Sunteți pe pagina 1din 31

CONSUMATORUL SI COMPORTAMENTUL SAU RATIONAL

CAPITOLUL II

CONSUMATORUL SI COMPORTAMENTUL SAU RATIONAL NEVOILE SI ACTIVITATEA UMANA

Pentru a putea trai, oamenii trebuie sa consume (utilizeze) o serie de bunuri, ca alimente, imbracaminte,
etc. Si au de asemenea, nevoie de unele servicii, cum sunt: transportul, asistenta medicala, servicii
educationale, etc.

Prin nevoi sau trebuinte intelegem necesitatile pe care oamenii trebuie sa si le satisfaca pentru a putea
exista. Nevoile sunt legate de dorintele, aspiratiile si idealurile umane.

Tendintele oamenilor pentru asi acoperi (satisface) nevoile constituie mobilul (stimulentul, motorul )
intregii lor activitati. La baza procesului de transformare a naturii in folosul lor, producandu-si astfel cele
necesare traiului, stau, deci, nevoile sale.

Multitudinea de trebuinte ale oamenilor alcatuiesc un sistem al nevoilor. Acestea pot fi grupate in:

- nevoi materiale – individuale (biologice – naturale);

- nevoi sociale, legate de convietuirea in societate;

- nevoi elementare ( de baza, primare sau fundamentale);

- nevoi superioare (elevate).

In decursul timpului nevoile nu raman aceleasi (constante), ci ele se diversifica si sporesc odata cu
dezvoltarea societatii. De aceea, sistemul nevoilor este dinamic si nelimitat. Astfel, de la nevoile primare
s-a ajuns la nevoi superioare ( sociale, spirituale, culturale).
Multiplicarea si diversificarea continua a nevoilor are o conditionare obiectiva, data de nivelul de
dezvoltare a societatii si o conditionare subiectiva, determinata de dezvoltarea individului.

Activitatea economica sau de productie prin care omul transforma natura creandu-si astfel bunurile si
serviciile necesare traiului este generata de necesitatea satisfacerii (acoperirii) nevoilor sale.

Forma fundamentala a activitatii umane este munca, care il defineste pe om; omul fiind singura fiinta
rationala care isi reprezinta, in constiinta sa, scopul actiunilor sale.

Raporturile dintre oameni in procesul activitatii lor sunt raporturi de interese ce devin mobiluri ale
activitatii lor.

Activitatea umana (munca) are un caracter functional , fiind indreptata spre satisfacerea unor nevoi si un
caracter de finalitate, deoarece prin ea se urmareste realizarea unor scopuri, reiesite din necesitatea
satisfacerii navoilor individuale si sociale.

RESURSELE SI RATIONALITATEA UTILIZARII LOR

NATURA furnizeaza omului elementele necesare vietii, dar nu pe toate si de-a gata. De aceea, este
necesar un proces de transformare (de productie), prin care omul transforma si adapteaza elementele din
natura nevoilor sale.

RESURSELE reprezinta ansamblul elementelor pe care omul le foloseste in activitatea sa pentru a-si
satisface trebuintele si pe baza carora isi asigura consumul.

Resursele se impart in :
a) resurse primare,formate din: potentialul uman si cel natural;

b) resurse derivate, formate pe baza celor primare ( masini, utilaje, experienta stiintifica, tehnica, etc.).

Dupa durata folosirii lor in timp, resursele naturale se impart in:

a) resurse naturale neregenerabile sau epuizabile (minereuri, zacamintele de combustibil fosili);

b) resurse naturale regenerabile (pamantul, apa, aerul).

Dupa posibilitatea recuperarii (refolosirii) lor in productie sau consum, resursele naturale se impart in:

a) Resurse recuperabile ( fierul vechi, hartia, sticla, etc.)

b) Resurse partial recuperabile ( cele biologice)

c) Resurse nerecuperabile (energia, combustibili)

Resursele spre deosebire de nevoi sunt limitate la o anumita cantitate data. Dezvoltarea stiintei si
tehnicii ajuta la o mai buna utilizare a resurselor, dar, limitarea resurselor este o problema principala a
omenirii, caci, cresterea nevoilor nu este insotita de o crestere similara a resurselor. De aceea, resursele
trebuie utilizate cat mai rational si eficient.

Folosirea resurselor limitate trebuie facuta in asa fel incat sa putem satisface cat mai deplin nevoile.
Obiectivul activitatii economice il constituie o functie de maximizare a efectelor utile prin minimizarea
consumului de resurse.

Rationalitatea activitatii economice consta in capacitatea omului de a actiona in concordanta cu


cunostintele dobandite, anticipand rezultatele faptelor sale. Rationalitatea cere ca omul sa obtina mai
multe bunuri cu acelasi efort sau chiar cu un efort mai mic.

A avea eficienta intr-o activitate economica inseamna a satisface trebuinte mai mari cu aceleasi resurse
sau chiar cu resurse mai putine.

Utilizarea eficienta a resurselor si stabilirea raportului dintre resurse si nevoi presupune o serie de idei si
cunostinte care treptat au devenit o stiinta, numita stiinta economica. Deci, de problemele stabilirii acestor
raporturi si utilizarea rationala a resurselor se ocupa stiinta economica, care are ca rezultat administrarea
eficienta a resurselor limitate. Aceasta stiinta studiaza modul de alocare (repartizare) a resurselor limitate
in vederea satisfacerii cat mai depline a nevoilor nelimitate.
Totodata, stiinta economica ne invata cum sa ne comportam ca agenti economici pentrua actiona rational
si eficient, stiinta economica are, deci, un caracter practic si educativ, ajutandu-ne sa cunoastem cel
mai important domeniu al vietii sociale – domeniul economic.

BUNURILE SI SERVICIILE - OBIECT AL CONSUMULUI

FINALITATEA (scopul) economiei il reprezinta satisfacerea trebuintelor cu ajutorul bunurilor.

Tot ceea ce serveste la satisfacerea unor trebuinte poarta denumirea de bunuri.

Dupa provenienta lor, bunurile se impart in:

a. Bunuri libere;

b. Bunuri economice.

BUNURILE LIBERE sunt acele bunuri la care oricine are acces in mod liber (fara plata). Libertatea de a
le consuma depinde de loc si de timp ( aerul de munte).

BUNURILE ECONOMICE , fie materiale, servicii sau informatii provin dintr-o activitate economica,
caracteristica lor este raritatea si limitarea lor.
COSTUL DE OPORTUNITATE IN DECIZIA DE CONSUM

COMPORTAMENTUL RATIONAL al consumatorului este acela care asigura un maximum de satisfactie


in consum cu un minimum de cheltuieli, aceasta se ghideaza dupa criteriul eficientei economice.

Multitudinea trebuintelor existente in orice moment si caracterul limitat al resurselor ( venitul limitat), il
determina pe consumator sa aleaga, sa decida ce considera ca este prioritar.

