Sunteți pe pagina 1din 11

ÎN AMINTIREA PĂRINTELUI IOANICHIE BĂLAN

(† 22 noiembrie 2007)

Protosinghelul Ioanichie Bălan, portret realizat de Paul Mecet, Manastirea Sihăstria,


pictura pe lemn în ulei 1999, 35 x 60 cm.

(Interviu preluat din arhiva revistei „FORMULA AS”)


Alte articole:

 Părintele Ioanichie Bălan: 14 OCTOMBRIE, ZIUA ÎN CARE TREBUIE SĂ NE


PĂRĂSIM CASA.
 CÂND E VORBA DE SINE, OMUL STRICĂ ÎNTOTDEAUNA CÂNTARUL
 PĂRINTELE IOANICHIE BĂLAN – DE PATRU ANI ÎN CER. SĂ-L POMENIM ŞI SĂ-
I REASCULTĂM CUVINTELE
 Arhim. Ioanichie Bălan – PREDICĂ LA PRAZNICUL NAȘTERII MAICII
DOMNULUI (8 septembrie)
 Δεν είναι εύκολο να είσαι χριστιανός (Γέροντες π.IIie Cleopa, π. Ioanichie
Bălan) – NU E UŞOR SĂ FII CREŞTIN! (RO, GREEK)

***

O viata pentru Hristos

Barbat din stirpea aleasa a „soldatilor” lui Hristos, Parintele Ioanichie respira
prin toti porii forta duhovniceasca si blandete. Chipul sau, parca cioplit in
piatra, si cuvantul sau hotarat si transant, te intimidau daca nu-l cunosteai.
Dar, pe masura ce patrundeai intelesul adanc al vorbelor sale, te invaluia o
blandete asemeni unei seri de vara tarzie. Parintele era un moldovean sfatos,
pe care stiinta inalta de carte nu-l clintise o iota din plamada sa de taran. N-a
facut niciodata figura de profesor pedant ci, mai ales in ultimii ani, parea un
bunic care ti-l aducea aievea de mana pe Hristos, langa tine. Impreuna cu
Parintele Cleopa era stalp de foc al Bisericii, in creierul Muntilor Neamtului. A
fost iubit si cautat de mii de romani, care luau drumul Sihastriei, daca nu sa i
se spovedeasca, macar sa-l vada si sa-i ceara cuvant de folos. In ultimul timp,
Avva Ioanichie nu i-a mai putut primi. Il lovise o boala grea, Dumnezeu facand
din sfintia sa vasul in care a mai ars din pacatele noastre, ale tuturor.

S-a nascut la 10 februarie 1930, in Stanita, judetul Neamt, primind la Botez


numele de Ioan. Parintii s-au gandit sa-l formeze intr-o meserie banoasa si l-
au trimis la Liceul Comercial din Roman, pe care l-a absolvit in anul 1949. Dar
tanarul Ioan era cuprins de dorul pentru Imparatul vietii vesnice, caruia
ascultandu-I indemnul: „Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de
sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24), I s-a dedicat, intrand
in manastirea Sihastria la varsta de 19 ani. A fost tuns in monahism si a urmat
Institutul Teologic Universitar din Bucuresti (1971 – 1975), apoi a fost
hirotonit ieromonah (1979), opt ani mai tarziu protosinghel, iar in anul 1992 a
devenit arhimandrit. Si-a inmultit talantii daruiti de la Domnul, impletind
armonios slujirea in altar cu lucrarea scriitoriceasca. A scris carti
fundamentale pentru ortodoxie, care au fost traduse in mai multe limbi:
„Patericul romanesc” (Bucuresti, 1980), „Vetre de sihastrie romaneasca”
(Bucuresti, 1981), „Convorbiri duhovnicesti” (vol. I, Ed. Episcopiei Romanului,
1984; vol. II, aceeasi editura, 1988), „Marturii romanesti la locurile Sfinte”
(Ed. Episcopiei Romanului, 1986), „Calauza ortodoxa in biserica” (Iasi, 1992),
„Calauza ortodoxa in familie” (Iasi, 1993), „Randuiala Sfintei Spovedanii si a
Sfintei Impartasanii” (Iasi, 1993), „Parintele Paisie duhovnicul” (Iasi, 1993),
„Parintele Cleopa duhovnicul” (Iasi, 1994), „Convorbiri cu teologi ortodocsi
straini” (Iasi, 1994).

