Sunteți pe pagina 1din 9

Curs Terapia tulburarilor de limbaj

Din punct de vedere etimologic, “logopedie” = educarea vorbirii.


Def: Disciplină psihopedagogică consacrată studierii, precum şi reeducării sau terapiei
colective a limbajului deficient sau handicapat, utilizând metode şi procedee specifice.
Termenul a fost folosit prima oară de Socrate, dar cu sensul actual a fost folosit prima oară de E.
Fröschels.
În engleză – “speech and language therapist”.
Practica logopedică e realizată fie de specialişti care au urmat cursuri universitare
(psihopedagogie specială), sau care au absolvit diverse trainninguri de specialitate.
Obiectivul actual al logopediei este acela de a considera tulburările de limbaj în contextul mai
larg al personalităţii, depăşind sfera îngustă a metodelor şi tehnicilor de corectare.
Verza: principalele obiective ale logopediei sunt următoarele:
1) asigurarea unui climat favorabil dezvoltării şi stimulării comunicării;
2) prevenirea cauzelor care pot determina handicapurile de limbaj;
3) studierea simptomatologiei handicapurilor de limbaj şi a metodelor şi procedeelor
adecvate observării acestor handicapuri;
4) cunoaşterea şi prevenirea efectelor negative ale handicapurilor de limbaj asupra
comportamentului şi personalităţii logopatului;
5) elaborarea unei metodologii de diagnoză şi prognoză;
6) popularizarea ştiinţei logopedice şi pregătirea familiei şi a şcolii în vederea sprijinirii
copilului logopat;
7) formarea unor specialişti în logopedie cu pregătire psihopedagogică;
8) studierea şi cunoaşterea diferitelor aspecte ale deficienţelor mentale şi senzoriale ce
influenţează constituirea structurilor limbajului;
9) optimizarea activităţii logopedice atât în ce priveşte terapia cât şi prevenirea tulburărilor
de limbaj;
10) depistarea precoce a copiilor cu deficienţe de limbaj.
Relaţiile interdisciplinare: cu psihologia generală, cu domeniul medical (specialităţi ce ţin de
ORL şi neurologie), cu diverse discipline ale lingvisticii (mai ales psiholingvistica).

I. ETAPELE DEZVOLTĂRII LIMBAJULUI LA COPILUL NORMAL

Primele 3 luni – emisii verbale nediferenţiate integrate în activităţile motorii. Evoluţie a vorbirii
corelată cu dezvoltarea psihomotricităţii.
3-4 luni – apare gânguritul. Sunetele emise sunt încă confuze, dar încep să se diferenţieze ca
semnificaţie (stare de confort sau trebuinţe).
5-6 luni – apare lalaţiunea (folosirea pe scară largă a silabelor). Diferenţiere tot mai fină a
emisiilor sonore din punct de vedere al performanţei şi al semnificaţiei.
1-3 ani – primele cuvinte ale copilului (la 1 an). După rostirea primelor cuvinte, apare
exprimarea holofrastică (folosirea cuvintelor pe post de propoziţii). Înţelege mai mult decât poate
exprima. Treptat, reuşeşte să formuleze propoziţii scurte, însă acordul gramatical e dificil. Vorbirea are
caracter situativ, este bogată în interjecţii şi în substantive concrete. Copilul preferă verbele care exprimă

1
acţiuni. Se observă dificultăţi în pronunţarea unor sunete mai dificile, omisiuni, deformări, inversări,
substituiri la nivel fonematic, repetiţii de tip balbic.
3 - 6-7 ani – se dezvoltă vorbirea contextuală, cuvintele încep să se organizeze în structuri
logice, coerente. Apar idei ce pot fi formulate verbal. Creşte volumul vocabularului (2500 cuvinte).
Există însă o discrepanţă mare între vocabularul activ şi cel pasiv. Apare invenţia lexicală. Propoziţiile
capătă o structură mai complexă (apar părţile de legătură, adjectivele, adverbele, complementele).
6-10 ani – se dezvoltă masiv latura expresivă şi cea impresivă a limbajului. Apare forma scrisă a
limbajului verbal şi se dezvoltă exprimarea cultă, ceea ce înseamnă un început de standardizare a
vorbirii. Creşte capacitatea de diferenţiere semantică a obiectelor, fenomenelor, evenimentelor. Apare
exprimarea stilistică mai târziu, şi exprimarea de tip argotic. Învăţarea scris-cititului contribuie decisiv
la dezvoltarea gândirii şi a personalităţii în general.
LIMBAJUL MIC - sunete mai uşor de pronunţat :
- p, b, m (I zonă = la nivelul buzelor)
- t, d, n (II zonă = la nivelul dinţilor)
- c, g (h) (III zonă = la nivelul glotei – zona velară)
Sunete cu dificultate intermediară: f, v, l ------ r.
Sunete dificile: s, z, ş, j (siflante, şuierătoare).
Sunete foarte dificile: č, ğ, ţ, dz, k’ – g’.
Vocalele: a  o  u (exterior)
a  ă  î (interior)
a – e – i (lateral)

