Legea morală a Vechiului Testament (Decalogul)

Cu paisprezece secole înainte de Hristos, Dumnezeu Se descoperă lui Moise pe Muntele Sinai
şi dă Legea poporului ales.

Porunca divină exprimă voia lui Dumnezeu, fiind un cuvânt de maximă autoritate. Ea face parte
din Revelaţia divină.

Cele 10 Porunci
1. Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei
fără de Mine.
Venind din Egipt – după trecerea prin Marea Roşie – poporul Israel se îndrepta spre Canaan,
Ţara Făgăduinţei. Atât egiptenii, cât şi popoarele Canaanului erau politeişti, se închinau zeilor.
Prima porunca a Decalogului proclama monoteismul, adică recunoaşterea unui singur
Dumnezeu.

Astfel, cinstirea lui Yahve apare ca o expresie a credinţei poporului în Cel care l-a eliberat din
robia lui Faraon.

2. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici vreo asemănare cu ceva din

câte sunt în cer, acolo sus, ori din câte sunt pe pământ, jos, şi
din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor şi
nici să nu le slujeşti.
Această poruncă denunţă idolatria ca o falsă închinare. Ce erau idolii, „chipurile cioplite”?
Sub influenţa popoarelor vecine, israeliţii au fost permanent tentaţi să practice idolatria. Idolii
erau obiecte din piatră, aur sau lemn, reprezentând animale, astre sau chipuri umane. „Adorarea
suveranilor ca zeităţi era o practică obişnuită în antichitatea egipteană şi persană” (Arhiepiscopul
Bartolomeu Anania).

Nu există nici o legătură între idolatrie şi cinstirea icoanelor. Idolatria anulează adorarea lui
Dumnezeu.

3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert.

„A lua în deşert numele Domnului” înseamnă a nu recunoaşte sfinţenia Lui. Necinsirea lui
Dumnezeu se arăta prin blestem, trivialitate şi blasfemie, ca forme ale necredinţei.

4. Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti.

Pentru evrei, sâmbăta (sabatul) reprezenta ziua de odihnă săptămânală. Ea le aducea aminte de
ieşirea din robia egipteană. Această zi primea nu numai sensul concret de odihnă ca încetare a
lucrului, ci şi o dimensiune spirituală. Ca zi închinată Domnului, ziua odihnei devine prilej al
comuniunii cu Dumnezeu.

5. Cinsteşte pe tatăl său şi pe mama ta.

Iubirea faţă de părinţi este un sentiment firesc, ce ţine de natura omului. În plan uman, familia
este cea mai potrivită expresie a comuniunii, a iubirii împlinite.

6. Să nu ucizi.
Creat după chipul lui Dumnezeu şi chemat la asemănarea cu El, adică la îndumnezeire, omul
trebuie să raspundă acestei chemări. Întreaga viaţă a omului constituie acest răspuns. Viaţa este
pentru noi temelia vieţii veşnice. Suprimând viaţa, omul face ca această şansă unică să se
piardă, pentru el (sinuciderea) sau pentru ceilalţi (crima).

7. Să nu te desfrânezi.
Ce este desfrâul? O fărâmiţare interioară, „o erodare a trupului, a sentimentelor şi a sufletului”.
Relaţiile sexuale dinaintea căsătoriei, adulterul, homosexualitatea, prostituţia – toate aceste
sunt forme ale desfrâului.
8. Să nu furi.
Furtul este un act imoral, pentru că anulează dreptatea. Înşelarea şi furtul trădează lipsa de
respect pentru bunurile aproapelui şi pentru bunul public.

9. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.

Ca ascundere sau deformare a adevărului, minciuna ţine de realitatea vieţii omului căzut în
păcat. Citim în Sf. Scriptură că diavolul este „tatăl minciunii” şi înţelegem că a spune şi a trăi
adevărul tine de demnitatea umană.

10. Să nu râvneşti la nimic din câte sunt ale aproapelui tău.

Ultima porunca a Decalogului opreşte dorinţele egoiste şi pofta după ceea ce aparţine
aproapelui. Dorinţele imorale generează fapte pe măsură. Este un nonsens să-ţi clădeşti
„fericirea” pe nefericirea altora.

ele 10 Porunci (Decalogul) ale lui Moise au constituit, până la venirea lui Hristos, cel mai
avansat cod moral al umanităţii. Chiar dacă unele dintre prevederile cuprinse în Tablele Legii
se regăsesc şi în preceptele morale ale altor religii sau chiar societăţi laice, superioritatea lor
este evidentă, întrucât condamnă nu doar faptele, ci şi gândurile greşite, urmărind să elimine
păcatul din sufletul omului.

