1.2. Sisteme de măsurare a performanței.

În perioada anilor ’80 și începutul anilor ’90 au fost create diferite sisteme de măsurare și
gestionare a performaței, printre care se numără piramida performanței (Lynch&Norton, 1992),
matricea măsurării performanței (Keegan et al., 1991), balanced scorecard (Kaplan&Norton,
1992), matricea de rezultate și determinanți (Fitzgerald et al., 1991). De asemenea, la începutul
secolului XXI a fost prezentată prisma performanței (Neely et al., 2001,2002). La dezvoltarea
tuturor acestor sisteme ca punct de reper după care s-a ghidat, a fost intenția de a crea un sistem
strategic de măsurare a performanței (engl. Strategic Performance Measurement Systems
prescurtat: ,,SPMSs”). Pe de altă parte, întotdeauna a existat ca subiect de discuții relația dintre
măsurarea performanței și strategia la nivel de organizație. Se pune întrebarea dacă sistemele de
măsurare a performanței sunt un mijloc de implementare a strategiei sau strategia conduce la
proiectarea și utilizarea sistemelor de măsurare sau există o relație reciprocă între cele două?. În
lucrarea lor, Gimbert, Bisbe și Mendoza fac o diferență între sistemele de măsurare a
performanței și sistemele strategice de măsurare a performanței. Autorii consideră că aceste
sisteme au rolul de reformare a obiectivelor strategice. Ei susțin că sistemele strategice de
măsurare a performanței sunt aceleași sisteme de măsurare a performanței care sunt caracterizate
prin patru atribute principale:
- integrarea strategiei pe termen lung și a obiectivelor operaționale;
- indicatori multi-perspectivi;
- includerea legăturilor cauză-efect;
- prezența unei succesiuni scop-țintă-plan de acțiune.
Rezultatul studiului confirmă impactul potențial al măsurării performanței asupra revizuirii
strategiei, însă nu s-a constatat nicio diferență între firmele care utilizeză sisteme de măsurare
care nu se califică drept strategice și firme care nu au deloc un asemenea sistem. Această
constatare este fundamentală atât pentru teorie cât și pentru practica măsurării strategice a
performanței. Fiind utilă, mai ales, organizațiilor care au investit resurse considerabile pentru a
pune în aplicare strategia și pentru posibilitatea de a evalua performanța lor și care, totuși nu au
reușit în mod efectiv să facă acest lucru, din cauza unor modele necorespunzătoare de sisteme de
măsurare. Ajungând la concluzia că; dacă nu sunt incluse atributele specifice, aceste sisteme vor
rămâne doar operaționale și nu vor reuși să contribuie în luarea deciziilor strategice.

Pe de o parte, Dossi și Patelli, în lucrarea lor, consideră măsurarea performanței ca mijloc de

stabilire a unui dialog între sediile centrale și filiale. Ei examinează includerea indicatorilor
nefinanciari în sistemele de măsurare a performanței folosiți în relațiile dintre acestea. După
analizarea rezultatelor unui sondaj efectuat între filialele italiene ale companiilor străine, Dossi și
Patelli au concluzionat că, pentru sediul central, indicatorii nefinanciari au un conținut
informațional incremental, dar nu superior, indicatorilor financiari.

Pe de altă parte , există multitudine de studii în care s-au criticat sistemele de măsurare a
performanței pe motiv că acestea pot promova inerția organizațională și pot crea o ,,osificare”,
adică o paralizie organizațională cauzată de un sistem de măsurare a performanței excesiv de
rigid. Acest lucru nu poate fi o problemă majoră pentru organizațiile concurente pe piețe relativ
stabile, dar ar putea deveni o problemă serioasă pentru entități care operează în medii foarte
dinamice. Totuși, Kolehmainen susține posibilitatea de a încorpora dinamismul în sisteme de
măsurare a performanței. Pentru a face acest lucru, o organizație trebuie să adopte o abordare
abilă și flexibilă în ceea ce privește proiectarea și utilizarea acestor sisteme. Pentru acesta este
necesară o putere mare la nivelul managerilor pentru a asigura concordanța continuă dintre
indicatorii de performanță cu prioritățile strategice ale organizației. Cercetarea în psihologia
cognitivă și socială făcută de Gimbert et al. arată că sistemele strategice de măsurare a
performanței pot ajuta reprezentanțele manageriale în sporirea clarității obiectivelor și a
proceselor organizaționale. Efectul acestor informații privind performanța, influențează
motivația intrinsecă și împuternicirea acestora. De asemenea, îi pot face pe manageri să
coștientizeze că locurile lor de muncă sunt importante și că contribuția lor se încadrează pe o
sferă mai largă la nivel de organizație. Cu alte cuvinte, un management bun al resurselor umane
poate promova dinamismul și capacitatea de reacție, pentru construirea unui sistem flexibil.
De aceea proiectarea unor astfel de sisteme ar trebui să fie o creație inteligentă și deliberată.
Trebuie definit, de la bun început, rolul fiecărui indicator de performanță în întregul sistem.
Întrebările cheie pentru manageri ar trebui să fie:
- De ce organizația introduce (sau revizuiește) un sistem de măsurare a performanței?
- Ce roluri trebuie să îndeplinească?
- Indicatorii de performanță vor fi în concordanță cu obiectivele strategice?
Răspunsurile la aceste întrebări ar trebui apoi să determine numărul și tipul indicatorilor de
performanță, tipul de recenzii care vor fi efectuate și principalele caracteristici ale unui sistem de
măsurare a performanței.