Parintele Ioanichie avea si darul de a predica pe intelesul tuturor, convingator


si cald. Si-a ascuns acest dar pana cand, din porunca staretului sau, Parintele
Cleopa Ilie, a fost nevoit sa iasa dinaintea credinciosilor. Ani multi dupa aceea,
a incalzit sufletele crestinilor la flacara dumnezeiestii invataturi, dovedindu-se
un marturisitor netemator, desi era in vremea comunismului. Insa nici o
izbanda, nici o dovada de dragoste de la credinciosi nu l-au scos din smerenie.
A trait si a plecat dintre noi cu aceeasi modestie proprie adevaratilor calugari.
Parintele Ioanichie a fost inmormantat sambata, 24 noiembrie, la manastirea
Sihastria, cu o slujba oficiata de un sobor de preoti, in frunte cu trei ierarhi: PS
Casian, episcopul Dunarii de Jos, PS Calinic Botosaneanul, episcop-vicar al
Arhiepiscopiei Iasilor, si PS Ioachim Bacaoanul, arhiereu vicar al Episcopiei
Romanului. Prea Fericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, care l-
a cunoscut bine, si-a exprimat tristetea pentru trecerea Parintelui Ioanichie la
cele vesnice, intr-o scrisoare adresata obstii de la Sihastria.

Vesnica sa-i fie pomenirea, din neam in neam!

CLAUDIU TARZIU

„Cred in reinvierea Romaniei”