Costul de oportunitate al deciziei de consum este definit prin valoarea renuntarii consumatorului. Daca nu
cheltuieste o suma de bani pentru a achizitiona bunuri de consum, individul poate amana actul
consumului. In acest sens el compara efectul prezent al consumului cu un efect scontat intr-un moment
viitor. Banii necheltuiti sunt economisiti. * Cu totii economisim pentru a ne putea cumpara ceva intr-un
moment viitor: o casa noua, o masina, frigider, un calculator,etc.*

Atunci cand va lua decizia de a cheltui o anumita suma de bani pentru consum, individul va alege intre
diferite bunuri tinand cont de costul de oportunitate.

UTILITATEA ECONOMICA

Bunurile economice sunt destinate consumului. Orice consumator urmareste ca in schimbul sumei platite
pentru un bun sa obtina o satisfactie maxima. Pe cumparator il intereseaza deci, utilitatea bunului
cumparat. De regula, este util ceea ce este de folos. Utilitatea, in sens general, reprezinta capacitatea
unui bun de a satisface o nevoie. Baza utilitatii o constituie proprietatile (insusirile) fiecarui bun economic.

Din perspectiva economica, intereseaza cat de mare este efectul unui consum, adica reactiile
consumatorilor. Masura acestei reactii in consum se numeste utilitate economica. Utilitatea economica
reda legatura existenta intre caracteristicile proprii ale bunurilor si nevoile si preferintele consumatorului.
UTILITATEA ECONOMICA consta in satisfactia resimtita de un individ ca urmare a consumarii unei
cantitati, doze date dintr-un bun ( combinatie de bunuri).

Dar reactiile indivizilor pot fi diferite chiar pentru acelasi bun. Aceasta inseamna ca utilitatea economica
are o determinare subiectiva.

Caracterul subiectiv al utilitatii economice o face sa fie diferita de la individ la individ si chiar la acelasi
individ in perioade diferite ale existentei sale.

Factorii care impun diferenta de utilitate a aceluiasi bun in raport cu indivizi diferiti pot fi: volumul,
structura si intensitatea nevoilor, situatia economica, preferintele, nivelul de cultura, obiceiurile si traditiile
de consum.

UTILITATEA MARGINALA ( Umg) reda satisfactia pe care o resimte o persoana prin consumarea unei
unitati suplimentare dintr-un bun.

Utilitatea marginala se determina ca raport intre sporul de utilitate obtinut prin cresterea cu o unitate a
consumului:

Umg = ^Ut/^X=Ut1-Ut0/X1-X0

unde:

Ut1 si Ut0 – nivelurile utilitatii totale in momentele t1 si t0;

X1 si X0 - cantitatile consumate din bunul X in momentele t1 si t0;

^Ut – modificarea utilitatii totale;


^X – modificarea cantitatii.

Utilitatea totala (Ut) reda nivelul satisfactiei totale resimtite de pe urma intregii actiuni de consum. Se
calculeaza nivelul cumulat ca suma a utilitatilor marginale. Ut = Eumg

Evolutia utilitatii marginale este redata de Legea lui GOSSEN sau legea utilitatii marginale descrescande.
Aceasta se refera la faptul ca, pe masura ce creste cantitatea consumata dintr-un bun, sporul de utilitate
este din ce in ce mai mic, devenind nul (zero) in punctul de satietate. Odata cu cresterea cantitatii
consumate: * utilitatea totala creste, dar cu o ratie descrescatoare, pana la un punct de maxim (
saturare), dupa care incepe sa scada; * utilitatea marginala descreste, dar este pozitiva, pana in punctul
in care este egala cu zero (acest punct coincide cu acela in care utilitatea totala este maxima), dupa care
utilitatea marginala devine negativa (este zona in care utilitatea totala incepe sa scada).

MAXIMIZAREA SATISFACTIEI CONSUMATORULUI:

PROGRAMUL DE ACHIZITII

Scopul oricarui consumator este o cat mai buna satisfacere a nevoilor sale. Atingerea acestui obiectiv se
poate realiza numai cu conditia manifestarii unui comportament rational. Parametri firesti intre care se
manifesta comportamentul consumatorului sunt: un venit intotdeauna limitat si trebuinte nelimitate,de
unde nevoia de a alege intre mai multe bunuri cu utilitati diferite.
Alegerea consumatorului rational se conduce dupa criteriul eficientei economice: maximum de satisfacere
a trebuintelor cu un minimum de efort sau cheltuieli. Este ceea ce determina elaborarea unui program de
achizitii.

De cele mai multe ori, oamenii consuma combinatii de bunuri.

Bugetul trebuie astfel alocat incat ultima unitate monetara cheltuita pentru achizitionarea unui bun sa
duca la obtinerea aceleasi satisfactii suplimentare prin achizitionarea altui bun . Aceasta este continutul
legii utilitatii marginale pe unitatea monetara, formulate de P. Samuelson. Este regula de maximizare a
utilitatii.

Umgx/Px = Umgy/Py; Umgx/Umgy = Px/Py

unde:

- Umgx si Umgy reprezinta utilitatile marginale generate de consumarea bunurilor X si Y iar

- Px si Py sunt preturile bunurilor.

CAPITOLUL III

INTREPRINZATORUL SI COMPORTAMENTUL SAU RATIONAL

PRODUCATORUL/ INTREPRINZATORUL
INTREPRINZATORUL este persoana care initiaza o afacere , investind bani, timp, energie, putere de
munca si creativitate, cu scopul de a obtine un profit cat mai mare.

Un intreprinzator se caracterizeaza in primul rand prin spiritul sau intreprinzator. Acesta consta in
capacitatea de a genera schimbari cu caracter inovator, de a vedea, de a gandi si a face altfel si alt ceva
decat majoritatea oamenilor, de a avea un alt mod de a pune o problema si de a o solutiona.

Rolul producatorului/intreprinzatorului consta in: - creearea de bunuri noi care sunt cautate pe piata;

- luarea de decizii cu privire la nevoile umane ce urmeaza a fi satisfacute si ce resurse disponibile pot
fi mobilizate in acest scop;

- stabilirea proportiilor intre factorii materiali si umani, modul de organizare a activitatii si tehnologiile
necesare;

- asumarea riscurilor calculate, astfel incat sa castige;

- a avea un spirit independent, animat de dorinta de autonomie in actiune;

- optimismul, flexibilitatea si dinamismul activitatilor intreprinse.

Principalul obiectiv al intreprinzatorului este acela de a obtine profit. Pentru aceasta trebuie sa produca.

Intreprinzatorul/producatorul este purtatorul ofertei pe piata. Este subiectul activ care reprezinta toate
deciziile necesare obtinerii produselor si serviciilor oferite pe piata, incepand cu momentul initierii lor si
pana in momentul desfacerii acestora pe piata.

