Originile experimentale ale mecanicii cuantice

9.4. Cuantificarea energetică a sistemelor atomice

9.4.1. Modelul atomic Thomson

Primul model atomic a fost creat în anul 1904 de către J. J. Thomson. În acest model se
considera atomul ca o sferă pozitivă în care existau din loc în loc electroni. În ansamblu, atomul era
neutru din punct de vedere electric. Modelul a fost supranumit şi modelul “cozonacului cu stafide”.
Acest model a reuşit să explice conducţia electrică a metalelor, dar nu a putut explica
comportamentul optic al acestora.

9.4.2. Modelul atomic Rutherford

Într-o serie de experimente, Rutherford, Geiger şi Marsden au studiat împrăştierea particulelor

alfa pe atomii din folii metalice subţiri. Interpretarea rezultatelor experimentale l-a condus pe
Rutherford la crearea modelului planetar al atomului (1911).
Rutherford a vrut să verifice corectitudinea modelului Thomson. A trimis un fascicul de
particule alfa (atomi de heliu dublu ionizaţi) pe o foiţă foarte subţire din Aur (considerată ca fiind
formată dintr-un singur strat de atomi, dispuşi unul lângă
altul). Ar fi trebuit ca particulele alfa să ciocnească
atomii de aur şi să fie retroîmprăştiate.
Rezultatul experimentului a fost contrar.
Majoritatea 4
particulelor 2  treceau nedeviate, un număr mic
de particule alfa aveau deviaţii sub 30, un număr foarte
mic aveau deviaţii la unghiuri mai mari de 30 şi un
număr extrem de mic Au sufereau procesul de
retroîmprăştiere. Concluzia Fig. 9.9. a fost că substanţa este mai mult
vidă decât plină. Din calcule a reieşit că toată masa atomului
era concentrată într-o zonă de dimensiuni foate mici
( ~ 10 15 m ), care a fost numită nucleu atomic. Acesta era încărcat pozitiv. Electronii existau pe
orbite circulare (întocmai ca planetele în jurul Soarelui), dimensiunea atomului fiind de ordinul a
10 10 m . Modelul creat de Rutherford nu era viabil din punct de vedere clasic, căci electronul pe
orbită are o acceleraţie centripetă şi, conform electrodinamicii clasice, orice sarcină în mişcare
accelerată emite energie. Asfel, electronul ar fi trebuit să se mişte pe orbite cu raze din ce în ce mai
mici şi după aproximativ o sutime de secundă el ar fi căzut pe nucleu, edificiul atomic dispărând.
Acest lucru contravine realităţii şi constituie o dovadă a necesităţii modificării legilor fizicii clasice
când acestea sunt aplicate la scară atomică.
De asemenea, în modelul planetar orice orbită ar fi fost posibilă pentru electron, energia
acestuia putând lua orice valoare. Modelul nu reuşeşte să explice caracterul discret al liniilor
spectrale determinate experimental.

9.4.3. Modelul Bohr pentru atomul hidrogenoid

Impasul legat de existenţa electronilor pe orbite şi implicit al stabilităţii atomului, a fost

eliminat de fizicianul danez Niels Henrik David Bohr în 1913 (în anul 1922, Niels Bohr a primit
premiul Nobel pentru “cercetări asupra structurii atomului şi liniilor spectrale ale radiaţiilor
acestuia”). Bohr a păstrat caracteristicile atomului lui Rutherford (nucleu şi electron punctual), dar a
formulat şi câteva postulate, ciudate pentru vremea respectivă, care astăzi continuă să ne uimească
prin intuiţia de care Bohr a dat dovadă.

11
12 M. Cristea - Fizică generală

Postulatul I. Într-un atom electronii pot exista doar pe anumite stări staţionare. În mişcarea pe
o astfel de orbită staţionară, electronul nu emite şi nu absoarbe energie.
Postulatul II. Trecerea electronului dintr-o stare staţionară “m” într-o altă stare staţionară “n”
se face prin emisia sau absorbţia energiei h  Em  E n .
Postulatul III. Din multitudinea orbitelor prezise de modelul planetar, electronul există doar
pe acele orbite pentru care momentul său cinetic este un multiplu întreg de unităţi  , L  n .
Să aplicăm teoria Bohr pentru atomul de hidrogen ( Z  1 ). Fie nucleul de sarcină Ze şi masă
M în jurul căruia se mişcă la distanţa r un electron de sarcină –e şi masă m. Forţa de interacţie
electrostatică dintre nucleu şi electron joacă rol de forţă centripetă. Considerând că electronul se
află pe o orbită staţionară “n”, având raza rn şi viteza v n şi ţinând cont de postulatul III, obţinem:

