Sunteți pe pagina 1din 46

Curs Generaţia

Bebeluşul şi corpul său

Teme

1. Prezentarea psihosomaticii – istoric, curente teoretice, concepte specifice.

2. Clinică și teorie în psihosomatică

3. Practica psihanalitică în psihosomatică

4. Subiectul și corpul său : Freud, Anzieu, Rosolato, Marinov

5. Simptomele psihosomatice la răscrucea dintre corp și mental M Uzan, Aulagnier,


McDougall

6. Tulburările psihosomatice ale bebelușului : descriere, abordarea terapeutică, evoluție

7. Tulburările psihosomatice ale copilului

8. Prevenție - Relația mama bebelus


9. Bibliografie

10. Freud S. – Opere complete, Ed Trei

11. Anzieu D. – Le Moi Peau, Paris, Dunod, 1985

12. Bydlowski M. –Psihanaliza maternității, Ed Trei, 1998

13. Chamberlain D. – Mintea noului născut, Ed. Salco, Brașov 2009

14. McDougall J. – Theatres du corps, Paris, Gallimard, 1989.

15. McDougall J. - Plaidoyer pour une certaine anormalité, Paris, Gallimard, 1978.

16. Marty P. – L’ordre psychosomatique

17. Winnicott – Procesele de maturizare

18. Winnicott – Natura umană, Ed Trei, 2004

19. Dolto F. – L’Image inconsciente du corps, Paris, Seuil, 1984.

20. M Uzan - Aux confins de l’identité, Paris, Gallimard, 2005

21. Corcos M. - Le corps absent. Approche psychosomatique des troubles des conduites
alimentaires, Paris, Dunod, 2000.

22. Dejours C. - Le corps d’abord – Corps biologique, corps érotique et sens moral, Paris,
Payot 2001

23. Dejours C. - Les dissidences du corps, Paris, Payot coll. Petite Bibliothèque Payot 2009.
1. Definirea tulburarilor psihosomatice
2. Locul corpului în psihism
3. Tulburarile psihosomatice ale bebelușului
4. Relatia mama bebe
«Copilul prost adaptat este cel față de care „lumea” nu s-a adaptat într-o manieră adecvată
de la început.»
(Winnicott – Copilul și familia sa - 1957)

Manifestările somatice extrem de precoce generează întotdeauna întrebări pe plan teoretic:


asemenea procese sunt programate genetic sau „create” precoce chiar de la începutul vieții de
către bebeluși sau de sugari?

Prezentarea psihosomaticii

Termenul de psihosomatică s-a născut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Se consideră că


i se datorează unui psihiatru german numit Heinroth. Apariția acestui nou curent medical pe care
îl desemna termenul respectiv avea drept scop introducerea în curentul organicist și experimental
al medicinei secolului al XIX-lea factori de ordin psihic pentru a explica pornind de la aceștia
unele boli. De la invenția psihanalizei de către Freud, a fost deschisă o nouă cale mai întâi pentru
bolnavii de natură somatică, iar mai mulți psihanaliști au utilizat-o în observațiile lor clinice și în
curele lor psihanalitice. Psihosomatica psihanalitică pornește de la omul bolnav și de la
funcționarea sa psihică pentru a înțelege condițiile în care a putut să se dezvolte o boală
somatică.

Istoricul psihosomaticii psihanalitice

În toată opera lui Freud nu se regăsește nicio lucrare de cercetare asociată în mod specific
psihosomaticii. Totuși, un anumit număr de lucrări și de instrumente conceptuale, elaborate de el
însuși în alte câmpuri ale psihopatologiei vor servi drept bază elaborărilor viitoare ale
psihanaliștilor interesați de bolnavii afectați de o boală somatică.

Deși Freud nu s-a interest de psihosomatică în sensul pe care îl înțelegem noi astăzi, el a studiat
în schimb diferitele stări ale corpului. Totalitatea acestor lucrări cu privire la simptome
exprimate corporal se înscrie în rândul preocupărilor teoretice referitoare la economia
pulsională. Parcurgând opera lui Freud putem descrie astfel patru tipuri de simptome somatice:

 Simptomele de conversie isterice

 Simptomele somatice ale nevrozei actuale

 Simptomele de natură ipohondră

 Tulburările organice.

De altfel, Freud a observat anumite relații paradoxale și enigmatice întrele stări patologice ale
corpului și stările psihopatologice. Astfel există o ireconcialibilitate clinică și economică între o
stare de nevroză traumatică și o afecțiune corporală – Frankl și lagărul, la fel ca și estomparea
unei stări nevrotice în momentul instalării unei boli somatice. Aceste mișcări de du-te-vino între
stări psihice și stări somatice și legăturile paradoxale dintre ele par să indice calitatea organizării
masochiste a subiectului.

A. Curentele teoretice de dinainte de război

Ferenczi a consacrat o parte din opera sa psihanalizei afecțiunilor organice. Noțiunea de


patonevroză pe care a creat-o constituia o încercare de a explica modificările nevrotice și, prin
extensie, psihotice sau narcisice care apar în urma unei afecțiuni organice. Locul masochismului
în aceste evoluții a fost luat în calcul de autor.

Grodeck a elaborat o doctrină psihanalitică a afecțiunilor organice conform căreia Se-ul


atotputernic era la fel de capabil să producă fie

 Un simptom nevrotic
 O trăsătură de caracter

 O afecțiune somatică

Orice boală somatică dobândește astfel o valoare simbolică și poate fi tratată prin metoda
psihanalitică. Absența totală a unei discriminări și diferențieri între diferitele niveluri psihice și
cele biologice și fiziologice se numără printre aspectele cele mai criticabile ale teoriei lui
Groddeck.

F. Alexander, discipol și colaborator al lui Ferenczi, a dezvoltat în principal în Statele Unite, în


sânul Școlii de la Chicago pe care a creat-o, un curent al psihosomaticii numit curentul medicinei
psihosomatice. Concepția sa se bazează pe o abordare dualistă a bolii somatice, asociind un
punct de vedere psihanalitic și unul fiziopatologic. Medicina psihosomatică a fost construită pe
două grupări teoretice:

a. teoria nevrozei de organ născută din concepția freudiană a nevrozei actuale postulează că
emoțiile reprimate durabil pe plan psihic sunt transportate pe căi nervoase autonome până
la organe a căror funcționare o modifică, mai întâi conducând la tulburări funcționale și
ulterior la afecțiuni organice.

b. teoria specificității postulează că fiecărei emoții îi corespunde un sindrom fiziopatologic


specific.

Activitatea lui Alexander și a colaboratorilor săi de la Școala din Chicago, precum și ale altor
autori nord-americani au condus la edificarea profilurilor de personalitate corelate cu un anumit
număr de afecțiuni somatice, așa-numite psihosomatice. Deși concepțiile curentului medicinei
psihosomatice sunt criticabile din punct de vedere psihanalitic, observațiile și lucrările pe tema
unui anumit număr de afecțiuni, precum astmul bronșic, ulcerul gastroduodenal sau
hipertensiunea arterială prezintă în continuare un mare interes din punct de vedere istoric și au
deschis calea activității ulterioare a specialiștilor în psihosomatică, mai ales în Franța după cel
de-al doilea război mondial.

B. Curentele teoretice de după război în Franța

Recentrarea practicii psihanalitice cu pacienți somatici asupra relației și transferului au permis ca


la începutul anilor ’50 să fie elaborată o nouă (?) abordare psihanalitică a faptelor psihosomatice.
Dezbaterile teoretice generate atunci între diferitele școli s-au concentrat în special asupra
problemei sensului simptomului somatic. Pentru unii, simptomul somatic era un vector cu sens,
pentru alții rezulta dintr-o structură psihică al cărei efect major era degradarea la diverse
niveluri ale sensului.

1. Conversia generalizată a lui J. P. Valabrega

Concepția lui J. P. Valabrega se bazează pe ideea existenței unui nucleu de conversie în orice
individ. Corpul este astfel conceput ca un preconștient responsabil de o memorie semnificantă.
Astfel, orice simptom somatic conține un sens pe care activitatea terapiei psihanalitice urmărește
să-l descopere și să-l elaboreze.

2. Școala de la Paris de psihosomatică

Spre finalul anilor ’40, s-a născut Școala de la Paris de psihosomatică. Aceasta reunește un
anumit număr de psihanaliști din cadrul Societății psihanalitice de la Paris: P. Marty, M. Fain, M.
de M'Uzan, Ch. David, cărora li s-au alăturat și alți psihanaliști. Primele lucrări conduse de P.
Marty, singur sau în colaborare cu M. Fain, s-au ocupat de bolnavii cefaloalgici, rahialgici sau
alergici și datează din anii ’50. Acestea puneau accentul pe insuficiența mecanismelor de
apărare nevrotice și atribuiau simptomelor somatice o valoare substitutivă, dar lipsită de
dimensiune simbolică, precum simptomul de conversie isteric. Noțiunea de regresie somatică s-
a născut pe parcursul acestor ani prin analogie cu noțiunea de regresie psihică pulsională.

La începutul anilor ’60, o vastă sinteză teoretico-clinică a fost elaborată și a prins formă într-o
lucrare colectivă, L'investigation psychosomatique (1962) redactată de către P. Marty, M. de
M'Uzan și Ch. David. Această lucrare poate fi considerată drept actul de naștere al psihosomaticii
ca disciplină psihanalitică.

Apar noi noțiuni clinice precum:

 Depresia esențială – spre deosebire de depresia nevrotică, aceasta nu reclamă un sens și


exprimă puține afecte. Cea mai mare parte din manifestările clinice sunt inconstante. Se
pot exprima uneori corporal prin manifestări „fizice”; alteori, prin angoase fugare fără o
reprezentare veritabilă a obiectului. Aceste „angoase” aparțin stărilor descrise de Freud
sub expresia „nevroze actuale”. Depresia esențială este o modalitate depresivă
caracterizată de absența expresiilor simptomatice. Aceasta a fost descrisă de P. Marty în
1966 și se definește printr-o scădere generală a tonusului vieții fără o contrapondere
economică. De fapt, nu regăsim în trăirea depresivă esențială nici sentimentul de
culpabilitate, nici auto-acuzația melancolică. Depresia esențială se dezvăluie astfel prin
negativitatea sa simptomatică.
 Gândirea operatorie – o modalitate de funcționa mentală care se bazează pe absența
simbolizării (mentalizării0 și care se poate traduce prin simptome psihosomatie care
trebuie diferențiate de cele a isteriei. Această noțiune a fost prezentată în 1962 la
Congresul psihanaliștilor de limbi romanice de la Barcelona de Michel de M’Uzan și
Pierre Marty de la Școala de psihosomatică din Paris (IPSO) pentru a desemna o
organizare psihică manifestându-se totodată printr-un discurs faptic, rațional, din care
orice activitate fantasmatică este exclusă. Pacienții care manifestă o gândire operatorie
prezintă dificultăți în a-și mobiliza și exprima afectele, în a elabora sau a refula
conflictele. Se concentrează pe simptomele corpului lor, își evocă în mică măsură
sentimentele. Contactul cu aceste persoane este neutru, se vorbește de o „relație albă”;
pacienții nu găsesc cuvintele potrivite pentru a-și exprima emoțiile. Gândirea operatorie
este un mod de gândire la timpul prezent, faptic și fără legătură cu o activitate
fantasmatică sau de simbolizare. Aceasta însoțește faptele mai degrabă decât să le
reprezinte. Este vorba în realitate de o non-gândire în măsura în care aceasta și-a pierdut
legătura cu sursa sa pulsională.

Gândirea operatorie este, prin urmare, un concept care face trimitere la o multitudine de semne
precum:

 Incapacitatea de a-și transpune emoțiile în cuvinte;


 Un discurs lipsit de emoții;

 Dificultăți în a asocia evenimente trăite și emoții raportate la acestea;

 Un discurs „faptic”, atașat de realitate;

 Dificultăți de verbalizare și/sau de comunicare;

 O relație albă;

 Dificultăți de mentalizare;

 Sărăcia vieții fantasmatice;

 Prioritatea acordată acțiunii;


 „Fluiditatea” psihică, preconștientul, inconștientul refulant sunt slab operatorii
ajungându-se astfel la plasarea corpului pe primul plan în fața șocurilor emoționale și
afective

P. Marty a elaborat o doctrină evoluționistă a economiei psihosomatice. Aceasta se bazează pe


coexistența și alternanța a două tipuri de mișcări individuale. Primele, numite mișcări de viață,
sunt mișcări organizante ierarhic. Cele din urmă, numite mișcări de moarte, sunt mișcări
dezorganizante. Evoluția individuală conduce astfel, în cazul fiecărui individ, la edificarea
sistemelor de fixare-regresie mai mult sau mai puțin rezistente în fața curentului dezorganizant.
General vorbind, somatizările sunt rezultatul mai mult sau mai puțin persistent al eșecului acestor
sisteme de apărare.

În lucrările sale, M. Fain pune accentul pe nefinalizarea structurii oedipiene a puiului de om și


viitor somatizant, nefinalizare legată de preeminența conjuncturilor traumatice în relația sa
precoce cu mama și cu tatăl său. Astfel, modalitatea de realizare halucinatorie a dorinței este mai
mult sau mai puțin durabil blocată, iar Eul se organizează prematur pentru funcționarea
autonomă. Starea de „de-legare” de pulsiune lasă în acest fel loc somatizărilor care pot atunci să
fie interpretate ca un destin particular al pulsiunii.

Practica clinică și teoriile psihosomatice

Un proces de somatizare reprezintă un lanț de evenimente psihice care favorizează dezvoltarea


unei afecțiuni somatice. Distingem în mod uzual două modalități ale procesului de somatizare:
procesul de somatizare prin regresie și procesul de somatizare prin „de-legare” pulsională.
Aceste două mișcări psihice sunt opuse prin calitatea mentalizării pe baza căreia se dezvoltă.

Mentalizarea este o noțiune utilizată în mod usual de psihanaliștii specializați în psihosomatică și


care acoperă întreg câmpul elaborării psihice. Mentalizarea se referă astfel în principal la
activitatea de reprezentare și fantasmatică a individului. În măsura în care activitatea de legare a
reprezentărilor se realizează în sistemul preconștient, evaluarea calității mentalizării și cea a
calității preconștientului sunt aproape echivalente. Pentru P. Marty, mentalizarea se evaluează pe
baza a trei axe, fiecare reprezentând una dintre dimensiunile activității de reprezentare:
densitatea sa, fluiditatea și permanența.

A. Procesul de somatizare prin regresie

Este vorba de un proces care conduce de obicei la crize somatice benigne și reversibile, cum se
întâmplă astfel în cazul crizelor de astm, crizelor cefaloalgice sau rahialgice, a celor de ulcer,
caracteristice colitelor sau legate de hipertensiune. E vorba de somatizări care reapar adesea sub
aceeași formă la același individ.