Productia este activitatea umana care se manifesta prin crearea de bunuri si servicii capabile sa satisfaca
nevoi/dorinte.
PROPRIETATEA SI LIBERA INITIATIVA

PROPRIETATEA reprezinta relatia dintre oameni (indivizi, grupuri, societate),cu privire la insusirea
bunurilor existente sau produse de societate.

Raportul de proprietate atrage dupa sine drepturi sau atribute care revin detinatorilor proprietatii. Acestea
se refera la :

- posesia(dreptul de posesiune) – insusirea de catre persoana/institutie a bunurilor;

- dispozitia (dreptul de dispozitie) – decizia referitoare la obiectul proprietatii;

- folosinta (dreptul de utilizare) - utilizarea bunului aflat in posesie;

- uzufructul ( de a folosi roadele) – insusirea beneficiilor care apar in legatura cu acel bun.

PROPRIETATEA se prezinta sub forma unitatii a doua elemente:

a. Obiectul proprietatii il constituie bunurile;

b. Subiectul proprietatii il formeaza intreprinzatorii/producatorii, agentii economici(persoane fizice si


persoane juridice).

Exercitarea proprietatii este dreptul exclusiv al proprietarului, drept pe care il poate executa sub unul, mai
multe, sau sub toate atributele. Atributele proprietatii pot fi cedate (instrainate) total sau partial (temporar):

- instrainarea sub toate aspectele se realizeaza prin:

- vanzare/cumparare (cu contraechivalent);

- donatie, mostenire ( fara contraechivalent);

- instrainarea partiala se realizeaza prin:


- inchiriere, concesionare, locatie de gestiune, arendare(cand sunt transferate drepturile de folosinta
si o parte din uzufruct);

- relatii manageriale (trensferarea atributului de administrare);

- relatii de angajare salariala ( transferarea exclusiva a atributului de utilizare temporara).

Forme de proprietate

Formele de proprietate existente intr-o economie de piata sunt:

1.Proprietatea particulara – forma preponderenta in economia de piata. Aceasta poate fi:

a) individuala: proprietarul foloseste, administreaza si isi insuseste roadele;

b) asociativa: un grup de persoane fizice sau juridice se asociaza pentru a administra impreuna o
afacere sau pentru a desfasura anumite activitati. Astfel de forme de proprietate sunt cele mai frecvente
in economia de piata.

2. Proprietatea publica – proprietari sunt unitati ale administratiei publice: intreprinderi de stat,
administratii publice locale si centrale (scoli publice, spitale publice, Metrorex, etc.).

3. Proprietatea mixta – imbina proprietatea particulara cu aceea publica, atat in plan national, cat
si international (societati comerciale precum DACIA-Renault, ROMTELECOM, etc.).

Intr-o economie de piata proprietatea particulara (mai ales asupra factorilor de productie) are un rol
dominant, proprietatea publica avand un rol complementar. Aceasta deoarece initiativa particulara se
dovedeste mai eficienta in alocarea si utilizarea resurselor.

Coexistenta in aceeasi tara a mai multor forme de proprietate constituie un pluralism al formelor de
proprietate. Acest pluralism de proprietate genereaza o concurenta sau competitie intre ele, ducand astfel
la reducerea cheltuielilor, ridicarea calitatii, la promovarea progresului tehnic si marirea productiei, fiind
avantajat consumatorul. Coexistenta formelor de proprietate, ca trasatura a economiei de piata, este
expresia fireasca a liberei initiative si a preferintei oricarei forme de proprietate care corespunde
intereselor membrilor societatii.

LIBERA INITIATIVA
Libera initiativa constituie conditia de baza a existentei economiei de piata. In conformitate cu aceasta,
agentii economici sunt liberi sa desfasoare orice activitate economica in limitele impuse de lege.

Dreprul de proprietate si manifestarea sa in sectorul proprietatii private reprezinta baza liberei initiative.

Libera initiativa se concretizeaza in dreptul agentilor economici:

- de a dispune asa cum doresc de proprietatea lor;

- de a-si administra dupa propria dorinta afacerea.

Libera initiativa este manifestarea libertatii economice a proprietarului de a-si mentine, dezvolta sau
restrange activitatea, de a decide in conformitate cu interesele proprii, tinand cont de normele legale si ,
mai ales, de necesitatea utilizarii rationale a resurselor. Intreprinzatorul este liber sa-si foloseasca dupa
cum doreste resursele, dar cerintele rationalitatii economice, concurenta de pe piata vor corecta, adeseori
dur, deciziile sale.

Libera initiativa inseamna atat libertate, cat si responsabilitate.

Manifestarea liberei initiative inseamna asumarea responsabilitatii unor decizii cu privire la:
natura activitatii; locul de desfasurare; dimensiunea activitatii; locul de desfacere a produselor si
serviciilor; persoanele implicate, etc.

FACTORII DE PRODUCTIE

Resursele economice atrase si utilizate in activitatea economica se transforma in factori de productie.

Factorii de productie reprezinta totalitatea elementelor care participa la producerea de bunuri si servicii.

Factorii de productie reprezinta resursele atrase si consumate in producerea bunurilor economice.


Exista o mare diversitate de factori de productie, cum sunt: munca, instrumentele de productie, energia,
obiectele supuse prelucrarii, unele elemente ale naturii, informatia, organizarea si conducerea activitatii
economice, etc.

Fiecare factor de productie are o determinare cantitativa si una calitativa.

In functie de aceste determinari avem doua tipuri de dezvoltare economica: extensiva si intensiva. In
dezvoltarea extensiva, cresterea productiei se datoreaza, in principal, sporirii cantitatilor factorilor de
productie utilizati, iar in dezvoltarea intensiva, cresterea productiei se datoreste, in mod preponderent,
aportului calitatii si eficientei utilizarii factorilor de productie.

In prezent agentii economici se preocupa intens de economisirea si imbunatatirea calitatii factorilor de


productie din cauza cresterii tot mai mult a nevoii de bunuri si servicii; sporirii exigentei pentru calitatea
bunurilor si serviciilor; tendintei de scumpirea unor factori de productie; dificultatii de acces la unii factori;
necesitatii prevenirii degradarii mediului natural.

In mod traditional, stiinta economica grupeaza factorii de productie astfel:

- factori de productie primari (originari) : munca si natura;

- factor de productie derivat: capitalul

- neofactorii: progresul tehnic, informatia, etc.

MUNCA,

PRINCIPALUL FACTOR DE PRODUCTIE


Prin munca se intelege activitatea constienta, specific umana, indreptata spre un anumit scop.

Munca este factorul activ si determinant,al productiei, deoarece orice progres al societatii este legat de
munca.

In procesul muncii, omul isi foloseste aptitudinile, capacitatile si experienta, consumand energie fizica si
intelectuala. Asfel ca orice munca reprezinta un efort fizic si intelectual.

Daca la inceputurile civilizatiei umane a predominat munca fizica, in epoca moderna predomina efortul de
gandire (intelectual) de creativitate. Istoria omenirii este un lung proces de afirmare a efortului intelectual,
bazat pe experienta si asimilarea cunoasterii, prin intermediul invatamantului si formarii profesionale a
omului.

