Sunteți pe pagina 1din 2

Intitulat iniţial “Părinţii Otiliei”, Enigma Otiliei este un roman aparținând realismului.

Se
încadrează în această categorie prin: temă, motive– moştenirea, paternitatea, familia burgheză,
parvenitismul; specificul perspectivei narative: naraţiunea la persona a III-a, viziunea “dindărăt”,
narator omiscient şi omniprezent; structura-simetrică, închisă; specificul descrierii-minuţioasă,
cu detalii semnificative, conform convingerii că omul este produsul mediului în care trăieşte;
personaje- tipice, construite în jurul în jurul unei trăsături dominante.

Publicat în 1938, al doilea roman al autorului George Călinescu , după „Cartea nunţii”, “Enigma
Otiliei” aparţine perioadei interbelice, perioadă în care literatura română îşi organizează
realizările valorice în jurul curentului modernist teoretizat de Eugen Lovinescu. George Călinescu
se opune în epocă tendiţelor proustianismului şi gidismului pătrunse în literatura română prin
Camil Petrescu , optând pentru clasicism şi obiectivitate: “Tipul firesc de roman este deocamdată
cel obiectiv”. În acest context Călinescu realizează prin “Enigma Otiliei” un roman realist de
factură balzaciană .

O primă trăsătură a realismului balzacian este tipologizarea personajelor. Încă de la început se


profilează prin replici, aluzii , gesturi, ticuri verbale- tipare caracterologice : avarul iubitor de copii
( moş Costache Giurgiuveanu), “baba absolută, fără cusur în rău” (Aglae Tulea), fata bătrână
( Aurica Tulea), dementul senil ( Simion Tulea), arivistul, un „demagog al ideii de paternitate”,
impostor şi sentimental ( Stănică Raţiu), cocheta ( Otilia), ambiţiosul ( Felix), aristocratul rafinat-
“un pesonaj nou” ( Leonida Pascalopol). Personajele sunt reprezentative pentru o întreagă
categorie socială sau umană.

Simetria incipit-final accentuează viziunea realistă, în sistem închis, a universului romanesc.


Naratorul prezintă aceeaşi stradă, aceleaşi case, aceeaşi curte, în seara lui iulie 1906, când Felix
Sima pătrunde în universul familiei Giurgiuveanu, şi zece ani mai târziu, ca încheiere definitivă a
etapei . Tehnica restrângerii cadrului, de la stradă la case, de la case la interioare şi la figurile
personajelor este o modalitate de pătrundere în psihologia personajelor. Pentru Balzac, o casă e
un document sociologic şi moral. Arhitectura, cu amestecul influenţelor incompatibile, executate
în materiale precare, aflate în diferite stări de degradare, sugerează incultura, snobismul,
zgârcenia şi delăsarea, declinul unei lumi care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi
avere, dar nu şi fondul cultural. Aspectele sunt anticipatoare, marcă a omniscienţei realiste.
Peste ani, Felix va regăsi strada Antim, cu casa lui moş Costache ” leproasă, înnegrită”. Curtea
năpădită de scaieţi şi poarta cu lanţ sugerează trecerea implacabilă a timpului, confirmată de
reformularea replicii lui Costache Giurgiuveanu: „Aici nu stă nimeni!”
Romanul depăşeşte modelul realismului clasic prin poziţia unui narator –comentator, care, “în
loc să înfăţişeze realitatea, o studiază pe probe de laborator”( Nicolae Manolescu), numai un
ochi al romancierului privind viaţa- celălalt- “literatura însăşi”. Din această perspectivă, Enigma
Otiliei este considerat „metaroman”, precursor al postmodernismului.

De asemenea, este un roman modern prin elemente precum -tema citadină, ambiguitatea
personajului titular, folosirea unor tehnici precum reflectarea poliedrică sau desfăşurarea
scenică a anumitor episoade, inserarea elementelor de romantism ( decrierea imensităţii
fantastice a Bărăganului -“ definitoriu pentru Călinescu este simţul grandiosului, al
monumentalului”- Eugen Simion) sau de naturalism- înfăţişarea proceselor psihice deviante, a
grotescului sau a cinicului .