Sunteți pe pagina 1din 7

Barbu - RIGA CRYPTO ȘI LAPONA ENIGEL

Poezia „Riga Ciypto şi lapona Enigel” face parte din volumul „Joc secund” publicat în anul 1930.
Subintitulată „baladă” răstoarnă totuşi acest concept tradiţional, realizându-se în viziune modernă, ca
un amplu poem de cunoaştere şi poem alegoric.

Modernismul este un curent literar constituit la sfârşitul secolului al XlX-lea, promovat în literatura
română de Eugen Lovinescu prin revista „Sburătorul”. Prin intermediul acestei reviste se promovează o
orientare bazată pe ideea sincronizării literaturii române cu literatura europeană, prin imitaţie şi
adaptare. Modernismul presupune atitudini anticlasice, antiacademice, antitradiţionale şi
anticonservatoare şi se bazează pe ruptura faţă de trecut şi pe negarea valorilor din etapa anterioară.
Revista „Sburătorul” şi cercul literar format în jurul acesteia condamnă tradiţionalismul, misticismul
ortodoxist şi ostilitatea faţă de civilizaţie. Printre poeţii care şi-au publicat creaţiile în paginile revistei se
numără Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi Ion Barbu. Modernismul presupune o mare variaţie tematică,
poeţii care se încadrează în această tipologie fiind preocupaţi în primul rând de căutarea unor noi teme,
de a da naştere unui nou limbaj poetic, care nu mai respectă canoanele anterioare, de a evolua de la
epic la liric şi de reducerea la lirism.

„Riga Ciypto şi lapona Enigel” de Ion Barbu este o poezie modernă prin următoarele trăsături:
raportarea polemică la tehnicile poetice ale înaintaşilor, cultivarea ambiguităţii şi a echivocului specifice
limbajului poetic modern, promovarea poeziei ca act de cunoaştere, folosirea unor motive ale literaturii
anterioare în contexte inedite.

Poemul pare un cântec bătrânesc de nuntă, dar este o poveste de iubire din lumea vegetală, o baladă
fantastică în care întâlnirea are loc în spaţiul oniric (ca în „Luceafărul”). Structura narativă implică
interferenţa genurilor. Scenariul epic este dublat de caracterul dramatic şi de lirismul măştilor,
personajele având semnificaţie simbolică.

„Luceafăr întors”, poemul prezintă drama cunoaşterii şi incompatibilitatea dintre două lumi/două
regnuri.

Titlul baladei face trimitere la marile poveşti de dragoste din literatura universală, „Romeo şi Julieta”,
„Tristan şi Izolda”. La Barbu însă membrii cuplului sunt antagonici, personaje romantice excepţionale,
care fac parte din regnuri diferite. Fiecare se află în lumea lui pe o treaptă superioară, dar povestea de
dragoste şi întregirea cuplului sunt imposibile, mai ales din cauza aspiraţiilor fiecăruia.

La nivel formal poezia este structurată în două părţi, fiecare dintre ele reprezentând câte o nuntă. Se
împrumută formula narativă specifică genului epic, şi anume „povestirea în ramă”. Prima nuntă este una
posibilă, reală care constituie cadrul pentru cea de-a doua nuntă, cea fantastică care va avea un final
nedorit, riga Crypto fiind nevoit să accepte căsătoria cu măselariţa.

Prima parte, cu rolul de prolog, cuprinde primele patru strofe şi conţine dialogul menestrelului cu un
„nuntaş fruntaş” la „spartul nunţii”. Nuntaşul îl roagă pe menestrel să zică „încetinel” povestea craiului
Crypto şi a lui Enigel. Portretul menestrelului este fixat prin trei epitete „trist”, „aburit”, „mult
îndărătnic”, iar invocaţia este repetată de trei ori, ceea ce determină ruperea lui de lumea cotidiană şi
intrarea intr-o stare de graţie necesară zicerii unei poveşti exemplare.