Informatia ca suma a cunostintelor umane devine astazi un element de cea mai mare importanta pentru
potentarea celorlalti factori de productie.

O data cu perfectionarea factorilor de productie, a folosirii cunostintelor si informatiei, creste rodnicia


muncii, adica rezultatele ei. Din aceasta cauza se manifesta o tendinta de reducere a duratei muncii,
pentru ca oamenii pot sa-si procure cele necesare vietii intr-un timp de munca mai scurt, ramanand mai
mult timp liber destinat unor activitati culturale si spirituale (sport, recreere, educatie, excursii, etc.).

Principalele caracteristici ale muncii sunt:

- este un proces constient, ca orice activitate umana;

- are caracter activ si determinant, pentru ca actioneaza si transforma ceilalti factori de productie;

- este diversificata, ca urmare a extinderii procesului de diviziune a muncii.

Diviziunea sociala a muncii este procesul istoric de separare, diferentiere, desprindere si specializare a
muncii pe genuri distincte de activitati care, in timp, s-au transformat in ocupatii, meserii, ramuri
economice.

Diviziunea muncii:

- a fost si este un factor de progres;

- are caracter dinamic, prin aparitia/disparitia unor ocupatii, profesiuni.


Pentru cresterea calitatii muncii se actioneaza in urmatoarele directii:

- cresterea nivelului general de educatie;

- cresterea nivelului de pregatire profesionala;

- asigurarea unei stari bune de sanatate a populatiei;

- crearea unei motivatii eficiente a lucratorilor;

- cresterea nivelului calitativ al celorlalti factori de productie.

NATURA

Prin natura ca factor de productie intelegem ansamblul elementelor naturale la care omul face apel
pentru a produce. Natura asigura conditii materiale oricarei productii, precum si energia primara.

O importanta deosebita in cadrul naturii o are pamantul, care include si apa. Multitudinea de activitati si
procese de munca sunt legate de pamant. In agricultura, silvicultura si pescuit, pamantul este principalul
mijloc de productie. El este singura sursa pentru producerea alimentelor si a materiilor prime agricole.

Pamantul reprezinta totalitatea resurselor brute, neprelucrate, din natura (solul, apa, mineralele,padurile,
fenomenele naturale atrase in productie) care pot fi utilizate si transformate in activitatea economica in
conformitate cu interesele de consum.

Caracteristicile principale ale pamantului sunt: - are existenta materiala; - are caracter limitat; - prezenta
sa este legata de activitati specifice sectorului primar al productiei(agricultura, minerit, silvicultura,
piscicultura, etc.).
Aceste caracteristici impun utilizarea rationala a pamantului (resursele naturale) si sporirea
eficientei economice. Folosirea rationala a pamantului cuprinde si dimensiunea ecologica, foarte
importanta din perspectiva atingerii unor limite de exploatare a resurselor si de poluare care pun in pericol
echilibrul si stabilitatea unor fenomene naturale.

CAPITALUL

Capitalul, ca factor de productie, reprezinta asamblul bunurilor produse prin munca si folosite in
activitatea economica pentru producerea altor bunuri si/sau servicii destinate vanzarii.

Capitalul ca factor de productie derivat, este rezultatul interactiunii dintre munca si natura. Este format
din bunuri de productie care se mai numesc si capital tehnic.

Dupa modul in care participa la activitatea economica, dupa cum se consuma si se inlocuiesc, elementele
capitalului tehnic se impart in :

a) Capital fix reprezinta acea parte a capitalului formata din bunuri care participa la mai multe cicluri
de productie, se consuma treptat si se inlocuiesc dupa mai multi ani de utilizare (o perioada de timp
indelungat), cum sunt: cladiri, utilaje, masini unelte, calculatoare, etc.;

b) Capitalul circulant este acea componenta a capitalului care participa la un singur ciclu de productie
si se consuma integral sau se transforma dintr-o data si se inlocuieste la fiecare nou ciclu de productie,
ca, de pilda, materiile prime, combustibilii, energia, etc.
TIPURI DE INTREPRINDERI

IN ECONOMIA ROMANEASCA

Firma sau intreprinderea este unitatea economica producatoare care se caracterizeaza prin:

- un gen specific de activitate;

- capacitatea de a produce bunuri sau servicii;

- capacitatea de a conduce si gestiona rational activitatea economica.

Obiectivul final al activitatii producatorului si al firmei este obtinerea profitului.

Activitatea firmei se deruleaza in doua directii, a caror legatura constituie fluxurile firmei:

- intrari: cumpararea de factori de productie necesari in producerea de bunuri economice si


veniturile provenite din vanzarea bunurilor economice;

- iesiri: vanzarea bunurilor economice produse si cheltuielile cu achizitionarea factorilor de


productie.

Cele mai raspandite tipuri de firme in Romania sunt:

a) societatile comerciale:

- pot avea diverse obiecte de activitate;

- detin un patrimoniu propriu;

- pot fi in proprietate privata, dar si publica sau mixta;


- proprietarii lor pot fi autohtoni sau straini.

b) regiile autonome:

- sunt in proprietatea publica;

- sunt orientate spre activitati de importanta strategica pentru economia nationala.

Deoarece in economia de piata firmele sunt titulare ale patrimoniului lor, ele se caracterizeaza prin:

- autonomie;

- independenta;

- libertate de decizie.

CONSUMATORUL SI RATIONALITEA IN CONSUM

Consumator – orice agent economice care actioneaza pentru a-si procura bunurile si serviciile necesare
satisfacerii trebuintelor.

a. Dupa forma de existenta, bunurile sunt:

1. bunuri propriu-zise (au forma materiala)

2. servicii (au caracter nematerial: lectii predate, tratamente medicale etc.

) 3. informatii (licente, brevete, programe de calculator)


b. Dupa modul de relationare, bunurile sunt:

1. complementare (atunci cand consumarea unui bun atrage, in mod necesar, consumarea unui alt bun)

2. substituibile (un bun poate inlocui un alt bun in consum)

c. Dupa modul in care circula, bunurile si serviciile sunt:

1. marfare (ajung la consummator prin vanzare/cumparare)

2. nemarfare (sunt oferite in afara pietei de catre institutii publice sau private precum invatamant,
sanatate, televiziune etc.) Comportamentul rational al consumatorului este acela care asigura un
maximum de satisfactie in consum cu un minimum de cheltuieli, acesta ghidandu-se dupa criteriul
eficientei economice.

Utilitatea economica – consta in satisfactia resimtita de un individ ca urmare a consumarii unei cantitati
date dintr-un bun.

CEREREA – cantitatea totala dintr-o marfa care este dorita si care poate fi cumparata (exista capacitatea
de plata), intr-o anumita perioada, la un anumit pret.

Elasticitatea cererii – releva modificarea marimii cererii datorita unor variatii ale factorilor cauzali (pretul si
venitul consumatorului).