 mv n2 Ze 2
 
 rn 4 0 rn2 (9.47)
L  mv r  n
 n n
e
Notând e0  sarcina redusă a electronului şi rezolvând sistemul în necunoscutele rn
4 0
şi v n , obţinem:
2
rn  n 2 (9.48)
Zme02
1 Ze02
vn  (9.49)
n 
Energia totală a electronului de pe această orbită este formată din energia cinetică plus energia
potenţială electrostatică:
mv n2 Ze02 1 Z 2 e04 m 1
En     E1 (9.50)
2 2
2 rn n 2 n2
Z 2 e04 m
unde E1   este energia stării fundamentale şi ia valoarea –13.53 eV pentru Z  1 .
2 2
Calculând raza orbitei stării fundamentale se găseşte r1  0.529 Å. Această mărime este numită raza
Bohr.
Să aplicăm postulatul II ce se referă la energia emisă sau absorbită la trecerea unui atom de pe
un nivel pe altul:
 1 1 
h mn  E n  E m  E1    (9.51)
 n2 m2 
şi ţinând cont că  mn  c /  mn , obţinem:
1  1 1 
 R    (9.52)
 mn  n2 m2 
unde R   E1 / hc  2 2 me04 /(h 3c)  1.097373  10 7 m 1 este constanta Rydberg pentru atomul
de hidrogen. Ultima relaţie se numeşte formula Balmer generalizată. Ea a fost numită astfel în
cinstea fizicianului elveţian Johann Jakob Balmer, care în 1885 a reuşit să găsească o formulă
empirică pentru cele 4 linii ale Hidrogenului situate în spectrul vizibil:
1 1 1 
 R H    ; m  3,4,5,6. (9.53)
  4 m2 
unde RH  10967776 m 1 .

12
Originile experimentale ale mecanicii cuantice

Constatăm că Balmer a reuşit să măsoare experimental tranziţii pe nivelul n  2 . Formula

Balmer generalizată permite calculul tuturor seriilor spectrale ale atomului de hidrogen. Astfel,
pentru n  1 obţinem seria Lyman (situată în ultraviolet – descoperită în 1905), pentru n  2 seria
Balmer (care are primele patru linii situate în vizibil), pentru n  3 seria Paschen (situată în
infraroşu – descoperită în 1908), pentru n  4 seria Brackett (situată în infraroşul îndepărtat –
descoperită în 1922) etc.

O serie spectrală este dată de totalitatea tranziţiilor pe un nivel dat. În Fig. 9.10 sunt ilustrate
câteva serii spectrale ale hidrogenului atomic şi domeniile spectrale ale acestora.
Modelul lui Bohr are câteva inconvenienţe:
- este valabil doar pentru atomii hidrogenoizi (atomi cu un singur electron în învelişul
electronic. Ex: hidrogen, heliu ionizat, litiu dubluionizat, etc) şi pentru atomii alcalini
(atomi cu un singur electron pe nivelul de valenţă);
- nu reuşeşte să explice structura fină a liniilor spectrale;
- teoria nu este nici consecvent clasică şi nici consecvent cuantică.
Dar modelul Bohr are şi câteva rezultate foarte bune: explică valorile frecvenţelor multor linii
spectrale şi explică deplasarea izotopică datorată efectului de masă.
Mica diferenţă dintre valoarea R şi R H se datoreşte faptului că Bohr a considerat nucleul în
repaos, iar electronul în mişcare pe orbită circulară. Întrucât raportul dintre masa electronului m şi
cea a nucleului M nu este zero, este mai corect să se lucreze cu masa redusă mr  mM /(m  M ) . În
această situaţie, formula corectă a constantei Rydberg pentru atomul de hidrogen devine:
1  m
RH  2 2 mr e04 /(h 3c)  R  R  1   (9.54)
1 m / M  M
Dependenţa constantei Rydberg de masa
nucleului conduce la posibilitatea măsurării masei
atomice prin metode spectroscopice. Astfel, în
spectrele hidrogenului au fost descoperite linii H H H H
deplasate ce au permis identificarea altor doi izotopi:
 m 
deuteriu şi tritiu. Pentru aceşti izotopi constantele Rydberg sunt respectiv RD  R 1  ,
 2M 
 m 
RT  R 1  .
 3M 
În 1932 a fost descoperită apa grea D2O, foarte importantă în energetica nucleară. În natură, în
apa oceanelor, există 1 atom de deuteriu la 6800 de atomi de hidrogen şi un atom de tritiu la 1018
atomi de hidrogen uşor.

