Sunteți pe pagina 1din 11

Constituţiile apostolice,

istoric şi aspecte

liturgico-canonice

Numele şi prenumele dumneavoastră

Materia de la master

1
Lucrare neautentică, care în ciuda acestui lucru a fost redactată de un bărbat
bisericesc şi a fost preţuită de Biserică, care nu pare să fi crezut niciodată în aşa-numita
origine apostolică a ei. Textul aparţine primei jumătăţi a secolului al III-lea şi arată
interesul Bisericii de a promova şi impune câteva reguli generale şi speciale, pe care să
le cinstească şi să le respecte toţi. Prezenta lucrare constituie cea mai serioasă
preocupare după Didahia apostolilor (90-110 d.Hr.) pentru organizarea canonică a
Bisericii şi este, desigur, contemporană cu Tradiţia apostolică a Sfântului Ipolit
(Romanul). Autorul textului nu a fost desigur un teolog important, însă cunoştea bine
problemele practice ale Bisericii, avea cunoştinţe medicale, respingea reînvierea
tipicului iudaic în viaţa creştinilor, era aproape dezgustat de educaţia morală şi a avut
marele avantaj de a urmări atitudinea Sfântului Dionisie al Corintului în problema celor
care au greşit şi a encratismului în general. Biserica trebuia să ierte (şi ierta) pe toţi
păcătoşii, încă şi pe apostaţi, dacă arătau căinţă. Aproape în aceeaşi vreme, în Apus
întâlnim tendinţa opusă (Tertulian, Sfântul Ipolit Romanul, Novaţian). Autorul se
ocupă de alegerea şi instalarea episcopilor, de Botez şi Liturghie, atitudinea
credincioşilor faţă de păgâni (judecătorii, manifestări publice), de diaconi şi diaconiţe,
de cei căsătoriţi şi de văduve, Paşti şi posturi, martiri şi martiriu, schisme şi erezii ş.a.
probleme în legătură cu viaţa Bisericii. Demn de notat este faptul că în text se
întrezăreşte o confuzie între Euharistie şi agape, ceea ce se datorează mai degrabă
preluării unui material mai vechi, fără a-l prelucra1.

Textul Constituţiilor apostolice a fost în întregime necunoscut pentru Occident


de-a lungul Evului Mediu. Redescoperirea sa, ca şi atât de multe monumente ale
creştinismului timpuriu, a avut loc în secolul al XVI-lea. Un exemplar a fost descoperit
în Creta, iar conţinutul său a fost făcut cunoscut în limba latină, publicat la Ingoldstadt

1 Prof. dr. Stylianos Papadopoulos, Patrologie, vol. I, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, pp. 361-362.

2
în 1546, de către Capellus Carolus. Şaptesprezece ani mai târziu, acesta a fost urmat de
textul grec complet publicat de către călugărul iezuit Franciscus Turrianus, şi în acelaşi
timp de o traducere latină de Bovius, atât textul cât şi traducerea fiind publicate la
Veneţia.

Nu este nici o exagerare să spunem că aceste Constituţii Apostolice s-au dovedit


a fi cruciale pentru literatura creştină timpurie; şi, atâta timp cât dovezile interne au fost
disponibile, aceasta nu înseamnă că problemele prezentate admit orice soluţii. Câţiva
ani mai târziu, descoperirea a o serie de documente înrudite, au arătat că lucrarea
Constituţiile Apostolice sunt într-adevăr o colecţie de independente, deşi înrudite,
tratate asupra cultului bisericii şi disciplinei2.

Lecturând aceste Constituţii şi canoane Apostolice, creştinul de astăzi ar fi tentat


să exclame: Un exemplar splendid de fraudă pioasă! Un amestec ciudat de bine şi de
rău! El va înţelege uşor, însă, că are înaintea lui documente extrem de importante
pentru a ilustra istoria a Bisericii dintr-o perioadă foarte îndepărtată, o perioadă
dominată parţial de păgânism. Aici, de asemenea, se văd indicaţii despre controversele
amare din Biserică, înainte şi după Sinodul de la Niceea, întrunit de către Sfântul
Constantin cel Mare în anul 325; aici au fost discutate unele dintre principiile de la care
a apărut treptat monahismul şi ierarhia eclesială, şi alte abateri mari de la spiritul şi
practica primilor creştini3.