Tipurile de elasticitate a cererii in functie de pret:

1. Cerere elastica (Kec/p > 1) – modificarea pretului determina o modificare mai mare a cantitatii cerute,
in sens invers. (cresterea pretului determina scaderea cantitatii cerute). - bunurile cu cerere elastica sunt,
de regula, bunuri substituibile.

2. Cerere inelastica (Kec/p < 1) – modificarea pretului determina o modificare mai mica a cantitatii cerute,
in sens invers. - bunurile cu cerere inelastica sunt, de obicei, bunuri de stricta necessitate, pentru ca fata
de acestea consumatorul se afla intr-o relatie de dependenta, nu poate renunta definitiv la cumpararea
lor.

3. Cerere cu elasticitate unitara (Kec/p = 1) – modificarea pretului determina o modificare egala a


cantitatii cerute, in sens invers. (cresterea pretului cu X% determina scaderea cantitatii cerute tot cu X%).
4. Cerere perfect inelastica (Kec/p = 0) – modificarea pretului nu determina nici o modificare a cantitatii
cerute. - acest tip de cerere apare pe o perioada de timp foarte scurta cand cumparatorii nu se pot adapta
la conditiile de piata. - este cazul unor oferte promotionale ,,in limita stocului disponibil” care sfarsesc
brusc, fara a lasa cererii timpul necesar sa se adapteze.

5. Cerere perfect elastica (Kec/p = ∞) – modificarea oricat de mica a pretului determina o variatie foarte
mare a cantitatii cerute. - cand variatia pretului tinde spre zero, variatia cantitatii cerute tinde spre infinit. (
Kec/p = coeficientul de elasticitate al cererii in functie de pret) Concluzii practice:

● Producatorul care se confrunta cu o cerere elastica isi poate spori veniturile prin reducerea pretului de
vanzare. ● Producatorul care se confrunta cu o cerere inelastica castiga atunci cand pretul creste.

COSTUL DE PRODUCTIE – totalitatea cheltuielilor ocazionate de producerea si desfacerea unei cantitati


determinate de bunuri si servicii.

a. Cost fix (Cf)– ansamblul cheltuielilor care nu variaza (pe termen scurt) in raport cu cantitatea de bunuri
economice realizate.

b. Cost variabil (Cv) – ansamblul cheltuielilor de productie care variaza (in acelasi sens) odata cu
modificarea nevelului productiei realizate.

Costul Total (Ct) = Cf + Cv PROFITUL – excedentul incasarilor (veniturilor) fata de cheltuieli dintr-o
activitate economica.

Profitul net – partea din profitul brut care ramane dupa ce se platesc impozitul si alte taxe pe profit.

Cifra de afaceri – totalul incasarilor obtinute din vanzari.

In functie de criteriul contributiei la dezvoltarea activitatii economice:

a. profitul legitim/meritat – ca suma obtinuta de catre detinatorul firmei in conditiile respectarii


prevederilor legale, inclusive cele referitoare la impozitare.

b. profitul nelegitim/nemeritat – ca suma obtinuta de posesorul capitalului, fara a avea o contributie la


dezvoltarea activitatii economice.

In functie de marimea profitului: a. profitul normal/obisnuit – ca recompense minima necesara pentru


continuarea activitatii, lipsa acestui tip de profit facand imposibila reluarea acesteia. b. profitul supraprofit
– atunci cand este obtinut prin majorarea pretului de vanzare a unui produs de catre o singura firma (care
detine monopolul pe piata), caz in care este numit si profit de monopol.
Pragul de rentabilitate – arata ca intreprinzatorul trebuie sa realizeze un volum de productie peste un
nivel minim pentru a putea sa-si recupereze investitia facuta si pentru a face fata cheltuielilor curente de
exploatare a afacerii sale. Falimentul – situatia determinata de mecanismele pietei si sanctionata juridic,
pentru ca agentul economic nu mai are nici o posibilitate reala de continuare a activitatii respective.

OFERTA – cantitatea de bunuri si servicii pe care agentii economici o aduc pe piata intr-o anumita
perioada si la un anumit pret.

Producatorii au un comportament diferentiat, care este influentat de:

● modificarea preturilor la factorii de productie – cresterea acestora reprezinta o constrangere pentru


producatori, care conduce la scaderea volumului productiei.

● modificarea preturilor de vanzare ale bunurilor – cresterea acestora ii stimuleaza pe producatori, care
au tendinta de a creste oferta.

Producatorul asigura realizarea bunurilor economice: - achizitionarea factorilor de productie necesari -


organizarea activitatii de obtinere a bunurilor si serviciilor - studiul cererii pe piata cu scopul de a veni in
intampinarea nevoilor de consum - diversificarea produselor etc. In formarea ofertei pe piata, intermediarii
sunt agentii economici care mijlocesc relatiile economice intre producator si furnizori, finantatori,
comercianti, clientii consumatori. Prezenta acestora este necesara pentru: - finantarea activitatilor
economice (continuarea, extinderea, innoirea tehnologica, ridicarea nivelului de calificare) - promovarea
produselor prin organizarea activitatilor publicitare - asigurarea retelei de transport prin care bunurile si
serviciile parcurg drumul spre cumparatori - asigurarea retelei de vanzare prin amenajarea de spatii
adecvate si personal calificat pentru ca bunurile si serviciile oferite sa fie efectiv vandute.

Legea ofertei – reda raportul de determinare directa intre modificarea marimii pretului unitar al unui bun si
modificarea cantitatii oferite din bunul respectiv.

ELASTICITATEA OFERTEI – modificara ofertei ca urmare a actiunii factorilor care o influenteaza. Tipuri
de elasticitate a ofertei in functie de pret:

1. Bunuri cu oferta elastica (Keo/p >1) – modificarea pretului determina o modificare mai mare a cantitatii
oferite, in acelasi sens (cresterea pretului cu x% determina cresterea cantitatii oferite cu mai mult de x%)

