Sunteți pe pagina 1din 3

Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative

Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice


Masterat Managementul Proiectelor

Inovarea în industrie și inovarea socială.


Eficiența inovării sociale.

Nume şi prenume:
MIHAILA Adrian – Corvin
PODOREANU Cristina
CIOBOTARU Diana Cătălina

28.10.2019
Inovarea este o activitate din care rezultă un produs, bun sau serviciu, nou ori
semnificativ îmbunătățit sau un proces nou ori semnificativ îmbunătățit, o metodă nouă de
marketing sau o metodă nouă organizațională în practicile de afaceri, în organizarea locului de
muncă sau în relațiile externe. Activitățile inovative reprezintă totalitatea pașilor științifici,
tehnologici, organizaționali, financiari și comerciali care conduc sau intenționează să conducă
la implementarea inovărilor.
Inovarea de proces corespunde implementării unei producții noi sau semnificativ
îmbunătățite ori unor metode de distribuție noi sau semnificativ îmbunătățite. Se includ
schimbări semnificative în tehnici specifice, echipament și/sau software, intenționându-se să se
scadă costurile producției și distribuției, să se îmbunătățească calitatea, să se producă ori să se
distribuie produse noi sau îmbunătățite, eficiența ori flexibilitatea unei activități productive sau
a unei activități de aprovizionare și să reducă riscurile privind siguranța mediului ambiant.
În inovarea industrială motivul inovării este legat de o mai bună valorificare a resurselor
existente, transformarea lor și obținerea unor resurse superior calitative și valorice pentru a
câștiga un avantaj competițional în care eficiența și durabilitatea devin pilonii de bază ai
inovării.
În inovarea industrială un proiect de inovare trebuie să țină cont de principiile ce
leagă valorificarea resurselor, durata de viață a rezultatelor obținute, de sustenabilitate,
eficientă, durabilitate.
Rezultatele inovării industriale sunt adesea componente materializate ca si documentații
sau prototipuri, produse informatice dar pot avea si o formă nematerializată ca know-how-ul
deținut de un specialist care valorifica rezultatele cercetărilor anterioare prin intermediul
proiectului.
Rezultatele inovarii industriale sunt cel mai adesea protejate prin secretul industrial sau
prin legislația în domeniul protejării proprietății intelectuale. O întreprindere care deține un
avantaj față de concurenți printr-o noutate aplicată nu este dispus să-l dezvăluie, nici măcar prin
intermediul formelor de protejare a proprietății intelectuale.
Protejarea sub forma proprietății intelectuale asigură drepturile autorilor și ale primului
aplicator, permițând și un cadru de licențiere ce generează venituri suplimentare.
Inovarea industrială urmărește ca rezultatele aplicate ale cercetării să contribuie la
îmbunătățiri cu caracter general sau specific în domeniul tehnologiei, controlului, organizării
intreprinderii, care au efecte economice, reflectate sau nu direct în planul financiar, dar care pot
asigura viabilitatea proiectului dezvoltat.
Spre deosebire de inovarea industrială unde se urmareste cel mai adesea câștigarea unui
avantaj concurențial, inovarea socială presupune dezvoltarea de idei, servicii și modele prin
care pot fi mai bine abordate provocările sociale, cu participarea actorilor publici și privați,
inclusiv a societății civile, cu scopul îmbunătățirii serviciilor sociale.
Inovarea socială reprezintă un concept care merge dincolo de simpla inovare
economică, tehnologică sau instituţională. Acest concept este, de fapt, introdus într-un context
de acţiune care se concentrează asupra problemelor de incluziune socială, emancipare,
extindere a participării şi a democraţiei, situându-se în centrul discuţiei despre creşterea
economiei civile (Bruni, Zamagni, 2004, citaţi de Colli, a.a. 2013/2014, 3) şi despre resursele
pe care le poate activa pentru a face faţă crizei statului bunăstării şi efectelor capitalismului
neoliberal în ceea ce priveşte inegalităţile şi marginalizarea socială (Pirone, 2012, 137-138).
Inovarea socială reprezintă un domeniu relativ nou de analiză, atât în ceea ce priveşte
dezvoltarea abordărilor ce consideră dezvoltarea socială proiectată ca fiind posibilă şi eficientă,
cât şi în privinţa abordărilor care pun accentul pe cunoaşterea dispersată, descentralizare şi
capacitatea comunităţilor şi, mai precis, a grupurilor sociale de a se organiza şi de a găsi
răspunsuri pentru problemele cu care se confruntă. Inovarea, în acest context, apare ca răspuns
la o problemă socială nouă sau reprezintă un demers de îmbunătă‫ڏ‬ire a solu‫ڏ‬iilor deja existente
(Matei, 2009, 86-87).
Societăţile, sub presiunea nevoilor, inovează continuu, considerând condiţiile şi
oportunităţile. Inovarea socială implică dezvoltarea și punerea în aplicare de noi idei (produse,
servicii și modele) pentru a satisface nevoile și aspirațiile sociale, precum și pentru a crea noi
relații sociale sau colaborări între organizații. Ea poate contribui atât la incluziunea socială, cât
și la alte obiective tematice legate de inovare, ocuparea forței de muncă, agenda digitală și
capacitatea instituțională.
Sprijinul acordat inovării sociale produce o schimbare în dezvoltarea soluțiilor
inovatoare în domenii diverse, precum învățământul la distanță, inițiativele de microfinanțare
pentru grupurile-țintă specifice, îngrijirea, reducerea deșeurilor etc.
Soluțiile inovatoare necesită îmbunătățirea interacțiunilor între actori, bazându-se pe
creativitate și pe asumarea riscurilor.