Aceste somatizări se produc în general la subiecți a căror funcționare psihică este organizată în
mod nevrotic normal. Mentalizarea în cazul lor este în general satisfăcătoare sau slab deteriorată.
În această situație, somatizările se produc în timpul variațiilor funcționării psihice pe care Marty
le consideră neregularități ale funcționării mentale. Modificările vagi ale regimului de
funcționare mentală, obișnuite și reversibile, care transformă pentru moment economia
psihosomatică sunt de acest fel. Aceste variații lasă loc activităților de sublimare sau de tipul
perversiunii, trăsăturilor de caracter sau de comportament sau somatizărilor benigne.

B. Procesul de somatizare prin de-legare pulsională

Este vorba de un proces psihic care conduce de obicei la afecțiuni care progresează în timp și la
boli grave, putând conduce până la deces. Acesta este cazul în special pentru bolile autoimune și
cancerigene. Acest proces se produce de obicei fie la subiecți care prezintă o organizare non-
nevrotică a Eului, fie la subiecți care au suferit traumatisme psihice care au reactivat rănile
narcisice profunde și precoce. În toate aceste cazuri, dimensiunea pierderii narcisice este
prezentă și lasă loc unei tulburări a procesului de mentalizare momentană sau persistentă.
Această dimensiune de pierdere narcisică generează o stare de de-legare pulsională care modifică
ansamblul echilibrului psihosomatic al subiectului. De-a lungul evoluției afecțiunii, constatăm
că, într-o primă fază, apar modificări psihopatologice și apoi, într-o a doua fază, modificările
fiziopatologice menționate mai sus. Pe plan psihic, putem observa un număr de simptome
grupate sub denumirea de viață operatorie: o anumită calitate a depresiei, depresia esențială, și o
anumită calitate a gândirii, gândirea operatorie.

Viața operatorie se poate croniciza sau poate lua forma unei stări critice, momentane și
reversibile. Aceasta reprezintă de obicei o modalitate fragilă și instabilă de echilibru
psihosomatic. În formele pronunțate de viață operatorie, poate fi observată adesea o degradare a
calității Supraeului și înlocuirea sa printr-un puternic sistem idealizant pe care P. Marty îl numea
Eul ideal. Eul ideal, omnipotent din punct de vedere narcisic, reprezintă o trăsătură de
comportament definită prin lipsa de măsură. Se bazează pe cerințele inepuizabile ale subiectului
de el însuși, precum și față de ceilalți. Este de maximă importanță să depistăm Eul ideal la un
pacient, deoarece acesta implică absența capacităților de regresie și pasivitate psihică,
reprezentând un risc de prăbușire atât psihică, cât și somatică.

Odată instalată viața operatorie, aceasta depinde de calitatea mediului pozitiv în care se regăsește
pacientul și în special crearea unui cadru de tratament psihanalitic adaptat. Ținând cont de
reducerea capacităților mentale de integrare a evenimentelor traumatice pe care le presupune
aceasta, ea reprezintă permanent un risc major de dezorganizare somatică. De aceea, parcursul
evolutiv poate oricând conduce la dezvoltarea unei afecțiuni somatice grave.
Practica psihosomaticii psihanalitice

Pornind de la concepția psihanaliștilor din cadrul Institutului de psihosomatică de la Paris creat


de P. Marty în 1972, tratamentul psihoterapeutic al pacienților afectați de o boală somatică
trebuie să fie realizat de psihanaliști formați pe baza practicii clinice și teoriei psihanalitice și
care au beneficiat de o formare aprofundată în câmpul psihosomaticii. Acest tratament este
conceput ca fiind complementar terapiilor medicale și chirurgicale clasice și are scopul de a-i
permite pacientului bolnav să regăsească sau să găsească cel mai bun nivel posibil de funcționare
psihică.

Locul în care are loc psihoterapia psihosomatică trebuie să fie diferit de cel în care se oferă
îngrijirea medicală.

Alegerea cadrului este de maximă importanță având în vedere fragilitatea obișnuită a funcționării
psihice, precum și cea a funcționării somatice a bolnavilor. Atunci când avem de-a face cu
pacienți care prezintă somatizări critice benigne și potențial reversibile și a căror funcționare
psihică este apropiată de funcționarea nevrotică, alegerea divanului poate fi indicată atunci când
se aplică un protocol de trei ședințe de psihoterapie pe săptămână. Dimpotrivă, atunci când avem
de-a face cu pacienți care prezintă o afecțiune somatică gravă și progresivă, care au o funcționare
psihică dominate de o insuficiență narcisică și sectoare mai mult sau mai puțin extinse ale vieții
operatorii, alegerea fotoliului și a poziției față-în-față este indicate, iar frecvența ședințelor poate
fi de la una la trei pe săptămână. Această frecvență trebuie să fie estimată în funcție de
capacitatea pacientului de a suporta sursa de excitație reprezentată de un psihanalist aflat în fața
sa. Regula „nici prea mult, nici prea puțin” trebuie să determine în acest caz alegerea
psihanalistului. În oricare din aceste cazuri, prezența vie a psihanalistului, de-a lungul ședințelor,
reprezintă un suport narcisic de inestimabilă valoare pentru pacientul său fără de care nicio
transformare psihică nu este posibilă sau durabilă.

Activitatea de interpretare a psihanalistului trebuie să fie mereu modulată și adaptată la


diferitele niveluri de funcționare psihică ale pacientului și, în același timp, să țină cont în maximă
măsură de greutatea în economia psihică a bolii și de capacitatea sa de a se agrava în timp. P.
Marty a enunțat o regulă-cadru care indică paleta de posibilități din câmpul activității de
interpretare: „De la funcția maternă la psihanaliză”. Această regulă stabilește două extremități,
una a funcției materne a terapeutului, cealaltă fiind funcția de interpretare pe parcursul
psihanalizelor clasice. Funcția maternă a terapeutului reprezintă o atitudine de însoțire a tuturor
mișcărilor psihice ale pacientului care se bazează pe aptitudinile de identificare primară și
narcisică ale psihanalistului față de pacientul său. Aceasta urmărește stabilirea sau restabilirea
unei para-excitații atunci când aceasta lipsește la pacient sau, dimpotrivă, să aducă surse de
excitație noi când acestea lipsesc, mai ales ca urmare a importanței depresiei esențiale. Atunci
când aceasta începe să se estompeze și când au loc reorganizări psihice, psihanalistul își poate
reduce activitatea și se poate apropia de o poziție psihanalitică mai clasică.
În orice caz, este vorba de a menține vie relația psihoterapeutică, aceasta garantând reordonările
narcisice și masochiste ale pacientului. Activitatea psihanalistului specializat în psihosomatică
presupune ca acesta să nu fie plictisit de pacientul său, mai ales atunci când acesta funcționează
în unele momente în faza operatorie. Aici, „arta conversației” trebuie să fie condusă cu tact fără a
abandona totuși postura de psihanalist. Psihanalistul poate de asemenea să aleagă interpretări din
gama psihodramei și ludice pentru a scurt-circuita discursurile închise de tipul funcționării
operatorii și raționalizărilor. Aceste diferite activități din domeniul limbajului ale psihanalistului
trebuie adaptate la variațiile funcționării mentale a pacientului.

Finalul tratamentului pune adesea probleme delicate în cazul pacienților somatici. În ce-i privește
pe unii dintre ei, este posibil să fie luată în calcul o reducere regulată a frecvenței ședințelor
pentru a se ajunge o separare dintre pacient și psihanalist.

În cazul altora, dimpotrivă, trebuie să ne resemnăm să urmăm tratamentul pe o perioadă de timp


nedefinită. De fapt, adesea, întreruperea tratamentului, chiar atunci când starea psihică și
somatică a pacientului par stabilizate, poate genera o reluare a procesului evolutiv bolii cu
potențial letal. În orice caz, niciun cadru sistematic nu poate fi aplicat tuturor pacienților și
depinde de psihanalist și de specialistul în psihosomatică să facă apel la toată paleta de aptitudini
personale și psihanalitice pentru a-și ajuta pacientul să trăiască în cele mai bune condiții posibile.
Subiectul și corpul său

În ce privește raportul subiectului cu propriul său corp, începutul teoriei psihanalitice este
marcat de interesul acordat originilor somatice ale psihismului.

Freud – dezvoltarea psihicului se bazează pe fenomenele care țin de funcționarea fiziologică și


corporală. Fenomenul de sprijinire a pulsiunilor psihice pe nevoile corporale dezvăluie
realitatea somaticului în evoluția psihică. Pulsiunea, care reprezintă o tendință psihică a cărei
sursă este corporală, va fi expresia cea mai clară a bazei somatice a aparatului psihic.

În 1914, în „Pentru a introduce narcisismul”, Freud vorbește despre constituirea Eului prin
identificarea primară cu propriul corp. În această etapă de narcisism primar, situată între
autoerotism și iubirea de obiect, întregul libido este îndreptat către sine însuși, permițând
subiectului să-și descopere și să-și însușească trupul. Primele etape ale dezvoltării:
autoerotismul și narcisismul au ca scop separarea corporală, clădirea sentimentului de sine
corporal și investirea sinelui. Plecând de la aceste achiziții se va putea construi psihicul și
identitatea subiectului.

În cea de-a doua topică, Freud concepe Eul ca fiind proiecția unei suprafețe, deschizând astfel
calea spre o corporalitate fantasmată, reprezentată și imaginată.

„eul este înainte de toate un eu corporal… eul este în mod fundamental derivat din senzațiile
corporale și în principal din cele care își au sursa la suprafața corpului. Îl putem considera ca
fiind proiecția mentală a suprafeței corpului pe lângă a-l considera ca reprezentând suprafața
aparatului psihic… eul conștient este înainte de toate un eu-corp”.1

Găsim astfel și la Freud2, în analiza pe care o face operelor de artă (Moise al lui Michelangelo,
Sfânta Ana a lui Leonardo da Vinci), ideea conform căreia conflictul inconștient va fi codificat
în expresia corporală, în gesturi, postură, tensiuni musculare.

În direcție opusă, în mecanismul nevrozei actuale descris de Freud, tensiunea psihică poate
genera fenomene somatice atunci când capacitatea aparatului psihic de a regla această tensiune
este depășită.

1
Freud S., Le moi et le ça, în Essaies de psychanalyse.
2
Freud S., Le Moise de Michel-Ange, în L’inqiétante étrangeté et autres essais, Paris, Folio Gallimard, 1914.
Același punct de vedere este exprimat și de Wi Winnicott 3 care pune pe primul plan construirea
eului pe corporalitate, sinele construindu-se pornind de la „sentimentul psihicului că locuiește în
corp”. El utilizează termenul de personalizare pentru a descrie complicitatea psihosomatică,
aceasta reprezentând „instalarea psihicului în corp”. Așadar pentru Winnicott, legătura între
corp și psihic se constituie printr-un proces de evoluție a psihismului pornind:

„de la stadiile inițiale în care psihicul imatur, deși este bazat pe funcționarea corpului, nu este în
raport strâns cu corpul și cu viața corpului”4

Această relație între psihic și corp nu se va putea stabili decât prin holding-ul și handling-ul
corpului bebelușului de către mamă. Astfel, „corpul viu... este resimțit de indiv ca fiind nucleul
sinelui său imaginar”. În cazul în care complicitatea psihosomatică nu este solidă, va putea
exista o disociere între psihic și corp care va genera o fugă a subiectului în gândire,
depersonalizare și sine fals.

1.b Semnificanții

Distincția operată de Freud între reprezentarea lucrurilor și cea a cuvintelor va fi reluată de o


serie întreagă de autori pentru a delimita orice amprentă psihică situată dincolo de limbaj,
mărturie a trăirilor corporale precoce. Regăsim astfel semnificanții de demarcație la Rosolato,
semnificanții formali la Anzieu, semnificanții corporali la Marinov.

Rosolato5, reluând observația lui Freud cu privire la jocul cu mosorul, subliniază faptul că:

„absența mamei este cea care este metaforizată prin micile obiecte aruncate, prin mosor (…).
Unicul punct comun analogic este cel al unui corp (al unui obiect) care dispare. Obiectul astfel
marcat este un semnificant de demarcație.”

Rosolato descrie evoluția funcționării mentale plecând de la un sistem nonverval (respingerea


obiectelor), apoi preverbal (modularea sonoră a literei O în puternicul „Da”), trecerea de la
semnificanții de demarcație (mosorul care dispare și reapare) către semnificanții lingvistici
(fonemele O și A). Termenul de demarcație este preluat de la Winnicott, care subliniază că actul
micului copil de a arunca un obiect semnifică demarcația, separarea de propriul său corp.
Activitatea mentală metaforică înlocuiește mai întâi o pereche de elemente opuse
(apariție/dispariție) printr-o alta (prezență/absență). Semnificanții de demarcație își regăsesc
originea în copilăria timpurie și pot fi anteriori achiziției limbajului; asigură plasarea în
memorie a impresiilor, senzațiilor, prea precoce sau prea intense pentru a fi puse în cuvinte.

3
Winnicott D. W. Objets transitionnels et phénomènes transitionnels, în Jeu et Réalité.
4
Winnicott, D.
5
Rosolato G., Eléments de l’interprétation – 1985, citat de Françoise Labbé în Réflexions sur l'activité graphique
d'une patiente tout au long de sa cure analytique, Revue Belge de Psychanalyse, Nr 40 Printemps 2002
Rosolato subliniază caracterul enigmatic, în sensul lui Laplanche (cu referire la transmiterea
fantasmelor inconștiente de la mamă la bebeluș) a acestor semnificanți, funcția majoră a
psihanalizei fiind traducerea lor prin semnificanți verbali. Semnificantul de demarcație este
delimitat ca o figură pe un fundal și utilizează dimensiunea spațială caracteristică acestui
registru. Semnificanții de demarcație se dezvoltă sub forma unor perechi de elemente opuse:
plăcere/neplăcere-durere; bun/rău; prezență/absență; înăuntru/afară; pasivitate/activitate;
sine/alții.