II. CLASIFICAREA TULBURĂRILOR DE LIMBAJ

Emil Verza clasifica tulburarile de limbaj dupa cum urmeaza:

1) Tulburări de pronunţie: dislalia, rinolalia, dizartria;


2) Tulburări de ritm şi fluenţă: balbismul, logonevroza, tahilalia (bradilalia), aftongia, tumultus
sermonis.
3) Tulburări de voce: fonastenia, disfonia, afonia, mutaţia patologică a vocii.
4) Tulburări ale limbajului scris-citit: dislexia, disgrafia, alexia, agrafia.
5) Tulburări polimorfe: alalia, afazia.
6) Tulburări de dezvoltare: mutismul electiv, retardul de limbaj, disfuncţii verbale asociate
autismului infantil, deficienţei mintale şi deficienţei de auz.
7) Tulburări de limbaj asociate unor afecţiuni de tip psihiatric: dislogie, ecolalie,
jargonofazie.
Există şi nişte legi logopedice (E. Verza) în funcţie de care se organizează intervenţia:
1. orice abatere în formă şi conţinut de la vorbirea standard, marcată prin
difuncţionalitatea limbajului constituie o tulburare a acestuia.
2. orice tulburare de limbaj are tendinţa de a se agrava şi consolida în timp ca deprindere
negativă;
3. tulburările de limbaj nu presupun deficit intelectual sau senzorial, dar atunci când apar
pe un astfel de fond ele sunt mult mai grave şi mai extinse;
4. tulburările de limbaj au o frecvenţă mai mare în copilărie şi în perioada de constituire a
limbajului;

2
5. toate tulburările de limbaj au caracter tranzitoriu şi sunt corectabile logopedic;
6. tulburările de limbaj nu se transmit ereditar, dar anumite structuri anatomice ce
facilitează producerea acestora se pot regăsi la descendenţi;
7. tulburările de limbaj, începând cu cele mai simple, produc efecte negative asupra
personalităţii şi comportamentului subiectului, deoarece ele sunt percepute negativ pe
fondul unei frustrări sau anxietăţi;
8. tulburările de vorbire până la vârsta de 3 – 3 ½ ani nu au semnificaţie logopedică,
deoarece sunt rezultatul nematurizării aparatului fonoarticulator şi a sistemelor de la
nivelul central implicate în vorbire;
9. tulburările de limbaj prezintă o incidenţă mai mare şi o simptomatologie mai gravă la
subiecţii de sex masculin;
10. terapia tulburărilor de limbaj (TTL) se bazează pe metodologia corectiv-recuperatorie
ce se realizează în relaţie cu dezvoltarea şi stimularea întregii activităţi psihice a
subiectului.
Pe lângă aceste legi, există şi principii ale activităţii logopedice:
1) principiul intervenţiei precoce;
2) principiul intervenţiei individualizate;
3) principiul respectării criteriilor psihogenetice şi psihodinamice;
4) principiul intervenţiei logopedice consecutiv tratamentului medico-chirurgical;
5) principiul gradării intervenţiei de la simplu la complex;
6) principiul activităţii logopedice integrate;
7) principiul reevaluării şi reproiectării permanente a intervenţiei.
Etapele programului specific de terapie logopedică:
1) activităţi de gimnastică cu accent pe antrenarea organelor articulatorii principale (limbă, buze,
mandibulă etc.)
2) educarea respiraţiei verbale şi neverbale;
3) formarea şi exersarea psihomotricităţii manuale;
4) educarea auzului fonematic;
5) impostarea (învăţarea articulaţiei) sau corectarea sunetului afectat sau recunoaşterea
grafemului şi scrierea acestuia ori articularea ritmică a silabelor şi cuvintelor;
6) integrarea elementelor învăţate în activităţi complexe verbale şi acţionale de tip joc didactic,
conversaţie, competiţie.
Metodele şi procedeele logopedice:
Cu caracter general:
a) gimnastica şi miogimnastica corpului şi a organelor care participă la realizarea
pronunţiei;
b) educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspiraţie şi expiraţie;
c) educarea auzului fonematic (prin paronime);
d) educarea personalităţii şi înlăturarea negativismului faţă de vorbire şi a
eventualelor tulburări comportamentale;
Specific logopedice:
a) tehnice (trusa logopedică, canapeaua, oglinda, metronomul, spirometrul, materiale
didactice – puzzle, incastre);
b) psihopedagogice (metoda fonetică analitico-sintetică).
Concluzii:

