Sunteți pe pagina 1din 21

Istoria Rusiei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă


Istoria Rusiei începe cu istoria slavilor de răsărit, grupul etnic din care s-au
născut mai târziu rușii, ucrainenii și belarușii. Primul stat al slavilor de răsărit,
Istoria Rusiei
Rusia Kieveană, a adoptat creștinismul sub influența Imperiului Bizantin în
988, începând astfel sinteza dintre culturile slavă și bizantină, care avea să
definească cultura rusă pentru următoarele șapte secole. Rusia Kieveană a
dispărut până în cele din urmă ca stat, lăsând în urmă mai multe state aflate în
competiție pentru dreptul de a se numi moștenitori ai culturii și poziției
Acest articol este parte a unei serii
dominante. După secolul al XIII-lea, Marele Ducat al Moscovei a ajuns să
domine fostul centru cultural și politic, Kievul. În secolul al XVIII-lea,
Principatul Moscovei s-a transformat în Imperiul Rus, care se întindea din Slavii estici timpurii
Polonia și până la Oceanul Pacific. Expansiunea către vest a imperiului i-a Rusia Kieveană
făcut pe conducătorii țării din ce în ce mai conștienți de marea lor rămânere în Bulgaria de pe Volga
urmă și a distrus izolarea țăii în care au apărut primele etape ale cuceririlor. Hazarii
Regimurile care s-au succedat în secolul al XIX-lea au luat în seamă aceste Cnezatul Vladimir-Suzdal
presiuni printr-o combinație de reforme incomplete și represiune. Iobăgia din Republica Novgorodului
Rusia a fost abolită în 1861, dar eliberarea țăranilor a fost făcută în condiții Invazia mongolă
nefavorabile pentru aceștia și a alimentat presiunile revoluționare. Între Hoarda de Aur
momentul eliberării iobagilor și cel al începerii primului război mondial din Hanatul Kazanului
1914, reformele lui Stolîpin, prima constituție rusă și alegerile pentru prima Hanatul Astrahanului
Dumă au adus schimbări importante în viața economică și politică a Rusiei, Hanatul Siberiei
dar țarii nu au cedat puterile autocratice. Hanatul Crimeii
Cnezatul Moscovei
Înfrângerile militare și lipsurile alimentare au declanșat Revoluția rusă din Imperiul Rus
1917, aducându-i la putere pe bolșevici, care în scurtă vreme aveau să se 1682-1796
reboteze comuniști. Între 1922 și 1991, istoria Rusiei s-a confundat practic cu 1796-1855
istoria Uniunii Sovietice. URSS-ul a fost un imperiu bazat pe ideologia 1855-1892
comunistă, având aproximativ aceleași granițe cu cele ale Imperiului Rus, care 1892-1917
pierise în 1917 odată cu ultimul țar, Nicolae al II-lea. Din acest moment în Revoluția din 1905
continuare, conducerea Uniunii Sovietice s-a bazat pe sistemul politic al unui Revoluția din 1917
singur partid, cel al comuniștilor, (noul nume al bolșevicilor din martie 1918). Republica Rusă
Până în cele din urmă, până la sfârșitul deceniului al nouălea al secolului Războiul civil
trecut, cum slăbiciunea structurilor economice și politice a devenit acută, s-au Uniunea Sovietică
petrecut schimbări în economie și clasa conducătoare a țării, care nu au fost 1927-1953
salvate de aceste modificări, ci i-au grăbit URSS-ului dezintegrarea. 1953-1985
1985-1991
Istoria Federației Ruse este scurtă, începând cu momentul prăbușirii Uniunii
Federația Rusă
Sovietice la sfârșitul anului 1991. Rusia a continuat să existe ca stat pentru
mai mult de o mie de ani, în timpul secolului al XX-lea fiind chiar inima
Portal Rusia
Uniunii Sovietice. Din momentul în care și-a câștigat independența, Rusia a
pretins a fi succesorul de drept al URSS-ului pe scena internațională. Totuși,
Rusia a pierdut statutul de superputere și face eforturi mari pentru a abandona sistemul politic și economic socialist și al
proprietății de stat asupra mijloacelor de producție. Rusia face eforturi, deseori dureroase, pentru edificarea unei economii
capitaliste de piață. Se poate afirma, fără mari șanse de a greși, că Rusia de azi continuă să aibă legături economice și culturale cu
predecesoarele sale, Imperiul Țarist și cu Uniunea Sovietică.

Cuprins
Istoria timpurie
Slavii estici timpurii
Hazaria
Rusia Kieveană
Bulgaria de pe Volga
Invazia mongolă
Hoarda de Aur
Principatul Moscovei
Dezvoltarea Principatului Moscovei
Ivan al III-lea cel Mare
Ivan al IV-lea cel Groaznic
Timpurile tulburi
Romanovii
Răscoalele țărănești
Imperiul Rus
Petru cel Mare
Ecaterina cea Mare și Alexandru I
Imperiul Rus după insurecția decembristă (1825–1917)
Insurecția decembristă
Sciziunile ideologice și reacțiunea
Alexandru al II-lea și abolirea iobăgiei
Nihilismul
Alexandru al III-lea
Nicolae al II-lea și noile mișcări revoluționare

Revoluția rusă
Războiul civil rus
Uniunea Sovietică
Înființarea Uniunii Sovietice
Comunismul de război și Noua Politică Economică
Schimbările din societatea rusă
Industrializarea și colectivizarea agriculturii
Uniunea Sovietică pe arena internațională
Al doilea război mondial
Războiul rece
Perioadele Hrușciov și Brejnev
Iminenta destrămare a Uninii Sovietice
Apariția Republicii Rusia în Uniunea Sovietică
Federația Rusă
Note
Bibliografie
Lectură suplimentară
Legături externe
Vezi și

Istoria timpurie

Slavii estici timpurii


Articol principal: Slavii estici timpurii.
Strămoșii rușilor au fost triburile slave, ale căror tărâmuri natale sunt
considerate de unii oameni de știință ca fiind zonă împădurită a mlaștinilor
Pripet. Mutându-se în teritoriile eliberate prin migrație de triburile
germanice, slavii răsăriteni au ocupat pământurile dintre Munții Carpați și
râul Don. În acest teritoriu au ajuns sub influența creștinismului bizantin.
Ipoteza Kurgan: sudul Rusiei văzut ca
În timp ce Imperiul Bizantin trecea printr-un tot mai accentuat declin urheimat al popoarelor indo-europene.
economic și politic, cultura sa continua să influențeze Rusia în timpul
secolelor ei de maturizare. Cu timpul, slavii au intrat în contact cu
numeroase grupuri etnice care trăiau alături de ei în câmpiile Europei răsăriteneau (Rusia, Ucraina, Belarus), cum ar fi sciții,
sarmații și cimerienii (de origine tracă) dar și cu nou-veniții varegi (vikingi) de origine germanică, și pe care le-au asimilat, din
această sinteză etno-lingvistică rezultând poporul rus modern.

Hazaria
Articol principal: Hazaria.
Hazarii erau un popor turcic care au stăpânit zona stepei bazinului inferior al râului Volga, între Marea Caspică și Marea Neagră,
între secolele al VII-lea și al XIII-lea. În secolul al VIII-lea, hazarii au trecut la religia iudaică. Capitala lor era Itil, în apropierea
orașului Astrahan din zilele noastre.

Fiind cunoscuți pentru legile, toleranța și cosmopolitismul lor, hazarii au fost principalii intermediari înre zona Baltică și imperiul
Abasid islamic cu centrul la Bagdad. În secolele al VIII-lea și al IX-lea, multe triburi slave plăteau tribut hazarilor. Toleranța
acestora din urmă a început să scadă în cele din urmă, când Oleg, un războinic vareg, a atacat din Novgorod spre sud orașul Kiev
pentru a-i alunga pe hazari. Oleg a fost fondatorul Rusiei Kievene în jurul anului 880.

Rusia Kieveană
Articol principal: Rusia Kieveană.
Vikingii scandinavi numiți "varegi" de către bizantini, au combinat pirateria cu negustoria și au început să străbată căile
navigabile dinspre Marea Baltică către Marea Neagră și Marea Caspică. Slavii așezați de-a lungul acestor râuri îi angajau deseori
pe varegi să-i apere. Conform primelor cronici kievene, un vareg numit Rurik a devenit prinț al Novgorodului pe la anul 860, mai
înainte ca succesorii să se mute către sud și să-și extindă autoritatea asupra Kievului. Până la sfârșitul secolului al IX-lea, prinții
varegi și-au extins autoritatea asupra unei zone vaste care a început să fie cunoscută sub numele de Rusia.

