Sunteți pe pagina 1din 3

2.

Universul creatiei eminesciene


Creatia eminesciana reprezinta pana in zilele noastre expresia desavarsita a limbii romane. Eminescu
asimileaza in creatia sa elemente de folclor autohton, motive mitologice, conceptii filosofice. Atitudinea lui
fata de poezia predecesorilor se deosebeste de a junimistilor si este exprimata in Epigonii. Ceea ce pretuieste
Eminescu in creatia anterioara este autenticitatea emotiilor si entuziasmul
Temele liricii eminesciene sunt urmatoarele:
Timpul. Se poate afirma ca este tema careia i se subsumeaza toate celelalte si poate fi urmarita in toate
poeziile. Sentimentul acut al trecerii ireversibile a timpului confera poeziilor o pronuntata muzicalitate
elegiaca.
Poetul are nostalgia unor vremuri indepartate in care armonia universala plasa fiinta intr-un timp etern,
mitic. Ideea zadarniciei existentei umane apare, de exemplu, si in Luceafarul, e drept din perspectiva
Demiurgului:
“Tu vrei un om sa te socoti,
Cu ei sa te asameni?
Dar piara oamenii cu toti,
S-ar naste iarasi oameni.
Ei numai doar dureaza-n vant
Deserte idealuri –
Cand valuri afla un mormant,
Rasar in urma valuri;”
In Glossa, dar si in Scrisoarea I, Eminescu impartaseste perspectiva asupra timpului din filosofia lui
Schopenhauer. Viziunea este statica, nu exista devenire, totul se repeta mecanic, spulberand orice speranta.
“Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat inceputul
Cine stir sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Te intreaba si socoate.”
Batranul dascal din Scrisoarea I este un titan al gandirii, sub a carui frunte “viitorul si trecutul se incheaga”.
In Lumea ca vointa si reprezentare, Schopenhauer propune o imagine statica asupra timpului: “Mai inainte de
toate, trebuie sa ne convingem ca forma fenomenului vointei, altfel spus, forma vietii sau a realitatii, nu este
decat prezentul si nu viitorul si trecutul: acestea nu exista decat in abstractiunea noastra, prin inlantuirea
cunostintei si subminarea principiului ratiunii. Nici un om n-a trait in trecut si nimeni nu va trai in viitor;
numai prezentul este forma proprie oricarei vieti, o proprietate asigurata, pe care nimeni nu i-o poate
smulge”.
Esenta prezentului etern nu poate fi insa sesizata de omul obisnuit, ci este specifica numai geniului. Acesta
are certitudinea imobilitatii existentei si considera iluzorie devenirea
O alta tema a liricii eminescien este natura. Ca orice poet romantic, si Eminescu este fascinat de ea. In creatia
eminesciana pot fi observate doua ipostaze ale naturii. Pe de o parte, cosmosul, pe de alta parte natura
terestra care devine spatiul privilegiat al cuplului de indragostiti.
Poetul este creatorul unor impresionante cosmogonii (parte a miturilor referitoare la originea lumii
si a omului, bogata in simboluri). In Scrisoarea I, cosmogonia creeaza sarcasmul rezultat din contemplarea
prin ocheanul intors al infinitului a “microscopicelor popoare”. Batranul dascal are viziunea curgerii timpului.
“Fiind atent asupra procesului universal, spre deosebire de clasic, care vede categorialul, romanticul include
viziunea lumii intre doi poli, geneza si stingerea, distribuind elementele , evolutiv si involutiv, in perspectiva a
doua mari decoruri: fundul cosmogonic si fundul eschatologic. Materia insasi este examinata in fierberea ei in
aceste doua directii, in miscarea de organizare si de dezorganizare”. (G. Calinescu, Opera lui Mihai Eminescu,
vol. 2, Editura “Minerva”, Bucuresti, 1970).
Un vast tablou cosmogonic apare si in Luceafarul, dar si in Rugaciunea unui dac:
“Pe cand nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici samburul luminii de viata datator,
Nu era azi, nici mane, nici ieri, nici totdeauna,
Caci unul erau toate si totul era una;
Pe cand pamantul, cerul, vazduhul, lumea toata
Era din randul celor ce n-au fost niciodata,
Pe-atunci erai Tu singur, incat ma-ntreb in sine-mi:
Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?”
Aceasta perspectiva cosmica apartine unui poet romantic modelat de spiritul veacului prin care a asimilat