3
- există o continuitate a aplicării metodelor şi procedeelor atât în cursul unei şedinţe
logopedice, cât şi pe durata întregii terapii;
- durata aplicării lor depinde de tipul şi gravitatea tulburării de limbaj, de momentul sau etapa
terapeutică la care ne aflăm şi de trăsăturile de personalitate ale logopatului;
- reevaluarea programului de intervenţie presupune adeseori modificări ale strategiei iniţiale.
 pe cât posibil, toate activităţile logopedice vor avea o finalitate concretă pe care copilul să şi-
o poată reprezenta şi să o poată atinge la sfârşitul activităţii.

TULBURĂRILE DE PRONUNŢIE – DISLALIA

Def: Tulburarea vorbirii caracterizată prin deficienţe în pronunţarea unor sunete sau grupe de
sunete, vorbirea în ansamblul ei fiind normală.. Mai rar se întâlnesc şi forme în care extinderea
dificultăţilor de pronunţie la o gamă largă de sunete face ca vorbirea să devină aproape neinteligibilă.
Etiologie:
1) anomalii anatomo-fiziologice ale organelor periferice implicate în actul vorbirii;
2) anomalii structurale şi funcţionale la nivelul scoarţei cerebrale cu efecte grave în ce priveşte
recepţia şi înţelegerea limbajului (afazii senzoriale) şi exprimarea acestuia în scris şi vorbire (afazii
motorii);
3) tulburări de dezvoltare sau leziuni ale căilor nervoase efectorii;
4) lipsa de stimulare a comunicării verbale;
5) existenţa unor modele verbale dialectale care sunt imitate de copil;
6) menţinerea obiceiurilor vicioase de pronunţie mai ales când anturajul încurajează aceasta în
mod indirect.
Clasificare:
După locul de producere: periferică / centrală (dizartrie).
După etimologie: organică / funcţională.
După simptomatologie:
- monomorfă (simplă) când dificultăţile se rezumă la un singur sunet sau categorie
de sunete;
- polimorfă (complexă) când tulburările au caracter extins, afectând grav vorbirea;
- totală când sunt afectate toate fenomenele, vorbirea devenind neinteligibilă.
Dislalia monomorfă:
- sigmatismul, se referă la tulburarea pronunţiei sunetului s (z);
- rotacismul (r), lambdacismul (l), fitacismul (f);
- când sunetul este înlocuit cu altul (r  l, n, i) = parasigmatism, pararotacism etc.
Sigmatismul: interdental, addental, lateral, strident, palatal, nazal, bilabial.
Rotacismul: velar, uvular, bucal, labial, labiodental, nazal.
Reguli pentru producerea dilaliei:
- substituirea unui sunet cu un altul asemănător;
- deformarea sunetelor ce presupun un grad mai mare de dificultate;
- omiterea sunetelor mai dificile;
- omiterea, deformarea sau substituirea sunetelor care fac parte din grupurile
consonantice.
Schema cadru de corectare a dislaliei periferice simple:
1. exerciţii de gimnastică (mişcări ale buzelor şi limbii);
2. exerciţii de respiraţie;

4
3. educarea auzului fonematic;
4. corectarea sau impostarea sunetului (intuire, derivare, generare mecanică).
r  ra, re  ar  ara, arc, brad
silabe poziţie finală intervocalic post şi preconsonantic
directe
 automatizare (conversaţii, poezii).

