Sunteți pe pagina 1din 1

BALTAGUL

Cea mai cunoscută creație sadoveniană, romanul de creație psihologică publicat în 1930, ,,Baltagul”, ispirat
din mitul existențial românesc, motto-ul din balada populară ,,Miorița”, ilustrează perfect formula tradițională a
romanului realist de observație socială și de problematică morală. G. Călinescu consideră romanul (în ,,Istoria
literaturii române de la origine până în prezent”) ,,una dintre cele mai bune scrieri ale lui Sadoveanu”.
Tema vieții și a morții și cea a căutării adevărului se întemeiază epic pe motivul ordonator al călătoriei
explorative și inițiatice, având ca scop cunoașterea, restabilirea justiției și a pierdutului echilibru cosmic.
Universul romanului se alcătuiește din echivalențe perfecte între ordinea cosmică, a naturii, și ordinea
umană, esențele existenței umane. De aceea, corespondența romanului cu balada ,,Miorița” nu este pur formală,
prin dezvoltare motivului căutării. În ambele opere, ființa umană este îndrumată către eternizare, prin aspirație către
înalt. Ciobanul mioritic năzuiește la contopirea cu cosmosul, în timp ce Vitoria Lipan, prin căutarea soțului, împlinește
ritualul trecerii lui pe pământ, acționează pentru refacerea primordială a lumii.
Tema romanului se explică și prin tradiționalismul literar, tradiția care spune că sufletul unui mort în
împrejurări violente nu își găsește liniștea până când ucigașul nu este pedepsit reprezentând conceptul pe care se
bazează întregul discurs epic. Numele mortului este Nechifor, ,,cel purtător de victorie”, ceea ce înseamnă că el
invinge realitatea potrivnică. Arma crimei, baltagul, este asociat cu ,,labrys-ul”, securea cu două tăișuri cu care a fost
doborât minotaurul, figurând simbolic viața și moartea.
Mitul mortii și al renașterii face referire la faptul că Gheorghiță reprezintă o noua generație de oieri gata să-i
ia locul lui Nechifor, astfel reîncepând ciclul. O dovadă a prezenței mitului sunt cele două repere temporale în care se
ancorează acțiunea: 26 octombrie – 23 aprilie, perioada dintre ele reprezentând un ciclu pastoral. Coborârea în râpă
a lui Gheorghiță amintește de coborârea în Infern a lui Aenneos, pentru a-și întâlni tatăl, pe Anhise, finalizându-și
astfel călătoria inițiatică, de maturizare. Fiul oierului se formează ca bărbat, preluând, în finalul romanului, rolul în
gospodărie al tatălui său, întru-un proces de continuitate naturală. Maturizarea lui Gheorghiță este dovedită în
înfăptuirea actului de dreptate la parastas. Vitoria Lipan reconstituie cu fidelitate scena crimei, surprinzându-i chiar și
pe ucigașii Ilie Cuțui și Calistrat Bogza. Primul își recunoaște vina, însă al doilea devine agresiv; este lovit de
Gheorghiță cu baltagul lui Nechifor și sfârșit de câinele Lupu, liniștea și echilibrul primordial fiind restabilite.
În capodopera sadoveniană, structurile narative constituie un element de arhaicitate. Tiparul este auctorial,
narațiune heterodiegetică, focalizare 0, compoziție închisă. Vocea care relatează este a unui narator omniscient,
demiurgic, însă, deși în majoritatea diegezei este auctorial, exisă totuși câteva mici abateri de la obiectivitate, cum ar
fi caracterizarea directă făcută Vitoriei: ,,avea o frumusețe neobișnuită”. Naratorul urmărește însă progresul acțiunii,
fiind plasat în spatele Vitoriei, conferind o notă de suspans și veridicitate textului.
Principiile compoziționale și tehnicile narative sunt clasice: cronologie, tehnica înlănțuirii, cu inserția unor
episoade retrospective. Viziunea artistică este structurată pe trei planuri. Prim-planul, cel al existenței individuale și
familiale, urmărește călătoria explorativă a Vitoriei, dinamizat de un conflict exterior, de interese, care a dus la
moartea lui Nechifor. Planul existenței comunității de oieri este un plan monografic, surprinzând încălcarea gravă a
normelor etice ale comunității tradiționale. Relația omului cu planul mitic și simbolic se realizează prin credință și
gândire magică, prin mentalități și superstiții arhaice. Dezechilibrul în plan metafizic este provocat de moartea
violentă al unui om al cărui suflet nu își află liniștea până când nu este încredințat pământului.
Asadar, romanul ,,Baltagul”, care decurge din realism și naturalism, bogat descriptiv, iluzionist și psihologic,
constituie, în creația lui Mihail Sadoveanu, un punct de echilibru, vizând deopotrivă compoziția, tematica și limba
folosită, care transferă în poveste și mit o lume plină de farmec.