Genul literar al Constituţiilor Apostolice este propriu originilor Bisericii. Trei


particularităţi îl caracterizează:

1. Varietatea subiectelor tratate;


2. Compilaţia de tradiţii şi documente anterioare;
3. Stilul pseudoepigrafic;

2 Rev. de Lacy O'Leary, The Apostolical Constitutions and cognate documents, with special reference to their
liturgical elements, London, 1906, pp. 11-13.
3 Irah Chase, The Constitutions of the holy apostles, including the canons, Philadelphia, 1848, p. 5.

3
Titlul de la începutul fiecăruia dintre cele opt cărţi, prezintă cititorului un fel de
rezumat:

I – comportamentul creştinilor;

II – ierarhia bisericească;

III – văduvele;

IV – orfanii;

V – martirii;

VI – schismele;

VII – morala şi iniţierea creştină;

VIII – harismele, euharistia, hirotoniile şi disciplina.

Planul Constituţiilor apostolice corespunde unui plan de trei cărţi, după cum
urmează:

1. Didascalia (I-VI);
2. Didahia (VII, 1-32);
3. Diataxeis (VIII, 3-45)4.

Voluminoasa compilaţie pseudoepigrafică a Constituţiilor Apostolice reprezintă,


apogeul vechii literaturi canonice, apogeul dreptului pseudoepigarfic, o formă particulară de
drept menită să acopere vidul legislativ al primelor secole creştine, după cum spunea
profesorul Marcel Metzger. Recursul constituţionaliştilor antiohieni la autoritatea
supremă a apostolilor adunaţi în sinod se explică prin nevoia de a le asigura forţă de
lege în Biserică. Contradicţia dintre creştinism şi iudaism nu este citită în cheie cripto-
marcionită drept opoziţia radicală dintre Evanghelia lui Hristos şi Legea lui Moise,
constituţionaliştii receptând soluţia Didascaliei, care distinge între Prima Lege dată lui

4 Marcel Metzger, Les Constitutions Apostoliques, Tome I, Livres I et II, Paris, 1985, pp. 13-14.

4
Moise, care corespunde legii naturale şi este cuprinsă doar în Decalog, şi a Doua Lege
dată israeliţilor de Moise după căderea acestora în apostazia viţelului de aur şi care
cuprinde prescripţiile rituale privitoare la puritate şi cult. Această a Doua Lege a fost
împlinită şi abolită de Iisus/Trimisul/Apostolul Tatălui şi Care a luat locul lui Moise.
Întrucât legislaţia Sa nu acoperea toate aspectele şi segmentele vieţii creştine, ea a fost
continuată de apostolii/trimişii lui Hristos. Constituţiile Apostolice se prezintă astfel
drept un document elaborat de Clement pe baza dispoziţiilor stabilite de toţi apostolii
adunaţi în sinod la Ierusalim cu ocazia soluţionării chestiunii extensiunii valabilităţii
pentru creştinii din păgâni a prescripţiilor rituale din Legea mozaică (F.A. 15; C.A. VI,
XIV).

Localizarea şi datarea mediului în care a lucrat echipa sau atelierul de redactori


care a compilat Constituţiile se face relativ uşor plecând de la numeroase indicii prezente
în text: numele lunilor sunt cele din Siria elenistică; lista scaunelor episcopale principale
(ai căror titulari sunt prezentaţi anacronic drept tovarăşi ai apostolilor) este: Ierusalim,
Roma, Antiohia şi abia apoi Alexandria, iar Constantinopol nu apare deloc; în fundal
apare un oraş important (cu instituţii şi instalaţii urbane), în care creştinii convieţuiesc
cu păgâni, iudei şi eretici; li se interzice frecventarea cultelor păgâne şi a sărbătorilor
iudaice, iar opoziţia faţă de iudaism şi iudeo-creştinism ocupă un loc proeminent;
Biserica creştină este o comunitate importantă numeric cu mult cler şi un cult complex
de tip antiohian, ca şi simbolul de credinţă baptismal, care e o compilaţie de formule din
simboluri de credinţă anterioare, mai ales din cel al sinodului întrunit la Antiohia cu
ocazia târnosirii catedralei de aici în anul 341; Canoanele Apostolice din final rezumă şi
reiau canoane ale unor sinoade antiohiene din anii 325-380; de două ori este menţionată
ca distinctă de praznicul Arătării (Epifaniei) lui Hristos sărbătoarea de origine romană a
Naşterii Domnului, care s-a impus treptat şi în Răsărit (e atestată la Constantinopol în
379, la Antiohia, în jurul anului 380, iar la Ierusalim abia după 420). Toate acestea indică
precis spre Antiohia în jurul anului 380. Situaţia religioasă din metropola de pe Orontes
era una extrem de complexă, în Antiohia funcţionând trei-patru comunităţi creştine