2. Bunuri cu oferta inelastica(Keo/p

<1)-modificarea pretului determina o modificare mai mica a cantitatii oferite,in acelasi sens(cresterea
pretului cu x%determina cresterea catitatii oferite cu mai putin de x%). 3. Bunuri cu oferta de elasticitate
unitara(Keo/p=1)- modificarea pretului determina o modificare egala a cantitatii oferite,in acelasi
sens(cresterea pretului cu x%determina cresterea cantitatii cerute tot cu x%). 4. Bunuri cu oferta perfect
inelastica(rigida)(Keo/p=0)- modificarea pretului nu determina nici o modificare a cantitatii oferite.Aceasta
situatie apare pe o perioada de timp foarte scurta,cand ofertantii nu au timp sa se adapteze la conditiile
pietei sau in situatii cand exista blocaje(de resurse,tehnologice sau de alta natura)care nu perimit
cresterea ofertei. 5. Bunuri cu oferta perfect elastica(Keo/p=∞)-o modificare foarte mica a pretului
determina o variatie foarte mare a cantitatii oferite.La limita,cand variatia preatului tinde spre zero,variatia
cantitatii oferite tinde spre infinit. Alte conditii care influenteaza modificarea ofertei -Preturile altor produse
pe piata-reprezinta o alta conditie pentru modificarea ofertei.Oferta creste pentru acele bunuri ale caror
preturi pe piata cresc. -Nivelul tehnologiei-introducerea inovatiilor tehnice are ca effect cresterea
productivitatii muncii,care conduce,la randul sau,la scaderea costului de productie,care are effect pozititv
asupra ofertei. -Modificarea nivelului costului de productie-daca pentru anumite bunuri costul de productie
scade,atunci oferta creste.Asadar,intre nivelul ofertei si cel al costului De productie exista o relatie
inversa. -Modificarea numarului firmelor care produc acelasi produs-cresterea numarului de firme
producatoare pe piata conduce la cresterea ofertei,considerand alti factori de influenta ca fiind constanti. -
Nivelul taxelor si al subsidiilor-daca taxele cresc,oferta scade(deci conditionarea actioneaza in sens
invers).Daca insa un producator beneficiaza de subventii,acestea vor determina mina cresterea ofertei. -
Rolul evenimentelor social-politice asupra modificarii ofertei se manifesta prin aceea ca instabilitatea
sociala determina,de regula,scaderea ofertei,pe cand stabilitatea sociala si politica creeaza un cadru
favorabil cresterii ofertei de bunucri si servicii. -Rolul conditiilor naturale:fenomenele naturale precum
inundatiile,furtunile,cutremurele,actioneaza,de regula,in directia reducerii ofertei.>

PRODUCTIVITATEA SI EFICIENTA ECONOMICA

Productivitatea reprezinta expresia sintetica a eficientei utilizarii factorilor de productie in


producerea de bunuri economice, prin care se intelege rodnicia sau randamentul factorilor de productie
utilizati.

Marimea acestei rodnicii (randament) a factorilor de productie se apreciaza (masoara) cu ajutorul nivelului
productivitatii (W), calculat ca raport intre productia obtinuta (Q) si factorii folositi (Fi) dupa formula:

W = Q/Fi,
unde:

W = nivelul productivitatii;

Q = efectul rezultat, adica bunurile economice obtinute, exprimate in unitati fizice sau valorice (monetare)
;

Fi = efortul depus, adica factorii de productie utilizati, evaluati fizic sau valoric (monetar).

Nivelul productivitatii se determina pe firma, ramura si economie nationala.

Importanta cresterii productivitatii pentru o firma consta in:

a) reducerea costului total mediu;

b) cresterea competitivitatii firmei si capacitatii de a face fata concurentei;

c) obtinerea de venituri mai mari pentru posesorii factorilor de productie.

Pentru economia nationala, cresterea productivitatii are ca rezultat:

a) producerea unei bogatii mai mari cu acelasi volum de factori de productie;

b) satisfacerea mai buna a trebuintelor;

c) atenuarea tensiunii dintre nevoi si resurse;

d) bunastarea unui popor este direct proportionala cu nivelul productivitatii;

e) prin cresterea productivitatii se poate reduce timpul de munca (saptamana de lucru), ramanand mai
mult timp liber pentru instruire, recreere, activitati culturale, etc.
f) Cand nivelul productivitatii se reduce apar fenomene negative: inflatie,reducerea consumului,etc.

Nivelul si evolutia productivitatii depind de:

1. Calitatea factorilor de productie;

2. Abilitatea intreprinzatorului;

3. Calitatea organizarii si conducerii activitatii;

4. Motivatia economica a posesorilor factorilor de productie;

5. Conditiile naturale.

Numim productivitate a unui factor de productie X, volumul de productie realizat cu ajutorul acestuia in
raport cu cantitatea consumata din acel factor.

Stiinta economice analizeaza productivitatea sub mai multe forme. Acestea sunt:

1. Productivitatea medie = productia obtinuta pe unitatea de factor de productie folosita.

Wm=Q/X

2. Productivitate marginala = sporul de productie generat de cresterea cu o unitate a consumului dintr-


un factor de productie.

Wmg=DQ/DX=Q1-Q0/X1-X0

Wmg= productivitatea marginala;


DQ= variatia absoluta a productiei ;
DX= variatia absoluta a factorului de productie X.
Capitolul IV - PIAŢA PIAŢA – spaţiul economic în cadrul căruia se desfăşoară schimburile (actele de
vânzare cumpărare) de bunuri şi servicii, locul unde se întâlnesc purtătorii cererii cu purtătorii ofertei

. Forme ale pieţei: a. În funcţie de obiectul tranzacţionării, se pot distinge:

1. piaţa unui bun de consum

2. piaţa unui factor de producţie

3. piaţa monetară

4. piaţa valutară etc.

b. În funcţie de spaţiul geographic acoperit, se pot face referiri la:

1. piaţa locală

2. piaţa regională

3. piaţa naţională

4. piaţa mondială

c. În funcţie de caracterul concurenţei, se poate face deosebirea între:

1. piaţa cu concurenţă perfectă

2. piaţa cu concurenţă imperfectă PREŢUL – se formează pe piaţă prin întâlnirea cererii cu oferta. Preţul
de echilibru – este preţul la care cererea satisfăcută este egală cu oferta satisfăcută, egalitate ce
determină cea mai mare cantitate a vânzărilor/cumpărărilor. Condiţia realizării rolului preţului de echilibru
este ca acesta să se formeze liber pe piaţă.

Statul poate interveni în stabilirea/influenţarea preţului prin două modalităţi fundamentale: a. Prin
intervenţie directă:
1. Fie prin stabilirea unor preţuri minime, consecinţa fiind, de regulă, stimularea ofertei, ceea ce duce la
apariţia unui exces de ofertă.

2. Fie prin stabilirea unor preţuri maxime (numite şi ,,preţ plafon”, pentru că nu pot fi depăşite) consecinţa
fiind stimularea cererii, care devine mai mare decât oferta (exces de cerere), cu efecte negative de tipul:
,,piaţa neagră” , ,,statul la coadă”.

b. Prin intervenţie indirectă:

1. Achiziţii de stat – conduc la creşterea cererii pentru un anumit bun

2. Majorarea veniturilor consumatorilor prin diminuarea impozitelor – conduce la stimularea cererii

3. Acordarea de prime (subvenţii) producătorilor – conduce la stimularea ofertei

4. Reducerea/creşterea taxelor de import – conduce la creşterea/scăderea importurilor şi la


creşterea/scăderea ofertei.

