Sunteți pe pagina 1din 3

CALUTUL MARONIU

Mireasma primaverii patrunde peste tot, pe strazi, in gradini, se furiseaza pe


fereastra deschisa, in camera baietelului,se strecoara apoi afara, printre crengi si ajunge la
iezlea din curte, din care mananca, rabdator, Calutul Maroniu.
Cand l-a cumparat de la targ, bunicul i-a promis lui Tudor ca, daca in fiecare zi va
avea timp sa-l ingrijeasca si sa-l mangaie, Calutul Maroniu va fi cu adevarat cel mai bun
prieten al lui.
Tudor era fericit, isi dorise mult sa aiba un astfel de prieten, alaturi de care sa
zburde prin curtea larga si chiar si pe dealul din spatele casei.
Acum, primavara aduce cu ea mireasma de flori si pofta de joaca.
- Hai cu mine! Ii spune cu caldura in glas Tudor si calutul necheaza
incetisor,frematand de bucurie. Face cateva rotocoale in jurul copilului, nerabdator sa
inceapa joaca .
Tudor il netezeste pe spate, isi trece degetele prin coama lucioasa, il mangaie pe
cap, se uita in ochii lui negri, unde vede bucurie si incredere.
Pe dealul din spatele casei, cei doi prieteni sunt ca intr-un vis, prind aripi de
bucurie si jocul lor arata ca o palpaire de fluturi. Doar pentru o clipa se opresc si Calutul
Maroniu se lasa iar, cu incredere, mangaiat de manutele copilului. Isi lipeste si el o clipa
botul caldut de obrazul lui Tudor… Si iarasi o iau de la capat, amandoi fac rotocoale
mari, cautandu-se, bucurandu-se, intre cer si pamant.
Dar soarele coboara rosiatic, se ascunde dupa deal, iar ei se intorc obositi si
fericiti. Maine iar se vor bucura de mireasma primaverii, de iarba cea verde si de lumina
si caldura soarelui.
Asa a mai trecut un an, si inca unul, si inca unul…Cei doi prieteni cresteau
impreuna si se bucurau unul de celalalt.
Tudor era de-acum baiat mare, il astepta un examen la o scoala din oras. Stia ca
in curand va fi neviot sa se desparta de prietenul lui.
A iesit in curte. Calutul Maroniu il astepta rabdator, in acelasi loc, langa iezle.
Devenise acum un cal puternic, minunat! Adierea usoara a vantului ii flutura coama
lucioasa.Tudor il mangaie cu bucurie, dar si cu o umbra de tristete. Nu putea sa-i spuna ce
avea pe suflet.
Au iesit pe portita, au urcat apoi spre deal. La fel ca alta data, au alergat intre cer si
pamant, prinzand aripi. Din priviri, calutul il invita pe baiat sa urce pe spatele lui puternic
si si il purta atunci intr-o plutire de vis.
La intoarcere, Tudor ii spune cu lacrimi in glas:
O sa plec pentru o vreme , Calutul meu de foc! Sa nu fii trist, bunicul o sa aiba
grija de tine!
Baiatul a plecat intr-o buna zi la scoala mare din oras.
Prietenul sau a ramas acasa, in tovarasia bunicului, care era tare grijuliu si ii dadea
cea mai buna iarba si cea mai curata apa. Il ducea chiar si pe deal . Dar anii grei ii faceau
bunicului mersul anevoios si parca multe dureri nevazute il chinuiau.
Se gandea deseori la nepotul lui, plecat la invatatura, la oras, si se ruga lui
Dumnezeu sa-i mai dea putere macar sa-l mai poata ajuta cu ceva si mai ales, sa aiba grija
de Calutul Maroniu.
Dar boala necrutatoare l-a luat intr-o buna zi pe bunicul in lumea celor drepti.
Tudor isi mangaie prietenul cu durere in suflet. Stia ca va trebui sa se desparta
pentru totdeauna. Lumea s-a rasturnat atunci pentru el. Simtea ca pamantul ii fuge de sub
picioare. Cu lacrimi in ochi si-a luat ramas bun de la prietenul lui cu o ultima mangaiere
si o ultima imbratisare.
Venisera deja noii stapani, galagiosi, cu glasul gros. I-au aruncat baiatului cativa