Explicarea Decalogului
Decalogul (Ieşirea, capitolul 20, versetele 2-17; Deuteronom, capitolul 5, versetele 6-
21)[1] poate fi împărţit în două secţiuni. Prima (poruncile 1-4) se referă la relaţia omului cu
Dumnezeu, iar cea de-a doua (poruncile 5-10), reglementează comportamentul oamenilor faţă de
semenii lor. De-a lungul timpului, teologii creştini au încercat să interpreteze aceste porunci în
conformitate cu principiile religiei revelate de Domnul Hristos. În continuare, sunt redate,
sintetic, câteva dintre înţelesurile acestor legi morale.

Porunca I – „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos

din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi
dumnezei afară de Mine!”
Este o referire directă la dialogul pe care Dumnezeu l-a avut cu Moise pe muntele Horeb. Atunci,
Dumnezeu S-a recomandat ca „Cel Ce este” (Ieşirea, capitolul 3, versetele 14)[2]. În acest fel, a
dat de înţeles că El este Cel Care există prin Sine Însuşi şi oricine trăieşte nu poate exista fără să
aibă viaţa primită de la El. În consecinţă, El este singurul Dumnezeu, celelalte fiinţe fiindu-I
inferioare. Deci, nu există posibilitatea să mai existe şi alţi dumnezei. În iconografia ortodoxă,
acest lucru este exprimat prin menţiunea „O Ōn” (ὁ ὦν) de pe aureola Mântuitorului Hristos care,
tradusă din limba greacă, înseamnă „Cel Ce este”.

Prin urmare, această poruncă are scopul de a-i feri nu doar pe fiii lui Israel, ci pe toţi oamenii de
credinţe false în alte divinităţi. Privită din această perspectivă, vrăjitoria este unul dintre păcatele
prin care se încalcă în mod evident această lege dumnezeiască.

Ar putea fi de interes şi: Vrăjitoria cea din toate timpurile

PORUNCA a II-a – „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de

asemănare… să nu te închini lor, nici să le slujeşti”
Se continuă ideea din prima poruncă. Pentru că nu există altă divinitate în afară de Dumnezeu, nu
are sens ca oamenii să-şi închipuie alte zeităţi acolo unde ele nu există. O astfel de practică va
duce la degradarea moralităţii în sânul familiei, ceea ce va atrage consecinţe nefaste şi pentru
generaţiile următoare.

Ar putea fi de interes şi: „Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos care
pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor” – explicaţii”

Trebuie precizat că închinarea la idoli este diferită de închinarea la sfintele icoane. Spre
deosebire de cultul icoanelor, unde cinstirea este relativă, fiind acordată persoanelor reprezentate
în icoane (Creştinii nu se închină lemnului sau altor materiale din care este făcută icoana.), când
este vorba de idoli, închinarea este acordată reprezentărilor materiale respective[3]. Deci,
raţiunea acestei porunci este evidentă.

Ar putea fi de interes şi: Cinstirea sfintei Cruci şi a sfintelor icoane

PORUNCA a III-a – „Să nu iei numele Domnului

Dumnezeului tău în deşert”
Şi în acest caz, motivele pentru emiterea acestei porunci sunt clare. Prin urmare, rămân de
discutat modalităţile prin care se poate călca această poruncă. În acest sens, nu este de dorit ca
Numele divin să fie invocat în discuţii lipsite de importanţă, să fie folosit în injurii, blesteme,
blasfemii sau în orice alt mod care i-ar aduce o jignire lui Dumnezeu.

