Comunicare politica

Comunicare politica si campania electorală

Comunicarea politica este rezultatul interacţiunii dintre publicitate – sondaje si

televiziune, sondajele venind cu conceptul de opinie publica (construcţie
formala, teoretica in care individual este încadrat intr-un mediu
statistic).Campaniile politice reprezintă practici sociale care urmăresc stabilirea
identităţii si a valorilor unei comunităţi.

Spaţiul public si comunicarea politică

In ceea ce priveşte conceptul de spaţiu public, asistam la o mişcare in plan

conceptual si in planul cercetărilor, care se centrează in jurul comunicării
electorale. Aceasta tendinţa se evidenţiază in timpul campaniilor electorale,
perioada in care sunt mobilizate resurse importante in direcţia investigări
mecanismelor si practicilor de comunicare politica. Campania electorala este un
eveniment convenţional in care actorii politici, indivizi sau partid intra in
competiţie in fata alegatorilor, in vederea dobândirii de credibilitate. Privind din
perspectivele unei practici politice, campania electorala este reglementata de un
set de coduri socio-politice, existând un set de proceduri si ritualuri configurate
in principal la scara naţionala.
Din punct de vedere al metodei, campaniile electorale răspund nevoii de a
selecta in mod democratic liderii politici. Aceasta se realizează prin respectarea
normei participării si respectarea normei majoritatii, in vreme ce norma
participării presupune crearea condiţiilor sau a posibilităţii de a fi selectat,
norma majoritarii impune criteriile de validare a selecţiei.
Principiile democratice din punct de vedere procedural spun despre campaniile
electorale ca reprezintă cadrele legale si tehnice in care se desfăşoară procesele
de selecţie a liderilor.
Din punct de vedere al ritualului politic, in cadrul campaniilor electorale sunt
generate discursurile sau practicile de comunicare ce doresc validarea unora sau
a altora dintre actorii politici. Se vorbeşte despre un spaţiu discursiv in care
candidaţii apelează la o anumita tematica, fac apel la modalităţile diverse de
expunere a acestei tematici.
Ritualul politic regăsit in campanile electorale este dat de condiţiile socio-
politice specifice fiecărei tari.
Aceasta specificitate se regăseşte mai puţin la nivelul procedurilor legale sau
tehnice, este extrem de accentuată in ceea ce priveşte ritualul campaniilor
electorale.

1
 Campaniile electorale oferă unei comunităţi posibilitatea de a-si construi o
parte din identitatea ei. Practica politica si sociala, votul ca act individual sau
colectiv, dă legitimitatea formala a actorilor sociali de a se exprima in spaţial
public. Aceasta exprimare in spaţial public este astăzi una mediata. Mass-media
este singurul actor social care are posibilitatea si resursele de a facilita schimbul
de idei intre electorat si politicieni. Acest schimb are menirea de a “construi”
identitatea electoratului. Aceasta construcţie exclude manipularea acestuia.
Conceptul de spaţiu public este identificat ca fiind funcţional la mijlocul sec al
XVIII-lea in Anglia si Franţa, apare ca si „sfera politica burgheza”.
Habermas : „sfera politica burgheza este sfera persoanelor private reunite intr-un
loc public”.
Intr-o prima faza, aceste spatii publice reunesc indivizi care se manifesta in sfera
puterii, iar pentru prima data aceasta forma primara a spaţiului public include
folosirea publica a raţiunii.
Conceptul de spaţiu public cunoaşte o dezvoltare odată cu teza lui Habermas.
Spaţiul public si campania electorala oferă posibilitatea manifestării discursului
electoral. Discursul politic este electoral in momentul in care este generat de un
element convenţional, si anume campania electorala, este nevoie de un anumit
context comunicaţional (practici specifice de campanie electorala), este nevoie
de un context de interacţiune (dezbaterile electorale). Discursurile actorilor
politici îmbracă forme diferite pentru ca ele comentează situaţii de comunicare
diferite. O situaţie de campanie include :
- un context evenimenţial (reprezentat de momentul care declanşează discursul)
- context comunicaţional ( verbal, non-verbal sau vizual).Tipul de comunicare
susţine schimbul discursiv, căruia ii corespund diferite practici de comunicare.
- Contextul de interacţiune, in care accentul cade pe rolul fiecărui participant la
schimbul discursiv, iar in funcţie de aceasta prestaţie sunt satisfăcute sau nu
anumite aşteptări ale interlocutorului.
Discursul politic se distinge de alte forme discursive tocmai prin gradul ridicat
de contextualizare. Este punctual, legat de un eveniment, poate genera sau poate
fi generat de anumite evenimente, are rolul de a evalua situaţia comunicării
publice. Aceste evaluări sunt puternic ritualizate.
Riturile trebuie privite ca ansamblul de comportamente individuale sau
colective, relativ codificate, având un suport corporal (gestual, verbal) cu
caracter mai mult sau mai puţin repetitiv. Riturile au o încărcătura puternica
pentru interpreţii lor, ele reuşind sa determine adeziune mentala adeseori
inconştienta. Cu alte cuvinte, ritul poate fi înţeles ca reprezentând un set de
acţiuni secvenţiale, de roluri teatralizate, de valori sau simboluri si sunt
comunicate intr-un sistem mass-media sau codificat. Riturile sociale au rolul de
a crea o anumita realitate.
Aceasta dimensiune simbolica a realităţii sociale e cea care da sens sau modifica
sensul in plan individual. Aceasta realitate simbolica nu se poate constitui fora a

2
tine seama de rolul imaginaţiei individuale, care sta la baza reprezentărilor
sociale (se vizează cea a aşteptărilor, care va fi regăsita in discursul politic.)
Discursul electoral este unul codificat, reprezintă o oferta, una deja cunoscuta de
electorat, oferta întrebuinţata de fiecare data.
Prin discursul sau actorul politic trebuie sa ajungă sa simbolizeze exact ceea ce
vor masele, întăreşte astfel nevoia de siguranţa, speranţele si învinge neliniştile.
Campania electorala privita ca ritual social implica in mod simetric omul politic
si cetăţeanul intr-o relaţie in care cele doua parţi ajung sa fie convinse ca au
asemănări si interese comune.
Votul este singura forma prin care majoritatea cetăţenilor participa la actul de
guvernare. Studiile privind comportamentul politic arata ca majoritatea dintre
cei care votează nu sunt conştienţi de urmările votului acordat si putini ştiu pe
cine votează.