RINOLALIA

Def. Tulburare de pronunţie asemănătoare dislaliei însă la care aspectul nazal este principal.
Clasificare (ţine cont de etiologie):
1) forme organice: rinolalia organică deschisă (aperta), rinolalia organică
închisă (clausa), mixtă  coexistenţa cauzelor;
2) forme funcţionale: rinolalia funcţională deschisă (hipotonie velară,
tulburări respiratorii), închisă (hipertonie velară, obstrucţie
velofaringiană), mixtă.
Spre deosebire de dislalie, în rinolalie, datorită nazalizării, vocea are un caracter dezagreabil,
afectând grav inteligibilitatea.
Terapia:
1 – etapa preoperatorie
2 – etapa postoperatorie (exerciţii de respiraţie şi de gimnastică a vălului palatin = căscat
artificial).
Fenomenul de compensare post-operatorie este important deoarece chiar şi atunci când
intervenţiile chirurgicale sunt destul de radicale, totuşi, datorită controlului funcţional al organelor
fonoarticulatorii, pot fi reduse unele inconveniente post-operatorii.
SPECIFICUL TULBURĂRILOR DE PRONUNŢIE LA COPIII CU DIZABILITĂŢI:
Trăsăturile de specificitate = fragilitatea conduitei verbale = neputinţa persoanei cu handicap de a
exprima logicogramatical conţinutul situaţiilor semnificative, de a se menţine la nivelul unui progres
continuu şi de a-şi adapta conduita verbală la schimbările ce apar în diverse împrejurări.
Copilul cu deficienţă mintală: Latura orală a limbajului verbal este mai bine dezvoltată decât
cea grafolexică. Cel mai frecvent întâlnite sunt dislaliile şi dislexodisgrafiile. Tulburările grave sunt mult
mai frecvente decât la copiii normali. La deficienţii mintali cu grad moderat şi profund nu se manifestă
bâlbâiala sau are forme simple.
Copilul cu deficienţă de auz: Tipurile şi gradele de tulburare depind de tipul şi gradul pierderii
auditive. Afectarea percepţiei auditive conduce la dificultăţi sau incapacităţi în înţelegerea mesajului
verbal. Pierderea de auz influenţează feedback-ul. La surzi mutitatea impune declanşarea activităţii de
ortofonie şi labiolectură. Reglarea vorbirii se face pe cale tactil-kinestezică.
Copilul cu deficienţă de vedere: Tulburările de pronunţie în procent mai redus. Totuşi,
comparaţi cu copiii cu vedere normală, ambliopii şi nevăzătorii au mai multe tulburări de articulaţie. La
nevăzători lipseşte comunicarea paraverbală (gestică, mimică).

BALBISMUL

Def. Tulburare de limbaj datorată destructurării ori funcţionării defectuoase a reglajului verbal,
constând în dezordine intermitentă a pronunţiei, repetări convulsive ale unor foneme, blocaje ale
fluxului vorbirii, emiteri precipitate.

5
Balbismului i se asociază grimase, ticuri, spasme.
Clasificare:
1) forma clonică – clonotonică - Atunci când se manifestă prin repetări explozive,
involuntarea unor sunete sau silabe la începutul cuvintelor;
2) forma tonică – tonoclonică – Dacă se constată o întrerupere sau blocare a
cursivităţii vorbirii datorită apariţiei unor spasme la nivel glotolaringian.
Se structurează ca fenomen patologic la vârsta de 4-5 ani, odată cu folosirea intensivă a
propoziţiilor şi se consolidează la intrarea în şcoală.
Bâlbâiala are efecte negative, în primul rând asupra personalităţii. Spre deosebire de alte
tulburări de limbaj, ea nu se reduce odată cu vârsta ci se amplifică.
Simptomatologie: - spasme ale aparatului fonoarticulator, aritmie (disritmie, până la aritmie),
monotonie a vorbirii, embolofrazie (exprimare perifrastică), inversiuni, sunete parazitare, stil telegrafic
până la refuz categoric de a vorbi. Frecvenţa ce mai mare este la băieţi (4 : 1).
Etiologie:
- factori favorizanţi: hiperexcitabilitate, debilitate somatopsihică, mediu familial
traumatizant psihic, bilingvism;
- factori agravanţi: atitudinea depreciativă a familiei faţă de tulburările de limbaj
ale copilului, situaţia în care copilul trebuie să vorbească (examinare şcolară
stresantă), atitudinea grupului şcolar, a cadrelor didactice;
- factori declanşatori: şoc psihic, solicitări intempestive de a lua cuvântul,
anxietate, trac, auditoriu ostil.
Relaţia dintre balbism şi logonevroză (consecinţă a balbismului):
Balbismul se transformă în logonevroză atunci când apare sau există pe un fond nevrotic ca
urmare a conştientizării handicapului şi a trăirii acestuia ca pe o dramă, o frustrare.
Intervenţie şi prognostic în terapia bâlbâielii şi logonevrozei:
- intervenţia precoce;
- programul este structurat pe următoarele criterii:
i. cunoaşterea de către logoped a structurii relaţionale a copilului;
ii. depistarea cauzelor;
iii. începerea intervenţiei cât mai timpuriu;
iv. adecvarea metodelor şi procedeelor la tipul şi gradul tulburării, la vârsta
subiectului;
v. obţinerea încrederii subiectului în capacitatea profesională a logopedului;
vi. corelarea reeducării verbale cu reconfigurarea imaginii de sine şi a stilului
relaţional.
 a) terapie simptomatică – gimnastică generală, educarea respiraţiei, reeducarea ritmului
vorbirii;
b) psihoterapie – sugestionarea (mai ales la copii), relaxare, hipnoză, psihoterapia de
familie, ludoterapia, psihodrama, arterapia.