Partea a doua conţine povestea propriu-zisă dintre riga Crypto şi lapona Enigel şi se constituie din mai
multe secvenţe poetice: portretul şi împărăţia lui Crypto, prezentarea locului natal al lui Enigel şi oprirea
ei din drum în poiana lui Crypto, întâlnirea celor doi, chemările adresate de Crypto fetei şi primele
refuzuri din partea acesteia, refuzul categoric al fetei şi relevarea idealului său, încheierea întâlnirii celor
doi şi pedepsirea lui Crypto din final. Modurile de expunere sunt descrierea, dialogul şi naraţiunea.

în debutul părţii a doua sunt prezentate personajele: în lumea lui, Crypto este un ales şi are statut
superior: „împărăţea peste bureţi / Crai Crypto, inimă ascunsă”. Deşi admirat, are parte şi de adversităţi,
deoarece este bârfit, supuşii săi îl consideră „sterp” şi „nărăvaş” deoarece nu-i înţeleg aspiraţia de a-şi
depăşi condiţia de ciupercă. Spaţiul definitoriu al existenţei lui Crypto este umezeala perpetuă, un spaţiu
impur, amestec de elemente primordiale apă şi pământ. Enigel, fiinţa la care visează aparţine regnului
uman vine „din ţări de gheaţă urgisită”, spaţiu rece ceea ce explică aspiraţia ei la soare şi lumnină.
Această aspiraţie o face deosebită în lumea sa. Singura asemănare dintre cele două fiinţe este astfel
statutul superior pe care îl are fiecare în lumea lui.

în drumul ei spre sud, „lapona mică, liniştită”, Enigel se opreşte în poiana lui Crypto, unde este rugat de
acesta să rămână alături de el în lumea umedă şi răcoroasă a plantelor pădurii. întâlnirea dintre cei doi
se realizează prin intermediul visului, motiv romantic care face trimitere la poemul „Luceafărul” al lui
Eminescu. Regele ciupercă încearcă să o ademenească pe Enigel prin trei chemări, care constituie un
element de simetrie al poeziei. Aceste chemări sunt urmate de trei refuzuri ale fetei. Imposibilitatea
nuntirii dintre cei doi este exprimată prin intermediul opoziţiei soare/umbră, care subliniază de fapt
relaţia fiecăruia cu universul. Incompatibilitatea peste care niciunul dintre ei nu poate trece fără să se
piardă pe sine. Ciypto se teme de lumina soarelui, „eu de soare mult mă tem”, în timp ce lapona aspiră
spre acesta: „Mă-nchin la soarele-nţelept”. Fiinţa superioară îşi dă seama că iubirea lor nu este posibilă
şi că opoziţia dintre soare şi întuneric, dintre raţiune şi instinct nu va putea fi niciodată anulată. Pentru a-
şi continua drumul spre soare şi cunoaştere lapona refuză descântecul rigăi, ce se întoarce în mod brutal
împotriva acestuia şi îl distruge. El cade victima neputinţei şi îndrăznelii de a a-şi depăşi limitele, de a
încerca să intre într-o lume care îi este inaccesibilă. Atributele luminii despre care vorbeşte Enigel au
efect distrugător asupra lui Crypto. Oglindirea ritualică produce degradarea. Finalul este trist. Riga
Crypto se transformă într-o ciupearcă otrăvitoare, obligat să nuntească cu ipostaze degradate ale
propriului regn:„Cu Laurul-Balaurul / Să toarne- n lume aurul /…/Cu măselariţa mireasă / Să-i ţie de
împărăteasă.” încercarea fiinţei inferioare de a-şi depăşi condiţia este pedepsită cu nebunia.