Metodele utilizate pentru descrierea, tipologizarea si explicarea

comportamentelor electorale se regăsesc in trei mari abordări:
1. Modelul determinist statutar –care explica comportamentele electoratului
plecând de la ariile culturale de apartenenţa, de la poziţia sociala sau mediul
social de apartenenţa, votul nefiind altceva decât un reflex al variabilelor
prezentate anterior.(are un caracter puternic descriptiv)
2. Modelul psihosociologic –se centrează pe atitudinile sociale ale alegatorului
si pe studiul motivaţiei acestora. In acest model apar a fiind variabile importante
in explicare comportamentelor electorale, efectul de persuasiune in canalizarea
opţiunilor electorale si proceselor de identificare comunitara.
3. Modelul interactiv (comunicaţional) –este rezultatul interacţiunii teoriilor
despre sociologiile interpretative (interactionismul simbolic, etnometodologia,
semiotica si lingvistica).Pentru aceste model mesajul electoral este privit ca
produs al negocierii intre semne si interpretarea acestora. Conform acestui
model factorii care influenţează comportamentul electoral înainte si in timpul
campaniilor sunt discursul politic, mediatizarea sondajelor si resursele cognitiv-
interpretative ale alegatorilor (in funcţie de aceste resurse se definesc si ulterior
sunt controlate situaţiile sociopolitice cu care se întâlnesc alegatorii).
Astfel votul poate fi explicat ca fiind efect al percepţiilor situatei politice si a
ofertei electorale si nu ca efect mecanic al poziţiei sociale.
In ceea ce priveşte explicarea comportamentului electoral prin prisma
comunicării politice, putem reduce întreg universul de interpretare si explicaţie
la doua paradigme:
• o paradigma determinista, care spune ca alegatorul este acţionat de grupurile
sociale de apartenenţa, de elitele socio-culturale sau de mediul social
• o paradigma naţionalista care priveşte electoratul ca fiind bine informat,
calculat, raţional, care ia decizii strategice si care analizează totul din
perspectiva costuri-beneficii (beneficii mai degrabă simbolice). Acest model
raţional rămâne limitat deoarece se pare ca vizează o minoritate.

3
Etape in evoluţia comunicării politice

In a doua jumătate a secolului XX:

1. Etapa 1 – caracterizata prin acces relativ larg si facil la instituţiile si

organizaţiile media
2. Etapa 2 – una de recunoaştere a puterii pe care o au organizaţiile si instituţiile
media asupra (in raport cu) instituţiilor politice, apare ideea de mass-media
3. Etapa 3 – se diversifica extrem de mult canalele de comunicare ale mass-
media atât in sensul apariţiei unor canale noi (internet si comunicare mediata de
PC) cat si in sensul proliferării posturilor de radio, TV, număr de publicaţii in
presa scrisa.

Cele trei etape reprezintă stări calitativ distincte in evoluţia comunicării politice,
atât pentru actorul politic, cat si pentru organizaţiile media si cetăţean. Cele trei
stări calitativ distincte sunt determinate de schimburi majore care au avut loc in
plan social, cultural si tehnologic. Aceste schimbări au determinat alte schimbări
in planul instituţiilor politice si ulterior a comunicării politice.
Efectul cel mai vizibil in acest sens e legat de modul in care sunt definite agenda
omului politic si agenda cetăţeanului.
Studiile media efectuate in anii `40-50, pe comunicare politica, arata o relativa
stabilitate a instituţiilor politice care aveau la baza un sistem de valori care se
baza pe încrederea votanţilor si pe o anumita tradiţie in asumarea unor ideologii
sau a orientării politice.
Accesul actorului politic la canalele media nu făcea decât sa consolideze un
cadru instituţional stabil.(`40-`50)
Următoarele două decenii înseamnă accesul restrictiv al unor forte politice la
mass-media si tot atunci o întărire a poziţiei vis-a-vis de instituţiile statului, in
special in relaţiile cu guvernele.
Dezvoltarea tehnologica determina puţin mai târziu o ubicuitate a instituţiilor si
a mesajelor politice in mass-media .
In condiţiile abundentei si a omniprezentei informaţiilor si ştirilor, este extrem
de dificila prestaţia actorului politic. El trebuie sa răspundă de multe ori la
provocări sau situaţii pentru care nu s-a documentat suficient sau pentru care nu
i-au fost furnizate suficiente date sau informaţii. Astfel, competiţia politica nu se
rezuma doar la respectarea unei strategii prestabilite, ea trebuind sa fie atât
proactiva cat si reactiva.
In ceea ce priveşte jurnalistul,(in situaţia informaţiilor abundente) el trebuie sa
facă fata unei competiţii din ce in ce mai mari in procurarea de ştiri care sa
menţină atenţia publicului căruia i se adresează.
Dezvoltarea tehnologica a fost si va rămâne un factor important in ceea ce
priveşte răspândirea acţiunii jurnalistului si a actorului politic in planul