Numele "Rusia", (ca și finlandezul Ruotsi și estonul Rootsi), este considerate de unii cercetători ca fiind înrudit cu numele
regiunii Roslagen (o zonă de coastă a Suediei), pentru ca alții să-l considere ca având rădăcini slave sau persane. (Vezi și:
Etimologia cuvântului rus și a derivatelui lui).
Rusia Kieveană, primul stat al slavilor răsăriteni, a apărut în secolul al IX-lea de-a lungul râului Nipru ca o federație de principate
cu interese comune în comerțul de blănuri, sclavi și ceară dintre Scandinavia și Imperiul Bizantin, de-a lungul râului Nipru. Până
la sfârșitul secolul al X-lea, minoritatea varegă a fost asimilată de majoritatea slavă.

Printre realizările de durată ale Rusiei Kievene s-a numărat convertirea la creștinismul ortodox în varianta slavă, care avea să
definească cultura rusă pentru următoarea mie de ani. Convertiea la creștinism s-a făcut în 988, printr-un act public de botez al
locuitorilor Kievului, în timpul domniei lui prințului Vladimir I. Câțiva ani mai târziu, a fost introdus primul cod de legi, Pravila
rusă. Încă de la început, principii kieveni au urmat exemplul bizantin și au ținut biserica sub controlul lor strict, chiar și în ceea ce
privește veniturile acesteia, astfel statul rus și biserica sa națională au rămas tot timpul strâns legate.

Până în secolul al XI-lea, în special în timpul domniei lui Iaroslav cel


Înțelept, în Rusia Kieveană a avut loc un proces de dezvoltare
economică și culturală, în deosebi în domeniile arhitecturii și
literaturii, cu rezultate net superioare celor din vestul Europei. În
comparație cu limbile popoarelor creștine din apusul Europei, limba
rusă a fost foarte puțin influențată de limba greacă și de limba latină în
care erau scrise primele lucrări teologice creștine. Acest fapt s-a
datorat alegerii de la început ca limbă de desfășurare a liturghiei a
limbii slavone în locul celei grecești sau latinești.

Triburile nomade turcice cumane (polovoții, kipciakii) au cucerit


regiunile stepelor sudice dintre granițele Rusiei Kievene și de-a lungul
coastei Marii Negre și au fondat un stat – Deșt-e-Kipciak.
Respingerea atacurilor nomazilor, în special cele îndreptate împotriva
Kievului, care se afla doar la o zi distanță călare de sălașurile lor din Rusia Kieveană în secolul al XI-lea.
stepe, a fost o povară foarte grea pentru rușii kieveni.

În cele din urmă, Rusia Kieveană s-a destrămat ca stat datorită luptelor armate dintre membrii familiei princiare care stăpâneau în
devălmășie țara. Dominația Kievului a pălit din ce în ce mai mult, în folosul Novgorodului aflat la nord, a cnezatului Vladimir-
Suzdal în nord-est și a principatului Halici-Volînia în sud-vest. Resturile Rusiei Kievene au fost cucerite de Hoarda de Aur a
mongolilor în secolul al XIII-lea. Kievul a fost distrus. Principatul Halici-Volînia a fost până la urmă absorbit în Uniunea statală
polono-lituaniană. Cnezatul Vladimir-Suzdal, aflat sub suzeranitatea mongolilor, și Novgorodul independent aveau să devină
baza pentru formarea națiunii moderne ruse.

Bulgaria de pe Volga
Articol principal: Bulgaria de pe Volga.
Bulgaria de pe Volga a fost un stat ne-slav aflat pe cursul mijlociu al râului Volga. După invazia mongolilor, a devenit parte a
Hoardei de Aur. Ciuvașii și tătarii de la Kazan sunt descendenții bulgarilor de pe Volga. Până în secolul al X-lea, bulgarii de pe
Volga au fost convertiți la islam, ceea ce i-a făcut independenți de Hazaria. În secolul al XVI-lea, Rusia a cucerit pământurile
bulgarilor în timpul țarului Ivan cel Groaznic.

Invazia mongolă
Articol principal: Invazia mongolă în Rusia.
Invazia mongolilor a accentuat fragmentarea Rusiei Kievene. În 1223, Rusia Kieveană a trebuit să facă față campaniei militare
hotărâtoare a mongolilor, fiind învinsă cu desăvârșire în bătălia de la râul Kalka. În 1240, mongolii au prădat orașul Kiev și și-au
continuat atacul către vest în Polonia și Ungaria. Până în acel moment, mongolii cuceriseră aproape toate principatele rusești,
doar Novgorodul rămânând independent.
Impactul invaziei mongolilor asupra teritoriilor rusești a fost inegal. Aproape jumate din populația teritoriului a fost pierdută în
timpul invaziei. Cultura citadină a fost complet distrusă. Orașe precum Kievul nu și-au mai revenit niciodată după devastările
atacului inițial. În timp ce Novgorodul continua să prospere, orașul Moscova, aflat sub suzeranitate mongolă, a început să
înflorească din 1328. Deși armatele rusești au reușit să învingă Hoarda de Aur în bătălia de la Kulikovo în 1380, mongolii au
continuat să domine teritoriile locuite de ruși și să pretindă de la prinții ruși tribut până pe la anul 1480.

Hoarda de Aur
Articol principal: Hoarda de Aur.
Capitala Hoardei de Aur a fost orașul Sarai pe râul Volga, în apropierea orașului Volgograd. Cnejii (prinții) din sudul și estul
Rusiei erau obligați să plătească tribut mongolilor, numiți de obicei tătarii Hoardei de Aur. În schimb, cnejii primeau hrisoave
prin care erau împuterniciți să acționeze ca înlocuitori ai hanului. Prinții primeau o libertate considerabilă în ceea ce privește
guvernarea teritoriilor aflate sub controlul lor. Unul dintre acești prinți, Alexandr Nevski, cneaz al Vladimirului, a câștigat un rol
deosebit de important printre semenii săi în secolul al XIII-lea în urma victoriilor răsunătoare împotriva cavalerilor teutoni,
suedezilor și lituanienilor. În ochii cnezilor și bisericii ortodoxe, occidentalii păreau o amenințare mult mai mare la adresa stilului
de viață rusesc decât mongolii. Nevski a obținut protecția mongolilor și ajutorul acestora în lupta împotriva invadatorilor din vest,
care, sperând să se folosească de prăbușirea puterii rușilor după invazia nomazilor, încercau să cucerească noi teritorii în răsărit.
În ciuda acestui fapt, urmașii lui Nevski s-au răzvrătit împotriva dominației tătare, deoarece invaziile mongolilor în principatele
rusești au continuat pe tot timpul existenței Hoardei de Aur, provocând uriașe devastări.

Influențele mongolilor asupra rușilor s-au cunoscut în special în ceea ce privește tacticile militare și dezvoltarea drumurilor
comerciale. În timpul ocupației mongole, Principatul Moscovei și-a dezvoltat rețeaua de drumuri poștale, a pus bazele unor
recensăminte exacte, a dezvoltat sistemul fiscal și organizarea armatei. Înfluența orientală a rămas puternică până în secolul al
XVIII-lea, moment din care țarii au făcut eforturi conștiente continui pentru occidentalizarea țării lor.

Principatul Moscovei
Articol principal: Principatul Moscovei.

Dezvoltarea Principatului Moscovei


Daniil Alexandrovici, cel mai tânăr fiu al lui Nevski, o fondat principatul având capitala la Moscova, până la urmă reușind să-i
alunge pe tătari din Rusia. Foarte bine plasat în centrul sistemului de râuri rusești și înconjurat de codri și de mlaștini de
nepătruns, Principatul (Cnezatul) Moscovei a fost la început unul dintre vasalii Cnezatului Vladimirului, dar în scurtă vreme
situația s-a schimbat, Moscova absorbindu-și fostul suzeran. Un factor extrem de important în ascensiunea Moscovei a fost
colaborarea cnezilor săi cu stăpânii mongoli, care le-a acordat titlul de Mari Prinți ai Rusiei și i-au împuternicit să colecteze
tributurile datorate mongolilor de restul cnezatelor rusești. Prestigiul principatului a crescut și mai mult atunci când Moscova a
devenit centrul spiritual al Bisericii Ortodoxe Ruse. Mitropolitul bisericii ruse a fugit din Kiev în Vladimir în 1299, pentru ca
peste câțiva ani mai târziu să-și mute scaunul mitropolitan în Moscova.