Anzieu, pornind de la cuvintele pacienților care fac dovada unei simbolizări a trăilor corporale
arhaice, vorbește despre semnificanți formali6, care se construiesc pe baza încercărilor corporale
prin care trece bebelușul, într-o perioadă în care subiectul nu are acces la cuvinte. Semnificanții
formali, sunt legați de construcția învelișurilor psihice7 și se sprijină pe conceptul de pictogramă
a lui Piera Aulagnier8, având o structură opusă fantasmei. Dacă fantasma se construiește pe
modelul frazei, având un subiect, un verb și un complement de obiect, semnificanții formali au
următoarele caracteristici:

 Sunt constituiți din imagini proprioceptive, tactile, chinestezice, posturale, coenestezice,


de echilibru, nu se raportează la organele de simț la distanță (vedere, auz)
 Punerea lor în cuvinte se limitează un subiect și un verb, fără complement, subiectul este
o formă izolată sau o bucată de corp

 Este vorba de o transformare, de o caracteristică geometrică sau fizică a unui corp care
conduce la o deformare sau o distrugere a formei

 Această transformare se face fără spectator și este adesea resimțită de subiect ca străină
de el însuși

 Aceste transformări dovedesc confuzii înăuntru/în afară între real și imaginar, se


derulează într-un spațiu bidimensional

 Sunt monotone și repetitive

Anzieu9 dă exemple de semnificanți formali : o axă verticală care se inversează, o suprafață plană
ondulează, un corp solid este traversat, un orificiu se deschide și se închide, un obiect dispare și
reapare, o piele pentru doi, o piele se strâmtează, un braț se alungește, o suprafață se pliază. Sunt
adecvate pentru a descrie construcția Eului și Sinelui, sunt metaforizabile și permit reperarea
învelișurilor psihice și alterărilor acestora. Semnificanții formali sunt investiți de pulsiunea de
6
Anzieu D., Les signifiants formels et le Moi-Peau în Les enveloppes psychiques, Paris, Dunod, 1987
7
Anzieu D., Le Moi – peau, Dunod,
8
Aulagnier P., La violence de l'interprétation - du pictogramme à l'énoncé, Paris, PUF 1975
9
Anzieu D., Les signifiants formels et le Moi-Peau în Les enveloppes psychiques, Paris, Dunod, 1987
atașament și de pulsiunea de autodistrugere. Dacă psihanalistul reperează semnificanții formali în
conținutul psihic al pacientului său, va putea să-i utilizeze pentru a interpreta alterările spațiului
psihic și funcțiilor Eului, înainte de a aborda conflictul pulsional. În tratamentul analitic al
pacienților care manifestă, în momentele de criză comportamente adictive, întâlnim asemenea
semnificanți, care reprezintă o prioritate și suscită intervenții în aici și acum în cadrul ședinței.

Întâlnirea psihanaliștilor cu manifestările corpului în terapie au generat ipoteza unei funcționări


psihice arhaice, anterioare proceselor primare și secundare, unde nu există separare între spațiul
corporal și spațiul psihic.

1.c Învelișurile psihice – funcția de conținere a corpului

Linia de demarcație între lumea interioară și cea exterioară, între lumea psihică internă și lumea
psihică a celuilalt este posibilă datorită diferențierii între interiorul corpului și exterior. Corpul
dobândește rolul de conținere, o conținere mai întâi fizică, ce va constitui baza pentru o funcție
de conținere psihică permițând crearea unui spațiu intern, unui spațiu de gândire și de elaborare.
Acest concept a fost reluat sub diverse forme de clinicieni și cercetători care s-au ocupat în
principal de autism și psihoză.

E. Bick10 dezvăluie simbolismul funcției de conținere a pielii care se regăsește în funcția de


conținere a cuvintelor mamei și care constituie un factor de coeziune psihică. Esther Bick este
cea care introduce noțiunea de „funcție de conținere” în relație cu cea de „piele psihică”
inspirându-se din „funcția de conținere” descrisă de Bion11. Ea explică astfel procesul de
simbolizare prin care obiectul joacă rolul pielii.

„Nevoia de un conținător pare, în starea de neintegrare din perioada timpurie, să producă o


căutare frenetică a unui obiect – o lumină, o voce, un miros sau un alt obiect senzual – care poate
să rețină atenția și, prin urmare, să fie simțit, cel puțin pentru moment, ca ținând laolaltă părțile
personalității [...] Acest conținător este experimentat ca o piele.”12

Pielea psihică este, prin urmare, constituită printr-un proces arhaic de introiecție a funcției
de conținere a obiectului extern.

Anzieu a utilizat termenul de înveliș pentru a descrie structurile de graniță și diferitele forme de
organizare ale Sinelui sau ale Eului. Noțiunea de Eu-piele a lui Anzieu dezvăluie de asemenea o
metodă de funcționare psihică simbolizând funcțiile epidermei. Eul-piele este descris ca:
10
Bick E. (1968). L’expérience de la peau dans les relations d’objet précoces. În Meltzer D. (1975).
Exploration dans le monde de l’autisme. Paris : Payot, tr. fr., 1980.
11
Bion W. R., Aux sources de l’expérience. PUF, Bibliothèque de Psychanalyse 1962
12
Bick E. (1968). L’expérience de la peau dans les relations d’objet précoces. În Meltzer D. (1975). Exploration
dans le monde de l’autisme. Paris : Payot, tr. fr., 1980
„o imagine prin care eul copilului se servește pe parcursul fazelor precoce ale dezvoltării sale
pentru a se reprezenta pe el însuși ca și conținător al conținuturilor psihice, pornind de la
experiența sa în ce privește suprafața corpului”13

Funcțiile pielii: sac (conținere în interior), barieră (limită față de exterior), comunicare prin
contact cu celălalt și imprimare de amprente, vor fi regăsite în funcționarea Eului: menținere,
para-excitație, individuație, intersenzorialitate, susținere a excitației sexuale, reîncărcare
libidinală, semnificare, înregistrare a amprentelor senzoriale tactile, autodistrugere a pielii și a
Eului. Contactele și apoi cuvintele mamei și acordajul între acestea și trăirile bebelușului
vor constitui un înveliș narcisic, o piele psihică pentru el, piele comună cu mama sa. Anzieu
subliniază importanța diferențierii între Eul psihic și Eul corporal care survin în același timp cu
separarea Eului-piele personal de unitatea originară. Totuși, sentimentul de integritate și de
separare de subiect apare cu condiția ca unitatea psihosomatică să fie menținută. Disoluția
unității psihosomatice va genera regresia către stadiul de non-diferențiere. Procesul de
diferențiere va fi reluat. Dacă funcția de conținere și de îngrijire a mamei lipsește, sugarul va fi
obligat să găsească un substitut care să îndeplinească această funcție. Va putea să investească un
obiect sau o senzație: lumină, voce, miros sau atingere, creând în acest ultim caz o a doua piele,
musculară.

„Eul dobândește sentimentul continuității sale temporale în măsura în care eul-piele se constituie
ca un înveliș suficient de suplu față de interacțiunile anturajului.”14

Anzieu descrie această a doua piele ca echivalentul corporal al sinelui fals, un înveliș conținător
și susținător, dar rigid, având mai degrabă rolul de protecție, decât de interfață între eu și lume.
Găsim astfel la Reich conceptul de cuirasă musculară.

1.d Corpul și mentalul

Anumiți autori analizează primele stadia de dezvoltare mentală în raport cu realitatea corpului.

M’Uzan15 avansează ipoteza unui clivaj primordial, pe baza investirii libidinale duble, investirea
maternală inhibată în ce privește scopul și investirea sinelui-sân. Acest clivaj la nivelul entității
primordiale, în câmpul autoconservării, în serviciul vieții și al evoluției are rolul de a permite o
activitate de personalizare primar în separarea de un sine însuși arhaic. Vorbim pe de o parte de
separarea de obiect care este un fenomen intrapsihic, o separare de o reprezentare investită sau de
amprenta unei percepții și pe de altă parte, de o primă separare de sine însuși printr-un clivaj în
câmpul autoconservării care conduce la inventarea unei dubluri.

13
Anzieu D., Le Moi peau, p.4
14
Anzieu D., Le moi peau
15
M’Uzan Aux confins de l’identité
Înainte de a se distinge de obiect, trebuie mai întâi să se distingă de sine însuși. M’Uzan vorbește
despre o stare primordială a ființei, de haos creat de energii fără calitate, care pot fi gestionate
doar prin descărcarea totală. Această stare va fi responsabilă, înainte de a comanda
inconștientului mamei, de imposibilitatea întâlnirii cu aceasta. Subiectul va trebui mai întâi să
realizeze o primă desprindere de sine însuși, desprindere identitară în câmpul autoconservării.
Înainte de a fi capabil să fuzioneze cu mama, subiectul va trebui să se dedubleze, creând o parte
din sine pe care M’Uzan o numește geamănul parafrenic.

Acest clivaj primordial, ținând de câmpul autoconservării va constitui suportul identității și va fi


urmat de investirea libidinală. La limitele identității ar fi un loc parafrenic, accesibil cu ocazia
experiențelor-limită, apropierii morții, în coșmar, în delir sau în esența poeziei extreme.
Pierra Aulagnier16 descrie primul stadiu al dezvoltării psihicului în care corpul nu este
diferențiat de realitate. Apare aici un joc între corp și relația cu mama. Realitatea este resimțită în
raport cu corpul și cunoașterea corpului se produce prin comanda realității. În acest stadiu,
realitatea este cea a mamei. Fantasmele pe care ea le are asupra corpului bebelușului, modul prin
care ea răspunde cerințelor bebelușului ei, se vor interpune între subiect și corpul său. Pentru
subiect, realitatea corpului precedă relația cu mama, dar corpul copilului preexistă în fantasma
părinților ei chiar înainte de nașterea sa. Aceste fantasme și cultura părinților vor filtra
recunoașterea din partea părinților cu privire la realitatea corpului și din partea spiritului
subiectului. Pierra Aulagnier vede corpul ca pe un „mediator relațional” în contextul în care
activitatea gândirii ne poate să-și îndeplinească funcția de elaborare. Corpul va căpăta apoi o
funcție esențială, ca loc și posibilitate de suferință, în timp ce activitatea gândirii devine o
„senzorialitate gândită” sau o „senzorialitate presupusă a gândi”.

Corpul se poate substitui relației cu sine însuși, cu celălalt sau chiar cu lumea, dacă nu e înțeles și
respectat în ce privește nevoile și realitatea sa, respectiv în ce privește cadența sa, ritmurile sale,
alegerile sale legate de gusturi, mirosuri, tonalități auditive și vizuale. În cazul în care corpul nu
este văzut și auzit și, mai ales, dacă subiectul nu reușește să-și organizeze spațiul corporal în
propriul său mod, ci devine pentru mama sa „spațiul de joc” al fantasmelor, dorințelor, defenselor
sale, acesta va fi utilizat, după cum menționează Aulagnier17, în diferite scopuri. Fie servește ca
barieră pentru a-l împiedica pe celălalt să intruzioneze în lumea sa psihică, fie servește ca unic
mod de a decoda dorința celuilalt și de a-l determina pe celălalt să-și recunoască la rândul său
propria sa dorință, fie subiectul respinge orice funcție relațională a corpului său, gândindu-se că
ceea ce se petrece în corpul său nu are nicio legătură cu acțiunile celuilalt.

McDougall descrie bazele psihice ale separării corporale de sugar.

Mișcarea de diferențiere și separare a copilului presupune două mișcări pulsionale: dorința de a


menține relația fuzională cu mama care se exprimă prin simptome somatice cum ar fi alergia,
insomnia, enurezis, encoprezis, anorexia, bulimia și, pe de altă parte dorința de a distruge această
legătură libidinală arhaică pe care o resimte ca o cerere omnipotentă din partea mamei. Fiecare
copil va găsi o soluție de separare în funcție de dorințele inconștiente ale părinților. Nevoile și
angoasele mamei, chiar locul pe care îl ocupă tatăl în lumea sa internă – cântăresc greu asupra
sistemului somato-psihic al sugarului.
„Când relația mamă-copil este «good enough», pornind de la matricea somato-psihică originală,
se va dezvolta atunci o diferențiere progresivă în structurarea psihică a copilului mic, între
propriul său corp și această primă reprezentare a lumii exterioare pe care o reprezintă corpul

16
Aulagnier P., La violence de l'interprétation - du pictogramme à l'énoncé, Paris, PUF 1975
17
Aulagnier
maternal, „sânul-univers”. În mod similar, ceea ce este psihic se distinge, pas cu pas, în spiritul
copilului de ceea ce este somatic.»18
Diferențierea corporală a bebelușului în raport cu corpul matern constituie baza
diferențierii dintre psihic și corp.

La noul născut, fantasma de a fi una cu corpul mamei este menținut de incapacitatea sa de a


supraviețui în mod independent. Viața psihică și funcționarea psihosomatică sunt gestionate de
această nevoie de fuziune. Dacă mama poate, prin răspunsurile sale la semnalele bebelușului său,
să mențină iluzia de fuziune, bebelușul va putea să se simtă suficient de în siguranță pentru a
începe să se lupte pentru separarea și independența sa. În paralel, funcționarea psihică se va
separa de cea somatică.

În evoluția psihică a oricărui individ, angoasele arhaice apar în relația mamă-bebeluș și sunt
corelate cu o imagine corporală fără limite, în fuziune cu cea a mamei. Aceste angoase sunt
dincolo de limbaj, sunt trăite în corp sau în fantasmele cu privire la corp. Conflictele arhaice între
dorințele fuzionale și nevoia de separare sunt în mare parte depășite, arată McDougall, în faza
oedipiană, și forța lor este transferată conflictelor nevrotice, datorită imaginii unui tată care
protejează individul de dorințele sale fuzionale. Există cazuri în care angoasele psihotice sunt în
continuare investite, chiar dacă simptomele sunt la jumătatea drumului între nevroză și
somatizare. Atunci putem vorbi de somatizare, ca un caz particular de orice act care atinge
integritatea psihică, inclusiv adicțiile. McDougall vorbește aici de o sexualitate primitivă, cu
dorințe sadice și fuzionale, de o isterie arhaică referitoare la întregul corp, supraviețuirea
construindu-se pornind de la legături somatopsihice preverbale.

Simptomele psihosomatice apar ca defensă față de trăirile mortifere arhaice. (Hammer)

Când tensiunea psihică depășește capacitatea de elaborare a psihicului, acesta face appel la
defensele arhaice, precum somatizările și punerile în act. Subiectul pune astfel în joc corpul său,
prin acțiuni motrice sau fiziologice. Găsim în scrierile lui McDougall conceptul de „metaforă”19
somatică, o expresie corporală prin care corpul exprimă conflictele psihice. Dacă e vorba de
conflicte nevrotice, simptomul somatic va dispărea imediat ce conflictul este pus în cuvinte.
Dacă avem de-a face cu conflicte arhaice, este necesară construirea fantasmelor, „deoarece
acestea nu au ajuns niciodată să fie codificate prin limbaj”.

Nevoia de separare se exprimă, în anumite cazuri, prin tendința de îmbolnăvire. McDougall


vorbește despre o „capacitate” de îmbolnăvire, ca expresie a nevoii de separare. Boala,
somatizările apar acolo unde orice altă individuație pare să fie interzisă. Câmpul corpului va fi
unicul univers unde celălalt nu va avea acces și nu și-ar putea impune dorința. Astfel,
somatizările au o funcție defensivă arhaică. Defensa utilizată în fenomenele care privesc
corpul este descrisă de McDougall ca un fel de „forcludere” a afectului, afectului fiind înghețat,
18
Théâtres du corps, (p.47)
19
McDougall J., Théâtres du corps, Paris, Gallimard, 1989, pg. 33.
iar reprezentarea cuvintelor „pulverizată” ca și cum subiectul nu a avut niciodată acces la
aceasta. Discursul pacientului nu este încărcat de afect, deoarece conflictul este expulzat în afara
psihicului, nefiind încă simbolizabil.