5
concurente în frunte cu episcopi rivali: alături de cea a episcopului oficial, care era
arianul Dorotei (376-381), se aflau cele ale niceanului intransigent Paulin, recunoscut de
Roma, cea a niceanului Meletie, exilat din 360 (de unde va reveni abia în 379), iar din
372, cea a apolinaristului Vital.

Teza care a prevalat mereu – plecând de la canonul 2 al Sinodului Trullan (692) şi


codicele 113 al Bibliotecii patriarhului Fotie (†891), reluată de Usherr (1644) şi Cotelier
(1672) până la Turner (1914) – e că autorul/redactorul Constituţiilor Apostolice a fost
arian sau semiarian care le-ar fi folosit ca mijloc de propagandă în serviciul unei
comunităţi heterodoxe. Teza nu se susţine însă, întrucât, dat fiind că între anii 363-381
Antiohia a fost reşedinţa împăraţilor arieni şi capitală a arianismului oficial,
comunitatea ariană nu avea nevoie de o propagandă indirectă prin mijloacele
pseudoepigrafiei, iar după 381 propaganda ariană era interzisă. Cum arată Marcel
Metzger, limbajul teologic folosit, biblic, şi nu filosofic, şi din care lipsesc cu totul
formulele incontestabil ariene, trădează mai degrabă un mediu conservator de păstori şi
canonişti, ostili speculaţiilor metafizice savante, care pun tot accentul pe mântuire aşa
cum apare în istoria biblică şi promovează o teologie în acelaşi timp scripturistică,
liturgică şi populară. Erorile denunţate sunt toate vechi: gnosticismul, politeismul,
diferitele modalisme monarhiene şi adopţianismul şi par să nu aibă nici o legătură cu
situaţia contemporană redactorilor. În timp ce arianismul imperial monopolizase scena
oficială, comunităţile se confruntau cu ale dificultăţi, sugerate de locul important pe
care-l deţine delimitarea de iudaism şi iudeo-creştinism. În orice caz, teologia
Constituţiilor Apostolice pare într-o întârziere şi rezervă deliberată faţă de evoluţiile
teologice precipitate în secolul al IV-lea de luările de poziţie atât contra, cât şi pentru
Sinodul de la Niceea5.

*
5Diac. Ioan I. Ică jr., Canonul şi canoanele creştinismului apostolic, în „Canonul Ortodoxiei”, Editura Deisis,
Bucureşti, 2008, pp. 253-255.

6
Am mai spus că aşezămintele apostolice se compun în forma de astăzi din opt
cărţi neegale după cuprins. În continuare voi prezenta rezumatul fiecărei cărţi
dezvoltând aspectele ce privesc temele tratate la cursul de Drept canonic. Mai înainte
trebuie amintit faptul că scrierea este precedată de o salutare, după modelul scrierilor
sfinte. În această salutare, autorul recomandă cititorilor să asculte o învăţătură sfântă, care
este complementară învăţăturilor Mântuitorului.6

Cartea I are zece capitole şi cuprinde poveţe împotriva zgârceniei, mâniei,


răzbunării, luxului, lenei şi a citirii scrierilor păgâneşti, recomandând citirea scrierilor
sfinte. Capitolul al VI-lea este interesant deoarece autorul previne cititorii în privinţa
adaosurior din cartea Deuteronom. Apoi se tratează despre însuşirile bune şi rele ale
femeilor.