Biserica ortodoxa a mai pierdut un mare carturar si duhovnic. Dupa o lunga si
grea suferinta, in noaptea de 21 spre 22 noiembrie, a trecut la Domnul si
Parintele Arhimandrit Ioanichie Balan, de la Sihastria. Stalp de foc al Bisericii,
la fel ca parintele Cleopa, aduna in jurul lui mii de romani credinciosi care
mergeau sa-l vada la chilia lui ascunsa in Muntii Neamtului. Cu siguranta ca
parintele Ioanichie va fi primit intre sfinti, unde se va ruga pentru iertarea
pacatelor noastre
– Dupa 1989, viata monahala din Romania a cunoscut o explozie. Se spune ca
sunt peste 5000 de calugari si maici in aproape 400 de schituri si manastiri. E
normala si necesara aceasta stare de lucruri?
– Cred ca n-ar interesa cantitatea, ci mai degraba calitatea, desi cantitatea
spune, si ea, ceva. In manastiri, suferim dupa calitate, calugarii batrani sunt
prea batrani, generatia de mijloc a fost sacrificata de comunisti – acestia
aproape ca nu mai sunt -, cei tineri vin ca de-acasa, unii mai buni, altii mai
putin buni, dar aproape toti sunt marcati de tristete. Datorita societatii in
mijlocul careia traiesc, ei nu au siguranta viitorului apropiat. Nici unul din ei
nu este senin. Ei vin cu o speranta, ca ultimul si cel mai linistit loc pentru
sufletul lor ramane manastirea.
– Cum va explicati marea afluenta de dupa 1989?
– Inainte nu li se dadea voie sa vina.
– A existat acel decret de „curatire” a manastirilor de calugari. Amintiti cate
ceva despre aceste lucruri, care nu sunt cunoscute pe cat ar merita.
– Da, este vorba despre Decretul dat in 1959, la porunca Moscovei. Hrusciov a
venit la Bucuresti in data de 26 octombrie si a plecat pe 27 octombrie, si de
cum a plecat, in chiar aceeasi zi, s-a dat publicitatii decretul ce a distrus,
practic, tineretul din manastiri. Acesta prevedea „pensionarea” calugarilor in
varsta de mai putin de 60 de ani si a maicilor sub 55 de ani. Drept urmare, din
cei 7500 de calugari si maici ce existau pe atunci, aproximativ 5500 au fost
obligati sa se retraga. Nu au ramas decat batranii si batranele care depasisera
varsta-limita prevazuta in Decret. Operatia de „curatire” a manastirilor de
calugari si maici era controlata de Securitate, cu sprijinul unor fete bisericesti
de pe atunci, care au acceptat compromisul, probabil de frica, nu ii judecam.
In perioada 1959-1961, s-a ajuns de la 7500-7600 de calugari si maici, la circa
1600-1700. S-a avut in vizor Moldova.
– De ce?
– Pentru ca in Moldova este cea mai mare concentratie de schituri si manastiri
din tara si chiar din lume, existand si o viata mistica mai profunda decat in
majoritatea celorlalte asemenea zone din Balcani si din Europa. O zona densa
de viata spirituala, ce a fost mostenita, transmisa din generatie in generatie.
Din pacate, ea s-a distrus intre timp. Asistam la o deteriorare a vietii spirituale
mistico-ortodoxe din zona Moldovei. Aici, aceasta viata era foarte intensa, aici
se afla si moaste mai multe, si pelerinaje mai multe la locuri sfinte, manastiri
foarte apropiate unele de altele, cu o veche traditie monahala, care patrunde si
in sate. Majoritatea taranilor se spovedesc la calugari, si aceasta conteaza
extraordinar de mult… Ei sunt „induhovniciti” de acasa, duc si o viata de
mireni, dar si o viata spirituala semimonahala. Stiu ce inseamna fiecare
sarbatoare, stiu ce este Sfanta Liturghie, Sfanta Spovedanie, Sfanta
Impartasanie, toate cele sfinte; ei postesc de-a valma cu calugarii. In zonele
noastre, exista oameni care postesc zile intregi, nu mananca de dulce lunea,
miercurea si vinerea, altii nu mananca nimic pana seara, in aceste trei zile.
Sunt devotati bisericii. Moldova este un colt de romanism ortodox care nu a
fost si nu poate fi suportat de dusmanii nostri de ieri si de azi. De aceea, in
vremuri de restriste, mai intai „au tras tunurile” in manastirile din Moldova. Nu
trebuie sa uitam ca trei sferturi din calugarii din Romania provin din Moldova…
Pentru impresionarea Moscovei, au fost la jumatate desfiintate schiturile si
manastirile din aceasta zona.
– Reinvierea monahala de dupa 1989 este un program sau o revenire normala
la traditie?
– Din 1990, chiar de la inceput de an, s-a initiat o campanie puternica de
redeschidere a manastirilor vechi, care fusesera inchise sau transformate in
parohii, si de construire a altora noi. Aceasta campanie a continuat pana
astazi. Este, poate, o campanie unica in lume, in Europa, de construire de
biserici, de manastiri, de schituri. Uneori, mi se pare ca acest fenomen
reprezinta mai mult decat ar avea nevoie poporul roman, el poate sa devina un