„În ciuda diferenței marcante între individul care funcționează pe baza unei gândiri psihotice și
cel care își «somatizează» angoasele, regăsim aceeași confuzie inconștientă cu privire la
reprezentarea corpului ca și conținător, aceleași spaime în ce privește limitele acestuia și
etanșeitatea lor și, plecând de la fantasmele de fuziune corporală, o teroare identică de pierdere a
dreptului la o identitate separată, cum ar fi cel de a avea gânduri și emoții personale.” 20
(McDougall, Les mots manquants et l’économie de l’affect).

În bolile psihosomatice, corpul este cu adevărat afectat. Afectul nu are acces la cuvinte și orice
mișcare psihică este în registrul presimbolic, corpul funcționează în mod „delirant”, un delir fără
cuvinte.

Pe parcursul dezvoltării sale, funcționarea subiectului începe prin a fi în esență somatică, apoi
trece printr-un stadiu somatic relațional, după care ajunge la stadiul funcționării psihice.
Individul poate regresa la unul din aceste stadii. În cazul în care capacitatea de mentalizare este
bună, chiar dacă regresia vizează stadiul somatic, aceasta este trecătoare. Dar dacă este redusă,
apar dezorganizări progresive de la psihic la somatic și până la bolile somatice grave. Răspunsul
adultului la stimulii realității ar putea implica registrul psihic, comportamental sau somatic. Dacă
primele două sunt indisponibile, va răspunde ultimul, cel somatic.

Mijolla21 vorbește despre boală ca „obiect mental” al bolnavului, obiect care îndeplinește o
funcție de reorganizare psihică a subiectului, înlocuind „obiectul pierdut care s-a aflat la originea
dezorganizării primare”. Acest proces aduce cu sine o relibidinizare a subiectului. Astfel,
realitatea corpului se inserează în funcționarea psihică și joacă un rol reparator.

1.e. Imaginea corpului

O altă perspectivă asupra rolului corpului în dezvoltarea psihică este legată de maniera în care
subiectul își vede corporalitatea. În teoria analitică, două concepte explică modalitatea
subiectului de a-și percepe corpul: schema corporală și imaginea corpului. Primele etape ale
dezvoltării psihice, primele întâlniri ale bebelușului cu lumea în care se găsește aruncat aducat în
prim plan imaginea corpului, ca loc de întâlnire cu celălalt și apoi cu sine însuși.

20
McDougall J., Les mots manquant et l’économie de l’affect,

21
De Mijolla, A. et De Mijolla Mellor, S., Psychanalyse, PUF, Paris, 1996, pp. 711
Schilder22 vorbește în 1923 de schema corporală, constituită plecând de la experiențe corporale
care determină individul să caute sau să evite satisfacția dorințelor legate de zone anume ale
corpului sau de zone simbolic echivalente.

Articulează realitatea biologică a corpului cu realitatea sa erogenă și fantasmatică, emițând


ipoteza unei relații între investirea libidinală a anumitor zone corporale și conflicte psihice
specifice. Schema corporală ne permite să cunoaștem postura, mișcarea, localizarea corpului
nostru în spațiu și unitatea sa, fiind „într-o perpetuă autoconstruire și autodistrugere internă”23.

Dolto dezvoltă conceptul de „imagine inconștientă a corpului”24. Această imagine este locul
de integrare a zonelor corpului investite prin schimburi structurante și creative, corpul
devenind un loc al limbajului arhaic, nonverbal, o formă structurată dinamic a unui sistem de
semnificații. Conform lui Dolto, primele repere ale subiectivității vor fi constituite de trăirile
corporale generate de schimburile cu mediu, al căror sediu este corpul. Aceste experiențe
precoce vor fi impregnate în reprezentări dincolo de imagine. Cuvintele și afectele asociate
trăirilor corporale vor fi astfel impregnate în reprezentări precoce, nonfigurative care constituie
imaginea inconștientă a corpului. Acest concept desemnează o memorie inconștientă a primelor
emoții apărute în relațiile intersubiective ale subiectului, o amprentă structurală a istoriei
emoționale a subiectului. Dolto caracterizează această imagine drept un substrat relațional care
trece prin corp, drept loc al primelor comunicări ale subiectului. Imaginea inconștientă a
corpului nu este accesibilă limbajului, dezvăluindu-se în cura analitică doar prin desene sau
modelaj.

„Orice contact cu celălalt, indiferent dacă acest contact constă în comunicare sau în evitarea
comunicării este susținut prin imaginea corpului, deoarece prin imaginea corpului, susținător al
narcisismului, trecutul rezonează în relația prezentă”25.

Imaginea corpului care se elaborează în istoria subiectului se construiește și se transformă pe tot


parcursul dezvoltării copilului. Dolto distinge trei modalități ale aceleiași imagini a corpului:

„imaginea de bază, imaginea funcțională și imaginea erogenă, care toate împreună constituie și
asigură imaginea corpului viu și narcisismul subiectului în fiecare stadiu al evoluției sale”26.

Regăsim o perspectivă mai simbolică asupra rolului corpului în psihism în teoria lui G.
Pankow. Pentru Pankow, imaginea corpului are o dublă funcție simbolică. Prima se referă la

22
Schilder 1968
23
Ibidem p. 40

24
Dolto 1984
25
Dolto, F., L’image inconsciente du corps,
26
Dolto, F., L’image inconsciente du corps p 49
„structura sa spațială ca formă sau Gestalt, în ce privește faptul că această structură exprimă o
legătură dinamică între totalitate și tot”27. Cea de-a doua funcție a imaginii corpului „nu se mai
referă la structură ca formă, ci ca și conținut și sens”.

Imaginea corpului devine modelul unei structuri spațiale, o structură semnificativă în aspectul
său dialectic între părțile și totalitatea corpului. Imaginea corpului și modul său de structurare
sunt un reper pentru diagnosticul și terapia patologiilor psihiatrice și marchează separarea între
cele două mari linii structurale ale personalității:

„Diferența între nevroză și psihoză constă în faptul că structuri fundamentale ce țin de ordinea
simbolică, ce apar în cadrul limbajului și conțin experiența primară a corpului sunt distruse în
psihoză și deformate în nevroză”.28

Ocupându-se de imaginea corpului, Pankow încearcă să reconstruiască o funcție simbolică


distrusă la psihotic. Pe parcursul unei psihoterapii psihanalitice, trebuie să angajăm bolnavul
psihotic într-o mișcare dialectică, aceasta urmând să permită restabilirea corelației între părțile
și totalitatea corpului. În plus, zonele distruse în imaginea corpului psihoticilor corespund
zonelor distruse în structura familiei bolnavilor.

Corcos subliniază greutatea prezenței fizice materne, dezvăluită prin limbaj, în construcția
psihismului pornind de la pulsionalitatea neintegrată, plecând de la o reprezentare a corpului
căruia îi lipsește unitatea.

„Relația de obiect se leagă în primele momente prin activitatea senzorială și percepțiile


interoceptive intense ale noului-născut care identifică obiectul care se ocupă de el prin corp și
simțuri.”29

Diferențierea subiectului de obiect, contactul cu realitatea și apoi dezvoltarea capacităților de


mentalizare și de simbolizare ale primelor trăiri, se pot constitui pornind de la interrelațiile
precoce, prin prezența fizică și psihică a mamei.

Ipoteza pe care Corcos o avansează se referă la faptul că primele moduri de relație de obiect nu
sunt pur psihice și sunt legate de îngrijirile fizice furnizate de mamă, îngrijiri care privesc corpul
și simțurile sale.

Absența mamei se va încarna în corp și imposibilitatea de a manifesta psihic suferința va genera:

27
(Op. Cité, pg 288).
28
(1960 în G. Pankow, 1976, pg 287).
29
Corcos M., Le corps absent, Paris 2010, pg.114
„…angoase de separare mai mult sau mai puțin însoțite de manifestări psihosomatice; imitație
adezivă și lipire de obiect; adicții.”30

Corcos subliniază lipsa de acordaj în interacțiunile precoce mamă-bebeluș care s-ar afla la
originea eșecurilor narcisice și a conflictelor de obiect, constituind „o cale de trecere
psihosomatică”. Regăsim în teoria sa ipoteza că absența mamei lasă o amprentă corporală în
bebeluș, o amintire a reacțiilor sale biopsihologice. Bolile psihosomatice sau dependențele atestă
prezența acestei amprente.

Tulburările psihosomatice ale bebelușului

Manifestările psihosomatice sunt afecțiuni care se manifestă în mod esențial somatic al căror
determinism și evoluție sunt puternic marcate de rolul factorilor psihologici sau psihopatologici.
Aceste tulburări psihosomatice trebuie distinse de diverse alte manifestări care implică fenomene
psihice și o simptomatologi fizică: ecoul psihologic al anumitor boli somatice, agravarea bolilor
somatice ca urmare a unor dificultăți psihologice, plângeri somatice persistente adesea preluate
de familie, dar care nu conduc la manifestări somatice reale observabile; deși nu constituie
propriu-zis fenomene psihosomatice, aceste plângeri trebuie luate în considerare și semnificația
lor psihopatologică trebuie să fie decodificată.

Este mai delicat să distingem între fenomenele psihosomatice și cele de conversie de natură
isterică. Acestea din urmă sunt rare în copilărie și inexistente la sugar. Să ne amintim că, în
isterie, simptomul somatic are o semnificație simbolică în raport direct cu inconștientul, valoare
simbolică inexistentă în fenomenele psihosomatice.

Simptomatologia psihosomatică a sugarului se situează la intersecția interacțiunilor mamă-copil


și mamă-anturaj și a dezvoltării psihice a sugarului.

Tulburări psihosomatice și maturarea psihologică

Manifestările psihosomatice ale sugarului sunt de asemenea legate de stadiul de maturare


psihologică. Astfel, unele dintre acestea apar cu precădere în anumite perioade și par să fie
corelate în mod manifest etapelor de evoluție ale copilului. Așadar, de exemplu, colica idiopatică
apare cu precădere la finalul primului trimestru, anorexia comună pe parcursul celui de-al doilea
semestru de viață, spasmul hohotului de plâns către finalul primului an.

Conduita care trebuie adoptată

În fața manifestărilor psihosomatice ale copilului mic, abordarea generală implică următoarele
etape:

30
ibidem
- recunoașterea simptomatologiei fizice și eliminarea eventualelor cauze organice ale
simptomului astfel identificat. Să ne amintim în această privință că un simptom
psihosomatic poate fi supradeterminat și că factori psihologici pot acționa concomitent cu
factori de altă natură în determinismul afecțiunilor psihosomatice;

studierea atentă A calității interacțiunilor mamă-copil. Afecțiunea psihosomatică trebuie integrată și


înțeleasă în acest cadru interactiv. Dar e nevoie de asemenea să ne amintim că prezența manifestărilor
psihosomatice la copil poate induce la mamă comportamente noi sau să aibă ecou asupra economiei
psihice a acesteia;

- Evaluarea cât mai precisă posibil a caracteristicilor psihologice ale copilului, în special a
modalităților sale relaționale și a nivelului său de dezvoltare, a structurii personalității mamei, a
calităților relației cuplului parental;
- Reperarea evenimentelor și factorilor declanșatori care trebuie înțeleși în dinamici interacțiunilor
părinți-copil.

Riscurile evoluției psihosomatice

L. Kreisler, mergând pe urmele lui R.A. Spitz, a încercat să izoleze un anumit număr de situații
interactive susceptibile să prezinte un risc de evoluției psihosomatică la sugar [1]:

- insuficiența cronică a atașamentului prin carența aportului libidinal și a stimulării, fie prin ruptură și
discontinuitate în relația mamă-copil, fie prin lipsa majoră de investire libidinală a bebelușului de
către mamă;

- supraîncărcarea de excitație fie prin suprastimularea bebelușului de către mamă, fie prin lipsa
funcției de „paraexcitație” a mamei, fie prin dezvoltarea unei relații intens simbiotice între mamă și
bebeluș, tatăl fiind exclus;

- sindromul comportamentului vid, descris de L. Kreisler la anumiți sugari și pe care îl consideră ca o


stare cu risc psihosomatic ridicat. Acest sindrom este caracterizat de manifestări somatice variate
(insomnii grave, întârzierea creșterii, infecții repetate), sărăcia manifestărilor afective, marcate în
cazurile extreme printr-o inexpresivitate afectivă cvasi-totală, o indistincție și o nediferențiere în
domeniul relațional, absența activității autoerotice și tranziționale. Este vorba de un vid relațional și
afectiv, distinctă de stările autiste sau psihotice precoce și reversibilă prin crearea condițiilor vieții
relaționale. În absența intervenției terapeutice adecvate, acești copii sunt amenințați de evoluții
psihosomatice adesea grave.

Aspecte economice

Nu există o continuitate directă între tulburările psihosomatice ale bebelușului și cele ale
adolescentului sau ale adultului. Afecțiunile psihosomatice ale sugarului evoluează în mod variabil,
dar, rareori, către o patologie psihosomatică la vârsta adultă. Putem totuși observa similitudini între
afecțiunile psihosomatice ale adultului și cele ale copilului mic. Structura psihosomatică este marcată
de o carență a vieții imaginare, o dificultate de a integra într-o formă elaborată mentală, un
traumatism psihic sau o mișcare pulsională. Mișcările pulsionale, lipsite de o cale de descărcare
mentalizată, găsesc o cale de ieșire în corp. Spre deosebire de ceea ce se petrece în isterie,
simptomul somatic în afecțiunile psihosomatice nu constituie un mod simbolic de exprimare a
pulsiunilor refulate, ci un mod nediferențiat de descărcare a acestora. Pornind de la expresia reușită
a lui L. Kreisler, „istericul vorbește prin carnea sa, psihosomatizantul suferă prin carnea sa” [1].

INSOMNIILE PRIMULUI TRIMESTRU

Insomniile uzuale

Practica clinică

Acestea sunt caracterizate prin treziri frecvente marcate de spaime. Pot apărea precoce din primele
săptămâni sau, cel mai adesea, pe parcursul celei de-a doua sau de a treia luni. Pot rezona
semnificativ asupra întregii vieți de familie.

Psihopatologie

La modul general, insomnia copilului apare drept consecința unei dificultăți pentru copil de a stabili o
zonă tranzițională între mama sa și el, zonă a cărei stabilire este necesară pentru producerea
somnului și adormirii. Buna funcționare a sistemului de paraexcitație, atât din partea copilului, cât și
din cea a mamei, este indispensabilă stabilirii acestei zone tranziționale și toți factorii care o pot
afecta sunt totodată și cauza tulburărilor de somn sau de adormire.