4
comunicării politice. Un alt grup important in configurarea comunicării politice
este cel format din cercetătorii acestor procese. Dinamica ridicata a schimbărilor
in cadrul campaniilor sa campaniilor politice determina nevoia evaluării
permanente a tendinţelor sau a evoluţiilor care au loc in rândul publicului sau a
opiniei publice. Publicul sau opinia publica de după anii`80 se caracteriza printr-
un grad ridicat de scepticism sau de indiferenta fata de actorii politici. Acest tip
de atitudine se datorează in principal proceselor de socializare a individului
Printre principalele valori ale proceselor de socializare după anii `50 vin din
sfera consumatorismului : prosperitate, bunăstare individuala, individualism,
confort si securitate. Aceste idei se regăsesc in agenda politicianului sau
actorului politic sub forma „o viata mai buna pentru individ” si „servicii publice
mai bune pentru individ”. In aceste condiţii, in agenda cetăţeanului figurează
probleme sau situaţii la care la care solicita rezolvări rapide chiar in condiţiile
masificării universului de aşteptare, politicienii trebuie sa facă faţă unor
publicuri extrem de volatile, individualizate si sceptice sau critice. In acest
context, rolul mass-media rămâne unul important, având de îndeplinit câteva
sarcini:
• selectarea
• adresarea uni grup ţinta
• amplificarea unor teme
• rolul de mediator intre actorul politic si grupul ţinta
• identificarea problemelor de interes pentru opinia publica

Calitativ, publicul diferă in funcţie de publicaţiile emise.

In condiţiile acestei diversităţi a publicului, rolul mass-media este acela de a
menţine interesul si de a creste aria de audienta.
Profesionalizarea este impusa tocmai de abundenta mijloacelor de comunicare si
a mesajelor, de fragmentarea publicurilor si a mijloacelor de comunicare. Câteva
aspecte ale profesionalizării in acest domeniu sunt date de posibilităţile de
răspuns rapid la evenimentele zilnice, posibilitatea de a culege si analiza date
privind tendinţe in radul opiniei publice. Calitatea sau capacitatea de a planifica
un detaliu, o strategie de campanie. Profesionalizarea mai poate însemna si
capacitatea de a obţine si gestiona resurse financiare consistente.
In etapa comunicării politice, actorii se mişca intr-un mediu competitiv, intr-un
mediu extrem de mare. Este vorba de o competiţie data de:
• mass-media
• opinia publica
• oponenţi
Oferta ridicata a mass-media in ceea ce priveşte emisiunile sportive,
divertisment, muzica, etc., reprezintă motive de abandonare a emisiunilor cu
caracter politic. Rolul emisiunii politice sau a acţiunii politice este cel de a
informa, de a persuada atât editorii cat si reporterii si audienta.

5
Opinia publica si comunicarea politica

Opinia publica nu poate fi in primul rând altceva decât un sistem de norme

si valori prezent la un moment dat intr-o societate.
Rolul sociologic al anchetei in ceea ce priveşte opinia publica este stabilirea unei
agende compatibile cu mentalităţile.
Plecând de la definiţia opiniei publice, (…”un complex de preferinţe exprimate
de un număr semnificativ de persoane cu privire la o problema de importanta
generala…”) putem identifica principalele elemente (ale opiniei publice)
detectabile, elemente care au o larga circulaţie atât in spaţiul de analiza cat si in
cel al informării publice.
Un prim element important este reprezentat de existenta unei probleme de
importanta generala. Pentru a deveni de interes public, ea trebuie sa fie
controversata, in sensul posibilităţii de a suscita dispute, dezbateri. In cazul unor
teme ca de exemplu corupţia, exista un grad mare de consensualitate, iar in cazul
altora de geniul problemelor mediului apar curente de opinii extrem de puternice
dar de sens contrar. Argumentele nu se bazează pe raţionalitate ci de cele mai
multe ori pe tradiţie, recursul la morala, aceste argumente subliniind de fapt
importanta sociala a problemei discutate.
Un alt aspect important referitor la opinia publica este dat de numărul
semnificativ de persoane. Semnificativ nu înseamnă majoritatea populaţiei.
Acest atribut, de semnificativ, in ceea ce priveşte numărul celor vizaţi se refera
la publicurile expuse posibilei implicări intr-o dezbatere.
Dezbaterile pe teme politice, sociale, de mediu, determina de cele mai multe ori
formarea unor publicuri semnificative, care trebuie tratate cu relativitate. In
unele situaţii nu numărul determina apariţia unei probleme care sa intre in
discuţia opiniei publice.
O alta caracteristica ar fi aceea a populaţiei vizate, care, preocupata de o anumita
problema formează publicul. In spaţiul social exista in acelaşi timp mai multe
publicuri. Criteriile care determina gruparea indivizilor intr-un anumit public
sunt in principal legate de aspecte socio-demografice si economice. Cu alte
cuvinte publicurile pot fi identificate si apelând la anumite criterii : clasa sociala,
profesii, gen sau vârsta.
O ultima caracteristica a opiniei publice ar fi faptul ca avem de-a face cu un
complex de păreri, lucru care înseamnă ca in rândul unui public exista poziţii
sau opinii care se manifesta cu intensitate diferita. Aceste păreri sau opinii nu
sunt neapărat mutual exclusive (de genul da sau nu0. In foarte puţine cazuri
avem situaţii dihotomice (ca in cazul pedepsei cu moartea)
Caracteristic opiniei publice este multitudinea de păreri exprimate public.
Aceasta exprimare publica desemnează opinia publica manifesta. Exprimarea
publica poate îmbrăca diferite forma : verbale, comportamentale, (acţiuni
deschise sau colective), iconice (afişe, obiecte simbolice). La baza opiniei
publice manifeste, se afla opinia publica latenta. Gradul de cristalizare a unor

