Pluteşte peste ape. Este ora mareelor înalte. Sclipeşte şi-apoi se stinge o lumină Pe coastele franceze; stâncile Angliei, solide, Licăresc, dincolo de golful adormit. Vino la fereastră, aerul serii e plin de nestemate! Lângă lunga linie-înspumată, spre răsărit, Unde marea întâlneşte pământul luminat de lună, Ascultă! Ascultă mugetul scrâşnit al pietrişului Rostogolit spre larg şi-apoi depus de valuri, rând după rând, Pe ţărmul cel abrupt, cu scoicile-împreună; Ascultă cum se-nalţă, cum cade şi cum se-înalţă iarăşi Într-un tremolo-înăbuşit, predominând O notă întotdeauna tristă – căreia-i devenim şi noi tovarăşi. Sofocle, cu multă vreme înainte, A auzit acelaşi vuiet pe faleză, la Egeea, Şi, reflectând asupra condiţiei umane, i-a venit în minte