13
14 M. Cristea - Fizică generală

Apa grea se obţine prin distilarea fracţionată a apei obişnuite. Dată fiind abundenţa scăzută a
deuteriului, rezultă costul uriaş al apei grele utilizate ca moderator în centralele nucleare bazate pe
fisiunea izotopului de uraniu 235U .

9.4.4. Modelul lui Sommerfeld

Un model atomic mai complex a fost creat de Sommerfeld, care introduce teoria orbitelor
eliptice pentru electron faţă de cele circulare introduse de Bohr. Teoria creată de Sommerfeld
explică multiplicitatea termenilor spectrali, degenerescenţa şi structura fină a spectrului
hidrogenului.
Energia unui electron relativist ce se mişcă pe o orbită eliptică având nucleul într-un focar este
obţinută de Sommerfeld şi ea diferă prin mici corecţii de cea obţinută de Bohr. Astfel:
Z 2  2Z 2  n 3  
E nl  2Rc 1     ... (9.55)
n 2  n2  l 4  
unde numărul cuantic l depinde de elipticitatea traiectoriei.
Trebuie menţionat că “orbitele” electronice ale modelului Bohr-Sommerfeld nu constituie o
descriere exactă a realităţii, dar presupunerea acestor orbite este comodă în calculul unor mărimi
fizice de interes (dimensiunea atomului, originea magnetismului atomic etc.).

9.4.5. Experienţa Franck-Hertz (1913)

Această experienţă a pus în evidenţă cuantificarea energetică dată de teoria Bohr. Franck şi
Hertz au utilizat un tub de descărcare în vapori de mercur la presiune joasă, precum cel reprezentat
în Fig. 9.11a. În apropierea anodului există un electrod sub formă de sită (grilă). Variind tensiunea
pe tubul de descărcare, ei au obţinut pentru curentul din circuitul anodic o comportare ca aceea din
Fig. 9.11b. Curentul creştea până când tensiunea atingea valoarea de 4.9 V, apoi scădea brusc.
Crescând în continuare tensiunea, curentul creştea, dar la multipli întregi de 4.9 V apărea o
scădere bruscă. În momentul scăderii bruşte a curentului era înregistrată apariţia unei radiaţii
ultraviolete cu lungimea de undă de 2537Å
Explicaţia fenomenului a fost următoarea: electronii emişi de catodul tubului de descărcare
sunt acceleraţi la energii egale cu eU. În timpul deplasării spre anod, ei ciocnesc atomi de Hg din
spaţiul descărcării. Când energia electronilor este mai mică de 4.9 eV, ciocnirile sunt perfect
elastice, iar din cauza masei mici a electronilor comparativ cu masa atomilor de mercur, viteza
electronilor după ciocnire rămâne aceeaşi, energia transferată atomilor de Hg fiind zero (analog cu
ciocnirea unei bile cu un perete de masă infinită). Atunci când energia electronilor este 4.9 eV,
ciocnirea cu atomul de mercur este inelastică, energia electronului fiind preluată de un electron
periferic al mercurului, acesta trecând pe nivelul imediat superior. După aproximativ 10 8 s
electronul excitat cade pe nivelul fundamental emiţând o cuantă cu energia de 4.9 eV şi lungimea de
undă de 2537 Å.

a) I b)
K G Hg A
mA
+ -
V
E2
- + U(V)
E1 4.9 9.8 14.7
Fig. 9.11.

14
Originile experimentale ale mecanicii cuantice

Apoi procesul se repetă. Când tensiunea de alimentare este de 9.8 V, în spaţiul catod-grilă au
loc două ciocniri inelastice ale electronului cu atomi de mercur, când U=14.7 V au loc trei ciocniri,
ş.a.m.d.
Faptul că electronul descărcării nu poate să cedeze atomului de mercur decât o cantitate de
energie bine determinată confirmă existenţa nivelelor discrete de energie introduse de Bohr.
În 1920, Franck şi Einsporn reiau aceeaşi experienţă cu un dispozitiv mai perfecţionat, cu
ajutorul căruia arată că atomul există într-o serie discontinuă de stări energetice. Caracteristica volt-
amperică obţinută prezenta mai multe discontinuităţi. Atunci când curentul avea o nouă
discontinuitate se obţinea şi o nouă linie spectrală din spectrul atomului de mercur.
În ultimii ani, perfecţionarea din tehnica vidului şi a electronicii a făcut posibilă realizarea de
experienţe de ciocnire în urma cărora au fost determinate exact nu numai primul nivel energetic al
atomilor şi moleculelor ci şi alte nivele energetice