PORUNCA a IV-a – „Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o

sfinţeşti”Există mai multe idei care merită abordate în legătură cu această poruncă. În
primul rând, în Vechiul Testament, ziua de odihnă, era a şaptea zi a creaţiei în care Dumnezeu S-
a odihnit (Facerea, capitolul 2, versetele 2-3)[4]. Cu certitudine, Dumnezeu nu are nevoie să Se
odihnească, prin urmare, expresia „S-a odihnit” semnifică faptul că Dumnezeu S-a oprit din
procesul creaţiei şi că au intrat pe deplin în funcţiune legile naturale statornicite de El.
În creştinism, ziua de odihnă nu mai este a şaptea zi (sabatul), ci prima zi a săptămânii, în care a
înviat Domnul Hristos (Evanghelia după Marcu, capitolul 16, versetele 2-4)[5], adică prima zi a
recreării lumii în har.

Cu toate acestea, nu trebuie să fim habotnici în ceea ce priveşte sărbătorirea zilelor sfinte, pentru
că „Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Evanghelia după Marcu,
capitolul 2, versetul 27). De aceea, în situaţii excepţionale (ex: strânsul recoltei, împiedicarea
unei calamităţi, în vreme de război etc.), se poate lucra în timpul zilei de odihnă (Evanghelia
după Luca, capitolul 14, versetul 5)[6].

PORUNCA a V-a – „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”

Atât în iudaism cât şi în creştinism, părinţii se bucură de o consideraţie deosebită. Acest statut se
datorează calităţii lor de procreatori, care colaborează cu Dumnezeu-Creatorul la apariţia unor
noi fiinţe umane. Însă, pentru adevăraţii părinţi, misiunea nu se termină odată cu naşterea
copiilor. Ea continuă cu purtarea de grijă şi cu educarea noilor generaţii. Numai cine a avut parte
de o asemenea experienţă, poate înţelege adevărata valoare a acestei jertfe. Prin urmare, cinstirea
pe care copiii trebuie să o manifeste faţă de părinţi ar trebui să fie un lucru firesc. Ea nu se referă
doar la simpla purtare de grijă, ci şi la respectul profund pe care copiii trebuie să-l acorde celor
care i-au născut şi educat. De aceea, în afară de consideraţia faţă de părinţii după trup, creştinii
trebuie să-i cinstească şi pe părinţii spirituali (educatori, profesori, mentori) şi pe cei
duhovnicești (preoţi deosebiţi, duhovnici înţelepţi).

PORUNCA a VI-a – „Să nu ucizi!”

Interzicerea omorului este în deplină concordanţă cu prima poruncă, de unde deducem că oricine
trăieşte a primit existenţa ca dar de la Dumnezeu. Prin urmare, numai El este Cel Care are
dreptul să-Şi ia darul înapoi şi să extermine o fiinţă. De aceea, prin încălcarea acestei porunci, cel
care ucide Îl sfidează pe Dumnezeu, batjocorind darul vieţii pe care El l-a făcut victimei.

Este important să precizăm că această lege divină se referă atât la sinucigaşi cât şi la cei care îşi
propun să-i vatăme pe alţii, indiferent dacă faptele lor au consecinţe fizice sau psihice.

Ar putea fi de interes şi: Mă sinucid şi, după aia, mai vedem

Un aspect important în legătură cu această poruncă, este cel semnalat de Hristos, Care
desăvârşeşte această prevedere. Pe lângă actul material al uciderii propriu-zise, El condamnă, în
primul rând, lipsa iubirii faţă de ceilalţi care nu ucide doar trupul, ci duce la moartea sufletească
(Evanghelia după Matei, capitolul 5, versetele 21-22)[7].

PORUNCA a VII-a – „Să nu fii desfrânat!”

De multe ori, această lege divină a fost înţeleasă doar în legătură cu păcatele curviei, adulterului
sau ale păcate de natură sexuală.
Ar putea fi de interes şi: Divorţul religios moartea căsătoriei

Însă a fi desfrânat presupune, mai întâi, o lipsă de control asupra propriei voinţe. Un exemplu la
îndemână este cel cu privire la dependenţii de alcool. Într-o cantitate rezonabilă, consumarea
băuturilor alcoolice nu este dăunătoare, ci, uneori, dimpotrivă, poate fi chiar recomandată. Mai
mult, vinul este una dintre materiile principale ale Tainei Împărtăşaniei (Euharistiei). Cu toate
acestea, în momentul în care voinţa nu mai este ţinută „în frâu” şi consumul de alcool se face în
exces, se poate vorbi de „desfrânare”.

Privită în această lumină, deducem că porunca a VII-a se referă şi la celelalte cazuri în care, din
cauza slăbirii voinţei, se pierde controlul asupra impulsurilor naturale şi se ajunge la instalarea
patimilor.