bani si, razand fara inteles, l-au luat cu ei pe Calutul Maroniu, smucind franghia cu care l-
au legat.
Au urmat zile triste pentru bietul calut. Noii stapani il puneau in fiecare zi sa traga
de o caruta foarte grea cu fier vechi, de dimineata, pana seara . Apoi alte si alte greutati
aruncau in caruta . Si el tragea, tragea cu toata puterea, se opintea cateodata la urcus.
Atunci unul din stapani scotea biciul si incepea sa-l bata pe spate si chiar pe fata, pana nu
mai putea sa respire de durere.
Seara, cand chinurile se sfarseau, nu putea sa mai manance din putinul fan pe care
i-l aruncau.Era prea oboist! Se gandea atunci la prietenul lui si la libertatea si bucuria de
odinioara.
A doua zi iarasi porneau chinurile.
Au urmat apoi zile ploioase si friguroase.El tragea mereu la caruta cea grea. Nu
avea nici o bucurie sau mangaiere. Primea doar batai si injuraturi. Spatele ii era acum
acoperit de rani, dar stapanilor nu le pasa si-l loveau in continuare cu biciul.Ce buna ar fi
fost putina apa, sa capete ceva putere !
Au mai trecut cativa ani si singura mangaiere pe care o avea era amintirea
prietenului sau.
Dupa ce vara secetoasa a ars pamantul si toata vegetatia, cei doi stapani s-au
hotarat sa se descotoroseasca de animalul care acum era prea slab si prea neputincios.
Pentru ei nu reprezenta decat o piedica. Isi dadeau seama ca nu-l puteau vinde – arata
destul de rau - si , altfel, nu se incumeta nimeni sa-si ia o grija pe cap.
Asa ca , intr-o dimineata l-au dus la marginea orasului si l-au lasat acolo, injurand.
Calutul Maroniu s-a mirat atunci ca pentru prima oara nu mai tragea dupa el caruta cea
grea.
A ramas singur, nestiind ce sa faca, incotro s-o apuce. Zgomotul asurzitor al
masinilor care treceau in goana il speria. A incercat sa mearga pe margine, pe langa
ziduri. Nu cunostea aceste locuri. Alta strada, si alta…Oameni cu fete mirate il priveau cu
mila. Le-ar fi spus ca ii e sete, ca e si mort de foame, nu mai mancase de cateva zile, dar
nu stia cum sa le spuna.
- Ce cauta si gloaba asta in oras, sa incurce circulatia?! Zise un trecator destul de
rotofei.
Nu cauta ceva anume, nu avea o directie si nici nu mai spera nimic, decat simtea
ca puterile il parasesc definitiv !
Cu capul aplecat, parca dorind sa se fereasca de caldura arzatoare a amiezii si de
privirile oamenilor, s-a oprit .
Atunci timpul a stat in loc si i s-a parut ca viseaza cand a simtit pe spatele plin de
rani o mana care il mangaie. Apoi mangaierea a alunecat pe coama si parca stia de
undeva aceasta minunata atingere.
Doua maini i-au cuprins capul aplecat si l-au ridicat incetisor. Atunci el deschise
ochii si vazu un chip drag si cunoscut, pe care-l purtase in suflet ani la rand! Era chiar
prietenul sau , pe care Dumnezeu i-l aduse in aceste clipe de grea suferinta!
Tudor il stranse la piept, cu lacrimi de bucurie, fiindca nu-i venea sa creada
minunea care s-a intamplat! Se gandise la Calutul Maroniu in fiecare zi si sufletul i se
ingreuna de un dor tot mai mare.
Terminase scoala si acum avea de gand sa se intoarca in sat si sa inceapa sa-l
caute si sa-si recupereze prietenul cu orice pret!
Privirile lor spuneau tot ce nu se poate spune in cuvinte!
Un fior de bucurie srabatu atunci trupul obosit al Calutului Maroniu si atinse cu
botul obrazul prietenului sau.
S-au intors incet la casa din sat .
Tudor e acum medic veterinar si toata lumea il iubeste.
El si Calutul Maroniu sunt cei mai buni prieteni si nimeni si nimic nu-i mai poate
desparti!