Până la jumatea secolului al XIV-lea, puterea mongolilor a scăzut suficient de mult pentru ca Marii Prinți ai Rusiei să fie capabili
să lupte cu sorți de izbândă împotriva jugului mongol. În 1380, la Kulikovo, pe râul Don, armatele hanului au fost învinse și, deși
această victorie nu a determinat sfârșitul controlului tătar asupra Rusiei, i-a adus o mare faimă cneazului creștin învingător. Cnejii
de la Moscova aveau în acest moment o poziție extrem de puternică din punct de vedere politic, și până la mijlocul secolului al
XV-lea, principatul și-a mărit încontinuu întinderea prin cumpărari, război sau alianțe matrimoniale.

Ivan al III-lea cel Mare


În secolul al XV-lea, principii Moscovei au început să strângă pământurile rusești sub ascultarea lor. Cel care a reușit cel mai bine
în această întreprindere a fost Ivan cel Mare (1462–1505), care a fost conducătorul care a pus fundațiile viitorului stat național
rus. Ivan a reușit să crească de mai mult de două ori suprafața principatului său, plasând cea mai mare parte a nordului Rusiei sub
conducerea Moscovei. De asemenea, Ivan și-a proclamat suzeranitatea absolută asupra tuturor cnejilor și nobililor ruși. După ce a
refuzat să mai plătească tributul tătarilor, Ivan a inițiat o serie de atacuri care a deschis calea către înfrângerea definitivă a Hoardei
de Aur, care se afla într-un proces continuu de decădere și de descompunere în mai multe hoarde și hanate.

Ivan a căutat să protejeze granițele sudice împotriva atacurilor hoardelor. Pentru atingerea acestui țel, Ivan a oferit moșii nobililor
în schimbul obligațiilor militare. Acest sistem de acordare al moșiilor boierilor războinici a fost cel care a creat baza unei extrem
de puternice armate de cavaleriști.

În timpul conflictului cu Pskovul, călugărul Filofei i-a scris o scrisoare lui Ivan al III-lea în care îi făcea profeția că regatul rus
care avea să vină urma să devină a treia Romă. Ivan a intrat în conflict cu Lituania, puternicul rival din nord-vest al rușilor, pentru
controlul mai multor principate semiindependente desprinse din defuncta Rusie Kieveană, aflate pe cursul superior al râurilor
Doneț și Nipru. Cu ajutorul trădării unora dintre cnejii locali, după încăierări de frontieră și un război cu lituanieinii care s-a
terminat fără rezultate spectaculoase de-abia în 1503, Ivan al III-lea a reușit să cucerească noi teritorii în vest, iar Principatul
Moscovei și-a triplat suprafața în timpul domniei lui.

Consolidarea puterii în interiorul țării a fost acompaniată de expansiunea externă. Până în secolul al XVI-lea, cnejii de la
Moscova au considerat întreg teritoriul Rusiei ca pe proprietatea lor colectivă. Diferiți prinți semiindependenți mai pretindeau
încă stăpânirea asupra anumitor teritorii, dar Ivan al III-lea i-a forțat pe prinții mai puțin importanți să-l recunoască pe el și pe
descendenții lui ca șefi de necontestat în domeniile militar, juridic și al afacerilor externe. Încet, încet, conducătorii Principatului
Moscovei s-au ridicat până la rangul de puternici domnitori autocrați, țari.

Ivan al IV-lea cel Groaznic


Ivan al IV-lea cel Groaznic a fost primul cneaz moscovit care s-a intitulat "țar."

Dezvoltarea puterii autocrate a țarului a ajuns la apogeu în timpul domniei lui Ivan
cel Groaznic (1547–1584). Ivan a întărit poziția țarului până la un nivel
nemaiîntâlnit, subordonându-și fără îndurare nobilii voinței sale, executând sau
exilându-i pe cei care i se împotriveau câtuși de puțin. Ivan cel Groaznic a fost și un
politician vizionar care a promulgat un nou cod de legi, reformând morala clerului,
dar a și ctitorit de biserici, printre care și Catedrala Sfântului Vasile, care străjuiește
și în zilele noastre Piața Roșie. Tot în această perioadă, cazacii ruși au fondat primele
așezări în vestul Siberiei.

Timpurile tulburi
Portret al lui Ivan al IV-lea cel
Moartea fiului fără de urmași al lui Ivan cel Groaznic, Feodor, a fost urmată de o
Groaznic.
perioadă de războaie civile cunoscute ca "timpurile tulburi" ca urmare a luptelor
pentru succesiune între nobilii care-și recuceriseră pozițiile dominante.

Autocrația a spraviețuit acestei perioade de tulburări și de domnii ale unor țari slabi și corupți datorită puterii birocrației centrale
guvernamentale. Funcționarii au continuat să-și facă datoria, indiferent de legitimitatea țarului sau de facțiunea care-l controla din
umbră pe acesta.

Luptele pentru succesiune din "timpurile tulburi" au dus la pierderea a numeroase teritorii în folosul statului polono-lituanian și a
Suediei în timpul unor conflicte armate precum războiul dmitriad (războiul polono-rus (1605-1618)), războiul ingrian și cel
pentru controlul Smolenskului (războiul polono-rus (1632-1634)). Rusia și-a revenit complet la mijlocul secolului al XVII-lea,
odată cu victoriile în războaiele împotriva statului polono-lituanian (1654–1667), care au adus importante câștiguri, printre cele
mai importante fiind Smolenskul, Kievul și jumătatea răsăriteană a Ucrainei.

Romanovii
Ordinea a fost reinstaurată în 1613, când Mihail Romanov, nepotul lui Ivan cel Groaznic, a fost ales țar de o adunare a rușilor din
care făceau parte reprezentanții a 50 de orașe. Dinastia Romanov a domnit în Rusia până în 1917.

Sarcina imediată a țarilor din noua dinastie a fost reinstaurarea ordinei. Din fericire pentru moscoviți, cei mai importanți inamici
al lor, Uniunea statală polono-lituaniană și Suedia, erau implicați într-un conlict bilateral, ceea ce a permis rușilor să facă pace cu
suedezii în 1617 și să semneze un armistițiu cu polonezii în 1619.

Decât să-și mai riște viețile și averile în noi războaie civile, boierii au ales calea cooperării cu noua putere, care a reușit astfel să
desăvârșească munca de centralizare birocratică. Statul astfel centralizat a avut nevoie de serviciile atât a vechii nobilimi cât și a
proaspeților înnobilați, în special în domeniul militar. Pentru serviciile aduse țarului, boieriilor li s-a îngăduit să definitiveze
lungul proces al iobăgirii țăranilor.

În secolele care trecuseră, statul îngrădiseră gradual dreptul țăranilor de a se muta de pe o moșie pe alta, de la un latifundiar la
altul. Cum statul acceptase total iobăgia, țăranii care fugeau de pe moșiile de care erau legați deveneau infractori împotriva
statului. Stăpânii de pămant aveau puteri depline asupra țăranilor lor și puteau să-i dea la schimb, să-i împrumute, să-i vândă sau
să-i pună garanție, cu sau fără moșia pe care trăiau. Statul și aristocrația au aruncat povara copleșitoare a impozitelor și taxelor pe
umerii țărănimii. Datoriile iobagilor crescuseră de o sută de ori în secolul al XVII-lea față de nivelurile secolul care trecuse. În
plus, și pătura mijlocie a negustorilor și meseriașilor era supusă impozitării, aceștia fiind obligați, la fel ca țăranii, să nu-și
părăsească orașul. Reprezentanții tuturor claselor sociale aveau îndatoriri militare și trebuiau să plătească taxe speciale.

Răscoalele țărănești
Într-o perioadă în care răscoalele țăranilor erau endemice, cea mai mare ridicare la luptă a iobagilor a fost cea din 1667. Atunci
când cazacii s-au răsculat împotriva centralizării crescute a statului, iobagii li s-au alăturat și au părăsit moșiile stăpânilor feudali.
Liderul cazac rebel Stenka Razin și-a condus tovarășii în susul râului Volga, incitând țăranii la răscoală și înlocuind conducerile
locale cu șefi numiți din rândurile cazacilor. Armata țarului a reușit în cele din urmă să zdrobească răsculătii în 1670. Un an mai
târziu, Stenka a fost capturat, condamnat la moarte și decapitat. Răscoala șî represiunile care au urmat după înfrângerea revoltei
au dus la o scădere importantă a populației țărănești în zonele în care se desfășurase revolta.