CONCURENŢA – desemnează tipul specific de relaţii între agenţii economici (producători sau
consumatori) care acţionează pe piaţă pentru realizarea propriilor interese, confirm libertăţii de acţiune şi
liberei iniţiative.

a. Tipul de concurenţă după criteriul respectării legilor:

1. Loială sau corectă – dacă respectă legile şi reglementările în vigoare. - aceasta nu permite:
participarea la înţelegeri care să afecteze jocul liber al concurenţei, reclama mincinoasă care înşală
consumatorul, favorizarea creşterii/scăderii artificiale a preţurilor, falsificarea mărfurilor. 2. Neloială sau
incorectă – dacă are drept consecinţă favorizarea artificială a agenţilor economici care obţin astfel
avantaje nemeritate.

b. Tipul de concurenţă după ipotezele de definire:

1. Piaţa cu concurenţă perfectă – cu caracter ideal; trăsăturile sale sunt un model de analiză pentru
concurenţa reală

2. Piaţa cu concurenţă imperfectă – caracterizează realitatea economică - fiecare formă de piaţă cu


concurenţă imperfectă se caracterizează printr-un preţ specific şi o anumită modalitate de maximizare a
profitului
Concurenţa perfectă se caracterizează prin:

• Atomicitatea constă în faptul că participanţii la piaţă sunt foarte numeroşi, cu putere concurenţială mică
şi participanţii acţionează independent.

• Omogenitatea produsului se referă la faptul că toate firmele produc şi distribuie bunuri identice, astfel
încât consumatorilor le este indiferent de la ce firmă cumpără.

• Libertatea de acţiune pe piaţă se manifestă prin ,,intrarea” şi ,,ieşirea“ liberă în şi de pe piaţă, care se
bazează numai pe criteriul eficienţei economice.

• Transparenţa perfectă constă în perfecta informare a agenţilor economici privind cantitatea, calitatea,
preţul, structura cererii şi a ofertei.

• Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie se referă la accesul nelimitat la utilizarea capitalului şi a


muncii, în activităţi cu maximă eficienţă. Concurenţa imperfectă apare din mai multe cauze:

• fenomenul concentrării firmelor • strategia firmelor de a se individualiza prin diferenţierea produselor

• intenţia informării imperfecte în scopul obţinerii unor avantaje strategice • menţinerea avantajelor
firmelor deja existente, care creează bariere în intrarea pe piaţă etc.

MONOPOLUL – situaţia de pe piaţă în care o singură firmă produce (oferă) un anumit bun şi se confruntă
cu toată cererea.

MONOPSONUL – situaţia de piaţă în care o singură firmă cumpără de la mai mulţi producători.
OLIGOPOLUL – situaţia de piaţă unde există câteva firme care asigură oferta unui bun, În timp ce
numărul de cumpărători este mare.

OLIGOPSONUL – tipul de piaţă caracterizat de existenţa unui număr restrâns de firme mari
cumpărătoare ale unei mărfi – oferită (vândută) de mai mulţi producători.

CONCURENŢA MONOPOLISTICĂ – situaţia în care pe piaţă există un număr mare de ofertanţi, unii
dintre aceştia fiind de mari dimensiuni şi deţinând monopol de marcă, iar bunurile oferite sunt puternic
diferenţiate.

Piaţa muncii – locul de întâlnire între purtătorii cererii şi ofertei de muncă; este spaţiul în care aceştia intră
în contact, stabilesc condiţiile de angajare, negogiază mărimea salariilor, stabilesc performanţele
corespunzătoare salariilor.
Cererea de muncă – nevoia de muncă salariată care se formează în cadrul diferitelor activităţi la nivel de
firme, zone, regiuni sau ţară şi se exprimă prin numărul de locuri de muncă existente sau oferta de locuri
de muncă. Contractul de muncă există în două forme:

1. Contract individual de muncă care este rezultatul negocierii libere dintre angajator şi angajat. -
angajatorul stabileşte sarcinile care îi revin salariatului şi drepturile salariale corespunzătoare, respectiv
obligaţiile pe care şi le asumă patronul faţă de angajat în ceea ce priveşte asigurarea condiţiilor propice
de muncă, plata impozitelor aferente şi a contribuţiilor la asigurările sociale etc.

2. Contractul colectiv de muncă este rezultatul negocierii cu sindicatul din întreprindere, prin care se
precizează o serie de drepturi şi obligaţii generale referitoare la: condiţiile de muncă, zilele libere şi
concediul de odihnă, sporurile pentru muncă periculoasă sau pentru lucrul de noapte etc. Oferta de
muncă – cantitatea totală de muncă pe care indivizii dintr-o economie sunt dispuşi să o presteze în
condiţii generale.

Salariul – preţul la care este tranzacţionată forţa de muncă. - acesta poate avea mai multe forme: a.
Salariul nominal – suma de bani primită de salariat/plătă de firmă, în schimbul muncii depuse de angajat.
- acesta poate fi:

1. Salariul nominal brut - suma totală de bani prevazută în statul de salarii

2. Salariul nominal net – suma de bani care rămâne din salariul nominal brut după scăderea impozitului
şi a contribuţiilor la sistemele de asigurări.

b. Salariul real – cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi procurată cu salariul nominal. PIAŢA
MONETARĂ Noţiunea de bani desemnează un mijloc de schimb general acceptat, pe baza unei convenţii
între oameni, într-un spaţiu economic dat.

Cele 4 funcţii fundamentale ale banilor:

a. Funcţia de mijloc de schimb

b. Funcţia de etalon general de măsurare şi comparare a activităţii economice

c. Funcţia de mijloc de plată

d. Funcţia de economisire

Masa monetară sau masa bănească – suma de bani aflată în circulaţie într-o economie la un moment dat
şi care aparţine diferiţilor agenţi economici (naţionali) şi are drept componente: • numerarul – care este
emis numai de Banca Centrală şi este alcătuit din: bancnote şi monedă metalică (confecţionată din aliaje
de cupru, nichel, aluminiu) • bani scipturali (înscrisuri în conturile bancare) – aceştia sunt creaţi atât de
Banca Centrală, cât şi de celelalte bănci şi instituţii financiare. Viteza de circulaţie a banilor reprezintă
numărul de tranzacţii de vânzare-cumpărare şi plăţi pe care le mijloceşte o unitate monetară într-o
perioadă de timp. Puterea de cumpărare a banilor reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi
cumpărată la un moment dat cu o unitate monetară, la un anumit nivel al preţurilor. Creditul este o relaţie
între un creditor care acordă un împrumut şi un debitor care este beneficiarul împrumutului şi care se
angajează să plătească la o dată ulterioară (scadenţa) suma corespunzătoare, plus o dobândă. Dobânda
este o sumă de bani care revine creditorului pentru folosirea împrumutului de către debitor într-o anumită
perioadă de timp. Investiţia este procesul de plasare a banilor pentru achiziţionarea de bunuri de capital.
Piaţa financiară este acea piaţă pe care se întâlnesc agenţii economici care au nevoie de bani pentru a-şi
finanţa afacerile şi agenţii economici care doresc să susţină cu bani acele afaceri.

