Sunteți pe pagina 1din 3

1.1. Conceptul de performanță.

Realizând o scurtă căutare a cuvântului cheie ,,performanță” vom găsi o multitudine de


explicații, perceperi și viziuni asupra acestui concept. În Dicţionarul Explicativ al Limbii
Române ne spune că performanţa este o realizare deosebită într-un domeniu de activitate (DEX,
1998). La rândul său, în domeniul economic există o diversitate de definiții a performanței,
orientându-se către trei mari direcții: performață în contextul creare de valoare, performață
definită în funcție de realizarea obiectivelor sale strategice și definiția de performanță raportată la
productivitate, eficiență, eficacitate, economicitate, rentabilitate, competivitate etc. Însă, în
viziunea unei organizații, toate aceste definiții sunt incomplete dacă se merge pe o singură
direcție. Pentru a reflecta mai bine rezultatul este necesar ca toate direcțiile să fie privite ca un
întreg. Iată de ce nu există un concept ce poate să definească performanța într-o manieră
absolută, ajungând la concluzia că performanța este o accepțiune subiectivă. Un prim argument
care mă face să ajung la concluzia aceasta este una din definiția performanței prin prisma
obiectivelor, văzută din perspectiva lui R. Tannenbaum şi H. Shimdt care consideră că
performanţa reprezintă „gradul în care o organizaţie, ca un sistem social, cu anumite resurse şi
mijloace, îşi realizează obiectivele”. Toată subiectivitatea constă în faptul cum se măsoară
performanța și care este gradul său de comparabilitate ținând cont că același nivel de
performanță poate fi apreciat în mod diferit. Cel mai simplu exemplu este aprecierea nivelului de
performanță stabilit la nivel de organizație. Dacă o organizație și-a propus obiective modeste
atunci gradul de îndeplinire a obiectivelor este ridicat prin urmare apreciem performanța ca fiind
ridicată, în timp ce o altă organizație poate aprecia același nivel de performanță ca fiind redus pe
motiv că aceasta și-a stabilit obiective mult mai ambițioase.
O altă definiție propusă de A. Bourguignon care, după parerea mea, este la fel de incompletă,
spune că „este performant cel care îşi atinge obiectivele”. În aceast caz atingerea obiectivelor nu
întotdeauna înseamnă că ești performant deoarece pentru îndeplinirea lor pot fi sacrificați
anumiți factori ( pentru creșterea cotei de piață se scad prețurile la produse, respectiv se reduc
costurile la materiile prime, rezultând o calitate inferioară a produselor).
Din punct de vedere a lui J.M. Stern, J.S. Shiely şi I. Ross performața este „un nivel instabil al
potenţialului unei întreprinderi, obţinut ca urmare a optimizării relaţiei valoare-cost şi care face
ca întreprinderea să fie competitivă pe anumite sectoare strategice.” Pornind de la această
afirmație performanța nu este doar ceea ce contribuie la diminuarea costului sau la creșterea
valorii ci la optimizarea cuplului cost-valoare. Astfel, după cum știm, valoare poate fi creată din
două medii: intern și extern. Valoarea internă se referă la valoarea adăugată economică, o
valoare netă pozitivă rezultată după remunerarea tuturor factorilor implicați în procesul de
producție, la care se asociază costul capitalurilor proprii. Valoarea externă presupune o valoare
de piață mai mare decât valoarea contabilă. Această diferență pozitivă rezultă din anumite
condiții specifice pieței care nu poate fi influențată de deciziile interne ale organizației. De aceea
ameliorarea relaţiei valoare-cost, aşa cum arată literatura de specialitate, se transpune în
adăugarea de valoare economică, valoare de piaţă sau valoare de management.
La nivel microeconomic, performanța este caracterizată ca fiind o stare de competitivitate atinsă
printr-un nivel de productivitate și eficacitate care-i asigură entității economice o prezență
durabilă pe piață (Verboncu și Zalman, 2005). Înțelegem prin performanța asociată
productivității valorile maxime rezultate din compararea efectelor obținute cu eforturile depuse.
Productivitatea poate fi apreciată atât în mod global (sunt luate în calcul toate resursele
consumate pentru obținerea produsului) cât și în mod particular (analizându-se productivitatea
unui singur factor de producție utilizat: capital, muncă, materiale prime, energie.).
De asemenea, performanța este considerată ca fiind un rezultat deosebit obținut în domeniul
economic, comercial, cel al managementului care implică eficiența, eficacitatea și
competitivitatea entității regăsită în comportamentele ei procesuale și structurale (Verboncu și
Zalman, 2005). Eficiență, înseamnă ,,a face lucrurile în mod corect”, în timp ce eficacitatea
înseamnă ,,a face lucrurile corecte” (Peter Drucker). În termeni economici, eficiența presupune
fie maximizarea rezultatelor având dată o anumită cantitate de resurse (maximizarea valorii), fie
minimizarea cantității de resurse în scopul de a obține un anumit rezultat (minimizarea
costurilor).
Totuși, privind lucrurile mai aprofundat, conceptul de performanță este mult mai complex. De
exemplu Slack et al. citat de Tangen face referire la aspecte ce țin de latura economică,
operațională și comercială a organizației privind costul (costul scăzut permite obținerea unui
profit ridicat la preț existent pe piață), flexibilitatea (adaptarea rapidă la schimbările de piață),
fiabilitatea și responsabilitatea (asigură o desfășurare a activităților după planul stabilit și fără
întreruperi), viteza de rotație a ciclului operațional (reducerea cheltuielilor cu stocurile și a celor
administrative) și calitatea (calitatea superioară a procesului de producție evită situații în care
lucrurile trebuiesc refăcute). Toate aceste aspecte incontestabil au o influență asupra
performanței. Performața este un ansamblu de etape logice ale acțiunilor, de la intenție la rezultat
(Lebas, 1995) nu putem separa rezultatul (performanța obținută) de mijloacele și activitățile pe
baza cărora s-a realizat, de obiectivele stabilite a se atinge, pentru că un rezultat nu reprezintă
nimic dacă este analizat în particular. Mai mult decât atât, ,,Dacă nu poți măsura, nu poți
controla. Dacă nu poți controla, nu poți gestiona. Dacă nu poți gestiona, nu poți îmbunătăți și nu
poți fi performant” (Kuegen&Krahn, 1999, citați de Albu&Albu, 2005). Performanța nu trebuie
doar măsurată ci trebuie și gestionată. Astfel, în stadiul actual de dezvoltare a economiei,
remarca lui Alazar și Separi este mult mai amplă privind conceptul de performanță conform
căreia aceasta obligă la adoptarea unor viziuni globale a interdependențelor dintre parametrii
cantitativi și calitativi, fizici și financiari, tehnici și umani, interni și externi ai gestiunii
ajungându-se la ceea ce numim astăzi performanță gobală. Într-o exprimare simplă, a lua în
considerare nu numai factorii cuantificabili monetar, ci și factorii de ordin nefinanciar greu de
cuantificat, al căror efect, împreună, reflectă performanța într-o măsură mai bună, ajungând la
abordările moderne ale performanței în care se vorbește despre agregarea performanțelor
economice, sociale și de mediu.