6
opinii sau intensitatea, credinţa, reprezintă doar câţiva dintre predictorii privind
manifestarea opiniei publice.
Una dintre greşelile frecvent întâlnite in discursul politic se refera la
personificarea opiniei publice. Nu se poate vorbi de o opinie publica singulara,
unica, nu putem presupune o unanimitate in cazul opiniei publice. Forme de
genul opinia publica româneasca sunt folosite cu intenţia de a da greutate unei
informaţii si de cele mai multe ori in scopuri propagandistice sau electorale.
Invocarea opiniei publice se poate face doar in condiţiile in care putem dovedi
existenta unor curente de opinie a unor teme aflate in dezbatere, dovada aceasta
fiind făcuta in urma cercetării opiniei publice. Plecând de la anumite sondaje in
câmp politic, unii lideri de opinie (politicieni, jurnalişti) îşi asuma rolul de lider
sau se erijează in purtător de cuvânt al opiniei publice.
Formarea curentelor de opinie nu depinde in mod necesar de eficienta unor
instituţii politice sau administrative. Curentele de opinie se formează in principal
plecând de la un sistem de mentalităţi sau a unui sistem de valori existente in
populaţie la un moment dat.
Triada conceptuala: norme – atitudini – comportamente, reprezintă sau cel puţin
ar trebui sa reprezinte obiectul de studiu si de analiza al tuturor celor care
proiectează campanile de comunicare politica. In primul rând aici ar trebui
cunoscut fundalul axiologic al populaţiei/publicurilor. In funcţie de acest fundal
axiologic se poate construi un fundal de consens. Acest fundal se construieşte cu
ajutorul mass-media, liderilor de opinie, asociaţiilor, partidelor politice,
structurilor organizaţionale. Invocarea frecventa a mentalităţii nu trebuie
explicata prin intermediul opiniei publice manifeste ci făcând apel la structurile
axiologice din societate.
Un alt concept frecvent întâlnit in analiza opiniei publice este acela de
climat de opinie. Climatul de opinie nu reprezintă in mod necesar curentele de
opinie deja cristalizate ci doar o stare in care exista consens valoric asupra unor
teme sau probleme aflate in dezbatere. Schimbările majore la nivelul opinie
publice sunt determinate sau pot fi corelate cu schimbările de mentalitate, care
este in general determinata de componenta pozitiva praxiologic – educaţionala.
Ceea ce trebuie sa rămână in atenţia analistului si practicianului din domeniul
comunicării politice este multitudinea si fluctuaţia mare in rândul publicurilor si
a opiniilor exprimate, motiv pentru care singurul mod eficient in care putem
gestiona aceste opinii trebuie sa se bazeze pe cunoaşterea permanenta a opiniei
publice.
Comunicarea politica si acţiunea colectiva

Wilfredo Pareto – Acţiuni non-raţionale de masa

Cele mai multe orientări teoretice din ştiinţele socio-umane considera ca

dimensiunea raţionala a comportamentului uman este dominanta. Experienţa
cotidiana atrage atenţia asupra faptului ca o mare parte a comportamentului de

7
grup depăşeşte graniţa raţionalului. Foarte multe din manifestările individuale
sau instituţionale depăşesc cadrele normalităţii.
Majoritatea comportamentelor umane sunt reprezentate de dimensiunea non-
raţionala.
O atenţie deosebita se acorda comportamentelor sau acţiunilor de masa
(comportamentul colectiv). Acestea desemnează acţiunile ce nu întrunesc
cerinţele raţionalităţii si de obicei in aceste acţiuni sunt angajaţi un număr mare
de oameni. Acţiunile colective sunt tratate corelat cu tema schimbării sociale.
In caracterizarea acestor concepte nu putem omite definirea termenului de
„colectivitate”
 grup social aparte care se comporta mai spontan si mai puţin deliberat in
comparaţie cu grupurile obişnuite, o colecţie mai larga de indivizi care nu sunt
selectaţi după anumite criterii, scopurile nu sunt alese pe baze raţionale si de
obicei colectivităţile sunt de scurta durata.
 Grup temporar, nestructurat, cu o slaba definire a rolurilor si o slaba
configurare a autorităţii.
Când se aminteşte de formele comportamentului colectiv se definesc:
• acţiunea de masa – demersul acţionar este slab reglat de norme
• comportamentul instituţionalizat – intervin normele, apare recursul la regula
intr-o mai mare măsura
In categoria „acţiunilor de masa” sunt încadrate următoarele tipuri de acţiuni
sociale:
moda, zvonul, isteria de masa, mişcările sociale.
In clasificarea acţiunilor de masa in funcţie de non-raţionalitatea lor avem in
vedere următoarele trăsături:
• gradul de percepere neadecvata a realităţii existente (exista in unele cazuri o
nepotrivire intre ceea ce fac, spun si gândesc oamenii, dar si mai mult intre ceea
ce fac si ceea ce cred ca fac)
• gravitatea efectelor
• mărimea abaterilor de la alegerea raţionala a scopurilor si a mijloacelor
• măsura nerespectării normelor sociale
• gradul de ignorare a altora

Principalele acţiuni non-raţionale de masa

Este vorba de publicuri formate dintr-un număr relativ mare de oameni ce

împărtăşesc un interes comun fără de anumite probleme. Identificarea unei
întregi populaţii cu opinia publica este ficţiune. Ea este rezultanta părerilor
împărtăşite de un public despre o problema sau alta.