Cartea a II-a se extinde, fără o ordine riguroasă, în 63 de capitole, despre


însuşirile şi datoriile persoanelor ierarhice; având neconcomitent în vedere epistolele
pastorale ale Sfântului Apostol Pavel, tratează cu precădere despre atitudinea şi
activitatea pastorală a episcopului, mai ales faţă de cei păcătoşi; foarte amănunţit
vorbeşte despre diaconi şi cercul lor de activitate, relativ scurt despre preoţi. Pe scurt se
prezintă serviciul divin creştin şi îngrijirea lui de către cler. Capitolul 57 al acestei cărţi
este foarte important, întrucât ne dă o imagine clară despre practica veche a Bisericii cu
privire la respectul ce-l datorează creştinii când vin la dumnezeiasca slujbă şi cum erau
rânduiţi atunci în biserică.

În Biserica descrisă în Constituţii totul converge, ca şi în Didascalie, în persoana


episcopului ales de tot poporul, dar şi exaltat dincolo de orice măsură umană: este nu
doar părintele, stăpânul, învăţătorul, arhiereul, profetul şi judecătorul poporului, este
după Dumnezeu dumnezeul vostru pământesc (II. XXVI, 4). Toţi, clerici şi laici, îi datorează
veneraţie şi ascultare totală. Se insistă pe mijlocirea şi mila pe care trebuie să o arate faţă
de păcătoşii pocăiţi, pe învăţătura credinţei adevărate împotriva ereziilor, pe purtarea

6Preotul Gheorghe Niţu, Constituţiile Sfinţilor Apostoli (teză pentru licenţă), Tipografia „Speranţa”,
Bucureşti, 1907, p. 11.

7
de grijă şi asistenţa materială pe care trebuie să le manifeste faţă de toţi, mai ales faţă de
cei în dificultăţi. Prezbiterii se estompează firesc în faţa unui astfel de episcop. Există
însă o diferenţă notabilă faţă de Didascalie, unde diaconii au un rol mai important decât
prezbiterii, care vin după diaconi şi diaconiţe şi doar ca un consiliu al episcopilor.
Constituţiile acordă prezbiterilor un rol mai important, încredinţându-le doar lor
învăţătura, botezul, binecuvântarea poporului şi prezidarea Liturghiei în absenţa
episcopului, asociindu-i apostolilor. De reţinut analogiile teologico-ecleziologice ale
Didascaliei: episcopul – Dumnezeu, diaconul – Hristos, diaconiţa – Duhul Sfânt şi
prezbiterii – apostolii (II. XXVI, 7, II. XXVIII, 4). Comparaţia diaconului cu Hristos,
Slujitorul prin excelenţă al Tatălui, este un argument biblic care vrea să evidenţieze
supunerea totală a diaconului episcopului şi prezbiterilor în al căror serviciu se află; pe
lângă slujirea liturgică minuţios descrisă, în care se află la dispoziţia permanentă a
episcopului în primirea şi distribuirea darurilor şi ca intermediari pentru laici, diaconii
dirijează în numele episcopului serviciul caritativ al Bisericii.

Cartea a III-a cuprinde 20 de capitole care în cea mai mare parte tratează despre
văduve, însuşirile morale, datoriile şi drepturile lor, precum şi despre funcţiile liturgice
a căror îndeplinire lor le este interzisă. Capitolele 16-18 tratează despre botez, iar
capitolele 19-20, despre însuşirile diaconiţelor şi consacrarea episcopilor.

Cartea a IV-a tratează despre săraci şi cu precădere despre orfani, pentru


creşterea cărora trebuie să se depună multă grijă, cu supravegherea episcopului.
Mijloacele pentru întreţinerea săracilor şi orfanilor să se scoată din prinoasele
bisericeşti; de la împărţirea ofrandelor trebuie excluse anumite categorii de oameni.
Apoi se discută raportul dintre părinţi şi copii, stăpâni şi robi, autorităţi şi supuşi;
relativ scurt se menţionează despre fecioare.

În cartea a V-a, cap. 1-12, se măreşte statornicia în mărturisirea credinţei, până la


vărsarea de sânge, după exemplul lui Hristos şi al sfinţilor săi, având nădejea învierii
viitoare; asemenea se previne contrariul, adică trădarea credinţei şi ceea ce duce la

8
aceasta. Apoi se recomandă înţelepciune faţă de persecutori şi se condamnă martiriul
intenţionat. Capitolele 13-20 conţi lămuriri despre sărbători şi posturi din timpul vechi
creştin.