Aşadar, condiţia omului obişnuit, comun este tragică prin neputinţa acestuia de a aspira la valori
spirituale superioare, precum şi setea de absolut de care este stăpânit omul superior, ce aspiră către
cunoaştere, lumina spirituală fapt ce a lacut ca balada „Riga Crypto şi lapona Enigel”să fie numită „un
luceaiar întors”. Incompatibilitatea celor două fiinţe ce aparţin la două lumi diferite din „Luceafărul”
eminescian este şi ideea acestei balade, numai că omul superior este fata (lapona Enigel), iar fiinţa
inferioară este regele ciupercă, Riga Crypto.

în concluzie „Riga Crypto şi lapona Enigel”, de Ion Barbu este o poezie modernă, în care autorul îşi
prezintă viziunea despre lume dintr-o dublă perspectivă. La nivelul formei polemizează cu literatura
înaintaşilor, alegând să scrie o baladă. Se pot remarca şi elemente specifice liricii barbiene, cum ar fi
motivul soarelui, motivul increatului, motivul oglindirii. Limbajul este o sinteză a limbajului poetic
anterior, folosind atât cuvinte populare, care subliniază caracterul de baladă al poeziei, cât şi metafore
simbol, care atrag atenţia asupra sensului alegoric. Prin intermediul acestui poem, Barbu neagă o
întreagă tradiţie literară: înlocuind ideea impusă în literatură că dragostea este un miracol în sine, poetul
prezintă drama incompatibilităţii şi legea nemiloasă a iubirii.

Nastratin hogea la isarlik — poem de Ion Barbu

Poem de Ion Barbu. Redactat, intr-o prima versiune, in luna mai 1921 poemul este trimis, intr-o a doua
varianta, la revista „Viata Romaneasca", unde apare in nr. 1 (ianuarie) din 1922, p. 72-.

Despre tribulatiile lui Selim si Nastratin Hogea la Isarlik, ambele publicate in reviste, ramane semnificativ
schimbul epistolar cu G. Topirceanu, care se arata nedumerit de factura poemelor. „il gasiti obscur in
fond. Ce intelegeti prin asta? Lipsa de orice sens ori, dimpotriva, o pluralitate de semnificari intre care
intarzii sa alegi? N-am vrut sa spun nimic limitat, precis, in Nastratin. Am conceput-o muzical: un pretext
de visari, o viziune concreta care te pofteste sa cauti si un sens, dincolo.

Nu poti explica acest sens? Cu atat mai bine; inseamna ca realizarea e perfect organica iar viziunea si
talcul, solidare: precum pielea, carnii. Totusi nu cred Nastratin Hogea la Isarlik asa de perfect organic, -
din pacate! O intentie literara se stravede totusi. imi dati voie sa v-o sugerez? De ce n-ati incerca sa
vedeti in Nastratin Hogea, fugar, indiferent la darurile turcilor de pe tarm si concentrat sa-si roada ce-i
ramane din carne, - simbolul caricatural al unui individualism sumbru: apoteoza si satira unei singuratati
exasperante?" Tot aici autorul il ruga pe Topirceanu sa tipareasca ambele piese, deoarece considera
„cele doua bucati imbinan-du-se si completandu-se reciproc". Conform obiceiului, Ion Barbu rescrie
poemul, in doua variante, in caietul Ochian 2, datand probabil din perioada 1926-. Forma definitiva este
imprimata in voi. Joc secund (1930), p. 67-72, anticipata fiind de o dedicatie - Lui Al(exandru) R(osetti) -
ce lipseste in periodic si in caietul-manuscris Ochian. Rescrierile nu aduc modificari structurale, se
amplifica in schimb caracterul plastic, pictural al cetatii aflata „la vreo Dunare turceasca".

Piesa centrala in argumentarea balcanismului nostru literar, Nastratin Hogea la Isarlik reprezinta in
acelasi timp summa meditatiei estetice si istorice a lui Ion Barbu Vechiul intelept rasaritean, vazut acum
pe latura sa ascetica, tragica, pitorescul Selim (Selim) si Domnisoara Hus alcatuiesc umanitatea Isarlikului
- cetate abstracta si „ipoteza morala" a unei „ultime Grecii".