8
Opinia publica este fluctuanta, motiv pentru care in societăţile democratice se
consuma resurse importante pentru cunoaşterea curentelor de opinie in vedere
influenţării sau schimbului acestor opinii. In acest sens, in spaţiul politic sunt
organizate adevărate campanii in vederea construirii unor imagini favorabile
pentru partid sau pentru candidaţi.
Campanii -> organisme de propaganda cu intenţia deliberata de a convinge
audienta in vederea unor opinii particulare.
Cel puţin in campaniile electorale se face apel frecvent la conceptul de opinie
publica, considerându-se sau invocându-se tirania opiniei publice.
Sociologii invoca unele practici care au menirea de a influenta comportamentul
electoral, ca de exemplu publicarea datelor din sondajele de opinie in perioada
campaniei electorale cu intenţia de a influenta modul in care oamenii vor vota.
Faptul ca opinia publica este volatila, instabila, este caracterizat de unii ca fiind
o acţiune non-raţionala de masa.
Moda - apare spontan si de obicei are o viata scurta, este rapida înlocuita cu un
alt curent. In unele cazuri moda este asimilata in cultura societăţii, motiv pentru
care persistenta creşte. Se vorbeşte de moda atât sub aspectul înfăţişări cat si a
comportamentelor. Stilurile de vestimentaţie sau de comportament sunt induse
prin intermediul reclamei si a predispoziţiei oamenilor de a imita. Moda nu este
cunoscuta in comunităţile mici si tradiţionale. Acela care vine cu inovaţia este
ostracizat, marginalizat. Aici, variaţiile comportamentale sunt mici de la individ
la individ. Se poate vorbi de un succes al modei doar in societăţile moderne.
- societăţile moderne sunt orientate spre viitor, noul este văzut ca si ceva
dezirabil si nu periculos. In societăţile tradiţionale este un status-quo stabil,
constant si neschimbat.
- Interesele comerciale puternice încurajează apariţia modelor, oferind unora
ocazia sa profite de pe urma modei.
In orice societate bazata pe competiţie exista o concurenta si intre statusuri.
Fiecare individ încearcă sa sublinieze acele caracteristici personale prin care sa
- devina mai atractiv, se poate distinge sau pur si simplu îşi propune satisfacerea
unor nevoi de natura psihologica.
- In ceea ce priveşte comportamentul ostentativ, se încearcă diferenţierea.

Acţiuni non-raţionale de masa -Capriciile si nebuniile

Capriciul – schimbare deseori bizara in comportamentul oamenilor,

schimbare observabila in anumite segmente din populaţie. Au durata scurta de

9
timp, ating rapid un punct culminant după care se sting foarte repede. Se
deosebesc de moda prin scurta durata si prin faptul ca sunt admonestate public.
Pentru anumite grupuri sau anumiţi indivizi, capriciile devin o preocupare
permanenta, devin pasiuni. In aceste situaţii, de cele mai multe ori capriciile
devin nebunii.
Fanismul -> se refera la anumiţi indivizi pe care ii denumim fani ai anumitor
personalităţi publice.
Se manifesta prin audienta mari la întrunirile publice ale idolului. La aceste
întruniri fanii pot fi recunoscuţi prin reacţii de simpatie puternica sau chiar ieşiri
patologice (leşinuri, tahicardie). Alături de aceste manifestări ale grupurilor sunt
prezente si alt gen de activităţi care sunt extrem de bine organizate (activităţi
comerciale, activităţi de promovare in vederea formarii unor curente de opinie).
In unele condiţii grupurile de fani pot dezvolta comportamente agresive.
Celebrarea excelentei (cultul personalităţii -> In anumite domenii ale vieţii
sociale sau culturale apar si se afirma, funcţional sau disfuncţional anumite
personalităţi. Acestea devin celebre, sunt respectate sau temute de către o tara
sau mai multe naţiuni. Ex|: Hitler, Stalin etc.
Pentru a marca prestigiul acestora, pentru a-l menţine si spori, aceste
personalităţi apelează la politici de construcţie si argumentare a imaginilor.
Imaginea nu se bazează doar pe construcţii spontane. Vorbim de o strategie de
imagine. Pentru păstrarea imaginii unei personalităţi politice trebuie sa existe o
strategie de imagine.
Zvonurile - > prezintă informaţii venite din surse anonime si care sunt transmise
fără un plan anume, din aproape in aproape de cei care au cunoştinţa de ea.
Cercetările privind zvonul ridica problema raportului intre zvon si adevăr.
Realitatea si cercetările arata ca zvonurile pot fi false, adevărate sau o
combinaţie a celor doua. Este sigur faptul ca nu se poate verifica. Zvonul este
informaţia care circula in afara spaţiului formal (mass-media, organizaţiile
guvernamentale). Probabilitatea ca zvonurile sa apară este mare in sistemele in
sistemele in care opinia publica nu beneficiază de informaţii sau instituţiile care
oferă aceste informaţii nu sunt credibile.
Zvonul este înlocuitorul ştirilor importante. Oferă explicaţii la ceea ce se
întâmpla si oferă predicţii. Perioadele de stres, de îmbunătăţire a sistemului
economic, situaţiile tensionate favorizează circulaţia si producţia zvonurilor.
Exista trei etape in circulaţia zvonurilor:
Nivelarea : etapa in care zvonul devine mai redus, mai accesibil, mai concis,
circula uşor de la o persoana la alta.
1. Cizelarea zvonurilor : se modifica in funcţie de caracteristicile persoanei care-
l preia. In situaţiile in care îl transmite mai departe, individul va selecta acele
elemente care prezintă interes pentru el si le va accentua.
2. Asimilarea – indivizi vor adăuga experienţele personale, vor adăuga
obişnuinţe si interese care sa corespunda aşteptărilor grupului din care face
parte. In plan personal, exista un anumit profil psihologic si social al individului

10
care calporteaza (răspândeşte) zvonuri. Psihologic – individ cu anxietate iar
sociometric – individ marginal, izolat, predispus la astfel de preocupări.
Individul marginalizat apare in prim-plan ca deţinător al informaţiilor preţioase
devenind „cineva” pentru o scurta perioada. Autorităţile dar si unele instituţii
private privesc cu seriozitate acest fenomen, impactul negativ major
manifestându-se in plan economic si politic.
3. Isteria de masa – o mulţime de indivizi cuprinşi de o stare de teama
inexplicabila, provocata de informaţii greşite sau credinţe nefondate. Aceasta
stare se adânceşte si se extinde rapid. In cazuri extreme se transforma in panica.
Ex: vânătoare de vrăjitoare, a teroriştilor sau extratereştrilor.