Cartea a VI-a face aluzie la sectele iudaice enumerate în capitolele 6-7, se


pronunţă contra oricărei dezbinări şi rătăciri eretice, deoarece contravine învăţăturii
apostolilor.

Se explică originea ereziilor şi în capitolul 8 se dau câteva lămuriri despre


Clement, cum că ar fi ucenic al apostolului Pavel; apoi se condamnă câteva greşeli
speciale privitoare la disciplină şi imediat se tratează despre căsătorie şi respectiv
despre îndatoririle clericilor faţă de aceasta. După ce se repetă prevenirea pentru erezie,
se discută raportul dintre creştinism, iudaism şi păgânism şi se îndeamnă la ferirea de
rătăcirile iudaice şi păgâne. În capitolul 16 se aminteşte de cărţile apocrife pe care
răuvoitorii le-au compus în numele apostolilor şi al scriitorilor sfinţi ai Vechiului
Testament.

Capitolul 28 este important datorită argumentării împotriva păcatelor nefireşti.


Capitolul 30 combate practica păgână şi iudaică de a considera păcat atingerea de
cadavru.

Primele şase cărţi sunt, fără îndoială, opera unui singur autor care înfăţişează
rânduielile bisericeşti cum erau în timpul şi în ţara lui, ca fiind aşezate întru totul de
către apostoli.

În cartea a VII-a se vorbeşte despre disciplina creştină, sfânta euharistie,


catehumenat şi Botez. În capitolele 1-21 se prezintă cele două căi, calea vieţii şi calea
morţii, păcatele pe care trebuie să le evite creştinul şi virtuţile pe care să le practice.
Prima parte a acestei cărţi s-ar putea considera o oglindă a moravurilor creştineşti. A
doua parte (cap. 22-49) este un fel de amalgam liturgic care conţine (cap. 22-39)
prescripţii asupra Botezului, bogate formulare de rugăciuni întrebuinţate la Sfânta
Liturghie şi în afara ei. Capitolul 41 ne oferă o mărturisire de credinţă pentru Botez.

9
Capitolul 44 ne indică faptul că la slujba Botezului, în vechime, se rostea rugăciunea
Tatăl nostru. Capitolul 46 prezintă lista episcopilor instituiţi de apostoli, iar capitolul 47
ne redă Doxologia cea mare, apropiată ca formă celei de astăzi.

Cartea a VIII-a conţine un formular dezvoltat al Sfintei Liturghii, formulare


pentru consacrarea episcopilor, preoţilor, diaconilor, ipodiaconilor, citeţilor, dispoziţii
privitoare la exorcişti, neofiţi, rânduiala slujbelor (utrenie, vecernie, etc.), un formular
pentru sfinţirea mirului şi a apei. În capitolul 21 se prezintă hirotonia ipodiaconilor, nu
hirotesia lor. În cap. 42 se prezintă ideea cum că pomenirile nu ajută la nimic celor
nelegiuiţi.

Cartea a VIII-a se încheie cu o colecţie de 85 de canoane descrise în scurtul epilog


drept canoanele date de apostoli episcopilor.

10
Bibliografie

1. CHASE, Irah, The Constitutions of the holy apostles, including the


canons, Philadelphia, 1848.

2. ICĂ jr., diac. Ioan I., Canonul şi canoanele creştinismului apostolic, în


„Canonul Ortodoxiei”, Editura Deisis, Bucureşti, 2008.

3. METZGER, Marcel, Les Constitutions Apostoliques, Tome I, Livres I


et II, Paris, 1985.

4. NIŢU, Preotul Gheorghe, Constituţiile Sfinţilor Apostoli (teză pentru


licenţă), Tipografia „Speranţa”, Bucureşti, 1907.

5. O'LEARY, Rev. de Lacy, The Apostolical Constitutions and cognate


documents, with special reference to their liturgical elements, London,
1906.

6. PAPADOPOULOS, prof. dr. Stylianos, Patrologie, vol. I, Editura


Bizantină, Bucureşti, 2006.

11