risc, se investeste prea mult in constructia materiala si prea putin in formarea
de oameni, care sunt Biserica vie, oameni care sa reziste si sa slujeasca
Biserica de azi pentru ziua de maine. Dar, neavand cadre (la facultatea de
Teologie si in seminariile teologice) potrivite si capabile sa predea o doctrina
teologica inalta, pura, s-ar putea intampla ca o generatie, doua, sa fie
semisacrificate, printr-o teologie mai superficiala, predata mai in graba…
– Ce credeti despre secte, parinte? Cum explicati apatia Bisericii Ortodoxe
Romane, fata de ofensiva lor?
– Religia este sufletul acestui neam. Trebuie sa avem din nou religia in scoli,
religia in licee, nu facultativ, ci cum a fost pana acum 45 de ani, si apoi sa
stam de vorba cu cei care mai sunt inca comunisti sau care cocheteaza cu
sectele, cu indiferentismul sau cu liber-cugetatorii. Sa vedem cat mai rezista ei
in fata Bisericii. Dar sa ne dea voie sa intram si noi in scoli si in licee si chiar in
facultati asa, in mod deschis. Or, neocomunistii de azi cunosc puterea religiei
ortodoxe, taria traditiei noastre strabune, de aceea nu dau voie sa se faca
religia in licee. Ei nu doresc sa se faca religie, nici conferinte duhovnicesti la
facultati, in schimb, dau voie sectelor care platesc in valuta sa organizeze
conferinte sectare. Rusine sa ne fie! Noua, care tacem, si celor care au facut
aceasta Constitutie. Rusine sa ne fie! Fiind o tara ortodoxa – una din primele
si, poate, cea care se afla azi in avangarda Ortodoxiei – este de neconceput
cum, in pofida acestui comunism, extrem de satanic, Romania a iesit cel mai
bine din ghearele lui. Este o tara inca extrem de puternica in ortodoxia sa, cu
toate caderile noastre. Si iata, iar se incearca acum sa fie rastignita si de catre
neocomunisti. Unii reactioneaza – pe de o parte – prin nepasare, altii – pe de
alta – prin deturnare, prin transferarea noastra in mainile sectelor. Noi nu
avem nici painea cea de toate zilele, iar ei au bani si cu acestia ne pun pumnul
in gura. Rusine! Aceasta durere nu este numai a mea. Este durerea neamului.
Existau secte pe vremea lui Stefan cel Mare? Cand suna el din bucium, toata
tara era in jurul lui, un moldovean se lupta cu 10-20 de turci. Acum, am ajuns
niste mamaligi, niste oameni fara vointa. Tineretul de azi a ajuns ca „puii de la
Avicola”, anemiati, slabi moral, fara preocupare spirituala, usor de manevrat,
prin goana dupa castig. Toti acesti sectanti, platiti cu bani grei, au un singur
scop: sa atraga tineretul de partea lor, sa distruga natia si ortodoxia; sa
distruga sufletul neamului, sentimentul national religios, pentru a implanta
acel sincretism salbatic, de jungla… Ei nu vin pentru ca vor bani, ci pentru ca
au interesul sa vina, iar acest interes este spiritual, nu material. Ei vin sa
distruga o natie.
– Cum il pot gasi tinerii pe Dumnezeu? Drumul credintei poate fi invatat?
– Noi ajungem la Hristos prin munca cinstita, prin rugaciune, prin milostenie
catre aproapele, prin legatura aceasta stransa cu Hristos si cu Biserica.
Duhovnicul are la noi un rol extraordinar. Romanul care nu are un duhovnic al
lui nu este roman, este un roman handicapat. Cine nu are duhovnic sa nu mai
vorbeasca cu calugarii!
– Ce inseamna sa ai un duhovnic? Sa te duci saptamanal la preot?
– Saptamanal, la trei saptamani sau mai des, sa ceri sfat: si spovedanie macar
la trei saptamani, o luna; intalniri, discutii – dar nu asa, multe si banale. Sa te
duci cu intrebari cum ar fi: „Ce sa fac sa ma mantuiesc?”, intalniri scurte si
concise. Aceasta este: sa faci totul in viata prin sfatul unui preot batran. Si vei
vedea dupa un an-doi unde vei ajunge: sa crezi in tot ceea ce spune el, sa crezi
ca Dumnezeu graieste prin el. Numai asa se poate intelege ce inseamna un
duhovnic in viata unui neam, in viata unui crestin.
– Cum este viata la manastire, parinte? Va ajuta izolarea la marginea padurii?
– Dar noi nu suntem izolati, sufleteste suntem mai apropiati de lume ca dvs.
Tot timpul ne rugam pentru toata lumea, pentru toti bolnavii, handicapatii,
pentru vii, pentru morti, pentru sanatate. Padurea nu te izoleaza de oameni, ci
doar te protejeaza de radiatiile satanice din zilele noastre. Manastirile sunt
singurele rezervatii unde se mai poate omul reface spiritual; unde se poate
intalni cu el insusi, pe orizontala, in interior si cu Dumnezeu si pe verticala,
prin rugaciune. Manastirile sunt singurele locuri mai linistite si mai pure din
tara, din sufletul neamului romanesc.