Comportamentul colectiv si acţiunea politica

Intr-una din lucrările sale, Gustave LeBon abordează problema conştiinţei

si acţiuni colective. Spune ca indivizii, indiferent de modul lor de viata, de
aspiraţii caracter sau inteligenta, in momentele in care compun o mulţime suferă
modificări in planul conştiinţei si al comportamentului.
Situaţia de mulţime pentru individ îl determina sa simtă, sa gândească si sa
acţioneze intr-o maniera semnificativ diferita decât in situaţiile in care s-ar afla
singuri. Bazându-se pe date si pe observaţie, Le Bon ajunge la concluzia ca
emoţiile si comportamentele pot fi transmise de la o persoana la alta. Considera
aceste procese ca fiind de contagiune, un fapt comun pentru indivizii care se afla
in grupuri mai mari.
Stările de contagiune presupun o sugestibilitate pronunţata. In situaţiile de masa,
individul aşteaptă configurări, idei de susţinere din partea celorlalţi.
Disponibilitatea de a primi idei, aprobare, încurajare, este in planul conştiinţei.
In al doilea rând, procesul de contagiune presupune stimulare permanenta in
situaţiile de masa cu proximitate fizica ridicata. Stimularea ia forma
răspunsurilor circulare, fiind puţin prezente situaţia răspunsurilor interpretative.
Dimensiunea critica scade. Răspunsul interpretativ se reflecta atunci când decide
sa acţioneze.
In cazul răspunsurilor circulare aceştia nu judeca si nu apreciază acţiunea făcuta
de alţii. In aceste condiţii oameni apreciază greşit situaţiile in care se afla.
Situaţia de contagiune presupune imitabilitatea. Mulţimea determina in plan
individual tendinţa puternica de a-i imita pe ceilalţi care sunt in mare majoritate
liderii. Eroarea individului luat ca model poate fi considerată ca fiind un adevăr
pentru ca se observa ca si alţii fac la fel.
Un alt autor care tratează aceste aspecte al e imitării este Gabriel Trade in
„Legile imitaţiei”. In cadrul masei, tocmai datorita acestei tendinţe de a imita, o
idee sau un anumit comportament ce apare intr-un anumit loc al mulţimii se
răspândeşte in progresie geometrica. Imitaţia respecta regula de la socialul

11
superior spre socialul inferior in general. In plan social imitaţia are o anumita
perioada de ciclitate.
Contagiunea presupune facilitarea sociala care determina in plan individual un
plus de curiozitate sau un grad mai ridicat de asumare a riscului.
Asumarea unor riscuri inutile in situaţiile de mulţime au loc pentru ca individul
apreciază ca nu poate fi tras la răspundere.
Contagiunea presupune conformitate. In situaţiile de izolare, individul e liber sa
gândească si sa acţioneze, dar ca parte a mulţimii aceasta libertate este
semnificativ redusa, mulţimea exercitând o presiune puternica asupra
individului, încurajând anumite acţiuni si descurajând altele.
Studiul conformităţii îşi găseşte aplicabilitate in problemele sau in raporturile
care se stabilesc intre majoritate si minoritate. Intr-un sens, majoritatea este
asemănata ci ideea de mulţime si cei care nu se încadrează in aceasta majoritate
sunt percepuţi ca fiind indezirabili sau in minoritate.
Alături de teoria lui LeBon mai putem menţiona alte câteva teorii frecvent
apelate atunci când tratam substraturile comportamentului de masa.
• teoria convergentei – principala variabila luata in analiza este compoziţia
mulţimii, de obicei persoane care se aseamănă sau care împărtăşesc in comun
anumite caracteristici, formează o mulţime.
• Teoria devenirii normelor – neaga prezenţa unor porniri non-raţionale ale
individului in situaţii de masa. Exista o dinamica a normelor si valorilor pe care
individul o adopta conştient in funcţie de caz (răspunsurile potrivite situaţiei in
care se afla) In funcţie de situaţiile de mulţime exista atitudini si comportamente
diferite la nivel individual. Cercetătorii care observa mulţimile sunt deseori
afectaţi de situaţiile de masa si nu pot observa in totalitate si obiectiv acest
fenomen.
• Teoria deindividualizarii – Ph. Zimbardo – autorul acestei teorii, care prezintă
trei elemente importante : anonimitatea, reducerea responsabilităţii, alterarea
modului in are individul percepe realitatea.
• Teoria condiţionării – Neil Smelser analizează condiţiile care determina
transformarea unor acţiuni de tip raţional. Condiţii:
- conductibilitate structurata –se refera la condiţiile care evidenţiază apariţia
unor acţiuni particulare non-raţionale
- tensiuni structurale –condiţii ce provoacă tensiuni in rândul oamenilor (sărăcia,
conflictul, discriminările, incertitudinea)
- credinţa generalizata –situaţia in care majoritatea dezvolta opinii comune fata
de situaţia in care se afla. Credinţa nu este o situaţie care sa păstreze
caracteristicile raţionalităţii
- factorul precipitant –un incident minor si singular amplificat prin intermediul
zvonurilor este suficient in unele cazuri pentru a declanşa acţiuni non-raţionale
de masa
- modificarea pentru acţiune –desemnează organizarea mulţimii in forme
nestructurate si rudimentare

12
mecanisme de control social –de obicei, in situaţia in care controlul social redus
poate determina acţiuni non-raţionale de masa

Acţiuni de masa mixte

Realitatea sociala nu e constituita doar din acţiuni raţionale si non-raţionale.

Cele mai multe din acţiuni nu păstrează caracteristici ale logicului sau ilogicului,
raţionalului sau non-raţionalului.
Acţiunile non-raţionale cu efecte distructive sunt cel mai des tratate in lucrările
de specialitate. Marea majoritate a acţiunilor colective au la baza o ideologie sau
un set de idei fundamentale.