1.3. Factorii determinanți ai performanțelor financiare ale unei entități.

Se știe că obiectivul principal al situațiilor financiare este acela de a oferi informații despre
poziția și performanțele financiare și despre modificările poziției financiare la nivel de entitate.
Cea mai simplă variantă de a afla poziția financiară a entității este rezultatul contabil care se
determină ca diferența dintre venituri și cheltuieli înregistrate în cursul exercițiului financiar. Iar
performanța financiară se cuantifică prin intermediul indicatorilor de tipul ROA și ROE, adică
rentabilitatea economică și rentabilitatea financiară.
Performanța financiară poate fi influențată la nivel de structură a capitalului (prin schimbarea
valorilor privind gradul de îndatorare pe termen scurt și lung, levierul), intensitatea capitalului,
lichiditatea, oportunități de creștere, rata marjei nete, rata efectivă de impozitare, indicatorii de
piață (EPS ,,Earning per share”, PER ,,Price Earning Ratio”). Conceptul de performanță este
definit diferit în funcție de utilizatorii informațiilor astfel investitorii actuali și potențiali vor fi
interesați de o performanță calculată prin intermediul rentabilității investiției, creditorii au în
vedere lichiditatea și solvabilitatea, clienții și salariații au un interes față de stabilitatea entității,
pe când managerii sunt interesați de performanța globală. Există diverși factori de influență
asupra performanței financiare (cuantificată prin ROA și ROE), respectiv diverse modele și
tehnici de calcul.

1.3.1. Modelul Du Pont.

Modelul Du Pont este utilizat pe scară largă în analiza ratelor financiare pentru a determina
potențialul unei companii de a-și spori rentabilitatea capitalului propriu (ROE ,,Return on
Equity”). Prin analiza acestui model se pot identifica punctele tari şi punctele slabe ale
performanţei unei entități, respectiv factori interni de creştere sau de ameninţare a performanţei.
Modelul Du Pont are o explicaţie analitică a rentabilităţii activelor totale (ROA) şi a
rentabilităţii capitalurilor proprii (ROE) prin doi, trei și chiar cinci factori.
Inițial, modelul bifactorial Du Pont a fost utilizat pentru a evalua eficiența utilizării activelor.
Indicatorul țintă al modelului cu doi factori a fost rentabilitatea activelor totale (ROA), care a
fost descompusă în două componente:
- marjele de profit;
- rata de rotaţie a activelor;

ROA = Marja netă * Rotația activelor

= [(Profit net/Cifra de afaceri) * (Cifra de afaceri/Total active medii anuale)]

Pentru a calcula valoarea activelor, de obicei se folosește valoarea medie pentru perioada
analizată. De exemplu, dacă analiza este efectuată pe baza situațiilor financiare anuale, valoarea
activelor se calculează ca sumă la începutul și sfârșitul anului împărțită în jumătate.
Modelul de bază (cu trei factori) implică descompunerea coeficientului ROE în trei componente:
- marjele de profit;
- rata de rotaţie a activelor;
- pârghie financiară, măsurată prin multiplicatorul capitalului propriu (levier financiar)

ROE = Marja netă * Rotația activelor * Levier

= [(Profit net/Cifra de afaceri) *(Cifra de afaceri/Total active medii anuale) *
(Total active/Capitaluri proprii)]

Această descompunere se face pentru a determina efectul fiecărui element. Marja de profit
măsoară eficiența de operare. Rata de rotație indică gradul de eficiență a companiei privind
utilizarea activelor pentru a genera venituri. Multiplicatorul capitalului propriu care evidențiază
și gradul de îndatorare al agentului economic prin prisma raportului dintre datoriile totale și
capitalul propriu, evaluează gradul de utilizare a finanțării datoriei și reprezintă o măsură a
riscului. Cu cât este mai mare valoarea sa, cu atât este mai mare riscul și incertitudinea
rentabilității așteptate a capitalurilor proprii.
Modelul Du Pont compus din cinci factori presupune:

ROE = [(EBIT/Cifra de afaceri) * (EBT/EBIT) * (Profit net/EBT) *

(Cifra de afaceri/Total active) * (Total active/Capitaluri proprii)]
Unde:
- EBT (engl. Earnings before Tax) - profitul obținut înainte de plata impozitului;
- EBIT (engl. Earnings before Interest and Taxes) - profitul înainte de plata dobânzilor și
impozitului.