10. BAZELE TEORETICE ALE MECANICII CUANTICE

10.1. Operaţia de măsurare în fizica cuantică

Operaţia de măsurare este un proces de interacţie între aparatul de măsură şi sistemul studiat. Această interacţie perturbă, în
general, starea sistemului studiat. În fizica clasică se consideră că prin utilizarea unor corecţii adecvate, această perturbare poate fi, în
principiu, eliminată. În fizica cuantică perturbarea sistemului nu poate fi făcută oricât de mică, limitarea fiind impusă de relaţiile de
incertitudine Heisenberg. De aceea, orice operaţie de măsură a unui sistem cuantic descris de o funcţie de stare  duce sistemul într-

o altă stare  ' , în general diferită de prima. Transformarea unei funcţii de stare într-o altă funcţie de stare se poate reprezenta

simbolic prin acţiunea unui operator Aˆ    ' . În acest mod operaţia de măsurare poaste fi privită ca acţiunea unui anumit operator
asupra funcţiei ce caracterizează starea sistemului.
Vom introduce în cele ce urmează câteva elemente de teoria operatorilor, elemente necesare în dezvoltarea ulterioară a
formalismului matematic al mecanicii cuantice. Aceşti operatori acţionează asupra funcţiilor de undă dintr-un spaţiu infinit-
dimensional, numit spaţiul funcţiilor de undă sau spaţiul Hilbert. În plus, operatorii ce urmează a fi introduşi sunt specifici mecanicii
cuantice clasice, teoria cuantică relativistă depăşind obiectul acestui curs.

10.2. Produsul scalar a două funcţii

Fiind date două funcţii complexe de variabile complexe, f , g : C n  C , definim produsul scalar al celor două funcţii prin
egalitatea:
f g   f , g   f * gd (10.1)
D
unde f* este complex-conjugata funcţiei f, D este întregul domeniu de definiţie al celor două funcţii, iar d este elementul de volum
din D.
Din definiţia produsului scalar, rezultă în mod evident următoarele proprietăţi ale produsului scalar:
*
- f1 f 2  f 2 f1 (10.2)

- f1 a2 f 2  a3 f 3  a 2 f1 f 2  a3 f1 f 3 (10.3)

- c1 f1  c 2 f 2 f 3  c1* f1 f 3  c*2 f 2 f 3 (10.4)

- f f  0 ( f f  0 numai când f  0 ) (10.5)

- f1 f 2  0  f1 , f 2 - funcţii ortogonale. (10.6)

10.3. Elemente de teoria operatorilor

d
Operatorii sunt reguli matematice de transformare a unei funcţii într-o altă funcţie. Exemple de operatori: Aˆ  operatorul
dx
     
de derivare la x, Bˆ  dx operatorul de integrare, Cˆ    i
_ x
 j
y
k
z
operatorul Nabla etc.

- operatori liniari. Un operator este liniar dacă este aditiv şi omogen.

- Condiţia de aditivitate: Aˆ  f1  f 2   Aˆ f1  Aˆ f 2 (10.7)

15
16 M. Cristea - Fizică generală

- Condiţia de omogenitate: Aˆ f   A

ˆf (10.8)
- produsul a doi operatori:
Aˆ Bˆ f  Aˆ Bˆ f  (10.9)
- comutatorul a doi operatori:
Cˆ  Aˆ , Bˆ   Aˆ Bˆ  Bˆ Aˆ (10.10)
- operatorul adjunct:

 1 Aˆ  2  Aˆ  1  2 (10.11)

- operatorul autoadjunct (operatorul hermitic) este un operator pentru care adjunctul său este egal cu el însuşi. Condiţia de
hermiticitate a unui operator se poate scrie în forma:
*
 1 Aˆ  2  Aˆ  1  2  Aˆ  1  2   2 Aˆ  1 (10.12)

- ecuaţia cu valori şi vectori proprii pentru un operator:

Aˆ  n  an n (10.13)
Ansamblul a n n formează spectrul de valori al operatorului, iar ansamblul  n n constituie funcţiile proprii ale

operatorului. Dacă fiecărei valori proprii an îi corespunde o singură funcţie proprie  n , spectrul operatorului se numeşte
nedegenerat. Dacă unei valori proprii an îi corespund g funcţii proprii, atunci se spune că există o degenerare de ordinul g.
Funcţiile proprii corespunzătoare unor valori proprii distincte sunt ortogonale, cele corespunzătoare unei valori proprii degenerate pot
fi şi ele ortogonalizate. Aceste funcţii pot fi normate. Ansamblul  n n constituie o bază (sistem ortonormat complet) pentru
spaţiul n -dimensional, aşa încât orice funcţie  a spaţiului poate fi scrisă ca o combinaţie liniară
n
   c k k cu ck   k  (10.14)
k 1
Dacă funcţia  este normată la unitate, atunci între coeficienţii dezvoltării (10.14) are loc relaţia de închidere Parceval:

n n n n n n n
   ck k  c j j   c*k c j  k  j   c*k c jkj   ck 2  1 (10.15)
k 1 j 1 k 1 j 1 k 1 j 1 k 1