Comunicarea politica si tranziţia

Tarile Europei Centrale si de Est se angajează in procese de tranziţie odată cu

schimbarea regimurilor de tip totalitar. Aceste societăţi se confrunta cu o
instabilitate care se reflecta negativ la nivelul comportamentului individual si
instituţional. La nivel politic de vârf asistam la o negociere simbolica ce are ca
rezultat inventarea regimurilor democratice. Avem un joc politic la care este
greu de anticipat cursul, miza este puterea iar actorii politici nu sunt foarte bine
definiţi.
Situaţiile de tranziţie in general sunt surse de stres pentru individ si societate.
Putem vorbi de un stres individual si instituţional. Un individ stresat comite
greşeli, tensiunile sunt consecinţe normale.
Lipsa sentimentului de stabilitate generează disfuncţionalitatea in ceea ce
priveşte funcţionarea sistemului politic si economic. Aceasta lipsa de stabilitate
are drept cauza inoperabilitatea vechilor tipare, noile tipare nefiind suficient de
adaptate.
In acesta tranziţie, suportul social la nivel individual este furnizat de reţeaua
personala a indivizilor (diferite aranjamente interpersonale-strategii de
adaptare). Aceste strategii de adaptare se regăsesc si in planul vieţii politice. Ele
sunt dictate de anumite circumstanţe, in general sociale si politice.
Din nefericire, aceste strategii conjuncturale de salvare a unor indivizi (actori
politici sau partide) au generat in timp o imagine negativa ->neîncrederea
cetăţeanului asupra clasei politice. In societăţile de tranziţie totul este incert,
vechile valori sunt considerate accidente politice, noile valori nu sunt încă
structurate, perioada vizibila a tranziţiei este transferata unor instituţii. Tranziţia
este completa in momentul in care asistam la schimbarea mentalităţilor si a
comportamentelor.

Limbaj si tranziţie politica

13
Transformările instituţiilor aduc după sine si anumite mesaje, imagini sau
simboluri. O instituţie noua va transmite altceva. Semiotica regimurilor politice
este in unele cazuri mai relevanta.
Perioada de tranziţie a însemnat pentru viata politica o adaptare a unor practici
occidentale si democratice, o creştere a culturilor politice, nivelul rămânând
totuşi scăzut. Primii ani după 1990 înseamnă pentru discursul politic o revenire
la sintagme, concepte si practici caracteristice limbii de lemn.
Limbajul politic post-decembrist este structurat pe trei dimensiuni:
1) mesajul populist si mobilizator –mesaje proprii celor aflaţi la guvern
indiferent de culoarea politica
2) mesaje contestatoare –mesajele celor aflaţi in opoziţie,mesaje cu referire la
democraţie
3) mesaje moralizatoare –caracteristice atât puterii cat si opoziţiei, fac referire la
un fals apel la dialog, o falsa toleranta.
In ceea ce priveşte mesajul populist, întâlnim o serie de teme deja consacrate in
ultimii 15 ani:
- unicitatea si virtuţile unice ale poporului roman
- tot ceea ce se întâmpla negativ nu este din vina poporului roman
- poziţia geo-strategica a României
- cauzele insucceselor economice
- contextul socio-politic si economic la nivel regional si global

Strategii de comunicare politica

Elaborarea unei strategii privind comunicarea politica reprezintă un proces

si nu o activitate punctuala. Strategia e mai mult decât un plan de lucru iar
elaborarea ei presupune parcurgerea unor etape.
Activitatea de cercetare – Mulţi politicieni evita aceasta etapa, argumentul lor
fiind ca ei cunosc realităţile si problemele oamenilor. In fapt, anchetele sociale,
sondajele de opinie, focus-grup-urile trebuie sa reprezinte primul pas in orice
demers strategic. Din nefericire, exista numeroase situaţii in care consilierul PR
începe elaborarea mesajului fără a avea in spate o anumita strategie. Acest
demers este unul eronat, pentru ca vorbim de mai multe mesaje, avem mai multe
publicuri. Vorbim de eficienta in comunicarea politica in momentul in care ştim
cu exactitate publicul ţinta si pentru fiecare din acestea stabilim mesajul si
canalul de comunicare.
O alta situaţie eronata este aceea in care creatorii publicităţii politice considera
ca mesajul trebuie sa fie frumos. Mesajul trebuie sa schimbe atitudini si
comportamente, trebuie sa motiveze audienta.
„A vinde săpun nu e acelaşi lucru cu a vinde o idee”
Rolul cercetărilor in elaborarea strategiei este impus de situaţia in care
comunicarea politica vizează publicuri mari. Orice forma de investigare este o

14
forma de ascultare. Atunci când avem de-a face cu grupuri mici se impune
ascultarea necodificata a fiecărui individ din grup; in momentul in care grupul
este mai mare ascultarea este posibila prin intermediul a mai multe metode.
Acest demers este unul extrem de util in lumea politicii, in care politicianul
trebuie sa identifice teme si probleme in rândul publicului. Unii politicieni se
feresc sa apeleze la cercetări argumentând lipsa fondurilor sau autosuficienţa.
Cercetarea este singura metoda prin care adunam informaţii corecte si precise
despre diferitele publicuri. Astfel putem identifica valori, credinţe,
comportamente si nevoi.
Rezultatele acestor studii ne indica ce trebuie sa spunem si cui, cum trebuie sa
spunem si prin ce canal. Cunoaştem aceste lucruri pentru a evita bombardarea
sau suprasaturarea grupurilor ţinta.
Ex: discursul specializat, logic, bine argumentat vizează indivizi bine educaţi.
Acest grup ţinta este unul redus ca dimensiuni, este deja informat iar ei sunt deja
pro sau contra unei idei.
Exista mai multe modalităţi de investigare a publicurilor. O parte din aceste
modalităţi sunt accesate înaintea elaborării strategiei, altele sunt puse in practica
in paralel cu desfăşurarea strategiei sau sunt utilizate la final in vederea
evaluării.
Primul sondaj care se realizează înaintea elaborării unei strategii este cunoscut
sub denumirea de base-line. In baza acestuia sunt produse cifre exact, avem o
reprezentare cantitativa asupra audientei. Ulterior, aceasta informaţie se impune
a fi completata cu informaţie calitativa (focus grupuri) care ne permit sa
aprofundam gusturile grupului, identificarea sentimentelor.
Ce-a de-a doua modalitate de cercetare, care se desfăşoară continuu, pe
parcursul activităţii se refera la sondajele periodice, in mod normal săptămânale.
Aceste traking peals au rolul de a semnala reacţia publicului in situaţiile de
criza.
In ultima faza, post strategia, rolul cercetării e acela de a evalua nivelul de
atingere a obiectivelor propuse, pentru ca nu întotdeauna a câştiga înseamnă ca
ia lucrat bine.