– V-am ruga sa interpretati starea actuala a lumii, care seamana tot mai mult
cu Apocalipsa lui Ioan. Credinta crestina mai poate fi o salvare din haosul
general?
– Lucrurile trebuie vazute realist. Lumea, fara sa vrem noi, se pregateste
pentru un sfarsit apocaliptic, care nu este maine, poate sa fie si peste alti o
mie de ani, dar lumea se indreapta sigur catre un sfarsit. Acum se va face
alegerea – o parte, o mica parte, opteaza pentru credinta, si eu cred ca se
mareste aceasta mica parte; cea mai mare parte, insa, merge tot spre castig
de bani, spre tarile occidentale. Omul este superficial. Daca tot te duci acolo,
mai bine este sa vii cu un ban sa cumperi o paine mai buna copiilor tai, sa-ti
faci o casa in care sa nu te ploua. Dar ei vin si cu alte obiceiuri, cu mode, vin cu
firea schimbata, nu le mai place satul din care-au plecat, nici traditia,
cateodata nici biserica in care au fost botezati. Asta arata cat suntem de
superficiali, cat de naivi.
– Este tineretul mai aproape de Dumnezeu, dupa 1989?
– Tinerii se intorc spre Hristos din ce in ce mai mult, cel putin in ultimii doi ani,
din ce in ce mai mult. (Referirea era la anii 1999. Azi, numarul celor ce vor sa
ia drumul manastirilor a scazut – n.red.). Si anume, chiar tineri de liceu, tineri
de la oras se indreapta spre manastiri. De 4-5 ani incoace, se mareste mereu
numarul vietuitorilor din manastiri; uneori, nu mai sunt locuri. A devenit o
problema sa gasesti un loc pentru un tanar sau o tanara intr-o manastire. Cu
toate ca avem vreo 360 si ceva de manastiri in aceasta republica romaneasca,
care nu vrea sa fie regat, nu mai avem suficiente locuri pentru tineretul care
se intoarce spre Biserica. Ei vin si cer sa devina calugari, vor sa duca o viata
curata. Unii incep sa planga: tinerii au chinuri de constiinta, si acestea
constituie un semn al redesteptarii, al reinvierii Romaniei. O buna parte din ei
se salveaza, indreptandu-se spre Biserica, au mila pentru saraci, respect
pentru parinti, sunt inclinati catre a merge la manastiri, in pelerinaje, vin in
numar din ce in ce mai mare in biserici. Tinerii vin sa se caiasca, vin la
spovedanie, vor viata monahala, vor Filocaliile sfinte. Acest lucru ne bucura
extraordinar de mult. Oamenii incep sa-si dea seama ca toate aceste practici
importate din afara in ultimii patru-cinci ani sunt o otrava pentru sufletul
acestui popor. Cand romanii se vor destepta si vor reveni cu totii in biserici, la
viata crestina, la o familie cinstita, avand grija de copilasi, la o munca cinstita
– cat ar fi de putin pamantul si banul in tara aceasta -, Romania nu va pieri.
Romania se numara printre tarile cele mai frumoase din lume. Si eu am vazut
multe tari. Noi vrem ca prin ortodoxia in care am trait de aproape doua mii de
ani sa vindecam, pe cat ne va fi posibil, si sufletele noastre, si sufletul
neamului nostru – si in special pe cel al tineretului, care reprezinta viitorul
acestui neam romanesc.
– In incheiere, am dori sa adresati un gand tinerilor si tuturor cititorilor
revistei noastre.
– Ce sa spun eu tineretului acestuia? Sa ne iubeasca si ei pe noi, cum ii iubim
si noi pe ei; sa se roage si ei pentru noi, cum ne rugam si noi pentru ei, cu
toate ca nu-i stim pe nume pe toti, ca sunt atatea milioane! Sa se roage pentru
noi si pentru manastiri, pentru preoti, pentru tatii si pentru mamele lor, cum
ne rugam si noi pentru ei. Si sa mearga, acolo unde exista, la orele de religie,
care sunt cele mai sfinte ore din viata lor. Sa asculte de sfaturile religiei, sa
asculte de cuvantul lui Dumnezeu, sa se roage mai mult, sa mearga in
pelerinaje pe la biserici, pe la manastiri. Duminicile sa nu lipseasca din
biserici, sa se spovedeasca neaparat pe la preoti buni si sa se impartaseasca
cu trupul si sangele Domnului. Sa se intoarca copiii la credinta in Hristos si
astfel se vor intoarce si parintii lor. Este acesta un fenomen extraordinar:
copiii crescuti sub comunism sunt mai credinciosi decat tatii lor, copiii ii aduc
la Hristos pe parintii lor. Se intampla si invers. Este un fenomen extraordinar.
Cred in reinvierea Romaniei, cred in puterea harica a ortodoxiei, cred in
eroismul si in sfintenia inaintasilor nostri care ne-au lasat o tara mica, dar
plina de sfintenie si de frumusete. Cred ca maine si tara noastra se va destepta
din aceasta letargie si nu va mai cauta fericirea, nici pe la Rasaritul inca ateu,
nici pe la Apusul care este cel mai ateu, ci va cauta fericirea in inima, in
pamantul strabun si-n credinta.– Sa ne ajute Dumnezeu! Va multumesc,
parinte. Sarut mana!