Un operator hermitic  (care acţionează asupra funcţiilor de undă  r  ) are o infinitate de valori proprii reale. Totalitatea
lor formează spectrul valorilor proprii ale operatorului, spectru ce poate fi discret, continuu sau mixt. Vom nota valorile proprii din
spectrul discret cu a n , unde n este un indice care variază discontinuu, iar cu a  , unde  este un indice care variază continuu într-
 
un anumit domeniu, valorile proprii din spectrul continuu. Fie  n r  şi   r  funcţiile proprii corespunzătoare acestor valori
proprii ( Aˆ  n  a n n ; Aˆ    a   ). Prin analogie cu reprezentarea (10.14) din cazul finit dimensional, orice funcţie 
poate fi reprezentată ca o combinaţie liniară a funcţiilor proprii n şi  :
  
 r    c n n r    c   r d (10.16)
n D
 
c n   n    n* r  r dV
 (10.17)

* r  r dV

c         (10.18)

10.4. Operatorii cuantici canonici

Sunt operatorii asociaţi coordonatelor şi impulsurilor. Plecând de la funcţia de undă de Broglie asociată unei particule libere
 i 
 B r , t   A exp[ Et  pr  , vom introduce operatorii xˆ , yˆ , zˆ, pˆ x , pˆ y şi p̂ z , a. î. aplicând aceşti operatori funcţiei de undă

de Broglie să obţinem ca valori proprii exact valorile observabilelor coordonate şi componente ale impulsului:
xˆ B  x  B pˆ x B  p x  B (10.19)
yˆ B  y  B pˆ y B  p y  B (10.20)
zˆ B  z  B pˆ z B  p z  B (10.21)
Există două tipuri de alegere a operatorilor canonici:

16
Originile experimentale ale mecanicii cuantice

 
   xˆ  i pˆ x  p x
 xˆ  x pˆ x  i
x  p x
 
  
 yˆ  y pˆ y  i (10.22a) şi  yˆ  i pˆ y  p y (10.22b)
 y  p y
 zˆ  z   
 pˆ z  i  zˆ  i pˆ z  p z
z p z

Primul tip de alegere este specific reprezentării coordonată, când se va opera cu funcţiile de undă din spaţiul Hilbert, în timp
ce a doua formă este specifică reprezentării impuls, când se va lucra cu funcţii de tip transformată Fourier din dualul spaţiului
Hilbert. În cele ce urmează, noi ne vom mărgini la reprezentarea coordonată. În această reprezentare, operatorii ataşaţi observabilelor
vector de poziţie şi impuls sunt:
       
rˆ  i xˆ  j yˆ  k zˆ  i x  j y  k z  r (10.23)
          
pˆ  i pˆ x  j pˆ y  k pˆ z  i i  j  k   i (10.24)
 x y z 

10.5. Principiile mecanicii cuantice

Principiul I. Fiecărei stări cuantice a unui sistem de microparticule i se asociază o funcţie de

stare ce depinde de coordonatele generalizate ale microparticulelor şi timp    qi , t  . Dacă un
sistem cuantic se poate găsi în stările descrise de funcţiile de stare 1 şi  2 , atunci el se poate găsi
şi în starea descrisă de o combinaţie liniară a celor două stări (principiul suprapunerii stărilor):
  c11  c 2  2 .
Dacă funcţia de stare depinde de coordonatele x, y şi z , spunem că starea cuantică este
descrisă în reprezentarea coordonată. Dacă funcţia de stare depinde de p x , p y şi p z , spunem că
starea cuantică este dată în reprezentarea impuls.

Principiul II. Fiecărei observabile din fizica clasică A (poziţie, impuls, energie cinetică,
moment cinetic etc.) i se asociază un operator hermitic  , astfel încât valorile posibile ale
observabilei A sunt obţinute prin rezolvarea ecuaţiei cu valori şi funcţii proprii Aˆ  n  a n  n .
Construcţia operatorului  se face utilizând principiul de corespondenţă. Astfel:
- se scrie observabila în fizica clasică în funcţie de variabilele canonice
(coordonate şi impulsuri);
- se scrie operatorul asociat observabilei păstrând aceeaşi relaţie formală, dar
înlocuind variabilele canonice cu operatorii canonici asociaţi.