Imperiul Rus
Articol principal: Imperiul Rus.

Petru cel Mare


Petru cel Mare, 1672–1725, a consolidat autocrația în Rusia și a avut un loc de primă mărime în transformarea țării într-un stat
după model european. De la începuturile modeste ale Principatului Moscovei din secolul al XIV-lea, Rusia devenise cel mai mare
stat din lume în vremea lui Petru cel Mare. Având o suprafață de trei ori mai mare decât Europa, Imperiul Rus se întindea de la
Marea Baltică până la Oceanul Pacific. Cea mai mare parte a expansiunii avusese loc în secolul al XVII-lea, culminând cu
înființarea primei colonii rusești de țărmul Pacificului, recucerirea Kievului și pacificarea triburilor siberiene. Totuși, acest vast
teritoriu era populat de numai 14 milioane de oameni. Recoltele de grâu erau mai mici decât ale vest-europenilor, în condițiile în
care majoritatea populației era ocupată cu agricultura și locuia la țară. Numai o mică parte a populației imperiului locuia în orașe.
Petru a fost profund impresionat de tehnologiile avansate, măiestria militară și
priceperea în conducerea afacerilor statului din Europa de vest. A studiat tacticile și
fortificațiile occidentale și a înființat o armată de 300.000 de miltari aleși numai
dintre supușii săi, înrolați pe viață. În 1697-1698, al a fost primul principe rus care a
vizitat Europa Occidentală, unde el și anturajul său au făcut o impresie profundă.
După această călătorie, Petru și-a luat titlul de împărat iar numele oficial al țării a
fost schimbat în Imperiul Rus în 1721.

Petru a făcut primul efort militar de proporții împotriva turcilor otomani. Mai apoi, Harta expansiunii Rusiei din 1533
până în 1896. Ivan al IV-lea a
atenția împăratului s-a îndreptat către nord. Rusia încă nu avea nici un port maritim
cucerit Hanatul Kazanului (1533-
sigur în zona de nord, cu excepția Arhanghelskului la Marea Albă, ale cărei ape erau
84) și Hanatul Astrahanului
înghețate nouă luni pe an. Accesul la Marea Baltică era blocat de Suedia, care (1556), reușind să aibă controlul
înconjura țărmurile Balticii din trei părți. Ambiția lui Petru cel Mare de a cuceri o asupra văii Volgii până la vărsare
"fereastră către mare" l-a făcut pe împărat să perfecteze în 1699 o alianță secretă cu în Marea Caspică. Din deceniul al
Uniunea statală polono-lituaniană și Danemarca împotriva Suediei, după care a nouălea al secolului al XVI-lea,
comerțul cu blănuri i-a ispitit pe
declanșat Marele război al nordului. Războiul s-a încheiat în 1721, când Suedia
ruși să traverseze Munții Urali și
epuizată a cerut pacea. Imperiul Rus a câștigat patru provincii la sudul și estul
să pătrundă adânc în Siberia.
Golfului Finic, ceea ce deschidea mult dorita poartă maritimă către vest și asigura Petru cel Mare a depus eforturi
posibilitatea construirii unui port la Marea Baltică. La ordinul împăratului Petru cel deosebite pentru câștigarea unei
Mare s-a construit noua capitală a Rusiei, Sankt Peterburg, ca o "fereastră deschisă ieșiri la Marea Baltică, cucerind în
către Europa", înlocuind Moscova atât ca centru politic cât și ca centru cultural. 1721 o zonă importantă aflată
până atunci în stăpânirea
Eforturile cerute de expedițiile militare ale lui Petru cel Mare au dus la izbucnirea Suediei. Ecaterina cea Mare a
unei noi revolte. Invocând numele răsculatului celebru Stenka Razin, o altă anexat Hanatul Crimeii și anumite
teritorii ale statului polono-
căpetenie cazacă, Kondrati Bulavin, a pornit o răscoală, înăbușită în sânge în cele
lituanian. Rușii au reușit să-i
din urmă. învingă pe kazahi (1816-54),
desăvârșind controlul rusesc al
Petru și-a reorganizat forma de guvernământ după ultimele modele occidentale,
Caucazului (1857-64) și au
transformând Rusia într-un stat absolutist. El a înlocuit Duma boierilor (consiliul anexat hanatele din Asia Centrală
nobililor) cu un Senat format din nouă membri. S-a trecut la reforma administrativă, (1865-76). China a cedat țarilor
apărând noi provincii și districte. Petru a dat ca sarcină noului numit Senat bazinul râului Amur și porțiuni ale
colectarea taxelor și impozitelor. În timpul domniei sale, sumele colectate la bugetul coastei Oceanului Pacific, (aici
fiind înființat portul Vladivostok în
statului au crescut de trei ori. Ca parte a reformelor, Biserica Ortodoxă Rusă a fost
1860), și au închiriat rușilor orașul
incorporată parțial în structura administrativă a statului, transformând-o într-o
Port Arthur (1898).
unealtă a guvernării. Petru a abolit patriarhatul și la înlocuit cu un organ colectiv de
conducere, Sfâtul Sonod, condus de un funcționar secular al statului. În aceste
vremuri, orice vestigii ale formelor locale de autoguvernare au fost desființate, iar Petru a continuat politica înaintașilor lui de a
obliga toată nobilimea să presteze servicii statului.

Petru cel Mare a murit în 1725, lăsând o situație neclară a succesiunii și un imperiu sleit de puteri. Domnia sa a adus în prim plan
problemele rămânerii în urmă a Rusiei în comparație cu statele occidentale, a aportunității reformelor descrise mai sus și a multor
altora pe care au trebuit succesorii săi să le rezolve. Totuși, Petru cel Mare este cel care a pus bazele statului modern rus.

Ecaterina cea Mare și Alexandru I


Au trebuit să treacă aproape 40 de ani pentru ca să apară un conducător la fel de ambițios și de dur care să se urce pe tronul
imperial. Ecaterina a II-a (cea Mare), a fost o prințesă germană căsătorită cu moștenitorul tronului. Cum soțul său era un retardat,
Ecaterina a consimțit în mod tacit la asasinarea lui. Versiunea oficială a fost că țarul Petru al III-lea a murit de "apoplexie",
Ecaterina fiind proclamată împărăteasă în 1762.
Ecaterina a contribuit la renașterea nobilimii rusești, proces care începuse timid imediat după moartea lui Petru cel Mare. Sevicul
de stat a fost abolit, Ecaterina oferind în schimb numeroase funcții guvernamentale în provincie reprezentanților aristocrației.

Ecaterina cea Mare a extins controlul politic al Rusiei asupra statului polono-lituanian prin acțiuni cum a fost aceea a sprijinirii
Confederației de la Targowica. Costul campaniilor militare ale împărătesei a fost plătit în special de țăranii iobagi, obligați să
muncească mai mult pe pământurile stăpânilor lor, ceea ce a dus la o răscoală de proporții în 1773, după ce Ecaterina a aprobat
legea care permitea vânzarea șerbilor separat de pământul pe care lucrau. Conduși de un cazac, Emilian Pugaciov, mobilizați de
lozinca "La spânzurătoare cu toți moșierii!", răsculații ajunseseră să amenințe să cucerească Moscova. În cele din urmă, țăranii
revoltați au fost învinși șî pedepsiți fără milă. Pugaciov a fost luat prizonier și mai apoi executat în Piața Roșie, dar amenințarea
revoltelor a continuat tot timpul domniei Ecaterinei.

Chiar în timpul desfășurării răscoalei lui Pugaciov, Ecaterina a reușit să poarte un război victorios împotriva Imperiului Otoman și
a cucerit teritoriile din nordul Mării Negre. Apoi, în înțelegere cu Prusia și Imperiul Austriac, a ocupat jumate din Uniunea statală
polono-lituaniană în timpul celor trei împărțiri ale Poloniei. La moartea împărătesei în 1796, politica expansionistă a Ecaterinei
transformase Rusia într-o mare putere Europeană. Expansiunea rusă a continuat și în vremea țarului Alexandru I care a anexat în
1809 Finlanda, cedată de o Suedie mult prea slăbită ca să mai poată opune rezistență.

