Flori de mucigai

Opera lui Tudor Arghezi strabate un lant de munti aproape tot veacul al XX-
lea, presarand de-a lungul anilor cele peste 100 de volume de poezie, proza si
dramaturgie, expresie a unei capacitate de creatie extrem de prolifice.
Tudor Arghezi debuteaza in revista lui Macedonski “Liga ortodoxa” cu ciclul
“Agate negre” pentru ca ulterior sa apara primul sau volum de poezii, intitulat
“Cuvinte potrivite”, iar dupa patru ani este urmat de volumul “Flori de mucigai”, in
care promoveaza estetica uratului.
Poezia “Flori de mucigai” face parte din volumul cu acelasi nume aparut in
1931 si reconstituie perioada de detentie a scriitorului de la inchisoarea Vacaresti.
Poezia se incadreaza in modernism, current literar aparut la mijlocul
secolului al XIX-lea, pana in perioada postbelica a secolului XX, iar reperul initial al
acestui current a fost volumul “Florile raului” a lui Charles Baudelaire in care se
evidenteaza estetica uratului.
In literatura romana, modernismul este teoretizat si promovat de Eugen
Lovinescu prin revista “Sburatorul” in care se evidenteaza teoria sincronismului ce
presupunea inspiratia din diverse domenii precum filosofie, religie, literatura, etc.
O prima trasatura care motiveaza apartenenta poeziei la modernism vizeaza
interesul acordat esteticii uratului si preferinta pentru o serie de cuvinte
nepoetice, precum “mucigai”, “groapa”, “unghie”, “scrum”, care creioneaza efortul
creator al eului liric, obligat sa-si realizeze opere de arta intr-un mediu claustrant,
al damnarii.
O alta trasatura care pune in valoare apartenenta poeziei la acest curent
literar este data de utilizarea unor cuvinte populare: “parete”, “firida” , acelor
arhaice: “stihuri”, cat si a termenilor religiosi “lui Luca, lui Marcu si lui Ioan”.
Din punct de vedere tematic, poezia pune in evidenta conditia nefericita a
eului liric, nevoit sa creeze intr-un mediu ostil in care este lipsit de instrumentele
scrisului.
 Mai mult decat atat, este surprinsa tema creatiei si felul in care aceasta ia
nastere in ciuda mediului ostil in care poetul este nevoit sa creeze.
O prima secventa poetica care valorifica tema abordata se contureaza inca
din incipit cand eul liric este nevoit sa duca la indeplinire actul creator, in absenta
instrumentelor scrisului : “Le-am scris cu unghia pe tencuiala / Pe un parete de
firida goala / Pe-ntuneric in singuratate”.
O alta secventa ilustrativa pentru tema creatiei este surprinsa in prima
strofa prin intermediul metaforelor: “unghia ingereasca” , “unghiile de la mana
stanga”, ce ilustreaza actul creatorului, astfel prima metafora pune in evidenta
inspiratia divina reliefata prin referirea la cei trei apostoli: Luca, Marcu, Ioan,
carora le corespund suita de simboluri precum taurul, ce reprezinta jertfa lui Iisus,
leul, domnia lui Iisus, iar vulturul prezenta sfantului duh.
In privinta celeilalte metafore “unghiile de la mana stanga”, aceasta
creioneaza imposibiltatea realizarii actului creator, deoarece intr-un spatiu al
damnarii eul liric este lipsit de gratia divina, transformandu-se intr-o manifestare
pur omeneasca.
Titlul operei este redat prin intermediul unui oxymoron acesta amintind de
opera lui Charles Baudelaire “Florile raului”, creandu-se astfel o lume
contradictorie in care valorile umane sunt degradate.
Daca din punct de vedere denotativ titlul ilustreaza forma pe care
mucegaiul o ia in urma degradarii, la nivel conotativ acesta pune in evidenta mica
palpaire de umanitate care inca mai rezida in sufletul condamnatului.
La nivel compositional poezia este alcatuita din 2 strofe inegale, de cate 16
si respective 4 versuri, prima redand crezul artistic arghezian, iar ce-a dea doua
conturand imposibilitatea realizarii actului creator intr-un spatiu al damnarii.
Prima strofa debuteaza cu conditia neobisnuita a poetului obligat sa creeze
intr-un mediu ostil si intr-o solitudine impusa, lipsindu-i instrumentele scrisului:
“Le-am scris cu unghia pe tencuiala / Pe un parete de firida goala / Pe intuneric in
singuratate”, versuri nascute din dorinta de a comunica.
Solitudinea finite umane captiva intr-un spatiu al nesfarsitei nopti
determina raportarea la nivel cosmic la parintii textelor sacre “ lui Luca,lui Marcu,
lui Ioan” asupra carora s-a coborat harul divin, evidentiat la nivel symbolic prin
cele 3 reprezentari “taurului, leului si vulturului”.
Eul liric se distanteaza de cei 3 apostoli, deoarece scrie “cu puterile
neajutate”, actul creator devenind pur omenesc.
In acest spatiu al damnarii, eul liric resimte tot mai acut apropierea mortii
care se insinueaza in constiinta acestuia “sunt stihuri de groapa, de sete de apa si
de foame de scrum”, pierzand totodata si notiunea timpului “sunt stihuri fara ani”.
“Stihurile de acum” sunt lipsite de gratia divina, de har, deoarece “unghia
ingereasca s-a tocit”, iar credinta poetului ca inspiratia divina va reveni in viata
acestuia “am lasat-o sa creasca”, este zadarnica, deoarece acesta pare a se fi retras
definitive.
Ultima strofa amplifica deznadejdea eului liric prin intermediul unei
atmosfere sumbre “ Era intuneric. Ploaia batea departe afara”, poetul resimtind
acut imposibilitatea realizarii actului creator. Nevoie de comunicare si setea de a-si
exprima trairile il determina pe eul liric sa scrie cu unghiile de la mana stanga,
simbol al fortelor demonice.
Prin intermediul acestei poezii se contureaza vitregiile la care este supul eul
liric, cat si disperarea acestuia aflat in postura omului constrans in a-si exprima
ideile.
Originalitatea acestei poezii rezida in limbajul arhaic, regional si popular
utilizat, cat si a termenilor biblici reprezentand astfel o arta poetica.
Tudor Arghezi aduce o noutate incontestabila in lirica romaneasca, atat la
nivel tematic cat si la nivelul limbajului, savarsind revolutie in literatura romana.