţionare a formelor de relief – numită şi echidistanţă naturală sau
numerică – care, de obicei, este de 1,2,5,10,20 m etc.
Echidistanţa curbelor de nivel se alege în funcţie de scara la care se construieşte
harta respectivă.
Echidistanţa formei de relief, exprimată în metri se numeşte echidistanţă
naturală(E), iar reducerea ei la scară dă echidistanţă grafică(e). Între aceste două
echidistanţe există o legătură matematică de forma:
 1 1 E
 de unde e
E n n
n numitorul scării la care se întocmeşte harta.
Pentru construirea hărţilor la scară mare se aleg echidistanţe mici(până la 4 m) iar
pentru hărţile care se întocmesc la scări mici se iau echidistanţe mari(până la 300 m).
Echidistanţa naturală Echidistanţa naturală
Scara Teren Teren Teren Teren Teren Teren
Şes Mijl. Munt. Scara Şes Mijl. Munt.
1:200 0,10 0,20 0,50 1:2000 1,00 2,00 5,00
0,25 2,50
1:500 0,20 0,50 1,00 1:5000 2,00 5,00 10,00
0,25 2,50
1:1000 0,50 1,00 2,00 1:10000 5,00 10,00 20,00
1:2 000 1,00 2,00 4,00 1:50 000 10 20 20
(0,5) (2,50) (5,00) (10)

După importanţa lor în reprezentarea pe hartă a reliefului, curbele de nivel sunt de

patru feluri:
 curbe de nivel normale care se trasează pe plan sau hartă cu echidistanţa
normală stabilită
 curbe de nivel principale care sunt curbe de nivel normale din metru în
metru, din 5 în 5 metri, din 10 în 10 metri, etc. care se desenează mai gros pentru a reda o
imagine mai reală a diferenţei de nivel şi pentru a se urmări mai uşor relieful terenului
 curbe de nivel ajutătoare care au echidistanţa egală cu jumătate din
echidistanţa curbelor normale
 curbe de nivel accidentale care au echidistanţa egală cu ¼ din echidistanţa
normală.

Figura 7.6. Tipuri de curbe de nivel

a – principală ; b – normală ; c – ajutătoare ; d – accidentală
 7.1. DETERMINAREA ALTITUDINII PUNCTELOR PE PLANURILE CU
CURBE DE NIVEL

Dacă punctul se găseşte pe curba de nivel atunci cota lui este egală cu cota curbei
de nivel.
Dacă punctul M se găseşte între două curbe de nivel - de exemplu între curbele de
nivel 122 şi 124 - pentru determinarea cotei se duce prin punctul M dreapta
perpendiculară la curbele de nivel 122 şi 124 m, deci dreapta cea mai scurtă a-b care
reprezintă linia de cea mai mare pantă. Apoi se măsoară distanţele d1 şi d2. Diferenţa de
nivel dintre punctele a-b este Dh=2m , tocmai echidistanţa E=2m.
SCARA 1:10.000
B 124

h=E=2m
M
b
x
d2 A b
a 122
M d1 d2
124 d1 d
a

122

120

Figura 7.7. Determinarea cotelor punctelor după curbele de nivel

(plan şi secţiune)

Cota punctului M se determină prin interpolare între cele două curbe de nivel:
HB  HA
HM  H A  d1
d1  d 2
Ha  Hb
H M  Hb  d2
d1  d 2
Din figura 7.4 se observă că:
HB  HA E
d1  d1  x  H M  H A  x
d1  d 2 d
 7.2. DETERMINAREA PANTEI TERENULUI DUPĂ HĂRŢI ŞI PLANURI
CU CURBE DE NIVEL

Panta p este tangenta trigonometrică a unghiului de pantă – declivitatea – şi poate fi

mică sau mare:
Bb E H A B
p  tg   
d d d A B
Adică este raportul dintre diferenţa de înălţime între punctele A şi B şi distanţa
redusă la orizont dA-B.
În practică panta se notează cu p 0 0 şi p 0 00 care se exprimă prin relaţiile:

100 H
p 0 0  100  tg 
d
1000 H
p 0 00  1000  tg 
d
Înlocuind în relaţia p 0 0 datele din figura 7.7. se obţine:

100 H 100  2
p 0 0  100  tg    1 .7 0 0
d 120 m

Adică la distanţa de 100m unghiului α îi corespunde o diferenţă de nivel de 1.7m.