Împăratul Napoleon I a făcut o mare greșeală invadând Rusia în 1812 după o dispută cu țarul Alexandru I. Campania franceză a
fost o catastrofă militară. Deși armata lui Napoleon a ajuns până la Moscova, tactica rusească a pământului pârjolit i-a împiedicat
pe invadatori să se bucure de roadele victoriilor lor. În timpul cumplitei ierni rusești, mii de soldați francezi au murit degerați.
După retragerea trupelor franceze, armatele ruse le-au urmărit până la porțile Parisului. După ce Rusia și aliații ei l-au învins pe
Napoleon, țarul Alexandru I a devenit „salvatorul Europei” și a jucat un rol important în redesenarea hărții Europei la Congresul
de la Viena din 1815.

Deși Rusia avea să joace un rol politic extrem de important în secolul care a urmat, poziție asigurată de victoria asupra Franței
napoleoniene, menținerea iobăgiei țăranilor a periclitat progresul economic al imperiului într-o măsură foarte mare. Cum
creșterea economică a țărilor vest-europene s-a accelerat în timpul revoluției industriale care se declanșase în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, Rusia a rămas și mai mult în urmă, ducând la apariția a și mai multor probleme imperiului în a-și menține
statutul de mare putere.

Imperiul Rus după insurecția decembristă (1825–1917)

Insurecția decembristă
Statutul de mare putere al Imperiului Rus punea în umbră într-o
oarecare măsură ineficiența guvernului său, izolarea față de
propriul popor și grava înapoiere economică. După înfrângerea
lui Napoleon, Alexandru I s-a arătat dispus să accepte reforme
constituționale. Până în cele din urmă, foarte puține astfel de
reforme au fost aplicate, acestea nefiind unele cuprinzătoare.

Alexandru I, un țar relativ liberal, a fost urmat pe tron de fratele


său mai mic, Nicolae I (1825–1855), care a trebuit să facă față
Imperiul Ţarist în anul 1828
unei revolte chiar la începutul domniei sale. Cauzele acestei
revolte se datorau războaielor napoleoniene, când un mare număr
de ofițeri învățați au traversat toată Europa în timpul campaniilor militare. Fiind infleunțați de liberalismul european, acești ofițeri
au încercat la reîntoarcerea în țară să provoace schimbări în sistemul autocratic rusesc. Rezultatul a fost insurecția din decembrie
1825, o mișcare a unui mic număr de nobili liberali și ofițeri de armată care au încercat să-l urce pe tron pe fratele lui Nicolae I ca
monarh constituțional. Insurecția a fost foarte ușor înăbușită, făcându-l pe Nicolae să înceteze programul de occidentalizare a țării
început de Petru cel Mare și să pună accentul pe politica numită și "Autocrație, orthodoxie, și respect pentru popor."

Rusia a trebuit să facă față si revoltelor din teritoriile proaspăt cucerite în vest – Revolta din noiembrie în 1830 și Revolta din
ianuarie în 1863.

Sciziunile ideologice și reacțiunea


Înăbușirea dură a "insurecției din decembrie" a făcut din "14 decembrie" o dată
comemorată cu respect de toate mișcările revoluționare de mai târziu. Pentru a
împiedica izbucnirea altor revolte, școlile și universitățile au fost puse sub atenta
supraveghere a poliției. Spionii poliției au fost infiltrați peste tot. Revoluționarii,
chiar și cei bănuiți numai, au fost trimiși cu miile în lagărele de muncă din
Siberia.

Acestea au fost condițiile în care Mihail Bakunin a devenit întemeietorul


anarhismului rusesc. El a părăsit Rusia în 1842 plecând în Europa Occidentală,
unde a devenit un membru activ al mișcării socilaiste. După participarea al
Revolta din mai de la Dresda din 1848, el a fost închis și trimis în Siberia. A
evadat până la urmă și s-a reîntors în Europa. După înâlnirea cu Karl Marx, și-au
unit forțele, în ciuda marilor diferențe ideologice și tactice.

Problema direcției în care trebuia să se îndrepte Rusia era în descuție încă din
timpul lui Petru cel Mare și a politicii sale de occidentalizare a țării. Taberele
erau împărțite: unii doreau copierea modelelor occidentale, în timp ce alții Mihail Bakunin
doreau renunțarea la tot ce era străin șî revenirea la tradițiile trecutului. Ultima
cale era dorită de slavofili, care-și manifestau plini de dispreț părerea despre
vestul "decadent". Slavofilii se opuneau birocrației și proslăveau colectivismul medieval rusesc, așa numitul mir, sau obștea
sătească, împotriva individualismului occidental. Mai târziu, comunismul din Uniunea Sovietică avea să se bazeze nu numai pe
doctrina lui Karl Marx, dar și îndelunga tradiție rusească a obștei sătești medievale, mir.

Alexandru al II-lea și abolirea iobăgiei


Un an mai înaintea morții țarului Nicolae I, Rusia a fost implicată în războiul Crimeii. De când jucase rolul hotărâtor în
înfrângerea armatelor lui Napoleon, Rusia fusese privită ca având o armată invincibilă, lucru care s-a dovedit eronat în timpul
conflictului din peninsula Crimeea. Înfrângerea rușilor în timpul acestui război a pus în evidență foarte clar slăbiciunile
Imperiului Țarist.

Când pe tronul imperiului s-a urcat în 1855 Alexandru al II-lea, dorința de reforme era generală. Mișcarea umanistă rusească, care
era legată moral și ideologic de aboliționismul din Statele Unite ale Americii de dinaintea războiului civil american, ataca în mod
public iobăgia. În 1859, în Imperiul Rus trăiau 23.000.000 de iobagi, deseori în condiții mai grele decât șerbii vest-europeni de pe
feudele din secolul al XVI-lea. Țarul a hotărât să abolească iobăgia printr-o mișcare de sus în jos, decât să aștepte desfiintarea
șerbiei de jos în sus prin revoluție.

Emanciparea iobagilor în 1861 a fost singurul eveniment important din istoria Rusiei în secolul al XIX-lea. A fost începutul
sfârșitului monopolului puterii aristocrației funciare. Emanciparea țaranilor a eliberat forța de muncă a țăranilor, care aveau astfel
posibilitatea să aleagă liber munca în întreprinderile industriale de la orașe, a dat un imbold important economiei în general și
industriei în particular și a făcut să crească numărul celor care făceau parte din așa zisă clasă de mijloc. Totuși, țăranii nu au
primit în mod gratuit pământurile pe care le lucraseră, ci au plătit taxe către stat pentru toată durata vieții lor, bani din care
guvernul i-a răsplătit generos pe moșierii care-și pierduseră proprietățile. În multe situații, țăranii au căpătat terenurile mai puțin
fertile. Toate pământurile oferite țăranilor au devenit proprietatea obștilor sătești, care a a vegheat la împărțirea echitabilă a
proprietății între membrii comunităților rurale. Deși iobăgia a fost desființată, tensiunile revoluționare nu au scăzut, în ciuda
bunelor intenții ale țarului.

La sfârșitul deceniului al optulea al secolului al XIX-lea, Rusia și Imperiul Otoman s-au înfruntat în Balcani. Din 1875 până în
1877, criza balcanică s-a acutizat prin izbucnirea revoltelor antiotomane în diversele națiuni slave din zonă, rebeliuni apărate de
Rusia și înăbușite cu duritate de Imperiul Otoman. Naționalismul rusesc a devenit un factor hotărâtor pentru sprijinirea luptei de
eliberare națională a balcanicilor creștini-ortodocși de sub jugul otoman, Bulgaria și Serbia ajungând să se bucure de un statut de
protectorate ale Rusiei. În 1877, Rusia a intrat în război împotriva Imperiului Otoman. În aproape un an, turcii au fost nevoiți să
ceară pacea. Diplomații și generalii naționaliști ruși au reușit să-l convingă pe Alexandru al II-lea să-i oblibe pe otomani să
semneze în martie 1878 Tratatul de la San Stefano. Conform prevederilor acestui acord, Bulgaria devenea independentă și căpăta
un teritoriu vast în sud-vestul balcanilor. Când Marea Britanie și-a manifestat în mod agresiv dezacordul față de prevederile păcii
care tocmai fusese încheiată, amenintând cu declararea războiului, Rusia sleită de lupte a fost nevoită să cedeze pretențiilor
englezilor. La Congresul de la Berlin din iulie 1878, Rusia a fost de acord cu restrângerea teritoriilor atribuite Bulgariei
independente. Rezultatul a fost acutizarea sentimentelor antigermane și antiaustriece ale naționaliștilor ruși, resentimente care
aveau să joace un rol important în declanșarea primului război mondial. Dezamăgirile datorate războiului au fost de asemenea un
catalizator al tensiunilor revoluționare din Rusia.