Principiul III. Evoluţia în timp a funcţiei de undă ce caracterizează sistemul este descrisă de
ecuaţia Schrodinger

Hˆ   i (10.25)
t
unde Ĥ este operatorul lui Hamilton.

Principiul IV. Prin efectuarea unei măsurători asupra observabilei A se obţine una din valorile
proprii ale operatorului  . Valoarea medie a observabilei rezultată după mai multe măsurători este
dată de relaţia:

17
18 M. Cristea - Fizică generală



 Aˆ   a n ; daca    n
A   (10.26)
  
2
 ci ai ; daca    ci  i
i 1 i 1
Altfel spus, valoarea medie a observabilei este chiar valoarea proprie a n a operatorului  ,
dacă sistemul se află în starea pură descrisă de funcţia proprie  n , sau media ponderată a valorilor
proprii ale operatorului  , dacă funcţia de stare este mixtă (o suprapunere de funcţii proprii ale lui
2
 ). Coeficientul ci reprezintă probabilitatea de obţinere a valorii ai .

10.6. Operatorii câtorva observabile

În cele ce urmează, vom deduce expresiile matematice pentru câţiva operatori utilizaţi în mecanica cuantică.
- operatorul energie cinetică
1
Ţinând cont că expresia energiei cinetice scrisă în variabile canonice este T  ( p x2  p 2y  p 2z ) , avem:
2m
1  2   2 2 2  2
 
Tˆ  ( pˆ x2  pˆ 2y  pˆ 2z )     (10.27)
2m 2m  x 2 y 2 z 2  2m
 
- operatorul energie potenţială.
Considerăm că energia potenţială depinde doar de poziţia relativă a particulelor şi nu depinde de viteza acestora. Acest
lucru înseamnă că interacţia se propagă instantaneu şi că orice mişcare relativă a particulelor este înregistrată instantaneu în orice
punct al spaţiului. Cu aceste consideraţii, operatorul energiei potenţiale scris în mecanica cuantică nerelativistă, devine:

Uˆ  U xˆ, yˆ , zˆ   U x, y, z  (10.28)

- operatorul energie totală.
Se obţine plecând de la funcţia lui Hamilton H  T  U şi utilizând reţeta dată de principiul al doilea al mecanicii cuantice:
2
Hˆ  Tˆ  Uˆ     U  x, y , z  (10.29)
2m
Acest operator mai este cunoscut şi sub denumirea de operatorul lui Hamilton.
- operatorul moment cinetic.
Ţinând cont de definiţia momentului cinetic
  
i j k
     
Lr  p x y   
z  i yp z  zp y  j zp x  xp z   k xp y  yp x 
px py pz
obţinem pentru operatorul ataşat acestei observabile:
ˆ   
L  rˆ  pˆ  ir   (10.30)
- operatorul proiecţie a momentului cinetic pe axa Oz. Plecând de la componenta momentului cinetic de-a lungul axei
Oz , L z  xp y  yp x , obţinem:
   
Lˆ z  xˆpˆ y  yˆpˆ x  i x  y  (10.31)
 y x 
care reprezintă forma în coordonate carteziene a operatorului proiecţie a momentului cinetic pe axa Oz .

10.7. Interpretarea fizică a funcţiei de undă

Interpretarea acceptată şi astăzi a funcţiei de undă a fost dată în 1926 de fizicianul german
Max Born. Conform acestuia, modulul pătrat al funcţiei de undă reprezită densitatea probabilităţii
de localizare în elementul de volum dV  dxdydz :

18
Originile experimentale ale mecanicii cuantice

dP 2
 x, y , z; t  
  *  x, y, z , t   x, y , z , t    (10.32)
dV
Din această interpretare rezultă câteva condiţii pe care trebuie să le îndeplinească orice funcţie
de undă care descrie o stare reală. Aceste condiţii sunt numite condiţii de regularitate:
- funcţia de undă trebuie să fie o funcţie univocă, mărginită şi nulă la infinit;
- funcţia de undă cât şi derivatele acesteia sunt funcţii continue;
- funcţia de undă trebuie să fie o funcţie de modul pătrat integrabil.
Din faptul că o particulă descrisă de o funcţie de undă  se găseşte cu certitudine undeva în
Univers, rezultă condiţia de normare a funcţiei de undă:
1   dP    *  x, y, z , t   x, y , z , t dxdydz (10.33)
 