Mai multe comportamente ale mamei pot induce insomnia:

- anxietatea și o puternică ambivalență inconștientă față de bebeluș. Aceste mame neliniștite


își trezesc adesea bebelușul pentru a verifica faptul că totul e în regulă și, prin numărul mare
de intervenții, induc indirect tulburări de somn;
- atitudini incoerente, dezordonate și adesea imprevizibile față de copil. Este vorba în general
de mame dezorientate, care se îndoiesc de capacitatea lor de a se ocupa de copil și de a-și
ajusta comportamentul la nevoile acestora;
- o suprastimulare a bebelușului care urmărește să verifice competențele și performanțele
acestuia. Scopul inconștient al acestor mame este de a conserva în ele o imagine idealizată a
copilului, în conformitatea cu așteptările lor;
- depresia mamei în timpul sarcinii și mai ales în timpul primelor luni de viață ale copilului
(depresia urmând unui doliu în familie, de exemplu) perturbă semnificativ calitatea
interacțiunilor mamă-bebeluș atât la nivel comportamental, cât și fantasmatic. Modifică
totodată capacitățile de investire ale bebelușului de către mama sa, precum și calitățile de
percepție a nevoilor copilului său. Toți acești factori contribuie la formarea tulburărilor de
somn la bebeluș.

Conduita care trebuie adoptată


E nevoie ca, mai întâi, să fie căutată o eventuală cauză organică a acestei perturbări a somnului.

Trebuie apoi să se treacă la o evaluare a condițiilor de viață ale copilului și să fie recomandată
remedierea diferiților factori care pot să tulbure somnului copilului (excesul stimulării indicând
dificultatea mamei de a se adapta la nevoile bebelușului, suprimarea prematură a somnului sau a
hrănirea cu biberonul noaptea, neadaptarea modurilor de a supraveghea copilul).

Totdată, dincolo de natura materială a acestor erori, este indicat să fie analizată natura dificultăților
de ajustare ale mamei la copilul său și, pentru aceasta, să fie examinate cu atenție caracteristicile
relației mamă-copil și calitățile interacțiunilor lor. Caracterul defectuos al condițiilor educative mai
sus amintite reflectă adesea o tulburare a relației mamă-copil, la care se pot adăuga efectele
condițiilor sociale nefavorabile.

Descoperirea unei insomnii la bebeluș reclamă așadar atât revizuirea condițiilor educative, acordarea
de sfaturi mamei pe această temă, cât și evaluarea naturii tulburărilor apărute în cadrul
interacțiunilor și a atitudinii mamei în cadrul acestora. Este adesea utilă acordarea de psihoterapie
mamei, mai ales în cazul în care doar sfaturile educative nu au fost suficiente pentru ca tulburarea să
dispară. Uneori, este indicată o psihoterapie mamă-bebeluș.

Insomniile grave

Practica clinică

Aceste insomnii apar încă de la început deosebit de severe. Pot apărea sub două forme diferite:

- insomnie cu agitație motrică intensă, uneori cu mișcări autoagresive sau stereotipe de


legănare;
- insomnie calmă, în care copilul rămâne mult timp tăcut, puțin reactiv, cu ochii larg deschiși
pentru momente lungi de timp.

Conduita care trebuie abordată

Demersul este același ca și pentru insomniile comune: căutarea unui eventual factor organic, analiza
atentă a condițiilor de educare a copilului , natura interacțiunilor mamă/bebeluș și, eventual, a
patologiei materne.

În general, aceste insomnii indică o tulburare severă fie a dezvoltării copilului (insomnia calmă
anunță uneori debutul unei psihoze infantile), fie a relației mamă-bebeluș legată de o patologie
maternă gravă (depresie importantă a mamei).

MERICISMUL

Definiție

Mericismul este un comportament alimentar foarte special care se produce la bebeluș între 6 și 8
luni, caracterizat prin vomismente sau o simplă regurgitație provocată de un efort intens al
bebelușului care implică o serie complexă de activități musculare. Acest efort este uneori manifest și
intens, alteori îndeplinirea sa este mai relaxată.

Aceste vomismente provocate conduc la ruminația alimentelor în gură, doar o parte din aceste
alimente fiind eliminate în exterior, cealaltă parte fiind mestecate interminabil și, în cele din urmă,
înghițite.

Mericismul apare atunci când copilul este singur sau se crede singur. Copilul pare atunci absorbit de
activitatea sa, privirea sa este goală, pare să se afle într-o stare de retragere, renunțând la orice altă
activitate, ca și cum ar fi orb la lumea exterioară. Uneori, mericismul este izolat; alteori, este însoțit
de manifestări stereotipe precum suptul degetului sau manipularea repetitivă a unei părți a corpului.

În afara acestor perioade de mericism, bebelușul pare să caute cu aviditate contactul și prezintă
adesea o hipervigilență anxioasă față de mediul său.

Anamneza

Constatarea mericismului la sugar implică întocmirea unei anamneze care va include:

- examen somatic pentru a vedea dacă nu e vorba de deshidratare sau malnutriție. Acestea
sunt rare, dar intensitatea lor poate necesita uneori spitalizarea;
- analiza atentă a personalității copilului, mai ales a modurilor sale de a relaționa, în special cu
mama, nivelul său de dezvoltare, achizițiile sale;
- evaluarea calității mediului său care dezvăluie adesea factori importanți de carență afectivă,
fie că aceștia sunt legați de plasarea într-o instituție insuficient de atentă la factorii de
stimulare ai copilului sau că se datorează personalității mamei. Adesea descoperim o
personalitate maternă foarte patologică: fie o mamă distantă, rece, lipsită de afecțiune, care
prezintă uneori trăsături de personalitate obsesionale, fie o mamă profund deprimată care
are mari dificultăți în a-și investi copilul și care caută uneori să se apere de sentimente
inconștiente de ostilitate față de acesta. Privarea maternă reală sau cauzată de o proastă
calitate a schimburilor este, prin urmare, un factor favorizant indiscutabil – chiar dacă
probabil nu și unicul – care conduce la apariția mericismului.

Prognoza

Este dificil de evaluat. În același timp, mericismul reprezintă o tulburare funcțională în general destul
de gravă pe plan psihopatologic (riscă uneori să aibă o evoluție psihotică). Pe plan somatic, unele
cazuri riscă să fie grave prin malnutriția pe care o generează.

Înțelegerea psihopatologică

Mericismul constituie o tulburare funcțională al cărei determinism este în primul rând


psihopatologic. Poate fi definit ca o deviere a comportamentului autoerotic obișnuit, ca reacție la o
lipsă de aport narcisic din partea mamei sau a anturajului copilului.
Manipularea și ruminația bolului alimentar implicate de mericism constituie o repliere în modul de
funcționare autoerotic care exclude lumea exterioară. Această fixație autoerotică asupra aparatului
muscular digestiv, care concentrează exclusiv asupra sa toate investirile copilului, reprezintă un mod
pentru acesta de a stăpâni carențele și dependența, dar și de a se apăra de o posibilă depresie
anaclitică. General vorbind, mericismul indică o dificultate de stabilire a relației de obiect (adică a
relației cu lumea exterioară), o tulburare în distribuția investițiilor de obiect și autoerotice, o absență
a reprezentării psihice stabile a unei mame „suficient de bune”, un vid relațional.

Conduita care trebuie adoptată

Tratamentul mericismului poate implica mai multe aspecte.

Uneori, este necesară spitalizarea în cazul unei malnutriții sau deshidratări majore.

Tratamentul psihoterapeutic al mamei este întotdeauna indispensabil pentru a înțelege sursa


lipsurilor și a permite reluarea investirii copilului de către mamă. Uneori, o terapie mamă-copil este
necesară în același scop.

În unele cazuri, separarea mamă-copil poate fi considerată necesară pentru a obține o


decondiționare și a institui măsuri de ordin psihoterapeutic. Această separare poate permite
copilului să restabilească o relație de maternaj satisfăcătoare cu un substitut maternal. În același
timp, vom încerca să reglăm relația mamă-copil.

ANOREXIA MENTALĂ

Anorexia mentală reprezintă cea mai frecventă tulburare alimentară la sugar, alături de mericism și
de vomismentele psihogene. Acestea din urmă sunt, de altfel, asociate adesea cu anorexia sau o
succedă și o înlocuiesc după o anumită perioadă. Este important inițial să facem distincția între două
tipuri de anorexie mentală, anorexia mentală comună, cea mai frecventă, și formele severe și
complexe de anorexie, mult mai rare. Dispariția senzației de foame nu apare decât în anorexiile
mentale grave care afectează direct instinctul de conservare. De obicei, este vorba fie de simple
pierderi ale apetitului atunci când senzația de foame este conservată, conducând la o selecție a
alimentelor, fie de comportamente deliberate de opoziție față de alimentație.

Anorexia comună precoce

Tabloul clinic

Mama se confruntă cu bebelușul său zilnic, la fiecare hrănire, și descrie acest conflict la modul
depresiv, anxios sau agresiv.

Modalitățile utilizate de copil pentru a refuza sau a întârzia momentul alimentării sunt variate, la fel
ca și stratagemele utilizate de mamă pentru a-l convinge pe copil să accepte mâncarea. Apariția unei
asemenea lupte între mamă și copil legată de alimentație se termină în general în următorul mod:
hrănirea durează un interval lung de timp și termină prin vomismente, copilul ieșind învingător din
această luptă.

Această situație se instalează în general în timpul celui de-al doilea semestru de viață și indică o
situație conflictuală între copil și anturajul său.

Evaluarea clinică

Constatarea unei asemenea anorexii impune:

- eliminarea unei anorexii de origine organică;


- căutarea factorilor declanșatori și a circumstanțelor care au caracterizat primele manifestări
de refuz (apariția dinților, sevrajul etc.);
- căutarea tulburărilor asociate, cum ar fi insomnia, deosebit de frecventă, comportamentele
opoziționiste și de furie, a se vedea spasmele hohotului de plâns;
- examinarea comportamentului bebelușului. În general, e vorba de un copil a cărui dezvoltare
intelectuală și dezvoltare psihomotorie sunt normale și care prezintă adesea un contact
destul de ușor. Unii au scos chiar în evidență precocitatea dezvoltării intelectuale a acestor
copii;
- examenul personalității mamei, a modalităților sale de a interacționa cu bebelușul și
obiceiurilor educative. Toate aceste elemente trebuie să fie evaluate cu grijă, la fel ca și locul
copilului în viața conjugală și profesională, dar și fantasmatică a mamei. Studiul
interacțiunilor comportamentale și fantasmatice este în acest caz fundamental pentru a
înțelege cum comunică mama cu copilul său, cum îi induce anumite identificări, anumite
dezgusturi, anumite moduri de a dori și, corelat cu aceasta, cum percepe copilul aceste
mesaje materne și cum se organizează în jurul lor.

Evoluția

Evoluția este variabilă. Anumite forme se vindecă destul de rapid ca urmare a modificării
comportamentului mamei, a unei diminuări a neliniștii sale și a unei mai mari încrederi în capacitățile
sale de maternaj.

Alte forme se pot perpetua destul de mult timp. Ia puțin în greutate, dar nici nu slăbește. Anorexia se
prelungește rareori până la adolescență. Anumite forme pot totuși evolua către fobii alimentare.

Psihopatologia

În anumite forme, anorexia poate apărea ca pură reacție la erori educative care se perpetuează în
urma persistenței acestora. Dar, în cele mai multe cazuri, această tulburare nu poate fi înțeleasă
decât în cadrul dinamicii interactive mamă-copil.

La nivel psihopatologic, anorexia a putut fi interpretată ca fiind rezultatul unei deplasări a angoasei
față de persoanele străine asupra alimentului, acesta devenind atunci simbolul mamei absente sau al
mamei frustrante și suportul proiecțiilor agresive ale copilului. Natura interacțiunilor
comportamentale și fantasmatice mamă-copil este determinantă în evoluția unei anorexii. Anumite
teme și conținuturi inconștiente ale funcționării psihice materne cu conotație orală puternică, de
obicei mai refulate sunt, în această perioadă, foarte aproape de conștient și invadează interacțiunea
mamă-copil.

Acestea infiltrează interacțiunile mamă-copil. Există atunci veritabile contagiuni fantasmatice, care
au o mare importanță în geneza anorexiei.

Conduita care trebuie adoptată

Anumite reguli educative sunt binecunoscute:

- înlocuirea atitudinilor de constrângere alimentară indiferența sau detașarea față de


simptom;
- nerecurgerea la șiretlicuri pentru a hrăni copilul;
- excluderea oricărui aliment refuzat cu obstinație de copil.

Toate aceste măsuri permit ruperea cercului vicios care se instaurează între mamă și copil legat de
alimentație.

În același timp, toate aceste sfaturi nu pot fi urmate de efecte decât cu condiția ca modurile de
interacțiune între mamă și copil să fie incluse.

Formele severe de anorexie

Anorexiile de natură depresivă

Anumite forme de anorexie mentală din al doilea semestru, deși debutează sub forma unei anorexii
comune, pot să se agraveze destul de rapid prin inerția, pasivitatea și dezinvestirea lumii exterioare
pe care le manifestă bebelușul, similare manifestărilor depresive.

Anorexia de natură psihotică

Anumite forme de anorexie nu apar decât ca simptome ale proceselor autiste sau psihotice pe cale
de constituire. Anorexia este în acest caz foarte precoce și este însoțită de lipsa suptului. Poate indica
fie absența activităților autoerotice orale, caracteristică psihozelor autiste, fie fobii mai organizate în
jurul unei fantasmări orale de devorare, iar în alte cazuri de alte forme de psihoză infantilă.

Anorexii precoce grave nonpsihotice

Spre deosebire de anorexiile din cel de-al doilea semestru, aceste anorexii debutează foarte precoce
după naștere. Deși pot exista forme precoce similare în ce privește simptomatologia cu formele
comune din cel de-al doilea semestru, formele precoce prezintă în general o simptomatologie
severă.

Copilul dă senzația că nu-i e foame, are puține mișcări de supt. Se poate lăsa alăptat pasiv dar, cel
mai adesea, mișcările de deglutiție nu urmează, iar hrana iese din gură fără un efort de respingere.
Această anorexie este apropiată de tabloul clinic al depresiei. Privirea pare goală și, chiar dacă este
însoțită adesea de hipervigilența cu privire la mediu, schimburile și interacțiunile cu acesta sunt
foarte sărace.

De fapt, această stare indică nu doar dezinvestirea activităților alimentare și a celor autoerotice
orale, ci și o tulburare profundă a instinctului de conservare.

Adesea, această formă de anorexie apare la copii a căror mamă este grav deprimată. Vidul depresiv
al sugarului pare să redea absența introiecției unei reprezentări stabile a mamei (imago matern) ca
urmare a lipsei investirii materne.