Figura 1.1. Performanța globală a entității.

(Sursa: Reynaud, 2003)


Emmanuelle Reynaud consideră că performanța globală este o combinație dintre performanța
economică, socială și de mediu (vezi Figura 1.1). Astfel, prin evidențierea laturii sociale și de
mediu Raynaud a contribuit semnificativ la îmbunătățirea conceptului de performanță. Însă,
există și un aspect negativ al acestei teorii deoarece Reynaud se limitează privind latura socială
doar la angajații entității, pe când aceasta cuprinde și alți factori care influențează dimensiunea
performanței sociale precum: acționariatul, clienții, partenerii de afaceri, managementul.
Atât performanța socială cât și cea de mediu a fost remarcată nu doar de Reynaud, ci și de alți
cercetători. Spre exemplu pe piața americană s-au făcut mai multe cercetări (Berman et al.
(1999) şi Hillman şi Keim (2001)) unde s-a demonstrat relația pozitivă dintre performanța
financiară și cea socială. La fel și cu performanța de mediu care are o influență deosebită asupra
rezultatelor financiare. Din cauza aceasta se observă creșterea numărului de entități care sunt
preocupate de protecția mediului. Rezultatele cercetărilor ne arată atât aspectele pozitive cât și
cele negative, ajutându-ne să avem o viziune mai clară în direcția aceasta. Una din cercetări se
bazează pe măsurarea emisiilor toxice raportate la valorile activelor intangibile ale entităților,
unde s-a dovedit un efect pozitiv (Konar și Cohen, 2001). Austin et al.(1999) au demonstrat o
performanță bună de mediu prin măsurarea emisiilor toxice care a influențat pozitiv ratele de
rentabilitate financiară. De asemenea, s-a constat că reducerea emisiilor determină o performață
financiară mai bună. Performața socială și de mediu sunt subiecte de actualitate care nu sunt pe
deplin exploatate, oamenii de știință și întreaga literatură de specialitate recunosc dificultatea
atribuirii unui instrument de măsurare în cifre. Pentru aceasta s-a recurs la așa numiții indicatori
(instrumente consacrate pentru evaluarea performanței). Indicatorii de performanță trebuie să
suprindă cel puțin aspecte precum: strategia și obiectivele entității, eficacitatea și eficiența
activităților derulate, capacitatea de adaptare la cerințele pieței. Toate acestea implică o
reevaluare asupra noțiunii de performanță, în sensul că, aceasta presupune și găsirea indicatorilor
care să reflecte cât mai fidel funcționarea entității.
În concluzie, entitățile economice nu mai pot fi apreciate doar în termeni de performanță
financiară, ci se impune integrarea aspectelor sociale și de mediu. Mai mult decât atât, consider
că angajamentul unei entități pentru dezvoltarea durabilă și sustenabilitate constă în combinarea
performanței cu responsabilitatea. Astfel, conceptul dezvoltării durabile impune noi standarde de
performanță entităților care vizează depășirea sferei economicului. Standarde care contribuie la
dezvoltarea strategică a entității, care asigură sustenabilitate activităților economice derulate și
armonizarea acestora cu obiectivele stabilite (economice, sociale, ecologice). Conform celor
relatate anterior, consider că dezvoltarea durabilă implică performanțe ,,sustenabile” (crearea
unui echilibru rezistent dintre dezvoltarea economică, echitatea socială, utilizarea eficientă și
responsabilitatea ecologică).