In interiorul acestui spatiu inchis, miscarea se consuma brownian: „Cu ziduri forfecate, sucite minarete/
Si slujitori cu ochii rotunzi, ca de erete/ Si, asmutit campiei, un fluviu lesios". Enumerarea, eliptica prin
absenta formelor verbale, reduce totul la un singur plan, de fundal, intr-o sfumatura a decorativului.
Figurativul violent, insa fara contur hotarat, este atmosferizat de infuzia fina de lexic turcit. Totul se
construieste prin topire, prin aglutinare continua. „in alba Isarlik" multimea, amorfa, „se tencuia-n
pereti".

Totul se epureaza, se retine doar candoarea gestului si umbrele transparente - ultime reflexe, picturale,
ale unui timp odinioara epopeic si in dosul caruia ghicim drama sterilitatii:

„Veneau de toata mana: prostime, targoveti,

Dervisi cu fata supta de veghi, adusi de sale,

Pierduti intre pufoase si falnice pasalc".

Tipologia e inscrisa (=„tencuita") definitiv in inelul cetatii, precum „vreo piatra-n scump metal legata", ea
dobandeste o izolare iconografica de grup, tocmai prin sublimarea in acest chip a pitorescului, repudiat
altfel de catre B. Tabloul acesta, marginit de „parmalikul" muntilor, ilustreaza starea de implozie,
justificata de eseist intr-un paragraf antologic din Rasaritul Crailor: „Civilizatia noastra e sortita sa
petreaca in virtual si interior. Neputand cladi in exterior. Neputand cladi in afara (e si prea zadarnic
pentru aceasta), in inimile noastre se cade sa intemeiem: turnuri vibratoare sperantei, aurite bolti,
laudei: adancimi soarelui nelemporat' (subl. ns.). impacata cu sine, lumea Isarlikului somnoleaza,
traieste vermicular intr-un timp suspendat („incolacite ceasuri"), traversata fiind - din vreme in vreme -
de nostalgia purificarii „in durata lumii turce". „Iar ochii tuturora calatoreau afund", in vreme ce,
aproape eternizate, „unsuroase linisti se tescuiau sub cer". Isarlikul e „ultima Grecie", in sensul de
imperfecta, devalorizata copie a celei de demult: acum „ordinea" e numai „asemanatoare celei de
dinaintea miraculoasei lasari pe aceste locuri a zapezii rosii".

Un asemenea spatiu isi cheama oarecum produsul uman (si simbolic) pe masura: Nastratin Hogea, in
postura degradata, de „trist Argos", de argonaut incarcat acum nu cu proverbiala marfa, ci cu „o lana
verde, de alge naclaite". insasi imaginea caicului e in acord cu tabloul general, de universala
descompunere:

„Caci, rasarind prin ceata si calarind pe fund,

La dunga unde cerul cu apele se-ngana,

Aci saltat de cornuri, aci lasand pe-o rana,

Se rasboia cu valul un prea ciudat caic:

Nici vasle si nici panze; catargul, mult prea mic;

Dar jos, pe lunga sfoara, cusute intre ele,

Uscau la vant si soare tot felul de obiele,

Pulpane de caftane ori tururi de nadragi;

Si. prin carpeli pestrite si printre cute vagi,

Un vant umfla bulboane dantuitoare inca".

Invitat de pasa sa coboare pe tarmul inundat de soare si sa se infrupte din „nautul dorit, si / din /
sumedenii/ De roscove uscate si tavi cu mirodenii", Hogea il refuza.

Mai mult, gloata - strabatuta de un frison metafizic -observa abia acum ipostaza ciudata a inteleptului:

„Si, deslusit, cu plansul unui tais de fier

in impletiri de sarma intrat sa le desire,

O frangere de gheturi, prin crestete, prin sire,

Prin toata roata gloatei ciulite, rascoli.