Anorexiile precoce ale sugarului implică riscul de deces, și au uneori consecințe fatale. Necesită
tratamentul mamei și al copilului și, uneori, separarea mamă-copil.

VOMISMENTE PSIHOGENE

Vomismentele sunt numite „psihogene” atunci când nu există nicio etiologie organică pentru a le
putea explica.

În anumite cazuri, vomismentele psihogene par apropiate de anumite anorexii și, adesea, aceste
vomismente urmează anorexiei pe care o înlocuiesc. Anumiți copii, inițial anorexici, sfârșesc prin a
accepta mâncarea, dar vomează regulat ulterior. Vomismentele domină atunci tabloul clinic, iar
anorexia inițială dispare.

Alte vomismente psihogene pot apărea brusc, fără a se integra într-un tablou clinic de anorexie. Apar
atunci adesea ca o reacție la modificări survenite în viața sugarului sau ca secundare disfuncțiilor
diadei mamă-bebeluș.

În toate cazurile, vomismentele psihogene indică o disociere între plăcerea orală a suptului care este
acceptată și sentimentul de umplere gastrică refuzat. Astfel, alimentul ar putea fi considerat
fantasmatic de către copil ca suport al unui obiect rău pe care trebuie să-l elimine.

Constatarea vomismentelor psihogene necesită o anamneză similară celei realizate în cazul anorexiei
mentale.

COLICA IDIOPATICĂ

Colica idiopatică apare în primele săptămâni de viață. Este caracterizată prin apariția de crize
regulate timp de câteva minute după masă când copilul era de obicei pe cale să adoarmă înainte.
Hrănirea calmează aceste plânsete, dar revin la câteva minute după aceea.

Examenul clinic este cel mai adesea normal. Acesta indică cel mult un anumit nivel de meteorism
abdominal, care va putea fi confirmat de o radiografie abdminală fără pregătire prealabilă. Nu se
observă nicio tulburare digestivă, apetitul se menține, luarea în greutate este normală și regulată.
Aceste crize corelate cu hrănirea sunt caracterizate prin faptul că survin în primul trimestru de viață
și dispar spontan după aceea. Dispar atunci când copilul este separat de mama sa sau când acesta
poate să-și stopeze senzația de tensiune abdominală prin activitățile autoerotice ale suptului.

Psihopatologie

Doi factori etiologici au putut fi evidențiați în apariția de colici:

- Anumite caracteristici ale bebelușului ca hipertonia, o hipervigilență față de mediu, o mare


receptivitate la stimulările provenite din lumea exterioară;
- Anumite caracteristici ale mediului bebelușului printre care cea a personalității mamei fost
studiat extensiv. R.A. Spitz a descris „solicitudinea anxioasă primară” a mamelor acestor
copii, alcătuită dintr-o anxietate importantă amestecată cu superprotecția și un important
sentiment de spaimă și confuzie în fața manifestărilor cele mai obișnuite ale copilului și mai
ales a plânsetelor sale [3]. În același timp, această personalitate manifestă variații
semnificative.

Anumiți autori acordă un rol important imaturității sistemului digestiv în geneza acestor manifestări.
Anumite studii par să arate, de altfel, o frecvență ridicată de colică idiopatică a sugarului prexistentă
la adulții care suferă de colopatie funcțională.

Conduita care trebuie adoptată

Examenele complementare trebuie să fie limitate la strictul necesar, deoarece multiplicarea lor
bruscă va crește sentimentul de insecuritate al mamei.

Anumite sfaturi acordate mamei pot fi utile: să permită bebelușului să-și satisfacă nevoia de supt și
activitățile autoerotice orale, să elimine factorii de suprastimulare din viața cotidiană și să respecte
ritmurile sugarului.

Psihoterapia acordată mamei este întotdeauna indispensabilă. Aceasta are ca scop să înțeleagă și să
o facă pe mamă să perceapă natura dificultăților copilului său.

Utilizarea medicamentelor antispasmodice este controversată.

SPASMUL HOHOTULUI DE PLÂNS

Definiție

Spasmul hohotului de plâns evoluează de obicei între cel de-al doilea semestru și finalul celui de-al
doilea an de viață. Nu este nici comițial, nici spasmofilic și afectează în aceeași măsură și băieții, și
fetele. Se definește ca o scurtă pierdere a cunoștinței ca urmare a unei anoxii cerebrale survenită
atunci când copilul reacționează în mod violent la un eveniment exterior brutal. În general, sunt
descrise două mari forme de spasme ale hohotului de plâns.
Forma cianotică (sau forma albastră) este cea mai frecventă. Pierderea cunoștinței apare în urma
unei contrarieri care provoacă furia copilului. Acesta începe să hohotească tare, respirația sa devine
din ce în ce mai rapidă și apoi se blochează într-o inspirație forțață, ajungându-se la o apnee. Aceasta
se prelungește și apare cianoza; copilul își pierde cunoștința și cade pe jos, hipotonic. Uneori, apar
atunci una sau două convulsii. Această formă se întâlnește cel mai adesea la copiii activi și
opoziționiști.

În forma palidă, cauza declanșatoare este adesea diferită, dar ea rămâne traumatică (durere fizică
sau emoție violentă). După un plânset scurt (fără lacrimi), copilul devine brusc foarte palid și suferă o
sincopă. Pierderea cunoștinței poate fi însoțită de convulsii ale membrelor și datul ochilor peste cap.

Diagnosticul diferențial

Spasmul hohotului de plâns poate fi confundat cu o tulburare comițială, mai ales în forma palidă
când copilul își pierde aproape imediat cunoștința și în care apar foarte rapid convulsii. De fapt, în
acest caz, convulsiile sunt generate de anoxia cerebrală. La EEG nu se observă niciun semn
neurologic asociat care ar putea să indice o afecțiune epileptică.

Evoluție

Evoluția pe termen scurt este bună. Cea mai mare parte a spasmelor hohotului de plâns dispar
spontan pe parcursul celui de-al treilea an. Unele persistă totuși până la vârsta de 4 sau 5 ani. Nu lasă
de obicei sechele de ordin neurologic. Însă, pe termen mai mult sau mai puțin lung, se pare că
putem să regăsim destul de des la acești copii tulburări nevrotice sau caracteriale de tip opoziționist.

Psihopatologie

Spasmul hohotului de plâns este marcat de o pierdere de cunoștință scurtă, cauzată de o anoxie
cerebrală tranzitorie provocată de fenomene respiratorii sau cardiace. Această pierdere a cunoștinței
se caracterizează prin faptul că rupe o stare afectivă penibilă. Într-un fel, aceasta indică un eșec al
modalităților prin care copilul depășește de obicei situațiile neplăcute sau penibile. Are totodată
efectul de a feri copilul de neplăcerea realității.

Accesele de spasm ale hohotului de plâns trebuie plasate în cadrul familiei. Survin de fapt în
prezența unui partener ales care este de obicei mama. Neliniștea și angoasa generate de obicei aduc
copilului beneficii secundare incontestabile. Permit adesea manipularea anturajului, evitarea
revenirii la impunerea de limite copilului, ceea ce are efectul de a crește și mai mult intoleranța la
frustrare și de a stimula atitudini educative inadecvate ale familiei. Simptomul adesea regresează,
chiar dispare sub influența unei modificări a comportamentului partenerului parental când acesta
poate fi liniștit în privința pericolului pentru viața copilului.

Două tipuri de personalitate a copilului corespund celor două forme obișnuite ale spasmului
hohotului de plâns. Forma albastră atinge cel mai adesea copiii activi opoziționiști, iar criza se
declanșează cu ocazia unei crize de furie, a unei contrarieri. Forma palidă afectează copiii mai pasivi,
inhibați, foarte impresionabili; factorul declanșator este cel mai adesea durerea sau teama.
Unii autori au scos în evidență două semnificații importante ale spasmelor hohotului de plâns. Una
pune accentul pe reprimarea afectelor și a manifestărilor afective. Cealaltă pe plăcerea pe care o
poate găsi copilul în aceste manifestări: erotizarea senzației legate de anoxie și de pierderea
cunoștinței generată de aceasta, erotizarea transgresiunii anumitor reguli sociale, care împinge
copilul să meargă până la capătul furiei sale.

Conduita care trebuie adoptată

E nevoie ca mai întâi să fie eliminată orice cauză organică și mai ales epilepsia.

E necesar apoi ca situația să fie explicată părinților ca nefiind dramatică, deoarece, în ciuda
caracterului lor spectaculos, aceste crize sunt în ele însele tulburări benigne care nu lasă sechele.
Diminuarea anxietății părinților, precum și menținerea unei atitudini educative ferme contribuie
adesea la diminuarea și chiar la dispariția crizelor.

Va trebui de asemenea ca părinții să fie ajutați să-și adapteze exigențele educative la capacitățile
copilului pentru a-i permite să suporte frustrările necesare ale vieții.

Uneori, o terapie mamă-copil poate fi indicată

MANIFESTĂRI ASTMATICE PRECOCE

Practica clinică

E vorba în general mai ales de bronșite astmatice decât de veritabile crize de astm. Dacă intervin în
mod incontestabil factori psihologici în geneza sau în declanșarea acestor manifestări, acest lucru nu
înseamnă că nu pot interveni și factori alergici în instalarea acestei afecțiuni.

Caracteristici psihopatologice

Caracteristicile psihologice ale sugarului astmatic au făcut obiectul studiilor foarte aprofundate, mai
ales din partea lui L. Kreisler, M. Fain și M. Soule [2]. Acești autori au identificat următoarele
caracteristici: căutarea și ușurința foarte ridicată a contactului, extrema ușurință a trecerii de la o
relație la alta, marea familiaritate în contact. Autorii leagă aceste manifestări de absența de
elaborare intrapsihică a angoasei față de străini. Toate aceste trăsături caracterizează relația de
obiect alergică.

Este necesară o analiză atentă a mediului familial al copilului. Aceasta indică uneori breșe repetate în
viața copilului, mai ales în modurile în care a fost supravegheat, împiedicând să se instituie în psihicul
copilului un imago matern stabil. Aceasta explică agățarea permanentă și nediferențiată a copilului
de mediul său.

Alteori, la baza dificultăților de individuare și separare stă mai degrabă de atitudinea fuzională și
supraprotectoare a mamei față de copil.

Conduita care trebuie adoptată


Constatarea manifestărilor astmatiforme la sugar impune luarea în considerare a factorilor somatici,
mai ales alergici care pot interveni în geneza manifestărilor astmatice.

Examinarea atentă a personalității copilului, pornind de la calitatea schimburilor emoționale între


mamă și copil și a locului copilului în dinamica maternă este de asemenea indispensabilă.

AFECȚIUNILE CUTANATE

Suprafața cutanată este supusă foarte precoce influențelor vieții psihice și numeroase afecțiuni
cutanate precoce sunt în relație directă cu trăirile afective și relaționale ale sugarului și ale copilului
mic.

Eczema

Aceasta debutează în general în timpul celui de-al doilea trimestru de viață, dar regresează de obicei
spre sfârșitul celui de-al doilea an. Uneori, este succedată de astm.

Factorii alergici sunt importanți în geneza acestor manifestări eczematoase. Modificări ale
personalității, similare celor descrise la personalitatea alergică a copilului astmatic pot fi regăsite la
sugarul eczematos.

R.A. Spits, în studiul său asupra personalității mamelor bebelușilor care suferă de eczemă, subliniază
factori legați de o predispoziție individuală, dar insistă asupra anumitor particularități ale relației
mamă-copil. Aceasta este marcată de o ostilitate inconștientă a mamei care ar putea priva bebelușul
de un schimb cutanat satisfăcător. R.A. Spitz a subliniat de asemenea frecvența acestui tip de
manifestări la bebelușii aflați în colectivitate [3].

Pelada

Uneori, putem observa la copil pelade care conduc la calviție. Acestea urmează adesea unor carențe
afective importante, uneori unor separări brutale de mamă.

REFERINȚE

1. Kreisler L., Le nouvel enfant du desordre psychosomatique, Toulouse, Privat, 1987.


2. Kreisler L., Fain M, Soule M., L’enfant et son corps, Paris, PUF, 1987.
3. Spitz, RA, De la naissance a la parole. La premiere annee de la vie

PENTRU MAI MULTE INFORMAȚII:

Kreisler L., L’enfant psychosomatique, Paris, PUF, 1976.

Kreisler L, L’enfant du desordre psychosomatique, Toulouse, Privat, 1981.

Tulburările psihosomatice ale copilului


Copilăria: perioada în timpul căreia fenomenele psihosomatice sunt cele mai importante. Prin ce
mecanism se face legătură între suferința psihică și un simptom corporal?
NB: Psihosomatica se preocupă de interacțiunile dintre psihism și boala fizică (în același timp,
este o exagerare să considerați că toate bolile sunt psihosomatice).
În ce situație observăm la copil apariția tulburărilor psihosomatice:
- Privarea afectivă (separare, doliu)
- Conflicte interne (intrapsihice)
Psihosomatizarea poate fi echivalată cu următoarea suită de evenimente: simptom reacțional
ulterior interiorizat și apoi integrat în dinamica familială.
I Tulburări funcționale (fără leziuni fizice vizibile)
1. Tulburări de somn
2. Tulburări alimentare
3. Enurezis și encoprezis
4. Dureri abdominale recurente (sau psihogene)
5. Cefalee
NB: Enurezis=urinare în pat, cel mai adesea nocturnă
Encoprezis=defecație involuntară, de obicei diurnă
II. Tulburări psihosomatice
1.Eczemă-Peladă (copil care își pierde părul în urma unor emoții)
2.Astm
3.Rectocolită hemoragică
4.Nanism psihogen
III. Tulburări de conversie isterice
NB: Freud și-a început opera pornind de la isterie.
Simptome care evoluează de-a lungul timpului mai ales la adult (dar rareori la copil) generând
paralizie, contracturi…
IV. Simulări (Patomimii)
- Foarte rar întâlnite la copil (mai des la adult). „A nu se confunda cu punerea o dată a
termometrului sub lampă pentru a nu merge la școală… ceea ce este normal.”
- Uneori, poate ajunge până la leziuni cutanate voluntare.
I. Tulburările de somn
-Simptom: mai ales insomnia
-3 tipuri de insomnii:
- insomnia din primele luni (insomnia sugarului)
- insomnia celui de-al doilea semestru (6-12 luni)
- insomnia de la 3-4 ani
Simptomul este mereu același, dar poate totuși avea semnificații foarte diferite.
Somnul copilului are o importanță deosebită, deoarece, cu cât este mai mic, cu atât acesta ocupă
mai mult din timpul vieții sale. Pentru ca un copil să-și permită să adoarmă el are nevoie de
siguranță, de încredere și mai ales să accepte separarea reprezentată de somn (în caz contrar,
teama îl împiedică pe copil să adoarmă).
A. Insomnia sugarului (pe parcursul primelor 6 luni)
În prima lună, copilul nu doarme noaptea minim 5-6 ore (e nevoie de aproximativ o lună pentru a
obține ciclul veghe-somn). Unii copii nu dorm în continuare noaptea după o lună și adesea aceste
insomnii din primele luni sunt corelate cu depresia maternă.
Bebelușul în timpul primelor 6 luni este într-o puternică interacțiune cu părinții săi (mai ales cu
mama).
- Înainte se credea că bebelușul avea o viață vegetativă (era comparat cu o plantă
verde)
- Nou-născutul posedă însă competențe multiple, în primele ore, acesta poate
recunoaște vocea, mirosul și laptele mamei sale.
- Dimpotrivă, vederea: competență mai puțin importantă, decalaj (totuși, de la vârsta de
o lună, posibilitatea de a diferenția o figură tristă de una veselă).
Depresia maternă este adesea cauzată de următoarele:
- Mama își imaginase diferent bebelușul, bebelușul imaginar (nu reușește să-l alăpteze,
plânge mai mult decât ar fi crezut ea…)
- Conflicte în familie
- Doliu în timpul sarcinii: decompensare depresivă după naștere