PORUNCA a VIII-a – „Să nu furi!”

Această interdicţie se referă la însuşirea necinstită a roadelor muncii altora, indiferent de
modalităţi. Munca a fost una dintre ocupaţiile oamenilor în starea paradisiacă (Facerea, capitolul
2, versetul 15)[8] şi ea a fost înţeleasă de teologia creştină ca un act de automodelare spirituală şi
de transformare a lumii de către om. Prin lucrarea sa, acesta trebuia să ajute întreaga creaţie să
acceadă la niveluri tot mai înalte de spiritualitate.

În plus, rodul muncii fiecăruia poartă amprenta persoanei care a îndeplinit-o şi este o conlucrare
cu Dumnezeu. Marele teolog Dumitru Stăniloae ne dă un exemplu emblematic: Părintele Ceresc
îi dă omului grâul şi viţa de vie, iar omul le transformă, prin efortul său, în ceva superior, pâine şi
vin, lucruri esenţiale pentru susţinerea existenţei.

Prin furt, dincolo de ameninţarea existenţei victimei, este descurajat efortul ei de a se transforma
prin conlucrarea cu Dumnezeu. De asemenea, este pervertită şi ordinea divină a lucrurilor,
instaurându-se o stare de nedreptate, întrucât hoţul îşi însuşeşte nemeritat roadele muncii
altcuiva. De aceea, condamnarea hoţiei este un lucru absolut firesc.

PORUNCA a IX-a – „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva

aproapelui tău!”
Adevărul a fost definit cândva ca fiind conformitatea între cele spuse şi realitate. Fie că vorbim
despre deformarea realităţii prin afirmarea unor lucruri neadevărate, fie că omitem anumite
elemente din relatarea noastră (miniciuna prin omisiune), apelăm la o metodă demonică. Păcatul
primilor oameni a fost posibil datorită minciunii prin care diavolul a ispitit-o pe Eva. La nivel
pur spiritual, prin minciună, ne depărtăm de Dumnezeu al Cărui cuvânt este Adevărul
(Evanghelia după Ioan, capitolul 17, versetul 17)[9] şi intrăm sub influenţa diavolului care este
„tatăl minciunii”[10]. La fel se întâmplă şi dacă nu luăm atitudine când asistăm la propagarea
unui neadevăr.

În consecinţă, prin mărturie mincinoasă, putem afecta în mod foarte grav situaţia cuiva şi relaţiile
sociale, şubrezind încrederea în oameni şi, de aceea, trebuie evitată.
PORUNCA a X-a – „Să nu doreşti casa aproapelui tău; să
nu doreşti femeia aproapelui tău… şi nimic din câte are
aproapele tău!”
Din cuprinsul acestei porunci, nu trebuie să înțelegem că Dumnezeu este împotriva creşterii
calităţii vieţii noastre. Dacă cineva are o casă frumoasă sau o maşină mai performantă, asta nu
înseamnă că noi nu avem dreptul să ne dorim aceste lucruri. Dimpotrivă, este recomandat să
muncim şi să depunem toate eforturile corecte pentru a ne îmbunătăţi condiţia, dacă aceasta este
ceea ce ne dorim. Până la urmă, progresul se naşte ca urmare a unei stări de nemulţumire care îi
determină pe oameni să găsească soluţii pentru îmbunătăţirea situaţiei respective.

Ar putea fi de interes şi: Dumnezeu vrea să fim săraci?

Deci, ceea ce condamnă această poruncă este voinţa greşită de a obţine nemeritat obiectele
dorinţelor noastre. Spre deosebire de porunca a VIII-a, care se referă la fapta în sine de a fura,
această poruncă îşi propune să stârpească răul chiar de la rădăcină. Dincolo de ataşarea
nesănătoasă faţă de lucrurile materiale, dorinţele greşite dau naştere la gânduri necurate care,
ulterior, devin vorbe sau fapte păcătoase. Însă, prin eliminarea dorinţelor rău îndreptate, se obţine
eliminarea păcatelor chiar din stadiu incipient.