TULBURĂRILE DE VOCE

!! Sunt considerate tulburări de voce acele distorsiuni ale amplitudinii frecvenţei, timbrului şi
rezonanţei vocale ce devin stabile şi afectează negativ existenţa cotidiană a invidiului.
Cauze:
- organice (malformaţii, intervenţii chirurgicale în cancerul laringian etc.)

6
- funcţionale (paralizie a muşchilor laringieni, disfuncţii ale glotei);
- psihice (şoc psihic, trac, stres).
Simptomatologie:
Diferă în funcţie de gravitatea tulburărilor, mergând de la răguşelaă, senzaţie de corp străin în
gât, durere, tuse, până la vorbire în şoaptă şi chiar dispariţia vocii.
Clasificare:
a) fonastenia sau oboseala vocii;
b) disfonia – tulburare a vocii ce implică distorsiuni ale registrului vocal şi a calităţii
sunetelor; pronunţia poate fi nazală sau răguşită, baritonală.
c) de falset – vocea oscilantă;
d) mutaţia patologică a vocii
e) voce nazalizată (rinolalie);
f) afonia (dispariţia vocii).
Intervenţii terapeutice: - principiul odihnei vocale (exerciţii de respiraţie – verbale-vocale,
emisia în registrul normal de vorbire).

TULBURĂRILE DE SCRIS-CITIT (dislexo-disgrafia)

Definiţii:
DISLEXIA = perturbare a mecanismelor citirii conducând la deformări, erori şi lacune.
Simbolurile citite nu sunt precis identificate, clar înţelese şi corect reproduse.
DISGRAFIA = perturbare a învăţării scrisului, exprimată în omisiuni de litere, inversări,
substituiri. Se mai manifestă sub aspect dezordonat al scrisului, dispunere deficitară în planul hârtiei,
dizortografii şi agramatism.
Etiologie:
- cauze ereditare ce determină deficienţe vizual-perceptive, psihomotorii sau de
organizare a activităţii psihice superioare;
- cauze care ţin de educaţie (mediul familial), anturaj etc.;
- cauze somatice (de ordin neurologic, de tip psihiatric, traume afective).

Simptomatologie:
1) la nivel fonem-grafenului – dificultăţi în diferenţierea auditivă a fonemelor şi
vizual a grafemelor (vezi figura), tulburări în citirea şi scrierea consoanelor (che-
chi);
d b
q p

2) la nivelul cuvântului – distorsiuni în scrierea şi citirea silabelor, în comprimări de


cuvinte sau despărţirea în silabe;
3) la nivelul propoziţiei şi frazelor – dificultăţi în respectarea regulilor de ortografie,
ritm lent de citire şi scriere, deficienţe ale stilului grafic (scris-cititul în oglindă).
Clasificare (dupa E.Verza):
1) dislexo-disgrafia specifică sau propriu-zisă manifestată printr-o incapacitate paradoxală în
formarea deprinderilor grafo-lexice, se remarcă dificultăţi pregnante în activitatea de compunere sau
scriere după dictare, deşi copilul poate copia unele litere.