Nihilismul
În deceniul al șaptelea al secolului al XIX-lea s-a dezvoltat în Rusia o mișcare cunoscută ca nihilism. De ceva vreme, liberalii ruși
erau dezamăgiți de ceea ce erau considerate discuțiile sterile ale intelectualității ruse. Nihiliștii puneau la îndoială toate valorile,
apărând independența individului, șocând societatea rusească.

Nihiliștii au încercat la început să convigă aristocrația de necesitatea reformelor. După eșecul în această întreprindere, ei "și-au
întors fața către popor", activând în rândurile țăranilor în cadrul mișcarii narodniciste.

Cum mișcarea narodnicilor câștiga tot mai mulți adepți, guvernul a trecut imediat la desființarea ei. Ca răspuns al reacției
guvernamentale tot mai hotărâte, din mișcarea mamă s-a desprins o facțiune narodnică radicală ,care era adepta terorismului.
Unul câte unul, funcționari guvernamentali de frunte au fost împușcați sau uciși în atacuri cu bombe. După mai multe tentative
eșuate, Alexandru al II-lea a fost asasinat în 1881, chiar în ziua în care în care aprobase o propunere de convocare a unei adunari
consultative pentru a discuta noile reforme care să completeze legea abolirii iobagiei, reforme care trebuiau să scadă presiunea
revoluționară.

Alexandru al III-lea
Spe deosebire de tatăl său, noul țar Alexandru al III-lea a fost de-a lungul întregii sale domnii un împărat conservator care a dus
pe culmi noi principiul "Autocrație, orthodoxie și naționalism" al lui Nicolae I. Un slavofil convins, Alexandru al III-lea a crezut
că Rusia poate fi salvată de la haos prin îndepărtarea rușilor în frunte chiar cu el de influența ocidentală subversivă.

Cel mai important sfătuitor al țarului a fost Constantin Petrovici Pobedonosțev, profesor particular al lui Alexandru al III-lea și al
fiului acestuia, Nicolae al II-lea, și conducătorul Sdfântului Sinod din 1880 până în 1895. El îi învățase pe elevii lui imperiali să
se teamă de libertatea cuvântului și de presă și să urască democrația, constituția și sistemul parlamentar. În timpul lui
Pobedonosțev, revoluționarii au fost vânați, iar politica de rusificare a căpatat o dezvoltare copleșitoare în tot imperiul. În timpul
domniei lui Alexandru al III-lea, s-a consfițit alianța cu Franța republicană, Rusia bucurându-se de credite importante din această
țară pentru dezvoltarea industriei naționale.

Nicolae al II-lea și noile mișcări revoluționare


Alexandru al III-lea a fost urmat pe tronul imperial de fiul său Nicolae al II-lea
(1894–1917). Revoluția industrială, care începuse să exercite o influență tot mai
mare asupra societății rusești, au dus la crearea de noi forțe care în cele din urmă
au răsturnat țarismul. Elementele liberale dintre capitaliștii industriali și din
nobilimea progresistă credeau în reformele sociale pașnice și în monarhia
constituțională, înrolându-se în partide precum cel Constituțional Democratic
(Kadeții). Socialiștii Revoluționari (Eserii), inspirându-se din tradițiile
narodniciste, luptau pentru împărțirea pământului celor care îl lucrau de fapt —
țăranii. Alt partid radical era cel al Social-Democraților, exponenți ai
marxismului în Rusia. Bucurându-se de sprijinul intelectualilor radicali și al
clasei muncitoare orășenești, social-democrații luptau pentru reforme sociale și
economice radicale.

În 1903, PSDMR s-a rupt în două facțiuni – menșevicii, sau moderații, și


bolșevicii, sau radicalii. Meșevicii credeau că socialismul se va dezvolta treptat
și pașnic și că regimul țarist urma să fie înlocuit de regimul republican democrat
Portret al ţarului Alexandru al III-lea în care socialiștii urmau să coopereze cu partidele burgheze liberale. Bolșevicii
(1886) conduși de Vladimir Ilici Lenin considerau necesară formare unei elite de
revoluționari de profesie, supuși unei puternice discipline de partid, care să
acționeze ca avangardă a proletariatului în lupta pentru cucerirea puterii pe cale revoluționară.

Eșecul dezastruos a armatelor țariste în războiul ruso-japonez (1904–1905) a fost o lovitură gravă regimului țarist și a crescut la
cote uriașe potențialul revoluționar. În ianuarie 1905, în urma incidentului cunoscut ca "Duminica însângerată", în timpul căruia
cazacii au deschis focul asupra unor demonstranți pașnici conduși de părintele Gheorghi Gapon ucigând numeroase persoane în
fața Palatului de Iarnă din Sankt Peterburg, s-a declanșat revoluția rusă din 1905. Soviete muncitorilor au fost înființate în cele
mai multe orașe, aceste organe colective de conducere ocupându-se de organizarea activităților revoluționare. Mișcările de protest
au paralizat țara.

În octombrie 1905, țarul Nicolae al II-lea a fost de acord fără nici o tragere de inimă să semneze faimosul Manifest din
Octombrie, prin care își da acordul pentru convocarea fără întârziere a Dumei. Grupurile moderate au fost sadisfăcute, dar
socialiștii au respins reformele ca insuficiente și au încercat să organizeze noi greve. Până la sfârșitul anului 1905, poziția țarului
a fost puternic întărită de lipsa de unitate a celor care doreau reforme.

Revoluția rusă
Articol principal: Revoluția rusă din 1917.
Țarul Nicolae al II-lea și supușii săi au intrat în luptele primului război mondial cu entuziasm și patriotism, pentru a-i apăra pe
frații slavi sârbi. În august 1914, armatele rusești le-au atacat pe cele germane pentru a sprijini lupta francezilor pe frontul de vest.
Numai că slăbiciunea economiei rusești și corupția și ineficiența guvernamentale au fost ascunse doar pentru scurt timp în spatele
naționalismului fervent. Înfrângerile militare și incompetența guvernamentală au radicalizat foarte repede populația rusă.
Controlul german asupra Mării Baltice și a otomanilor asupra Mării Negre au privat Rusia de accesul la piețele potențiale și de
fluxul aprovizionării din partea aliaților.

Până la mijlocul anului 1915, impactul războiului era profund demoralizator. Aprovizionarea cu alimente și combustibili intrase
în criză, iar inflația cunoștea niveluri neînchipuit de mari. Tot mai des, muncitorii plătiți prost recurgeau la grevă în sprijinul
cererilor lor economice, iar țăranii, care doreau să capete pământ, erau în continuu gata să se revolte. În acest timp, încrederea
publicului în regim era subminată de influența politică asupra guvernului, adevărată sau bănuită, a lui Grigori Rasputin.
Asasinarea lui Rasputin la sfârșitul anului 1916 a pus capăt scandalului, dar nu a refăcut prestigiul pierdut al tarismului.
Pe 3 martie 1917, a izbucnit o grevă într-o fabrică din Petrograd (fostul Sankt
Peterburg). Într-o săptămână, toți muncitorii din oraș încetaseră lucrul și
izbucniseră lupte de stradă. Când țarul a dizolvat Duma și a ordonat muncitorilor
să reia lucrul, aceste acțiuni au declanșat Revoluția din Februarie.

Duma a refuzat să se desființeze, greviștii au convocat adunări de masă sfidând


regimul, iar armata a trecut deschis de partea protestatarilor. Câteva zile mai
târziu a fost numit de către Dumă un guvern provizoriu condus de Prințul Lvov.
A doua zi, țarul a abdicat. În acest timp, socialiștii din Petrograd au format un
soviet (consiliu) al deputaților muncitorilor și soldaților ca să se înzestreze cu
puterea de care duceau lipsă în Dumă.

În iulie, primul-ministru al guvernului provizoriu a demisionat și a fost înlocuit


de Alexandr Kerenski, care era un politician mult mai progresist decât
predecesorul său, dar insuficient de radical, după părerea bolșevicilor. În timp ce
guvernul provizoriu bătea pasul pe loc, sovietul marxist din capitală își înmulțea
organizațiile, înființând noi soviete locale în toată țara. În acest timp, Kerenski a
făcut greșeala fatală de a angaja Rusia în continuare în luptele războiului
mondial, o hotărâre extrem de nepopulară în rândurile mulțimii sătulă de Vladimir Ilici Lenin după
reîntoarcerea la Petrograd
privațiuni.