De aceea, această poruncă este considerată unul dintre argumentele care pledează în favoarea
superiorităţii Decalogului faţă de celelalte coduri morale din vremea sa. În plus, prin mutarea
accentului de pe fapta propriu-zisă pe universul interior al omului, această lege face legătura cu
porunca iubirii dată de Hristos (Evanghelia după Ioan, capitolul 13, versetul 34)[11].

Primirea celor 10 Porunci de către poporul

lui Israel
Contextul în care au fost date aceste porunci divine este unul destul de complex. Evreii tocmai
ieşiseră din robia egipteană şi se găseau în timpul periplului de aproximativ 40 de ani prin pustiu.
Deşi distanţa dintre Egipt şi Ţara Sfântă se putea parcurge într-un timp relativ scurt, de
aproximativ 11 zile, poporul ales a mers prin pustiu în toată această perioadă. A fost nevoie de
acest periplu, pentru ca evreii care luaseră contact cu civilizaţia egipteană şi cu închinarea la zei
să moară pe cale naturală. În locul lor, au venit alte generaţii necontaminate, din punct de vedere
spiritual, de idolatrie.

Pentru a deveni cu adevărat poporul ales, în baza legământului făcut de Dumnezeu cu strămoşul
lor Avraam (Facerea, capitolul 17, versetele 7, 19-21)[12], evreii aveau nevoie de un cod de legi
morale. Acesta avea rolul de a le stabili o conduită morală superioară faţă de cele ale celorlalte
popoare, care să garanteze păstrarea nealterată a credinţei în venirea Răscumpărătorului lumii.

Astfel, în luna a treia de la ieşirea evreilor din Egipt (Ieşirea, capitolul 19, versetul 1), Moise, la
porunca lui Dumnezeu, a urcat pe muntele Sinai şi după 40 de zile şi 40 de nopţi (Ieşirea,
capitolul 24, versetul 18) a primit cele două table ale legii, „table de piatră, scrise cu degetul lui
Dumnezeu… pe amândouă părţile” (Ieşirea, capitolul 31, versetul 18; capitolul 32, versetul 15).
Între timp, în tabăra de la poalele muntelui, poporul lui Israel i-a cerut fratelui lui Moise, Aaron,
să-i facă un idol, pentru că nu mai ştia ce se întâmplase cu Moise. Aaron le-a făcut evreilor un
taur, din aurul strâns în urma unei colecte generale, şi a decretat ziua următoare drept sărbătoare
în cinstea idolului.

În urma atenţionării lui Dumnezeu, Moise revine în mijlocul conaţionalilor săi, loveşte cele două
table ale legii de piatră, le sfărâmă şi, cu ajutorul bărbaţilor din seminţia lui Levi, îi omoară pe
idolatri – aproximativ 3000 de persoane (Ieşirea, capitolul 32). Apoi, la porunca divină,
sculptează două table asemănătoare cu cele dintâi, şi urcă din nou pe munte. Timp de 40 de zile
şi nopţi, în care nu a mâncat şi nici nu a băut, Moise a primit, pentru a doua oară, de la
Dumnezeu cele 10 porunci pe care, de data aceasta, le-a scris-o el pe cele două table (Ieşirea,
capitolul 34, versetul 28)

Valabilitatea eternă a Decalogului

Am auzit diverse opinii care nu acceptă Legea Vechiului Testament. Aşa cum am mai spus,
teologia creştină ortodoxă a susţinut dintotdeauna că preceptele morale ale Vechiului Testament
au rămas în vigoare, numai că mesajul iubirii lui Hristos le-a dat o nouă valoare. Domnul Iisus
nu contestă Legea, ci o completează cu precizări care constituie corpul de învăţături ale religiei
creştine (Evanghelia după Matei, capitolul 5, versetele 17-20)[13].

Biblia este revelată de Dumnezeu în totalitatea ei (Epistola a doua către Timotei, capitolul 3,
versetele 15-16)[14], iar El nu este schimbător ca oamenii (Epistola către Evrei, capitolul 1,
versetul 12)[15]. De aceea, Mântuitorul ne spune că Legea nu va trece (Evanghelia după Luca,
capitolul 16, versetele 16-17)[16]. Prin urmare, cele 10 Porunci sau Decalogul[17] Vechiului
Testament a rămas valabil şi pentru creştini.