Sursa: Interviu preluat din arhiva revistei „FORMULA AS”

http://acvila30.ro/in-amintirea-parintelui-ioanichie-balan-%e2%80%a0-22-noiembrie-2007_1/
Părintele Ioanichie Bălan:
14 octombrie, ziua în care trebuie să ne părăsim casa.
*

În fiecare an, ziua de 14 octombrie este zi de prăznuire duhovnicească a


Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, zi de mare bucurie creştinească, zi
de rugăciune şi pelerinaj.

Încă din ajun se îndreaptă spre Iaşi mii de pelerini, credincioşi, mai ales femei,
din toate judeţele ţării. Tot oraşul este în sărbătoare. Străzile sunt pline de
lume. Gara, trenurile, autobuzele sunt asaltate de oameni. Ţărani osteniţi de
muncă, mame cu copii de mână, tineri plini de râvnă, orăşeni de toate vârstele,
studenţi, intelectuali, toţi se îndreaptă spre Mitropolie. Este ziua Sfintei
Parascheva! Este hramul catedralei. Acest pelerinaj este unul din cele mai mari
şi mai reprezentative din ţară. Numărul credincioşilor se ridică uneori la zeci
de mii.

Din ajun, după terminarea Sfintei Liturghii, preoţii citesc acatistul Sfintei
Parascheva lângă raclă. Apoi ridică cu mâinile lor sfintele moaşte şi le scot
afară sub un baldachin anume pregătit în faţa catedralei. Aici rămân sfintele
moaşte timp de 30 ore, adică până în ziua de 14 octombrie seara, când se aduc
din nou în catedrală cu o procesiune festivă.
Deci prima parte a hramului constă în scoaterea sfintelor moaşte afară, pentru
închinarea pelerinilor. Din acest moment se formează o lungă coloana de
credincioşi, care nu se mai termină şi care aşteaptă să se închine la sfânta
raclă. Doi preoţi stau de gardă câte două ore la cuvioasa şi menţin ordinea.
Toţi credincioşii care vin se aşează la rând şi aşteaptă să se închine. După
închinare se sărută racla şi icoana Sfintei Parascheva. Apoi urmează atingerea
fiecăruia cu fruntea de marginea raclei, după care credincioşii intră în biserică.

Aici se închină în continuare la locul din catedrală unde stă permanent sfânta
raclă, precum şi la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi la celelalte
icoane. Apoi fiecare îşi dă la preoţi darul şi pomelnicul familiei sale. Seara se
face priveghere până aproape de miezul nopţii. Apoi, după orele douăsprezece,
catedrala se transformă pentru câteva ceasuri în lăcaş de odihnă. Cei peste o
mie de pelerini, îndeosebi de la ţară, străini care nu au unde dormi în oraş, se
aşează jos, vorbesc lucruri duhovniceşti şi cântă cântări religioase. Mame
obosite de cale cu copii lângă ele, ţărani de toate vârstele, pelerini din alte
localităţi, toţi aţipesc cu frunţile pe desagi şi cu gândul la Dumnezeu. Acest
moment îţi oferă o atmosferă unică în ţara noastră, de creştinism primar, şi
creează un sentiment de milă, de dragoste şi respect în acelaşi timp pentru
poporul nostru credincios.