Indicatorul cel mai vizibil al acestei depresii materne îl reprezintă tulburarea de somn a
bebelușului. Adesea, în plus, sentimentul de incompetență (bunica spune cum să-l hrănească pe
copil cu biberonul sau cum să-i schimbe scutecul) lezează narcisismul proaspetei mămici.
B. Insomnia din cel de-al doilea semestru
- Depresie maternă mai puțin frecventă
- Dimensiune anxioasă a părinților care generează la copil sentimentul de nesiguranță care face
ca acesta să nu poată să adoarmă.
- Persoanele în îngrijirea cărora se află se simt foarte amenințați de somnul bebelușului deoarece
își fac griji în legătură cu moartea subită a nou-născutului (în jur de 400/100.000 copii născuți vii
și mai ales băieți cu vârsta între 3 și 9 luni)
- La vârsta de 6 luni, sugarul are intuiții puternice, resimte angoasa părinților: factor major de
insomnie (de ex. părinți cu copil mic care suferă de insomnie de 2 ani sau mamă sensibilizată de
ideea de moarte subită fiind infirmieră și, prin urmare, plânsetul bebelușului noaptea liniștește
părinții).
C. Insomnie la vârsta de 2-4 ani
Problematică diferită
Copilul poate vorbi și prin urmare își poate exprima teama, coșmarele…
Posibilitatea unei componente anxioase la părinți, dar și la copil.
Adesea suportă greu să doarmă singur (deoarece părinții dorm amândoi sau când doar mama vrea
să-l ajute).
Copilul vrea să-și găsească părinții, iar adesea părinții se opun în mică măsură.
La 4 ani există multe ritualuri de culcare (pahar de apă, poveste…). În același timp, unii copii
abuză de aceste ritualuri, iar părinții „le fac jocul”. Exemplu real: Copilul nu adormea decât în
lift, așa că părinții aduceau pătuțul lui în lift și, după ce adormea îl duceau în camera lui! Sau,
după o plimbare, nu adoarme decât dacă rămâne cu el unul din părinți…
Dacă nimeni nu se plânge, situația se aranjează relativ.
NB: Terorile nocturne: diferite de coșmar
-Se manifestă mai ales noaptea
-Mai ales între 5 și 10 ani
- Copilul se ridică, se prinde de un obiect de mobilier, urlă (nu este complet treaz)
- Comportament aproape somnambulic
- Copilul este terorizat, dar în stare de somn
- În ziua următoare, nu-și amintește nimic de asta
II. Tulburările alimentare
A. În primul an
- Rare în primele luni
- Apar pe la 6-8 luni, numindu-se anorexia sugarului (însă diferită de anorexia adolescentului)
- În cazul copilului mic: semn de egal simbolic între mamă și hrană (mama=hrană)
- La 6-8 luni, copilul începe să se diferențieze de mama lui și, dacă vrea „să se opună”, o face în
domeniul alimentar. În cazul în care copilul refuză pentru prima dată, aceasta este o rană
narcisică pentru mamă. Sau, dacă părinții îl obligă, copilul descoperă atunci o anumită putere în
refuz (forcing>situație de blocaj)
B. La vârsta de 3-5 ani
- Alimentație exclusivă: diferită de anorexia sugarului, copilul nu mănâncă decât 1 sau 2 lucruri,
de exemplu tăiței.
- E un fel de fobie: „nici nu mă gândesc să gus tasta, m-ar îmbolnăvi”
- Ulterior, aceasta generează carențe și mai ales un handicap social (nu poate merge la cantină, la
prieteni, în tabără la mare…)
III. Dureri abdominale recurente
- Extrem de frecvente, mai ales la vârsta de 5-10 ani.
- Fără cauză organică (însă mai ales nu spuneți „nu ai nimic”, nici măcar pentru a liniști
părinții deoarece aceasta înseamnă să luăm copilul drept un prefăcut ceea ce
semnifică faptul că nu ne pasă de problema lui.)
- Dureri repetitive, mai ales dimineața înainte de a pleca la școală sau duminică seara.
- Localizare imprecisă, adesea difuză (copilul va arăta de 3 ori din 4 ori spre buric)
- Adesea pe punctul de a voma, palid și apoi jumătate de oră mai târziu nu mai are
nimic și se joacă, râde… Însă aceasta nu indică faptul că el se preface, adesea copilul
chiar se simte rău.
- Uneori, e dificil de discutat cu părinții, deoarece aceștia cred că doctorul nu găsește
cauza bolii.
- Deoarece nu există tratamente organice, trebuie reperată angoasa copilului:
- Adesea copii hipernormali (serioși, care se comportă rezonabil și uneori foarte
ocupați: club de șah, sport) sau angoasa că trebuie să reușească în toate domeniile.
- Sau, uneori, un eveniment marcant (divorțul părinților, moartea bunicului…)
E importantă spitalizarea pentru a se ocupa de tulburările somatice la copil, deoarece:
- Se realizează o baterie de teste pentru a se verifica dacă nu există nicio cauză organică
- Se merge la psiholog
Ambele lucruri trebuie effectuate împreună, deoarece, dacă nu găsim nimic în urma
analizelor medicale și propunem apoi o consultație la psiholog, copilul are impresia că ne
debarasăm de el și că socotim că se preface.
În plus, dacă vrem ca acest lucru să funcționeze, este nevoie să menținem o relație (chiar și
de la distanță).
IV. Astm
Vorbim despre astm când e vorba de inflamație și de stenoză bronșică, ceea ce conduce la
dificultăți de expirație.
Poate fi datorată mai multor factori:
- Infecțioși
- Alergici
- Emoționali
- Ereditari
Prima criză de astm este angoasantă pentru copil și foarte angoasantă pentru părinți. Această
patologie ocupă mult loc în viața familiei. Mama este cea care se ocupă în general de problemele
medicale ale acestor copii. Ea are tendința de a supraproteja copilul astmatic spre dezavantajul
celorlalți copii sănătoși ai familiei.
V. Nanismul psihogen
Sau „nanismul psihosocial”
- Acest simptom foare rar este caracterizat de stoparea curbei de creștere a copilului.
- A fost descoperit în anii ’80 în cadrul unei secții de pediatrie-endocrinologie.
- Medicii au trimis mai întâi copiii afectați la tratament la Roscoff și și-au dat seama că această
curbă de creștere se ameliora. De fapt, după mai multe studii, au înțeles că nu Roscoff, ci
îndepărtarea de familia lor le permitea copiilor să reînceapă să crească.
- Copiii care prezintă acest simptom au toți un profil comun: cresc într-o situație de carență
afectivă majoră caracterizată de ura maternă.

Această situație are consecințe psihice asupra copilului care nu mai reușește să doarmă. Iar
tulburările de somn influențează hipofiza care permite secretarea hormonilor de creștere.
Ostilitate maternă → consecințe psihice → tulburări de somn → tulburări ale hipofizei →
tulburări de creștere.
CONCLUZII
Atunci când ne ocupăm de psihosomatică, nu trebuie să cădem în vreo extremă. Nu există doar
boli psihosomatice (copilul care se îmbolnăvește înaintea unui control medical nu neapărat
psihosomatizează), dar trebuie să știm că aceasta există. E nevoie de un demers comun.

8. PREVENȚIE - RELAȚIA MAMA BEBELUȘ

Este necesar ca primele interacțiuni dintre mama și bebeluș să genereze în acesta senzația de
confort protecție, susținere, necesare pentru construirea primelor reprezentări de sine și ale
celuilalt. În acest prim contact corp-corp cu mama, copilul construiește imaginea învelișului
corporal cu senzația de cald-frig, caracterul tandru sau brutal al gesturilor cu care este manevrat
copilul, ritmul și modul în care mama răspunde la disconfortul copilului: frig, zgomot, lumină.
Modul în care el se percepe în spațiu prin intermediul privirii, al mirosului, deplasării. Apoi
privirea mamei cu iubirea ei îi permite să se contruiască pornind de la imaginea pe care o vede
acolo.

Mai întâi, să ne amintim că modalitățile de exprimare ale conversiilor isterice sunt somatice și că
se prezintă sub aceeași formă ca și nevrozele actuale („greutatea capului, senzația de durere,
iritația unui organ, slăbirea sau oprirea unei funcții (p.470) [2]”. Cu toate acestea și, în ciuda
aparențelor, nevrozele actuale nu depind atât de mult de mecanismele psihice. Printre
acestea din urmă, nevroza de angoasă de exemplu, se produce „atunci când excitația sexuală
somatică deviată din psihic se epuizează subcortical în reacții total inadecvate (p.51) […] avem
aici un exemplu de nevroză care permite să recunoaștem nu o etiologie sexuală, dar totuși un
mecanism sexual (p.53)”[3].
Freud își va menține toată viața acest punct de vedere. Își va reafirma îndeosebi poziția cu ocazia
unei discuții care a avut loc la Societatea Psihanalitică de la Viena între 1910 și 1911 din care o
parte a fost publicată în 1912: „Consider în continuare, așa cum am descoperit acum peste 15 ani,
că nevrozele actuale – neurastenia și nevroza de angoasă – (poate că hipocondria veritabilă ar
trebui inclusă în această serie ca al treilea tip de nevroză actuală) furnizează psihonevrozelor
calea anterior deschisă somatică și aduc materialul excitator, care este apoi selecționat psihic și
îmbrăcat, într-atât încât […] nucleul simptomului nevrotic – grăunte de nisip în centrul unei perle
– este constituit de o manifestare sexuală somatică.” [4]
Cu alte cuvinte, vedem cum, plecând de la „grăuntele de nisip” (toxină somatică: asimbolică) se
va construi progresiv „perla” psihonevrotică (sideful fiind toxina psihică: simbolică). Să ne
gândim chiar la simptomele de conversie isterică formate prin simplă simbolizare ca în cazul lui
Fräu Cecilie M., care a fost unul dintre „cele mai frumoase exemple de simbolizare” observat de
Freud [5].
Referitor la o „durere teribilă la nivelul frunții, bolnava declară că bunica sa o privise într-un
mod atât de „pătrunzător”, încât această privire îi penetrase profund creierul. […] alte incidente
erau pentru ea însoțite de o senzație de înjunghiere în regiunea inimii („asta m-a nimerit drept în
inima”) […] Uneori, senzația sugera ideea, alteori ideea, prin simbolizare, crease senzația”. [5].
Dar expresia „a nimeri drept în inimă” – la fel ca și toate celelalte – nu este complet justificată
dacă „impresia penibilă nu a fost realmente însoțită de o senzație precordială pe care ea [Fraü
Cécilie] nu o recunoaște și care poate fi prin urmare recunoscută”? [5].
Freud concluzionează: „poate chiar greșim când spunem că ea creează asemenea senzații prin
simbolizare; poate că nu a luat deloc limbajul uzual pe post de model, ci a utilizat aceeași sursă
la care a apelat și acesta.”[5].

Corpul ar fi, prin urmare, terenul isteriei…


De altfel, cum am văzut deja, „simptomele nevrozelor actuale […] nu au niciun „sens, nicio
semnificație psihică. (p.470)”. [2] Și dacă asemenea simptome dau prea adesea impresia – falsă
că ar „crea” o psihonevroză, este pentru că, prin acțiunea lor toxică, singurul pe car câinii care
dorm” [6] fisurând, mai exact pulverizând „perla” adormită în centrul căreia dormitau fantasmele
cele mai virulente. Nucleul isteric era deja acolo, ca lupul care doarme la stână.
Dar putem noi totuși deduce prezența unui asemenea nucleu isteric din primele clipe ale
vieții? Pe de o parte, e nevoie de timp pentru ca scoica să producă o perlă; pe de altă parte, doar
prezența unui grăunte de nisip nu e suficientă pentru a produce o perlă: condițiile de mediu sunt
determinante. Să ne amintim de asemenea că grăuntele de nisip de care vorbim nu e produs de
perlă, ci provine din exterior (ca urmare a îngrijirilor materne care contribuie la erogenizarea
corpului copilului).
De fapt, grefarea perlei este un proces traumatic. Unele scoici mor, altele formează în jurul
acestui grăunte – numit nucleu – perle rotunde sau cu forma neregulată „baroce”, iar altele
resping acest corp toxic, continuând să trăiască normal până când un nou element intruziv se
instalează și găsește în cele din urmă condiții favorabile unei neoformațiuni. După cum putem
vedea, soarta grăuntelui de nisip în scoică nu este definitiv „fixată”. În loc să se dezvolte, poate fi
abandonat. Acesta pare a fi destinul spasmelor hohotului de plâns.