Linia de cea mai mare pantă este perpendiculara comună la două curbe de nivel sau
distanţa cea mai scurtă între două curbe de nivel.

7.3. CONSTRUIREA UNUI PROFIL TOPOGRAFIC AL TERENULUI DUPĂ

UN PLAN CU CURBE DE NIVEL

Pentru construirea unui profil al terenului după linia M – N de pe planul cu curbe

de nivel ( Figura 7.8 ), se unesc punctele M şi N printr-o linie dreaptă. Se notează
intersecţia dreptei cu curbele de nivel cu 1,2,3 etc.
Se foloseşte o scară a lungimilor ( pe orizontală ) şi o scară a înălţimilor (pe
verticală). În mod obişnuit, scara înălţimilor este de 10 ori mai mare decât scara
lungimilor. De exemplu, dacă scara lungimilor este 1: 2 000, scara înălţimilor va fi de
1: 200. Scara lungimilor profilului poate fi egală cu scara hărţilor sau poate fi diferită.
Se trasează două drepte perpendiculare una pe alta. Pe dreapta lungimilor, în
stânga, se notează primul punct M, apoi cu compasul se iau celelalte distanţe de pe
profilul: M – 1, 1 – 2, 2 – 3, şi se trec la scară, pe dreapta lungimilor.
18
5
180

175
170

M N
H 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
165

16
0
Scara înaltimilor (1:1 000)

180

175

170

165
160
Numarul punctului M 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 N Distante
Scara lungimilor (1:10 000)

177,2
167,2

175

170

165

Cota punctului 175

170
165

175

165

170
165

Distanta între puncte

Distanta cumulata 0 90 236 281 351 459 529 584 656 707 757 789

Panta p%=+1,45%

Figura 7.8. Construirea unui profil topografic de pe un plan cu curbe de nivel.

Pe dreapta înălţimilor se trec cotele de la cea mai mică la cea mai mare, la scara
respectivă. Din punctul M,1,2,3.......... se ridică perpendiculare până în dreptul cotelor
respective şi prin unirea lor, se obţine profilul topografic al terenului între punctele M şi
N.
Când scara lungimilor profilului este diferită de scara planului, distanţele dintre
puncte se transformă de la scara planului la scara profilului.
 8. SEMNE CONVENŢIONALE

Indiferent de tipul ei orice hartă trebuie să fie însoţită de o legendă care să

cuprindă explicaţii clare şi precise cu privire la semnele convenţionale utilizate.
Legenda în cele mai multe cazuri este trecută direct pe hartă, dar pot fi şi situaţii
în care legenda este cuprinsă într-o lucrare specială ataşată hărţii (cum este în cazul
atlaselor de semne convenţionale ce însoţesc hărţile topografice). Uneori, din diverse
motive, pe hărţile generale lipseşte legenda. Această situaţie poate fi acceptată deoarece
hărţile generale utilizează semne convenţionale standardizate.
Spre deosebire de ele, hărţile tematice obligatoriu trebuie însoţite de o legendă,
deoarece încă nu există o standardizare a semnelor convenţionale pentru toate hărţile
tematice.
Semnele convenţionale sunt simboluri prin care sunt reprezentate pe planuri şi hărţi
detaliile planimetrice şi nivelitice.
Pentru ca semnele convenţionale să răspundă nevoilor pentru care sunt
utilizate, ele trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe: simplitate, compactitate,
contrast şi nu în ultimul rând estetice (eleganţa). În acelaşi timp semnele
convenţionale trebuie să se deosebească uşor unele de altele şi să nu ocupe mult loc
(atunci când ele nu sunt reprezentate la scară).
Ceea ce caracterizează semnele convenţionale este mărimea, forma şi culoarea lor.
Prin mărime se reliefează importanţa obiectului cel reprezintă iar prin formă şi
culoare destinaţia acestuia.
Semnele convenţionale sunt foarte variate ca formă. Ele por fi intuitive, adică să
sugereze prin forma lor obiectul reprezentat; geometrice , sub formă de cercuri, de
pătrate, dreptunghiuri; sub formă de literă iniţială a denumirii fenomenului reprezentat.