schemele estetice, tematice si filosofice ale unui curent universal. Nostalgia cosmica si filosofia efemeritatii
sunt tipic romantice, dar ele au devenit in lirica eminesciana componente sufletesti, marturii ale conditiei
umane.
Natura terestra devine fundal pentru reveria romantica, in Imparat si proletar:
“Scanteie marea lina, si placele ei sure
Se misc una pe alta ca paturi de cristal
Prin lunce pravalite; din tainica padure
Apare luna mare campiilor azure,
Implandu-le cu ochiul ei mandru, triumfal.
Pe undele incete isi misca leganate
Corabii invechite scheletele de lemn;
Trecand incet ca umbre - tin panzele umflate
In fata lunei, care prin ele-atunci strabate,
Si-n roata de foc galben sta fata-i ca un semn.”
In erotica eminesciana, natura este paradisul terestru in care cei doi indragostiti se retrag pentru a-si trai
iubirea. In Sara pe deal, pastelul configureaza un univers mitic in care universul terestru comunica firesc cu
cel cosmic.
“Sara pe deal buciumul suna cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapara-n cale,
Apele plang, clar izvorand din fantane;
Sub un salcam, draga, m-astepti tu pe mine.
Luna pe cer trece-asa sfanta si clara,
Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara,
Stelele nasc umezi pe bolta senina,
Pieptul de dor, fruntea de ganduri ti-e plina. ”
In acest univers, poetul isi imagineaza intalnirea cu fiinta iubita. Iubirea este visata, dorita, sugestive in
acest sens fiind formele de viitor ale verbelor:
“Ne-om razima capetele-unul de altul
Si surazand vom adormi sub inaltul,
Vechiul salcam. – Astfel de noapte bogata
Cine pe ea n-ar da viata lui toata?”
Recunoastem si in aceasta poezie motivul somnului, nelipsit din intreaga lirica. Somnul nu e numai un
anestezic al suferintei, sau cale de initiere in unitatea cosmica primordiala; gandirea din vis este gandirea care
si-a redobandit libertatea, forta demiurgica. Noaptea este “bogata” , pentru ca indragostitii se integreaza
intr-un univers mitic, intr-un timp etern. Ei participa la clipa unica in care universul cosmic si cel terestru
comunica, se armonizeaza.
Enumerarea componentelor vesnice: “marea si cu raurile”, “lumea cu pustiurile”, “luna si cu soarele”, “codrul
cu izvoarele” il determina sa separe conditia umana de propria conditie, fixata sub semnul eternitatii.
Natura devine proiectie metafizica in elegia Mai am un singur dor a carei tema este moartea.
“Mai am un singur dor:
In linistea serii
Sa ma lasati sa mor
La marginea marii;
Sa-mi fie somnul lin
Si codul aproape,
Pe-ntinsele ape
Sa am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi impletiti un pat
Din tinere ramuri. ”
Recunoastem in aceasta elegie motive tipic romantice, nelipsite din lirica eminesciana: seara, marea apele.
Iubirea este o alta tema a liricii eminesciene. Cele mai multe poezii publicate de Eminescu in timpul
vietii sunt poezii de dragoste. Femeia nu este individualizata. Iubirea este un principiu universal. In La o
artista, iubita este privita ca cea mai pura idealitate:
“Esti tu nota ratacita
Din cantarea sferelor,
Ce eterna, nefinita
Ingerii o canta-n cor?
Esti fiinta-armonioasa
Ce-o gandi un serafin,
Cand pe lira-i tanguioasa
Mana cantecul divin?”
Femeia este adorata si moartea ei echivaleaza cu pierderea ratiunii de a fi, cu neputinta de a mai crea; ea
este muza inspiratoare , a carei moarte il lipseste pe poet de har, in Mortua est:
“Si totusi, tarana frumoasa si moarta,
De racla ta razim eu harfa mea sparta
Si moartea ta n-o plang, ci mai fericesc
O raza fugita din chaos lumesc.
…………………………………………
La ce?…Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, inger, de ce fu sa fie?
Au e sens in lume? Tu chip zambitor,
Trait-ai anume ca astfel sa mori?
De e sens intr-asta, e-ntors si ateu,
Pe palida-ti frunte nu-i scis Dumnezeu. ”
In Dorinta, barbatul este cel care isi cheama iubita in codru. Recunoastem in toate aceste poezii cateva
motive romantice: codrul teiul, izvoarele, luna, noaptea. Natura este personificata si participa la dragostea
cuplului