Deschiderea căii somatice și recuperarea nevrotică


Freud explică referitor la conversiile isterice că „impulsul de a descărca excitația din inconștient
conduce la a se mulțumi, pe cât posibil, cu o cale de descărcare deja practicabilă. Se pare că e
mult mai ușor să se stabilească relații asociative între un gând nou care trebuie descărcat și unul
vechi care nu mai are nevoie de asta, decât de a crea o nouă conversie. Excitația se scurge, pe
calea astfel trasată, din noua sursă de excitație spre locul precedent de deversare și simptomul
seamănă ca să citez din Evanghelie cu o ploscă veche umplută cu vin nou (p.38)» [7]
La fel, în „cea mai mare parte a algiilor isterice […] o durere de origine realmente organică [a] a
existat cu adevărat la început” [8].
Cu alte cuvinte, chiar dacă grăuntele de nisip a putut fi evacuat, rămâne o amprentă traumatică a
evenimentului. Dar nu traumatismul în sine așa cum s-a produs el permite înțelegerea proceselor
care au loc, ci modul în care această amprentă a fost elaborată psihic de-a lungul timpului. Iar
calitatea acestei elaborări va depinde de modalitățile de integrare ale diferitelor etape evolutive
psihice ale subiectului. „Nu experiențele trecute în sine acționează traumatic, ci reînvierea ca
amintire, după ce individul a ajuns la maturitatea sexuală (p.125)» [9].
Cu toate acestea, subiectul trebuie în mod necesar să urmeze o linie evolutivă „isterică” pe
parcursul dezvoltării sale? Un asemenea prognostic nu se opune nedeterminării metapsihologiei
„vrăjitoare”?
Deoarece conversia isterică pare să utilizeze în scopurile proprii „o cale de descărcare deja
practicabilă”, de ce să nu se aplice același proces și în nevroza actuală care și ea va socoti
avantajos să utilizeze o cale somatică deja „trasată”, economisind astfel o nouă cale somatică?
Diferența care rezultă din aceasta este că în isterie motorul conversiei este afectul neplăcut
(consecința întoarcerii refulatului), în timp ce în nevroza actuală simptomul nu este decât
manifestarea inadecvată a unei „expresii sexuale somatice” în lipsa mecanismelor psihice
suficient de elaborate pentru a o absorbi.
În ce privește condițiile necesare pentru a „crea o nouă conversie”, acestea par să fie poată fi
înțelese din punct de vedere cantitativ (economic). În toate cazurile de fapt, dacă „vechea ploscă
de vin” dă pe dinafară pentru că a fost umplută în exces (cu alte cuvinte, dacă o tendință
pulsională traumatică – internă sau externă – se revarsă de pe căile deja „trasate”), condițiile sunt
atunci îndeplinite pentru investirea unui nou teren somatic.
Deși abandonate în general către vârsta de trei ani, spasmele hohotului de plâns pot totuși să
constituie deschiderea unei căi somatice precoce care poate favoriza o recuperare nevrotică
ulterioară, putând să se manifeste uneori foarte târziu în viața subiectului devenit adult (după
„maturitatea sa sexuală”).
Emitem prin urmare ipoteza că un asemenea simptom poate să se reactiveze – fie ca și conversie
isterică, fie ca și nevroză actuală – sub o formă atenuată sau modificată, „inspirată” de
mecanismul său fiziologic originar prin intermediul unor tablouri clinice diverse: sincopă
vasovagoală, lipotimie, spasmofilie, a se vedea criza de epilepsie etc.; noțiunea de „complezență
somatică” găsindu-și în cazul de față justificarea totală. O atenție scrupuloasă ar trebui să fie
acordată anamnezei acestor pacienți.
Din acest punct de vedere, simptomul nu ar face în mod necesar obiectul unei isterizări
secundare.
Acest lucru corespunde în parte explicației lui Freud cu privire la epilepsie care „pare să necesite
o concepție funcțională. Ca și cum ar exista preformat pe plan organic un mecanism de conducție
pulsională anormală care este solicitat în circumstanțe cât se poate de diverse, atât în cazul
perturbărilor activității cerebrale ca urmare a unei afecțiuni tisulare grave și toxice, precum și în
cazul unui deficit al controlului economiei psihice, energia care acționează la nivel psihic fiind
activă în stare de criză (pg. 211)” [10]
Dacă ținem cont de diferitele forme de afecțiuni nevrotice în funcție de perioadele vieții, „isteria
de angoasă […] este cea mai precoce; urmează apoi isteria de conversie (începând cu
aproximație din al patrulea an); iar și mai târziu, la prepubertate (9-10 ani) apar la copii
[nevroza] obsesională. Nevrozele narcisice sunt absente în copilărie. […] Este cunoscut de
asemenea faptul că, o dată cu înaintarea în vârstă, isteria sau [nevroza] obsesională se poate
transforma în demență [precoce], [dar] niciodată acest proces nu se inversează. (pg. 293-294).”
[11] Acest lucru confirmă faptul că simtomatologia este strâns legată de modalitățile de evoluție
ale sferei psihice. Prin urmare, spasmele hohotului de plâns nu pot să exprime de la început un
conflict pulsional inconștient capabil să apeleze la somatic ca modalitate de exprimare simbolică,
deoarece aceasta ar presupune un minimum de maturizarea a aparatului psihic sau cel puțin o
experiență de viață suficientă care să fi permis edificarea unor mecanisme de apărare. Același
lucru este valabil pentru psihic ca și pentru motricitate : deși dispune de funcții motrice
operaționale, bebelușul nu poate de la început să meargă, să alerge sau să sare.
Nevroză de angoasă sau isterie?
Să ne amintim că în textul lui Freud din 1895, „simptomatologia clinică a nevrozei de angoasă”
[1] – care este o nevroză actuală – se menționează un anumit număr de simptome care pot fi
confundate cu isteria dintre care mai ales următoarele:
- „tulburările activității cardiace cu aritmie de scurtă durată”,
- „dispnee nervoasă”, Freud precizând că aceste accese „nu sunt întotdeauna însoțite de o
angoasă recognoscibilă”,
- „accese convulsive care sunt foarte ușor confundate cu accese isterice” (pg. 36) [1]
Unele dintre aceste manifestări amintesc de unele dintre criteriile de diagnosticare ale spasmelor
hohotului de plâns. Și cu riscul de a face niște devieri semantice prea puțin ortodoxe, subliniem
că e dificil să existe ceva mai „actual” decât un nou-născut.
Pulsiune de viață sau de moarte?
În cazul spasmelor hohotului de plâns, funcția respiratorie pare să contravină impulsului natural
al vieții și ar putea fi interpretat ca o mișcare pulsională care tinde să reducă la zero tensiunile în
scopul reîntoarcerii la viața anorganică (pulsiune de moarte). Noi credem, dimpotrivă, că e vorba
de mecanisme primitive puse în serviciul autoconservării. Este de fapt vorba de o strategie care
permite suprimarea unei excitații intolerabile „grație” pierderii cunoștinței.
General vorbind, sincopa pare a fi o reacție fiziologică adaptată la această finalitate adaptativă
care constă în sustragerea din fața unei realități insuportabile – psihică sau somatică – ce
depășește capacitatea de gestionare a subiectului. În cazul de față, aceasta permite o decompresie
somatică imediată și regenerantă.
Această ipoteză se sprijină pe faptul că prognosticul medical este excelent; în ce privește
spasmele hohotului de plâns, nu există sechele, nici neurologice, nici fiziologice. Copilul își
pierde cunoștința pentru a și-o recupera foarte repede. După ce criza s-a terminat, el adoarme în
general imediat. Strategia, deși surprinzătoare, funcționează.
S. Ferenczi ar fi considerat fără îndoială apneea crizei cianotice ca fiind un posibil mod de
regresie thalasală. Lichidul amniotic din corpul matern reprezintă astfel oceanul din timpurile
primitive, umed și bogat în hrană pe care copilului încearcă aici să-l regăsească printr-un
mecanism determinat filogenetic. Apneea este de fapt utilizată de toate mamiferele marine, nu
doar pentru a se hrăni, ci și pentru a dormi. În acest mod se închide bucla: somnul – care, de
altfel, favorizează uneori lungi pauze respiratorii (apneea somnului) – nu este o formă de
întoarcere în sânul matern?
Somatizare și motricitate
Conform școlii de la Paris (IPSO), calea somatică este întotdeauna prima care e utilizată. Este
cea mai scurtă, cea mai rapidă, psihicul având apoi sarcina – prin intermediul elaborării psihice –
să absoarbă secundar toate sau o parte din excitație. Însă calea motrice este o cale ce permite
transmiterea excitațiilor intermediară între somatic și psihic și de aceea merită o atenție specială.
Reprezintă calea de descărcarea cea mai economică, cea mai „naturală”. Permite de fapt
economia unei dezorganizări (somatice), lucru ce pare să fie demonstrat de comportamentul
bebelușilor care tind să privilegieze în mod spontan exprimarea motrice (inclusiv în timpul vieții
intrauterine).
Doar în cazul unui exces al motricității (poziție activă) sau al unei inhibiții motrice (poziție
pasivă), e posibil ca exprimarea somatică:
1. fie să preia controlul absorbând excesul de excitație care nu se poate scurge pe căile
motrice și psihice,
2. fie să-și continue drumul în somatic fără să-și modifice traiectoria în lipsa unor căi de
descărcare motrice și a unor defense psihice disponibile.
În cazul spasmelor hohotului de plâns, forma cianotică, aceasta corespunzând unui afect de furie,
reprezintă reacția care – raportată la forma albă – solicită cel mai mult motricitatea. Fain,
Kreisler și Soulé („L'enfant et son corps”, 1974) sugerează că forma albastră (cianotică)
reprezintă un răspuns mai degrabă viril, în timp ce forma albă, care corespunde unui afect corelat
cu durerea, este o reacție mai feminină.
După cum descrie Rosine Debray în articolul său (rpf nr. 25), prima formă pare să răspundă la
frustrarea maternă (poziție activă), iar cea de-a doua la agresiunea „paternă” (poziție pasivă). Nu
e vorba totodată de a generaliza reducând sistematic aceste două polarități la obiectul matern și
patern, căci e posibil să întâlnim și situația inversă, de exemplu în prezența unei mame falice și a
unui tată „matern”.
În schimb, vom observa că modalitățile de răspuns diferă în funcție de tipul de conflict – intern
sau extern. De fapt, atunci când se produce un impuls pulsional intern (cererea de satisfacere a
unei nevoi), sfera motrică este cea mobilizată în principal (sincopa se produce prin oprirea forțată
a respirației însoțită adesea de convulsii clonice: în cazul formei cianotice, în timp ce în cazul
unei agresiuni externe (consultația pediatrică sau manipulările kinetoterapeutului care provoacă
durere sau teamă), răspunsul este în esență somatic (sincopa este provocată de o scădere aproape
spontană a tensiunii fluxului sangvin cerebral: forma palidă). „… eul-subiect este pasiv față de
stimulii externi și activ față de propriile sale pulsiuni. Opoziția activ-pasiv fuzionează ulterior cu
cea masculin-feminin care, înainte ca acest lucru să se producă, nu are o semnificație
psihologică.” (pg. 181) [12]
Rolul mediului
Să ne amintim că toate tulburările presupun „o acțiune conjugată a doi factori, cel constituțional
și cel accidental”. [13]
Putem cu siguranță să ne punem întrebări cu privire la caracterul constituțional al unui simptom
sau, desigur, cu privire la posibila transmitere psihică transgenerațională… dar răspunsul, din
punct de vedere psihanalitic, nu va avea decât un impact redus asupra perspectivelor terapeutice.
Pentru că realitatea clinică demonstrează extraordinara plasticitate a ființei vii, care oferă astfel
bogate posibilități de reorganizare a funcției psihice și somatice, iar acest lucru se produce în
ciuda unor anumiți factori supradeterminanți. După cum bine spune Boris Cyrulnik, „Orice
determinism uman este momentan.” [14]
În ce privește spasmele hohotului de plâns, mediul joacă un rol primordial: crizele se
repetă în mod compulsiv atâta timp cât părinții sunt angoasați sau speriați. De asemenea, se
întâmplă frecvent ca o dădacă să nu cunoască natura acestui simptom și să se teamă de
eventualitatea unei crize, ceea ce favorizează declanșarea spasmelor la copil ca urmare a simplei
sale neliniști, care întărește astfel compulsia de repetiție. În schimb, atunci când copilul se află
într-un mediu liniștit, apare întotdeauna acalmia.
Nu putem reduce sau suprima acest simptom decât disipând angoasa anturajului.
Am înțeles așadar că manifestările psihosomatice ale bebelușului – cel puțin atunci când sunt
independente de orice factor organic care să stea la baza lor – sunt direct legate de obiectele
externe și de condițiile de mediu. Prin urmare, capacitatea copilului de a renunța la un asemenea
mod de exprimare arhaic, va depinde direct de calitatea dispoziției psihice a anturajului și a
reacțiilor acestuia. Acestea vor favoriza isterizarea sau nu a simptomelor.
De exemplu, în cazul formei albastre, o asemenea manifestare convulsivă nu este decât o cerere
imperativă de satisfacere a unei nevoi la care anturajul răspunde (sau nu). Iar nevoia – care nu
este încă dorință – se traduce la început printr-o solicitare reflexă (spasmele) lipsită de orice
semnificație simbolică. Modalitățile de a răspunde ale anturajului vor condiționa progresiv
apariția unei dorințe, adică a unei nevoi marcate de „erogenitate”, indispensabilă maturizării
psihice, stimulării hormonului de creștere și a bunei dezvoltări psihomotorii a copilului. Aceste
răspunsuri exterioare vor determina isterizarea sau nu a viitoarelor simptome. Într-o anumită
măsură, anturajul trebuie să joace rolul de funcție psihică auxiliară a nou-născutului care este
neputincios și lipsit de defense. În mod similar, perla din jurul grăuntelui de nisip nu poate să se
dezvolte armonios – datorită și în ciuda traumatismului originar – decât în funcție de condiții de
mediu favorabile (temperatură, grad de salinitate, expunere etc.).
Dar în cazul eșecului funcției parentale de „parexcitație”, procesul reflex revine, dovedind eșecul
funcției psihice de satisfacție halucinatorie a dorinței. Asemenea comportamente pot persista sau
se pot manifesta ulterior la anumiți adulți care se află în căutarea unor stimulări constante prin
intermediul unor comportamente repetitive. Aceste comportamente tind să scadă nivelul de
excitație până la calmare, adesea până la epuizare. Prin urmare, este adevărat că se produce
reducerea tensiunii, dar este vorba despre o descărcare a cărei senzație are ca scop înlocuirea
reprezentărilor și afectelor care sunt nediferențiate (la nou-născut) sau care nu pot fi elaborate
psihic (la subiectul adult).
În cazul carențelor precoce extreme, mai ales la copiii abandonați, privați de afecțiune, de
îngrijiri corporale, de atenții binevoitoare (cu alte cuvinte privați de o matrice seducătoare
„sexualizantă”), poate fi observat un retard psihomotor grav : comportamente inadaptate, însoțite
de impulsuri și stereotipii gestuale catatonice.
În cazul unei asemenea configurații, nu este loc pentru o activitate psihică elaborativă de natură
isterică în absența unui Altul care să dorească, a cărui seducție enigmatică ar fi condus un subiect
isteric să dorească dorința acestui Altul seducător originar. Acesta este specificul simptomului
isteric care pare să lipsească în acest caz. Imaginea speculară „găurită” a copilului dovedește
eșecul satisfacerii halucinatorii și împinge astfel subiectul la comportamente mecanice, acesta
fiind supus unei compulsii de repetiție fără sfârșit. Spasmul hohotului de plâns nu reprezintă
prototipul unui asemenea proces în interiorul unui sine-eu nediferențiat care nu este încă investit
în totalitate cu o polaritate erotico-fantasmatică?