Se disting trei grupe de semne convenţionale, şi anume:

- semne convenţionale la scara hărţii;
- semne convenţionale care nu sunt la scara hărţii;
- semne convenţionale explicative.
 Semne convenţionale la scara hărţii, sunt acelea care reproduc imaginea micşorată
a obiectivelor reprezentate, de exemplu: păduri, lacuri, grădini, etc.

Semne convenţionale care nu sunt la scara hărţii, sunt folosite la reprezentarea

detaliilor mai mici, care nu pot fi reprezentate la scara hărţii. Ele sugerează prin trăsături
simple caracteristica obiectului.
Astfel o cale ferată la scara 1:100 000 al cărui semn este figurat prin două linii
paralele desenate la o distanţă de cca. 1mm una de cealaltă şi înnegrite din loc în loc ar
reprezenta la scara hărţii o distanţă de 100m, ceea ce în realitate nu este posibil.

Semne convenţionale explicative, sunt notări convenţionale ce se fac pe hartă şi care

sunt folosite întotdeauna împreună cu celelalte semne de contur. Exemplu: un semn în
formă de copac indică felul pădurii reprezentate de foioase, conifere, etc.
De asemenea inscripţiile şi cifrele care însoţesc unele semne convenţionale au tot
caracter explicativ.
De menţionat că nici semnele convenţionale explicative nu ţin seama de scara
planului sau hărţii.
Respectarea dimensiunilor, culorilor şi a tuturor detaliilor legate de semne se
realizează cu ajutorul atlasului, desene convenţionale care imprimă unitatea de vedere în
executarea lor la scările stabilite.
 ANEXA 1

EXEMPLE DE SEMNE CONVENŢIONALE

puncte astronomice la sol şi pe movile;178,0 şi 173,0 =

cota; +15 = înălţimea movilei în m;
puncte geodezice; 1-la sol; 2-pe movile; 3-pe biserici;
puncte geodezice; 4-pe clădiri; 5-pe clădiri
proeminente;
puncte topografice; 1-la sol; 2-pe movile; 3-pe biserici;

puncte topografice; 4-pe clădiri; 5-pe clădiri

proeminente; 6-pe coşuri;
puncte de nivelment; 167,75 = cota în m;
puncte cotate în metri situate deasupra nivelului mării;
1-pe înălţimi dominante; 2-pe alte forme de teren;

curbe de nivel principale (cele groase), normale (cele

subţiri) şi valorile lor;
movile şi gropi care nu pot fi reprezentate prin curbe de
nivel; 1-nu se pot reprezenta la scara hărţii; 2-se pot
reprezenta la scara hărţii; +5 înălţimea movilei în m; -5
adâncimea gropii în m;
1-suprafeţe cu ondulaţii mici; 2-sprâncene;

faruri; 1-pe construcţii în formă de turn; 2-plutitoare; 3-

balize plutitoare;
1-izvoare amenajate; min. = mineral; 2-puţuri pentru
captarea apei; 3-fântâni fără cumpănă; 4-fântâni cu cumpănă;
8 m adâncimea până la suprafaţa apei;
râuri, pâraie canalizate cu diguri neconsolidate;