Tipuri de audienta
Cercetarea identifica publicurile. Cu cat un public este mai puţin numeros cu
atât mesajul, pentru a fi mai eficient, trebuie sa fie mai specific.
Publicurile se divid in general in funcţie de vârsta, gen, statut social, educaţie,
zona geografica. In funcţie de aceste caracteristici vom stabili mesajul pentru
fiecare grup ţinta.
Pentru comunicarea politica, principiul publicului-ţinta vizat este format din
indivizi. Alegerea publicului ostil necesita resurse consistente si timp substanţial
si exista certitudinea convingerii acestora. Asupra publicului fidel vor fi
transmise informaţii care sa consolideze fidelitatea.

15
Campaniile electorale – CANDIDAT sau CAMPANIE

Analiza oricărei campanii electorale, fie ca este de succes fie ca este vorba de o
înfrângere trebuie sa examineze factorii de natura interna si pe cei de natura
externa care au dus la un anumit rezultat. Aceşti factori reprezintă si elementele
in jurul cărora se organizează campania. La categoria factori interni care sunt
direct sub controlul echipei de campanie menţionam:
• candidatul
• organizaţia (partidul)
• strategia de campanie
• resursele
In rândul factorilor externi, necontrolabili:
• organizaţiile sau partidele din competiţie
• media
• sondajele de opinie

După alegerile din anul 2000 a fost realizata o cercetare care avea ca tema
tocmai investigarea modului in care sunt gândite si implementate campaniile de
comunicare politica. Grupul investigat a fost format din 15 şefi de campanie iar
temele abordate vizau aşteptările staffului de campanie, inventarierea opiniilor
privind comportamentul electoral, modul in care sondajele influenţează
activitatea de campanie, rolul media. In urma acestei evaluări au reieşit o serie
de aspecte interesante atât din punct de vedere teoretic cat si al practicismului:
1.Asemanarea dintre marketingul campaniilor comerciale si campaniile politice.
Referindu-ne la aspectele de natura teoretica, ilustrativa este următoarea
definiţie:
„Campania poate fi definita ca fiind un efort sistematic ce urmăreşte câştigarea
puterii politice, după caz, atingerea scopurilor politice”. Atingerea scopurilor
politice este posibila apelând la operaţia de organizare a procesului de
comunicare cu scopul de a informa, persuada un anumit public.
Efectul persuadării se concretizează in atitudine, credinţe si opinii noi.
In aceasta idee se poate observa orientarea spre piaţa acţiunii politice din
perioada electorala, o tendinţa in creştere in întreaga lume. Asemănarea intre
marketingul standard si cel politic are la baza in principal instrumentele,
metodele si tehnicile folosite, care sunt similare. In ambele situaţii vorbim de un
studiu de cercetare a pieţei, se vorbeşte despre o segmentare a pieţei, de
targeting, de poziţionare, strategie de dezvoltare, implementare. Votantul poate
fi analizat ca un consumator de piaţa politica la fel de competitiva ca si piaţa de
bunuri si servicii. Toate aceste atribute ale campaniei electorale au determinat
încadrarea acestor practici in aşa-numitul model american de campanie politica,
model caracterizat de :
• o anumita tendinţa dominanta in campanii
• poziţii apropiate

16
• importanta banilor
• importanta crescânda a comunicatorilor profesionişti
• importanta sondajelor
• importanta fond-raising
Toate aceste elemente evidenţiază importanta noilor tehnologii, a mass-media,
demonstrează trecerea in plan secund a partidelor politice. Evidenţiază
preocuparea publicului fata de influenta tot mai mare pe care o au consultanţii
asupra candidaţilor. Dimensiunea financiara a campaniilor politice poate bloca
partea de implementare. Construcţia imaginii este partea esenţiala a unei
strategii deoarece strategia trebuie sa includă profilul candidatului sub raport
politic care sa fie adecvat pentru fiecare dintre grupurile ţinta.
Iluzia privind imaginea sau profilul candidatului pentru diferite publicuri este
cruciala si ea dictează persoana care va fi candidat. Persoana care candidează nu
rezulta numai din negocierile de partid ci in urma sondajelor publice, a
strategiei. In construcţia imaginii candidatului si in elaborarea mesajelor avem
de-a face cu o triada ce influenţează intr-o maniera definitiva sondajele,
politicienii, media.
Intr-o oarecare măsura, mesajele si profilul influenţează la rândul lor, sunt
importante dar au un plan secundar.
In relaţiile media-politic au fost identificate 4 mari ipoteze cu valabilitate
discutabila:
1. Mass-media furnizează multa informaţie din planul politic
2. media este condusa de o logica profesionala proprie, alta decât a partidelor
sau a cetăţenilor
3. actorii politici acorda prima atenţie mediei pe care încearcă sa o influenţeze.
Politicianul ajunge de la public la media.
4. rolul si locul mass-media este unul in creştere atunci când vorbim de influente
asupra comportamentului electoral.

17