7
2) dislexo-disgrafia de evoluţie sau de dezvoltare caracterizată prin absenţa unor procese
semnificative în achiziţia deprinderilor de scris-citit în pofida eforturilor depuse. Sunt frecvente
substituiri, inversiuni, confuzii, adăugiri.
3) dislexo-disgrafia consecutivă apare ca tulburare asociată în alte deficienţe cum ar fi afazia,
hipoacuzia, ambliopia, tulburările psihomotorii.
4) dislexo-disgrafia spaţială manifestată prin scris-citit în diagonală;
5) dislexo-disgrafia motrică (scris neglijent, tremurat);
6) dislexo-disgrafia liniară – incapacitatea de a trece la rândul următor.
Forme specifice ale dislexo-disgrafiei la elevii cu dizabilităţi:
1) Dislexo-disgrafia în scrierea şi cititul elevilor cu deficienţă mintală. Apar frecvent forme
ale dislexo-disgrafiei datorită deficienţelor operaţiilor gândirii, cele mai afectate fiind analiza, sinteza şi
comparaţia, în constituirea funcţiilor simbolice, tulburări de tip perceptiv şi psihomotor. Elevii cu
deficienţă mintală nu se concentrează asupra actului citirii, privirea lor fie se blochează, fie alunecă
peste propoziţii şi fraze. Sunt incapabili să rezume folosind propriile cuvinte, tocmai cele citite. Scrisul,
dincolo de sărăcia semantică, are un aspect dezordonat, rigid, inestetic.
În deficienţa mintală severă şi profundă se ajunge la alexie şi agrafie.
2) La elevii cu deficienţe vizuale sunt două categorii de probleme:
- ambliopii care recurg la scris-cititul obişnuit şi atunci apar dificultăţi explicative
datorită percepţiei vizuale scăzute şi reprezentărilor grafice insuficiente. Apar confuzii între
literele asemănătoare optic. Incapacitatea citirii-scrisului de mână. Acţionează în sens
compensator auzul. Se recomandă şi antrenamentul tactil-kinestezic.
- nevăzătorii care folosesc sistemul Braille.
Etapele demersului corectiv-recuperator în dislexo-disgrafie:
Sunt două tipuri:
1) generale – exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii degetelor şi a psihomotricităţii mâinii,
exerciţii pentru dezvoltarea auzului fonematic, exerciţii pentru dezvoltarea capacităţilor de orientare şi
structurare spaţială, efortul de înlăturare a atitudinii faţă de scris-citit;
2) speciale – “citirea imaginilor”, izolat şi în suită, dezvoltarea capacităţilor de sesizare a relaţiei
dintre fonem şi grafem, recurgerea la scris-cititul selectiv, citit-scrisul simultan cu logopedul; citirea şi
scrierea în ştafetă, pe roluri etc.; automatizarea deprinderilor de scris-citit prin copiere, dictare şi
compunere; dezvoltarea limbajului şi stimularea întregii activităţi psihice.

RETARDUL DE LIMBAJ

Definiţie: Este considerat ca având o întârziere în apariţia şi dezvoltarea limbajului copilul care
până la vârsta de 3 ani foloseşte un număr redus de cuvinte, aproape totdeauna afectate ca pronunţie şi
care nu formează propoziţii simple, deşi auzul este bun, organele fonoarticulatorii sunt normal
constituite, iar dezvoltarea intelectuală este corespunzătoare vârstei cronologice.
Perioadă de lalaţiune scurtă şi săracă în producţii sonore. Primele cuvinte apar în jurul vârstei de
2 ani. Fonemele dificile lipsesc sau sunt înlocuite cu altele mai uşoare. La 4-5 ani vocabularul activ este
de 20-30 cuvinte. Se pot asocia deficienţe în operarea mentală, deficienţe de tip neuromotor şi
psihomotor.
Etiologie:
- factori neurologici – mai ales cei care determină leziuni cerebrale sau nervoase;
- factori traumatologici – accidente, traumatisme ale mamei
- factori smatici;

8
- factori psihologici şi psihosociali – abandonul familial, neglijare verbală şi
acţională, greşeli în educaţie, mediul familial conflictual;
- factori constituţionali – anumite trăsături ereditare care ar fi răspunzătoare de
apariţia unei inutilităţi lingvistice manifestate în toate domeniile limbajului.
Formele retardului de limbaj:
1) formă pură, fără simptome somatice sau neuropsihice;
2) formă constituţională;
3) formă sechelară (asociată leziunilor cerebrale);
4) formă somatică (asociată rahitismului);
5) formă psihogenă (apare fie pe fond nevrotic, fie pe fondul unui oarecare deficit
intelectual).
Etapele intervenţiei logopedice se referă la:
1) psihoterapie;
2) modelul stimulării lingvistice corectându-se tulburările de pronunţie, bâlbâiala,
formarea deprinderilor de scris-citit, unei comunicări funcţionale;
3) modelele de interferenţă lingvistică: înlăturarea modelelor negative, încurajarea
modelelor pozitive, recuperarea fără eforturi foarte mari, aspectul psihoterapeutic fiind
foarte important aici.