Lenin s-a reîntors în Rusia din exilul său din Elveția cu ajutorul serviciilor de spionaj germane. Germanii sperau ca certurile
politice să facă Rusia să înceteze lupta. Când trenul cu care se deplasase Lenin a intrat în gară, o mulțime de mii de țărani,
muncitori și soldați l-a întâmpinat cu entuziasm pe liderul bolșevic. După numeroase lupte de culise, sovietele au reușit să preia
controlul guvernului în noiembrie 1917, Kerenski și miniștrii guvernului său moderat fiind alungați în exil, tot acest șir de fapte
rămânând în istorie ca Revoluția din Octombrie.

Când parlamentul, în ședința din ianuarie 1918, a refuzat să se transforme doar într-o marionetă în mâinile bolșevicilor, oamenii
înarmați ai lui Lenin i-au împrăștiat membrii cu forță. Odată cu dizolvarea parlamentului constituțional ales, orice urmă de
democrație burgheză fusese definitiv ștearsă. După ce a scăpat de piedica opoziției moderate, Lenin a ales să facă pacea cu
germanii prin tratatul de la Brest-Litovsk (1918), facând importante sacrificii teritoriale.

Războiul civil rus


Articol principal: Războiul civil rus.
Pentru răsturnarea bolșevicilor de la putere s-a închegat o puternică alianță contrarevoluționară numită Mișcarea Albă. În acest
timp, Aliații au trimis mai multe armate expediționare în Rusia pentru sprijinirea forțelor anticomuniste. Aliații s-au temut, după
semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk, că bolșevicii s-ar fi putut alia cu germanii și, de asemenea, au sperat că un guvern al
anticomuniștilor, odată ajuns la putere, ar fi angajat din nou țara în conflictul mondial împotriva Puterilor Centrale. În toamna
anului 1918, guvernul comunist se afla într-o situație extrem de periculoasă, atacat fiind de inamicii interni și de foștii aliați, de
forțele anarhiste și de forțele armate ale unor state vremelnic independente – Belarus și Ucraina.

Pentru a face față acestor urgențe, în Rusia a fost instaurat un regim de teroare, Armata Roșie și CEKA reușind să distrugă toți
inamicii revoluției. În ciuda idealurilor înălțătoare pe care le declaraseră, bolșevicii nu se bucurau de sprijinul tuturor elementelor
societății și de aceea au recurs la măsuri dictatoriale brutale în timpul războiului civil. Bolșevicii au distrus poliția secretă țaristă,
atât de disprețuită de rușii de toate orientările politice, și au desființat toate instituițiile imperiale. Pentru a asigura supraviețuirea
propriului regim politic, bolșevicii au înființat propria poliție politică, mai mare și acționând mai brutal decât defuncta Ohrană.
Până în 1920, ultimele elemente albe au fost zdrobite, armatele străine au fost evacuate din tară, în Belarus, Ucraina și în Caucaz
au fost impuse la conducere guverne bolșevice, care nu au făcut decât să perpetueze în forme noi conducerea autocrată rusă.
Cât timp Rusia a fost implicată în războiul civil, frontiera dintre Rusia și Polonia a rămas nedesenată de tratatele de pace. În 1919
a izbucnit războiul polono-sovietic care s-a încheiat în 1921 cu înfrângerea armatelor bolsevice și împărțirea între cei doi
beligeranți a Ucrainei și Belarusului.

Uniunea Sovietică
Articol principal: Istoria Rusiei și a Uniunii Sovietice (1917-1927).

Înființarea Uniunii Sovietice


Istoria Rusiei între 1922 și 1991 s-a confundat practic cu istoria Uniunii Sovietice. Această uniune bazată pe ideologie, înființată
în decembrie 1922 de liderii partidului comunist, corespundea în mare cu teritoriile fostului imperiu tarist. La început, uniunea a
avut patru republici constitutive: RSFS Rusă, RSS Ucraineană, RSS Bielorusă și RSFS Transcaucaziană.

Constituția adoptată în 1927 stabilea un sistem federal de guvernare bazat pe o serie de soviete sătești, orășenești și regionale.
Acest sistem piramidal avea în vârf Congresul Unional al Sovietelor. Deși se părea că acest congres al sovietelor deținea puterea
suverană în stat, această adunare era sub controlul partidului comunist, care la rândul lui era controlat de Biroul Politic al CC al
PCUS. Capitala a fost mutată la Moscova, atât din considerente de securitate cât și pentru a rupe definitiv cu tradițiile țariste.

Comunismul de război și Noua Politică Economică


Perioada cuprinsă între momentul cuceririi puterii de către bolșevici după victoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie 1917
și 1921 a fost cunoscută cu numele de comunism de război. Băncile, căile ferate, fabricile de tot felul, societățile de asigurare și
transportul naval au fost naționalizate iar circulația banilor a fost restrânsă. A apărut rapid o mișcare importantă de opoziție.
Tăranii doreau să primească bani pentru produsele agricole și se opuneau predării surplusurilor de alimente către stat, ca parte a
politicii oficiale pe timp de război. Având de înfruntat opoziția țăranilor, Lenin a inițiat o retragere strategică, abandonând
comunismul de război în favoarea NEP – Noii Politici Economice. Țaranilor li s-a permis să-și vândă surplusurile de alimente pe
piața liberă, renunțându-se la rechizițiile atât de nepopulare. A fost stimulată circulația mărfurilor, fiind permis comerțul cu
amănuntul. Statul a continuat să controleze strict sistemul bancar, transporturile, industria grea și serviciile publice.

Deși opoziția de stânga din rândurile comuniștilor a criticat toleranța arătată fată de țăranii bogați – culacii – care erau principalii
beneficiari ai NEP-ului, această nouă abordare a economiei s-a dovedit benefică pentru toată lumea. Renunțarea la Noua Politică
Economică a devenit țelul prioritar al opoziției de stânga după moartea lui Lenin în 1924.

Schimbările din societatea rusă


În timp ce economia Rusiei era transformată, viața socială a populației suferea schimbări cel puțin la fel de radicale. De la
începutul revoluției, guvernul a încercat să diminieze puterea patriarhală a familiei. Divorțul nu a mai avut nevoie pentru
pronunțare de o hotărâre judecătorească și, pentru a elibera total femeia de responsabilitatea sarcinilor nedorite, avortul a fost
legalizat încă din 1920. Ca urmare, a avut loc un proces de emancipare a femeii și de întărire a prezenței ei pe piața muncii.
Tinerele fete au fost încurajate să-și desăvârșească studiile și să-și facă o carieră în fabrici sau birouri. Au fost înfiintate creșe și
grădinițe pentru îngrijirea copiilor mici și s-au făcut eforturi pentru a schimba centrul de greutate a vieții sociale a oamenilor din
cămine către grupurile de recreere, cluburile sovietice.

Noul regim a abandonat politica țaristă de discriminare a minorităților naționale în favoarea unei politici de asimilare a celor peste
200 de grupuri etnice din societatea sovietică. O altă caracteristică a regimului a fost dezvoltarea fără precedent a serviciilor
medicale. Au fost duse campanii naționale pentru eradicarea tifosului, holerei și malariei. Numărul de medici a crescut atât de
repede cât a permis capacitatea instituțiilor superioare de învățământ medical. Mortalitatea infantilă a scăzut rapid, iar speranța de
viață a crescut semnificativ.
Guvernul a promovat ateismul și materialismul care formau baza teoriei
marxiste. Această politică se opunea religiei organizate, în special pentru a
distruge puterea Bisericii Ortodoxe Ruse, unul dintre stâlpii de rezistență ai
defunctului regim țarist și o barieră extrem de dificil de depășit în lupta pentru
promovarea schimbărilor sociale. Numeroși lideri religioși au fost trimiși în
lagărele de muncă. Membrilor de partid li s-a interzis să participe la serviciile
religioase. Învățământul public a fost separat de biserică, iar din programa
școlară a fost scoasă religia.