Pic langa pic, smalt negru, pe barba Lui slei

Un sange scurt, ca doua mustati adaugite,

Vii, veciniei, din gingia praselelor cumplite

Albira dintii-in pulpa intrati ca un inel.

Sfant trup si hrana siesi, Hagi rupea din el".

Cetatea inchisa de „parmalikul" muntilor precipita, se reitereaza in inelul dintilor albi si, mai ales, in
trupul lui Nastratin care, automacerandu-se, inscrie un cerc pe puntea „caicului peticit". Revenirea Hogei
in „durata turca" a Isarlikului „e mai intii un act de speranta" (Poetica domnului Arghezi), dar unul
disperat si frenetic, punctand un stadiu de intelectualism excesiv, afin cu acela - contemporan lui Ion
Barbu ! - din Monsieur Teste, eseul lui Paul Valery. Expresie liminara a „albei Isarlik" (intrucat e rupt, si
el, „din coasta de soare"), Nastratin ajunge, prin autofagie, la obsedantul „gest inchis" - final si constiinta
a unei drame istorice si, in acelasi timp, ontologice.

Procesul se desavarseste in forma inelara de un tragic absolut si puritate platoniciana. Versul inepuizabil
ca semnificatie („Sfant trup si hrana siesi, Hagi rupea din el.") instaureaza pe cale violenta regalitatea
cercului ce subsumeaza fenomenalul si exprima conditia ontologica a individului. Trebuie resimtit,
tocmai de aceea, ca „un rotund plin" (Gaston Bachelard) asa cum e, alcatuit din contingent (corpul
Hogei) si sublimandu-l prin dramatica repliere spre sine („hrana siesi"). Inelul nastratinesc transgreseaza
contingentul fara sa-l elimine totusi. Mai exact, pe aceasta calc initiatica (=autofagia) inteleptul
realizeaza -sub ochii gloatei - omologia cu cosmicul, insa fara bucuria integrarii cosmocentrice. De fapt,
implinirea cosmocentrica s-a consumat de mult, de aceea - cum s-a observat - Nastratin exista numai in
„ninsorile marunte" ale mintii colective, in realitate „e-nchis sub ape, / Rasfatul ce nici marca turceasca
nu-l incape". Mai mult, „pe apele Icsioase, apele Styxului, cu putredul caic, a sosit sub zidurile cetatii
Isarlik trecerea din viata, Moartea. Dar nu o moarte oarecare, ci aceea care scufunda doar trupul,
lansand spiritul pe fagasul vesniciei" (Gy. Mandics).

Cosmoccntrismul, trait in chip firesc de „roata gloatei", neridical adica la constiinta, c simtit acum, in
Isarlikul „turcit", ca o fatalitate careia i se opune ascendenta -dureroasa in ipoteticul sau - a spiritului
tragicului Nastratin in „Hellada neistorica", veritabila expresie a lui ordo universalis. Atras si respins, ca
un Ulisse decazut, inteleptul realizeaza miscarea de pendul perpetuu, de plecare si intoarcere,
ipostaziind astfel mitul semiantropomorf in fiinta caruia natura si cultura, cosmocentrismul oriental si
antropocentrismul european coabiteaza in forme unice.
El figureaza starea lui intre, emblematica pentru spatiul balcanic si sud-est european. Pe de alta parte
Nastratin intruchipeaza, la nivelul ciclului dar si la acela al Jocului secund, virtualul ca si concept cardinal
pentru poezia barbiana, exprimabil in increat sauin „chenarul ingenuu si rar, ocolind o mare".

In finalul poemei „caicul peticit" dispare, umanitatea cetatii intra iarasi in fagasul obisnuit („prin ierburi
si stuh"), contempland insa urma purificata, pentru o clipa, in „polul plus" al spiritului: „La Isarlik, cea
alba de lespezi, gloata suie./ Dar greii pasi prin ierburi si stuh se-mpletesc./ in ochi, din lancezi ape, cum
palpaie galbuie/ Si uleioasa, dara caicului turcesc!".