canale de irigaţie, desecări cu maluri neconsolidate; 20

lăţimea în m; -3,0 adâncimea în m;
canale de irigaţie; desecări cu maluri consolidate;
diguri de-a lungul apelor reprezentate cu două linii;

vaduri la apele reprezentate cu o linie;

 albiile lacurilor, râurilor sau pâraielor secate;

diguri cu maluri neconsolidate şi consolidate ce nu se

pot reprezenta la scara hărţii; 4,0 lăţimea coronamentului în
m; +3,0 înălţimea digului în m;
diguri cu maluri neconsolidate care se pot reprezenta la
scara hărţii;
zone inundabile;

1-roţi pentru irigaţii; 2-ecluze; 2 numărul camerelor de

ecluzare; 65-15 lungimea camerei de ecluzare şi lăţimea
porţilor în m; -3,7 adâncimea apei în m;

terenuri sărate; 1-inaccesibile, greu accesibile; 2-

accesibile;
terenuri umede; 1-cu iarbă; 2-cu muşchi; 3-cu stuf;

mlaştini; 1-inaccesibile, greu accesibile; 2-accesibile; 2

şi 0,6 adâncimea în m;
păduri şi linii de somiere; 5 lăţimea liniei somierei în
m; 17 şi 20 numărul parchetelor; stj. = stejar, adică esenţa
copacilor; 18 înălţimea medie a copacilor în m; 0,30
diametrul mediu al copacilor în m; 5 distanţa medie între
copaci în m;
1-păduri care nu se pot reprezenta la scara hărţii; 2-fâşii
de pădure, perdele de protecţie a căror lăţime nu se poate
reprezenta la scara hărţii; 8 înălţimea medie a copacilor în m;
păduri rare; stj. = esenţa copacilor;

1-livezi, pepiniere de pomi fructiferi; 2-plantaţii

diverse (trandafiri, coacăze, hamei, zmeură);

vii; 1-cu pomi; 2-fără pomi;

1-fâneţe, ierburi înalte; 2-izlazuri, păşuni;

limite; 1-ale rezervaţiilor naturale şi parcurilor

naţionale; 2-ale elementelor de vegetaţie;

clădiri fără curţi;

1-clădiri izolate cu curţi; 2-clădiri proeminente;
1-biserici, mănăstiri; 2-capele; 3-moschei;
 străzi principale; 1-se pot reprezenta la scara hărţii; 2-
nu se pot reprezenta la scara hărţii;
treceri subterane;
fabrici; chim. = chimice; siderg. = siderurgie;

mori, motoare, gatere; 1-acţionate de vânt; 2-acţionate

de apă; 3-cuptoare de var, mangal;
sonde de petrol, gaze; 1-cu turle; 2-fără turle;

mine; 1-în exploatare; 2-scoase din exploatare; Pb. =

plumb;
exploatări la suprafaţă; 1-de turbă; 2-de sare;
1-aeroporturi, aerodromuri, hidroscale; 2-locuri de
aterizare, amerizare;
1-antene de radioemisie, relee de televiziune; 2-oficii
telegrafice, telefonice, radio-telegrafice; 3-staţii meteo;
cimitire; 1-fără arbori; 2-cu arbori;
linii electrice; 1-pe stâlpi de lemn; 2-pe stâlpi metalici
sau de beton; 20 kv = tensiunea curentului în kilovaţi; 15 =
înălţimea stâlpilor în m;
conducte de gaze la suprafaţă cu staţii de compresiune;
conducte de gaze subterane sau sub apă;
conducte de apă la suprafaţă cu staţii de pompare;

conducte de apă subterane sau sub apă;

garduri; 1-vii; 2-de lemn sau sârmă;

limite de judeţe;
căi ferate cu ecartament normal; 1-duble neelectificate;
2-duble electrificate;
căi ferate cu ecartament normal; 3-simple
neelectrificate; 4-simple electrificate;
linii de tramvai;
1-staţii de cale ferată; 2-halte; 3-cantoane;

autostrăzi; 2 numărul benzilor pe un sens de circulaţie;