10.8. Densitatea fluxului de probabilitate de localizare

Fie ecuaţia lui Schrodinger pentru o particulă de masă m scrisă pentru funcţia  dar şi pentru funcţia complex-conjugată

*:
2 
   U  i (10.34)
2m t
 2  *
  *  U *  i (10.35)
2m t
*
Înmulţind prima ecuaţie cu  şi cea de-a doua cu  şi apoi scăzându-le, avem:
  * *  *
       i    (10.36a)
2m   t  
Ţinând cont de identitatea operatorială  AB  BA  AB  AB  BA  BA  AB  BA relaţia (10.36a)
devine:
  *     * * 
           (10.36b)
t    2im  
Notând:
   * *
j      (10.37)
2im  
densitate a fluxului de probabilitate de localizare, ecuaţia (10.36b) devine:

 *
t
 
   j  0 (10.38)

Aceasta este analogă ecuaţiei de continuitate întâlnite în alte capitole ale fizicii (ecuaţia de continuitate pentru sarcina
electrică, ecuaţia de continuitate din mecanica fluidelor). Ea se numeşte ecuaţia de continuitate pentru densitatea probabilităţii de
localizare.
Fie un volum V mărginit de o suprafaţă  . Integrând ecuaţia (10.38) pe acest volum şi utilizând teorema Gauss-
Ostogradski, obţinem:

 *   d  
 
    dV   j  dV     2 dV  j  dS
 (10.39)
t   dt
V V V 
Aşadar, scăderea în timp a probabilităţii ca particula să se afle în volumul V este egală cu fluxul densităţii de probabilitate
ce străbate suprafaţa  .

10.9. Relaţia de incertitudine Heisenberg generalizată

Fie operatorii hermitici  şi B̂ asociaţi observabilelor A şi B. Dacă aceşti operatori satisfac relaţia de comutare
 
Aˆ , Bˆ  iCˆ , unde Ĉ este un operator hermitic, atunci are loc relaţia:
1
A  B  C (10.40)
2

19
20 M. Cristea - Fizică generală

unde A şi B sunt abaterile medii pătratice A  Aˆ  A 2 , B  Bˆ  B 2 , iar C este valoarea medie

absolută a operatorului Ĉ . Relaţia (10.40) se numeşte relaţia de incertitudine Heisenberg generalizată. Să arătăm că are loc această
relaţie.
Ţinând cont că operatorii  şi B̂ sunt hermitici, avem:

i  Cˆ    Aˆ Bˆ  Bˆ Aˆ     Aˆ Bˆ    Bˆ Aˆ    Aˆ  Bˆ   Bˆ  Aˆ  (10.41)

*
Considerând Aˆ  Bˆ   x  iy , atunci produsul scalar Bˆ  Aˆ  este Bˆ  Aˆ    Aˆ  Bˆ    x  iy . Relaţia
 
(10.41) devine:
i  Cˆ   x  iy  x  iy   2iy (10.42)

de unde se obţine:
1
 Cˆ   y  x 2  y 2  Aˆ  Bˆ  (10.43a)
2
adică
1 2 2
 Cˆ   Aˆ  Bˆ  (10.43b)
4
Pentru două funcţii oarecare f şi g, inegalitatea lui Schwartz este:
2
f g  f f  gg (10.44)
Utilizând inegalitatea Schwartz, avem:
1 2
 Cˆ   Aˆ  Aˆ   Bˆ  Bˆ    Aˆ 2   Bˆ 2 (10.45)
4
Această ultimă expresie reprezintă forma generală a principiului de incertitudine a lui Heisenberg.
Fie operatorii L̂1 şi L̂2 definiţi după cum urmează:

Lˆ1  Aˆ  A Iˆ; Lˆ2  Bˆ  B Iˆ (9.46)

unde Iˆ este operatorul unitate. Rezultă:

Lˆ1, Lˆ 2   Aˆ      
A Iˆ, Bˆ  B Iˆ  Aˆ  A Iˆ Bˆ  B Iˆ  Bˆ  B Iˆ Aˆ  A Iˆ   
 Aˆ Bˆ  A IˆBˆ  B Aˆ Iˆ  A B Iˆ 2  Bˆ Aˆ  B IˆAˆ  A Bˆ Iˆ  A B Iˆ 2   Aˆ Bˆ  Bˆ Aˆ  iCˆ (10.47)
Conform inegalităţii (10.45), obţinem:
1 2
 Lˆ2   Lˆ2   Cˆ  (10.48)
1 2 4
expresie ce poate fi transformată uşor
2 2 1 2
  