Bursa reprezintă instituţia centrală a pieţei capitalurilor şi este ,,barometrul unei economii”. Piaţa
extrabursieră a titlurilor cotate - este formată din titluri financiare emise de societăţi neadmise la bursă. -
un exemplu de astfel de piaţă în România este sistemul RASDAQ, creat după modelul şi cu asistenţă
NASDAQ (National Association of Securities Dealers Automated Quotation – Asociaţia Naţională a
Dealerilor de Titluri de valoare Cotate în Sistem Automat) din SUA. Piaţa extrabursieră a titlurilor necotate
- este formată din tranzacţiile directe de titluri financiare neînscrise într-unul din sistemele anterioare, şi
prin urmare, fără un preţ oficial (recunoscut de un organism financiar) - fiind o piaţă nesupravegheată,
gradul de risc al tranzacţiilor este mai Ridicat. Piaţa valutară este piaţa specializată în vânzări şi
cumpărări de valute sau alte devize, locul unde se întâlneşte cererea cu oferta de valută şi se stabileşte
cursul de schimb al monedei naţionale. Valuta este termenul economic care desemnează moneda
naţională utilizată în schimburile internaţionale. Paritatea aur – cantitatea de aur cu care o monedă se
schimbă oficial o unitate monetară a unei ţări. Cursul de schimb este preţul unei monede exprimat în altă
monedă. Convertibilitatea unei monede se referă la capacitatea ei de a putea fi schimbată pe o altă
monedă.

Capitolul V - MACROECONOMIA Economia naţională este forma de manifestare a interdependenţelor


dintre agenţii economici în cadrul instituţional-naţional al unei ţări. Fluxurile economice (materiale şi
monetare) sunt generate de schimburile de bunuri şi servicii .

Totalitatea fluxurilor economice alcătuieşte circuitul macroeconomic.

Indicatorii macroeconomici rezultă din măsurarea fluxurilor economice şi sunt foarte importanţi, deoarece
relevă performanţele economice ale fiecărei ţări.

Produsul Intern Brut (PIB) este principalul indicator macroeconomic şi reprezintă valoarea adăugată brută
produsă într-o economie naţională, într-o perioadă de timp (an, trimestru).

Valoarea adăugată brută(VAB) constă în plusul de valoare realizat de fiecare agent economic în raport cu
valoarea intrărilor în sistemul său de activitate.

Inflaţia – un dezechilibru de ansamblu al economiei, manifestat prin creşterea generalizată a preţurilor şi


scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Şomajul – un dezechilibru macroeconomic major manifestat prin excendentul ofertei de muncă în raport
cu cererea de muncă. Modificarea în timp a stării economiei naţionale se numeşte dinamica economiei
naţionale. Perioada de timp formată dintr-o fază de expansiune şi una de recesiune se numeşte ciclu
economic.

Creşterea economică reprezintă evoluţia ascendentă a PIB-ului potenţial, pe termen lung. Dezvoltarea
economică este un process complex care presupune îmbunătăţiri profunde legate de structura socială, de
calitatea instituţiilor şi de atitudinile populaţiei unei ţări. Acest concept de dezvoltare economică
(economic development) se bazează pe trei valori esenţiale: • substenanţa – relevă perfomanţele
procesului de dezvoltare economică în ceea ce priveşte modul de acoperire a nevoilor populaţiei unei ţări
• autorespectul – caracterizează demnitatea, simţul onoarei, preţuirea faţă de sine a cetăţenilor unei ţări •
libertatea – evindeţiază modul în care indivizii pot lua decizii fără a fi îngrădiţi structuri birocratice sau
politice, respectiv de superstiţii, cutume sau mentalităţi anacronic

Capitolul VI - ECONOMIA DESCHISĂ Comerţul este activitatea economică prin care bunurile ajung de la
producători la consumatori.

Comerţul internaţional se referă la totalitatea schimburilor de bunuri şi servicii dintre agenţii economici din
diferite ţări.

Comerţul exterior desemnează ansamblul exporturilor şi importurilor unei ţări. În ceea ce priveşte
comerţul exterior, de-alungul timpului s-au conturat diferite politici economice:

1. Protecţionismul reprezintă un ansamblu de măsuri menite să protejeze producătorii interni de


concurenţa realizată prin bunuri importate la preţuri mai mici. - principalele forme de protecţionism sunt:

• introducerea unor taxe vamale reprezentând cote procentuale aplicate preţurilor bunurilor importate

• utilizarea unor restricţii netarifare: standardele de calitate ridicate, condiţii privind protecţia
consumatorilor şi a mediului natural etc.

• practicarea unor cote cantitative pentru importuri: sunt negociate unele plafoane cantitative pentru
mărfurile importate, încheindu-se acorduri comerciale cu diferite ţări 2. Stimularea exporturilor – sunt
oferite anumite prime de export, subvenţii, scutiri sau reduceri de impozite, ori alte facilităţi firmelor
exportatoare; este o formă mai subtilă de protecţie a producătorilor interni, întrucât avantajele
concurenţiale ale acestora se manifestă pe pieţele externe.

2. Liberalismul – schimburile economice dintre diferite ţări nu sunt afectate nici de restricţii tarifare sau
netarifare şi nici de stimulente acordate exportatorilor. Balanţa comercială este un tablou statistic în care
sunt înregistrate importurile şi exporturile de mărfuri ale unei ţări pe o perioadă de timp (un an). Balanţa
de plăţi externe redă modul în care pot fi echilibrate încasările şi plăţile aferente operaţiunilor economice
cu străinătatea.
Creşterea interdependenţelor economice, sociale, culturale, ecologice, politice al economiilor naţionale
conduce la o nouă stare în economia mondială, în careabordarea problemelor generale ale omenirii se
face la scară planetară, viziunea fragmentată pe continente sau regiuni ale lumii fin depăşită. Această
nouă tendinţă de evoluţie a economiei mondiale se numeşte globalizare. O tendinţă oarecum contrară
globalizării este aceea de integrare. Uniunile vamale şi asociaţiile economice regionale constituie forme
elevate ale procesului de integrare.

Cele mai cunoscute structuri de integrare sunt:

• Asociaţia Latino-Americană a Comerţului Liber (ALACL) a fost înfiinţată în 1960 prin Tratatul de la
Montevideo semnat de Argentina, Brazilia, Chile, Mexic, Paraguay, Peru şi Uruguay. Ulterior, au mai
aderat şi alte ţări latino-americane.

• Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN) a fost înfiinţată în 1967 prin participarea următoarelor
ţări: Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda.

• Asociaţia Nord-Americană de Comerţ Liber (NAFTA) a fost înfiinţată în 1993 prin participarea Mexicului,
Canadei şi Statelor Unite ale Americii. Ulterior, Chile a acceptat invitaţia celor trei ţări de a deveni
membru NAFTA.

• Uniunea Europeană (UE) care este cea mai avansată formă de structură integraţionistă mondială
întrucât presupune existenţa unor pieţe comune, a unei monede commune (euro), a unor instituţii
economice şi sociale comunitare, respective coordonarea politicilor economice şi sociale.