După cum puteți vedea, diferența dintre modelul cu cinci factori și modelul cu trei factori constă
în descompunerea coeficientului de rentabilitate a vânzărilor pentru a determina gradul de
influență a dobânzii plătite și a impozitelor asupra rentabilității capitalului propriu.
Analiza bazată pe tehnica DuPont permite determinarea punctelor forte și a punctelor slabe ale
companiei. Fiecare raport financiar slab poate fi supus unei descompuneri mai profunde pentru a
obține o imagine exactă a cauzei slăbiciunii. Atunci când se identifică sursele problemelor,
conducerea societății poate dezvolta măsuri pentru a îmbunătăți rentabilitatea capitalului propriu,
controlul asupra cheltuielilor, gestionarea activelor sau măsuri de îmbunătățire a marketingului
etc. Principalul dezavantaj al modelului Du Pont este acela că utilizează, pentru analiză, datele
din situațiile financiare declarate, care pot fi distorsionate de companie pentru a ascunde anumite
vulnerabilități ale afacerii. Cu alte cuvinte, rezultatul corect poate fi obținut numai dacă situațiile
financiare sunt corect pregătite.
Trebuie să se înțeleagă că scopul analizei în conformitate cu această metodă nu este de a calcula
raportul rentabilității capitalurilor proprii, ci de a determina gradul de influență al factorilor care
influențează valoarea sa. Acest lucru vă permite să stabiliți cauzele problemelor și să dezvoltați
măsuri de îmbunătățire a ROE.

1.3.2. Rata de creștere durabilă.

Rata de creștere durabilă evaluează cât de rapid crește o afacere de la an la an. Cunoscută în
limba engleză sub acronimul ,,G” (engl. Sustainable Growth Rate). Această rată poate fi
calculată atât prin înmulțirea ratei de reținere a profitului entității cu rentabilitatea capitalului
propriu (ROE) cât și sub forma unui calcul pe o baza istorică și medie pentru a determina rata
medie de creștere a companiei de la începutul acesteia. Rata de creștere durabilă este un indicator
al fazei în care se află o entitate în ciclul său de viață. Înțelegerea stadiului în care o entitate se
află în ciclul său de viață este importantă. Poziția determină adesea obiectivele financiare ale
entităților, și anume, se ia în considerare ce surse de finanțare să utilizeze, politicile de plată a
dividendelor sau strategia globală competitivă. De asemenea, rata de creștere poate fi utilizată de
către creditori pentru a determina probabilitatea dacă o companie se conformează împrumuturilor
sale. O rată ridicată de creștere poate indica faptul că societatea se concentrează pe investiții în
proiecte de cercetare și dezvoltare ce pot întârzia rambursarea datoriei. O companie cu o rată
ridicată a creșterii este, în general, considerată mai riscantă, deoarece se consideră că câștigurile
sunt mai volatile de la o perioadă la alta.

Identifică etapa ciclului

de viață în care se află o
entitate

Rata de
Contribuie în luarea
Utilizată de creditori creștere
deciziilor privind
pentru a evalua durabilă
strategia, finanțarea și
bonitatea plata dividendelor

Formula pentru calcularea ratei de creștere durabilă este:

Rentabilitatea Rata de
Rata de capitalului creștere
retenție propriu durabilă

Unde:
Rata de retenție sau Rata de reținere - (Profit net - dividende / Profit net). Acesta reprezintă
procentajul veniturilor pe care compania nu le-a plătit în dividende. Cu alte cuvinte, cât de mult
profit are compania, în cazul în care profitul net - dividende este egal cu câștigurile reținute.

Rentabilitatea capitalului propriu sau ROE ,,Return on Equity” - (Profit net / Total capital
propriu). Aceasta reprezintă cât de mult au realizat investitorii în raport cu profitul pe care
compania la generat.
O rată de creștere foarte ridicată înseamnă că o companie crește în continuare foarte rapid. Ca
atare, compania poate să investească mult în cercetare și dezvoltare și poate să nu dețină prea
mulți bani pentru a plăti datoriile. Prin urmare, o companie aflată în continuă creștere ar putea
beneficia de resurse financiare prin emiterea de acțiuni pentru finanțarea activităților sale.
Un alt motiv pentru care emiterea de acțiuni poate fi o idee bună pentru creșterea afacerilor este
faptul că companiile în creștere se află într-o poziție mai bună de a compensa investitorii.
Acționarii caută să-și mărească capitalurile investite, ceea ce înseamnă că societatea nu trebuie
să facă plăți costisitoare periodice pentru returnarea imprumuturilor. În schimb, poate să
canalizeze fondurile pentru dezvoltarea afacerilor.