4 lăţimea unei benzi în metri;
B = beton, materialul de acoperire;
1-poduri; B = beton, materialul de construcţie; 15-9,1
lungimea şi lăţimea carosabilă a podului în m; 50 rezistenţa
la sarcină în tone; 2-poduri cu dispozitiv de deschidere sau de
ridicare;
 ANEXA 2

UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU LUNGIMI

Lungimea şi
simbolul mm cm m dam hm km in ft yd mi Mm
acesteia
1 metru (m) 1000 100 1 0,1 0,01 0,001 39,3701 3,28084 1,09361 0,621x10-4 0,540x10-4
1 centimetru
10 1 0,01 0,001 0,0001 0,00001 0,393701 0,0328084 0,0109361 0,621x10-6 0,540x10-6
(cm)
1 milimetru
1 0,1 0,001 0,0001 0,00001 0,000001 0,0393701 0,0032808 0,0010936 0,621x10-7 0,540x10-7
(mm)
1 decametru
104 103 10 1 0,1 0,01 393,701 32,8084 10,9361 0,621x10-3 0,540x10-3
(dam)
1 hectometru
105 104 102 10 1 0,1 3937,01 328,084 109,361 0,621x10-2 0,540x10-2
(hm)
1 kilometru
106 105 103 102 10 1 39370,1 3280,84 1093,61 1,60934 1,852
(km)
1 inch (in) 25,4 2,54 0,0254 0,00254 0,000254 0,0000254 1 0,083333 0,027777 0,158x10-5 0,137x10-5

1 foot (ft) 308,4 30,84 0,3084 0,03084 0,003084 0,0003084 12 1 0,33333 0,192x10-4 0,167x10-4

1 yard (yd) 914,4 91,44 0,9144 0,09144 0,009144 0,0009144 3,6 3 1 0,568x10-4 0,494x10-4
1 milă terestră
1,6x106 161x103 1609,344 160,9344 16,09344 1,609344 63360 5280 1760 1 0,869
(mi)
1 mila marină
1,85x106 185x103 1853,184 18531,84 18,531844 1,853184 72960 6080 2025,4 1,151 1
(Mm)
foot – picior – lungime de 304,8 mm = 12 inches = 0,333 yd
 ANEXA 2

UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU SUPRAFEŢE

Aria
cm2 m2 a ha km2 in2 ft2 yd2 mi2 ac
şi simbolul acesteia
1 metru patrat (m2) 104 1 0,01 10-4 10-6 1550 10,764 1,196 0,386x10-6 -
1 centimetru patrat
1 10+4 10-6 10-8 10-10 0,155 1,076x10-3 119,6x10-6 38,6x10-12 -
(cm2)
1 ar (a) 106 102 1 10-2 10-4 155x103 1076 119,6 - -

a hectar (ha) 108 104 102 1 0,01 15,5x106 107,6x103 11959,9 - 2,47105
1 kilometru patrat
1010 106 104 100 1 1,55x109 10,76x106 11,96x106 0,386 -
(km2)
1 square patrat (in2) 6,4516 6,452x10-4 6,45x10-6 6,45x10-9 465x10-12 1 0,006944 0,000772 249x10-12 -

1 square feat (ft2) 929,03 0,0929 929x10-6 9,29x10-6 92,9x10-9 144 1 0,111 35,8x10-9 -

1 square yard (yd2) 8361,27 0,836127 8,36x10-3 83,6x10-6 83,6x10-8 1296 9 1 323x10-9 -

1 square mile (mi2) 25,9x109 2,59x106 25,9x103 259 2,59 4,01x109 27,9x106 3,10x106 1 640

1 acru (ac) - 4046,86 40,47 0,4047 - - 43760 4840 - 1

acru (ac) – unitate de măsură engleză = 0,4046862 ha
square (sq) – patrat