Exprimate într-o manieră negativă, scurte şi concise, cele 10 Porunci au rămas, până astăzi, un
reper pentru viaţa morală a oricărei fiinţe umane. De aproape 3400 de ani, ele şi-au păstrat
valabilitatea şi stau la baza edificiului spiritual pe care Hristos l-a desăvârşit cu legea iubirii Sale.
În consecinţă, ele trebuie înţelese şi respectate. Şi, dacă întâmpinăm dificultăţi, este bine să ne
amintim că, pentru îndeplinirea lor, Dumnezeu nu ne cere ceva ieşit din comun, ci să fim, pur şi
simplu, oameni.

Ar putea fi de interes şi: De fapt, ce vrea Dumnezeu de la noi?

Referinţe
[1] I. „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei.
Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!
II. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus,
şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici
să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii
pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, şi Mă
milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.

III. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe
cel ce ia în deşert numele Lui.

IV. Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate
treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici
un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul
tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine.

V. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe
care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.

VI. Să nu ucizi!

VII. Să nu fii desfrânat!

VIII. Să nu furi!

IX. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!

X. Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici
sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din
câte are aproapele tău”!

[2] „Zis-a iarăşi Moise către Dumnezeu: „Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi zice:
Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi… Dar de-mi vor zice: Cum Îl cheamă, ce să le
spun?” Atunci, Dumnezeu a răspuns lui Moise: «Eu sunt Cel ce sunt». Apoi i-a zis: «Aşa să spui
fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!»”.

[3] La unele triburi care mai există şi astăzi în Africa se observă un obicei ciudat – când
statuetele zeilor veneraţi nu le aduc izbânda în luptele cu triburile rivale, cei învinşi le înlocuiesc
cu altele, considerând că nu merită să fie adorate, întrucât nu sunt folositoare. A se vedea C.I.
Gulian, Lumea culturii primitive, Albatros, Bucureşti, 1983, pp. 201, 209.

[4] „Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a
odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a
sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în
rânduială”.
[5] „Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit
la mormânt. Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar,
ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare”.

[6] „Şi către ei a zis: Care dintre voi, de-i cădea fiul sau boul în fântână nu-l va scoate îndată în
ziua sâmbetei”?

[7] „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu ucizi»; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă.
Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice
fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule,
vrednic va fi de gheena focului.

[8] Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-
o lucreze şi s-o păzească.

[9] „Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul”.

[10] „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început,
a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte
minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii”.

[11] „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi
să vă iubiţi unul pe altul”.

[12] „Voi pune legământul Meu între Mine şi între tine şi urmaşii tăi, din neam în neam, să fie
legământ veşnic, aşa că Eu voi fi Dumnezeul tău şi al urmaşilor tăi de după tine. […]Iar
Dumnezeu a răspuns lui Avraam: „Adevărat, însăşi Sarra, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-i vei
pune numele Isaac şi Eu voi încheia cu el legământul Meu, legământ veşnic: să-i fiu Dumnezeu
lui şi urmaşilor lui. Iată, te-am ascultat şi pentru Ismael, şi iată îl voi binecuvânta, îl voi creşte şi-
l voi înmulţi foarte, foarte tare; doisprezece voievozi se vor naşte din el şi voi face din el popor
mare. Dar legământul Meu îl voi încheia cu Isaac, pe care-l va naşte Sarra la anul pe vremea
aceasta!”.

[13] „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.
Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va
trece, până ce se vor face toate. Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va
învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va
învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor. Căci zic vouă: Că de nu va prisosi
dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”.

[14] „Şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire,
prin credinţa cea întru Hristos Iisus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos
spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate”.

[15] „Şi ca un pe un veşmânt le vei strânge şi ca o haină vor fi schimbate. Dar Tu acelaşi eşti şi
anii Tăi nu se vor sfârşi”.
[16] „Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi
fiecare se sileşte spre ea. Dar mai lesne e să treacă cerul şi pământul, decât să cadă din Lege un
corn de literă”.

[17] Denumirea de „Decalog” este un cuvânt compus din limba greacă. El vine de la termenii
deca care înseamnă zece şi logos care se traduce prin cuvânt, raţiune, discurs sau precept divin.
A se vedea http://biblehub.com/greek/3056.htm.

Articolul precedent„Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe
copii pentru vina părinților” – explicații
Articolul următorTăierea capului sfântului Ioan Botezătorul. Încheierea șirului prorocirilor
vechiului legământ