 Aˆ  A Iˆ    Bˆ  B Iˆ    Cˆ 
4
 (10.49a)

1
A2  B 2  C 2 (10.49b)
4
1
în relaţia (10.40): A  B  C .
2
Observaţii: Principiul de incertitudine Heisenberg este de mare importanţă în mecanica cuantică pentru că în el găsim
diferenţa esenţială dintre mecanica clasică şi cea cuantică. Interpretarea acestui principiu este legată strict de conceptul de măsurare,
care capătă astfel un rol central. Principiul de incertitudine este deseori enunţat în maniera următoare: nu este posibil să se măsoare
simultan două variabile incompatibile cu o precizie perfectă.
Eroarea (abaterea standard) care dă naştere “incertitudinii” asupra măsurătorii unei variabile nu are nimic comun cu erorile
instrumentelor de măsură. Aparatele fizice utilizate aici sunt ideale: principiul IV garantează că rezultatul unei măsurători este
întotdeauna o valoare proprie a operatorului  . Eroarea provine de la faptul că facem măsurători succesive ale observabilei A pe
diferite copii ale sistemului, fiecare copie fiind caracterizată de o funcţie de stare. Măsurătorile sunt caracterizate de o dispersie care
tinde către A  A  2 atunci când numărul de copii tinde către infinit.
Principiul de incertitudine nu are importanţă la scară macroscopică, din cauza maselor particulelor şi din cauza valorii mici a
constantei Planck reduse. Astfel, spre exemplu, pentru un nucleon ( m ~ 10 27 kg ) captiv într-un nucleu ( x  10 14 m ), relaţia

20
Originile experimentale ale mecanicii cuantice

de incertitudine dă v  5  10 6 m/s . Dar pentru un observator macroscopic ( m ~ 10 3 kg , x  1μm ) se obţine

v  5  10 22 m/s .
Relaţia E  t   / 2 este deseori prezentată ca o ilustrare a principiului de incertitudine. Pentru că t este un parametru de
evoluţie şi nu o observabilă, această relaţie nu constituie un principiu strict de incertitudine rezultat din (10.40) sau (10.45).

11. ECUAŢIA LUI SCHRODINGER

11.1. Ecuaţia Schrodinger temporală. Ecuaţia Schrodinger atemporală

Conform principiului trei al mecanicii cuantice, evoluţia în timp a funcţiei de undă ce

caracterizează starea unui sistem este dată de ecuaţia
2 
   x, y, z ; t   U  x, y , z; t     x, y , z; t   i   x, y , z; t  (11.1)
2m t
Această ecuaţie poartă numele de ecuaţia Schrodinger temporală. Ea este utilă în procesele
dependente de timp (tranziţiile cuantice din sistemele laser, teoria cuantică a radiaţiei etc.).
Dacă operatorul ataşat energiei potenţiale nu depinde explicit de timp, atunci se poate face o
schimbare de funcţie de forma:
 x, y, z; t     x, y , z   T t  (11.2)
Introducând forma (11.2) în ecuaţia (11.1), obţinem:
2 dT t 
 T t   x, y , z   U  x, y, z   x, y, z T t   i  x, y, z  (11.3)
2m dt
iar apoi împărţind prin   x, y, z   T t  , rezultă
 2   x, y, z  1 dT t 
  U  x, y, z   i   const.  E (11.4)
2m   x, y , z  T t  dt
Ultima egalitate are loc deoarece, în ecuaţia de mai sus, în membrul stâng avem o funcţie care
depinde doar de coordonate, iar în membrul drept o funcţie care depinde doar de timp. Cele două
sunt egale în orice punct al spaţiului şi la orice moment de timp. Acest lucru este posibil doar dacă
cele două funcţii sunt constante. Fie E această constantă. Ecuaţia pentru partea temporală devine:
dT i
  E  dt (11.5)
T 
care, prin integrare, conduce la soluţia:
dT i i  i 
   E dt  ln T t    Et  C  T t   A exp  Et 
 (11.6)
T     
Ecuaţia pentru partea dependentă de coordonatele spaţiale devine:
2
  x, y, z   U  x, y , z   x, y , z   E x, y , z  (11.7)
2m
Ecuaţia (11.7) poartă numele de ecuaţia Schrodinger atemporală. Rezolvarea ecuatiei
Schrodinger atemporale a permis aflarea tuturor nivelelor energetice posibile ale sistemelor cuantice
formate din atomi, grupuri de atomi (molecule) sau cristale metalice sau semiconductoare (nr de
atomi comparabil cu numărul lui Avogadro).

21