Cum te-așteptam odată Duminică Prea -Sfîntă

Și cît îmi pari acuma de tristă și pustie…

Salonu-i gol, și-n umbră doar samovarul cîntă
Asemeni unui popă ce -ngîn-o leturghie.

Era cu toate -aceste așa de multă lume,

Veneau tenori celebri, și doamne diletante,
Poeți sermani, și fete ce între două glume
S-extaziau mirate : “Ah ! ce frumos andante !”

Tindea amoru-n umbră șiretele lui curse,

Și cînd vorbeau de stele, de sori, de tot înaltul,
Eu mă plimbam cu gîndul în carul Marei Urse,
Doar voi găsi un astru nespe culat de-un altul.

Cuvinte fără noimă urcau, dar, orice vorbe

Din gura ta căzute, mi se păreau divine,
Puteau să cînte-n pace și harpe și teorbe,
Căci n-auzeam nimica, de te -ascultam pe tine.

Și-acum e gol salonul, e gol, și -n umbra casei

Stau vastele fotolii și lung prind să se mire :
Pe unde-o fi azi pasul micuț al prea frumoasei,
Ce tot venea statornic ca să -și găsească-un mire?

Oglinzile-și arată cu jale infinitul

Și nu mai vine nimeni… zadarnic stai la geamuri,
— “Ce-ai căutat în lume, o, tu ! mult liniștitul
Poet, credeai că-i lesne să scrii epitalamuri ?”

Ce-am căutat, v-aș spune, ce-am căutat eu — dară

Mi-e frică, căci în umbră, supremă ironie,
În neagra umbră, pianul cu dinții scoși afară
Rînjește ca un monstru ce -ar vrea să mă sfîșie.