Afară însă pelerinajul se continuă toată noaptea. Porţile Mitropoliei sunt tot
timpul asaltate, coloanele de închinători la sfintele moaşte nu se mai termină,
râvna şi dragostea pentru sfinţi este mereu în creştere. În zorii zilei, pelerinii
din catedrală sunt invitaţi afară. Se face curăţenie şi pregătire pentru Sfânta
Liturghie, iar în curte se începe slujba aghiasmei. Vase mari, pline cu apă
sfinţită, sunt asaltate de credincioşi. La orele zece, când sunt prezenţi în
curtea Mitropoliei mii de pelerini, încep să sune toate clopotele. Apoi intră la
slujbă mitropolitul cu toată suita clericilor. În timp ce pelerinii curg ca un
fluviu viu pe porţile Mitropoliei şi coloana de la sfintele moaşte este din ce în
ce mai lungă, în biserică se oficiază Sfânta Liturghie cu un mare sobor de
preoţi.

Credincioşii umplu biserica şi cele două rânduri de galerii până la refuz. La


urma se ţine predica afară, pe treptele catedralei, şi se binecuvintează tot
poporul. Apoi cei mai mulţi, mai ales credincioşii de la sate, se întorc la casele
lor, cu sufletele pline de bucurie şi mulţumire duhovnicească. Alţii stau cete-
cete la masă, pe iarbă. Numai închinarea la sfintele moaşte continuă până
seara târziu.

De la ora 16 începe Vecernia. Între timp se adună în curte mii de orăşeni,


localnici, intelectuali şi studenţi. În sunet duios de clopote, preoţii îmbrăcaţi în
odăjdii ridică sfânta raclă şi pornesc în procesiune împrejurul catedralei. Este
poate cel mai mişcător moment al anului, cea mai frumoasă procesiune de la
catedrala mitropolitană din Iaşi.

În frunte, ca o corabie salvatoare, se leagănă uşor pe umerii preoţilor racla


Sfintei Parascheva. În urmă merge mitropolitul în mantie, ca un păstor în
mijlocul oilor, iar de jur-împrejur, o întindere vie de capete, de ochi umeziţi de
lacrimi, de mâini care se întind imploratoare spre sfintele moaşte, de inimi
care bat emoţionate în acelasi fel. În această procesiune se fac trei popasuri
cu ectenii, în numele Preasfintei Treimi. Apoi toată mulţimea se opreşte la uşă
şi încearcă să se atingă din nou de raclă. Preoţii duc sfintele moaşte în biserică
şi le aşează la locul lor.

Procesiunea şi pelerinajul se încheie cu Paraclisul Preacuvioasei Maicii noastre


Parascheva, pe care îl citeşte însuşi mitropolitul împreună cu preoţii şi tot
poporul se roagă în genunchi. Astfel pelerinajul anual la moaştele Cuvioasei
Maicii noastre Parascheva ia sfârşit. Credincioşii se retrag din biserică, din
curtea Mitropoliei şi se duc fiecare la ale lor. Autobuzele de oraş, cursele şi
trenurile sunt din nou aglomerate, iar gările freamată de lume. Fiecare
povesteşte ce a văzut mai frumos şi ce a auzit mai plăcut la „Cuvioasa”. Astfel
drumul pare scurt, necazurile vieţii devin mai uşoare şi oamenii ajung cu
inimile pline de bucurie la căminele lor. (Până în ultimele decenii, timp de trei
sferturi de secol, în ajunul şi ziua Sfintei Parascheva (13 şi 14 octombrie),
trenurile care mergeau spre sau dinspre Iaşi erau gratuite pentru copii, elevi şi
militari; iar pentru ceilalţi închinători din ţară se aplică o reducere de 50%.)

Acum oraşul doarme în linişte, luminile catedralei se sting, uşile grele se încuie
peste noapte şi nici un pelerin nu mai rămâne în ograda Mitropoliei. Numai
moaştele Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, împodobite de jur-împrejur
cu buchete proaspete de flori aduse de pelerini, rămân în continuare de veghe
peste veacuri, ca o candelă vie a laşiului, a Moldovei şi a ţării noastre
româneşti.

Sursa: CreştinOrtodox.ro
http://acvila30.ro/parintele-ioanichie-balan-14-octombrie-ziua-in-care-trebuie-sa-ne-parasim-casa/