Industrializarea și colectivizarea agriculturii


Perioada 1929 – 1939
reprezintă un deceniu tumultos
în istoria rusă – o perioadă de
Harta etnică a Rusiei europene din
industrializare masivă
perioada anterioară Primului Război
(industrializare forțată) și de
Mondial
lupte politice, în timpul cărora
Iosif Vissarionovici Stalin a
reușit să obțină controlul total asupra societății sovietice, exercitând o putere
practic nelimitată, cum nici măcar de țari nu avuseseră. După moartea lui Lenin,
Stalin s-a luptat să câștige controlul asupra Uniunii Sovietice împotriva
facțiunilor rivale din Politburo, în special împotriva celei conduse de Lev Troțki.
Până în 1928, după ce troțkiștii au fost ori exilați, ori îndepărtați de la putere,
Stalin a fost gata să pună în practică un extrem de vast program de
industrializare.

În 1928, Stalin a făcut propunerea pentru primul plan cincinal. Marcând


Construcţia oraşului şi combinatului renunțarea la NEP, acesta a fost primul dintr-o serie de planuri care urmăreau
de oţeluri Magnitogorsk a fost rapida edificare a unei industrii grele, colectivizarea agriculturii și dezvoltarea
obiectivul principal al primului plan limitată a producției de bunuri le larg consum. În timp ce în lumea capitalistă
cincinal stalinist. fabricile și minele erau închise sau lucrau la cote reduse în timpul Marii crize
economice, lăsând milioane de lucrători fără loc de muncă, sovieticii lucrau mai
mult de opt ore pe zi, șase zile pe săptămână, într-un efort susținut pentru construirea unei structuri economice total noi.

Ca parte a acestui plan, statul a preluat controlul agriculturii prin intermediul fermelor de stat (sovhozuri) și a celor colective
(colhozuri) în cadrul procesului de colectivizare forțată. Printr-un decret din februarie 1930, aproape un milion de "culaci" au fost
alungați de pe pământurile lor. Mulți țărani s-au opus măsurilor luate de stat în agricultură, deseori lăsând pământutl în paragină,
ascunzând recoltele sau ucigându-și animalele pentru a nu încăpea pe mâna autorităților. În unele zone, țăranii s-au răsculat, iar
mulți dintre cei socotiți "culaci" au fost executați. Combinația dintre vremea nefavorabilă, deficiențele în funcționarea fermelor
colective organizate în grabă și masivele confiscări de produse agricole a dus la izbucnirea unei foamete de proporții, mai multe
milioane de oameni pierzându-și viața în special în sud-vestul Rusiei și în Ucraina (Holodomor).

Condițiile de viața tot mai grele de la țară a făcut ca milioane de țărani să ia calea orașelor în continuă creștere, ceea ce a dus la
alimentarea cu forța de muncă ieftină a uzinelor și la creșterea explozivă a numărului de orășeni în numai câțiva ani.

Planurile cincinale au dus la obținerea unor rezultate remarcabile în ramurile neagricole. Rusia, care era una dintre cele mai
sărace națiuni în momentul izbucnirii revoluției bolșevice, se dezvolta printr-o rată a industrializării fenomenală, depăsind rata
industrializării Germaniei din secolul al XIX-lea și cea a Japoniei de la începutul secolului al XX-lea. Conform cifrelor oficiale,
producția industrială a crescut în 1932 cu 334% fața de nivelul anului 1914 și în 1937 cu 180% fată de nivelul anului 1932. Se
consideră că supraviețuirea Uniunii Sovietice în fața invaziei germane din timpul celui de-al doilea război mondial se datorează
capacităților de producție dezvoltate în timpul primelor planuri cincinale.

În paralel cu planificarea economiei, Stalin și-a întărit puterea personală. Poliția secretă arestase și trimisese în arest, în lagăre de
muncă sau executase zeci de mii de cetățeni sovietici. Toți cei șase membri ai Biroului Politic din 1920 care-i supraviețuiseră lui
Lenin, au fost epurați. Veteranii bolșevici care-i fuseseră loiali lui Lenin, ofițeri superiori și generali ai Armatei Roșii și directori
industriali au fost lichidați în timpul epurărilor staliniste. Epurările din celelalte republici sovietice au ajutat centralizarea
controlului societății sovietice.

Represiunile staliniste au dus la crearea unui sistem vast de lagăre și așezări obligatorii pentru exilații intern, care depășea cu mult
pe cele înființate în timpul țarismului. Numeroși cetățeni au fost pedepsiți draconic pentru crime închipuite de sabotaj sau spionaj,
ca și pentru altele precum terorismul, furtul din averea obștească, parazitismul social, etc. Munca prestată de condamnații din
lagărele de muncă ale sistemului Gulagului a fost un element esențial în susținerea efortului de industrializare a țării. Se apreciază
că aproape 5% din populația URSS a fost într-un moment sau altul subiectul încarcerării în sistemul Gulagurilor.

Uniunea Sovietică pe arena internațională

Al doilea război mondial


Până în 1939, Uniunea Sovietică a fost dușmanul oficial al Germaniei Naziste, sprijinindu-i pe republicanii spanioli care luptat
împotriva fasciștilor spanioli, italieni și germani în războiul civil spaniol. În 1938, Germania și puterile vest-europene au semnat
Înțelegerea de la München prin care Cehoslovacia era împărțită între Germania și Polonia. Această înțelegere a crescut temerile
sovietice pentru un atac german, ceea ce a făcut ca, în cele din urmă, URSS să ia inițiativa diplomatică. În 1939, a fost semnat
Pactul Molotov-Ribbentrop, în mod oficial un tratat de neagresiune, în fapt o înțelegere între două puteri pentru împărțirea
sferelor de influență. Pe 17 septembrie 1939, în timp ce armatele germane erau la 150 de kilometri de granițele sovietice, Armata
Roșie a invadat Plonia de răsărit populată de etnici ucraineni și belaruși. Sovieticii au atacat mai târziu Finlanda, într-o agrsiune
ce avea să fie cunoscută ca Războiul de iarnă (1939 – 1940). Sovieticii au fost victorioși, au câștigat istmul Karelia, dar și-au
demonstrat slăbiciunile armatei devastate de epurările staliniste. În ciuda eforturilor lui Stalin de a se ține departe de conflictul
european, Germania a atacat URSS-ul pe 22 iunie 1941. Până în noiembrie, Germania ocupase toată Ucraina, începuse asediul
Leningradului și ajunsese la porțile Moscovei.

Victoria sovietică în bătălia de la Stalingrad s-a dovedit a fi un punct de cotitură în desfășurarea conflictului, răsturnând cursul
întregului război. După pierderea acestei bătălii, Germania s-a dovedit incapabilă de a mai duce o operațiune ofensivă cu sorți de
izbâdă împotriva Armatei Roșii, inițiativa stategică aparținând pentru tot restul războiului sovieticilor. Până la sfârșitul anului
1943, Armata Roșie a reușit despresurarea Leningradului și eliberarea celei mai mari părți a Ucrainei. Până la sfârșitul anului
1944, frontul se mutase dincolo de granițele stabiliete de pactul de neagresiune din 1939, iar forțele sovietice au pătruns în țările
Europei Răsăritene. Bucurându-se de o superioritate decisivă în oameni și materiale, forțele sovietice au pătruns în Germania de
răsărit, cucerind Berlinul în mai 1945. Războiul cu Germania s-a încheiat cu triumful sovietic.

Deși Uniunea Sovietică a fost învingătoare la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, economia sa era devastată, numeroase
intreprinderi industriale erau în ruină, șeptelul era decimat, iar forța de muncă fusese drastic împuținată de pierderea celor peste
27 de milioane de oameni căzuți în luptă. Peste 70 de mii de localități fuseseră făcute una cu pământul. Zece milioane de cetățeni
au pierit datorită politicii represive ale germanilor și aliaților ei în teritoriile ocupate. Einsatzgruppen, împreună cu colaboratorii
baltici și ucraineni, au participat la genocidul populației evreiești sovietice. Armata și jandarmeria română au participat la
genocidul evreilor din regiunea Odessa. În timpul ocupației, în regiunea Leningrad, apropae un sfert din populația sovietică a
pierit. Teritoriile ocupate de germani au suferit de pe urma atrocităților armatei, deportării unor cetățeni pentru a fi folosiți la
muncă forțată, dar și datorită tacticii „pământului pârjolit” a Armatei Roșii aflate în retragere. Un număr neprecizat de cetăăteni
sovietici au murit datorită foametei și absenței celei mai elementare asistențe medicale. Se apreciază că 3,5 milioane de prizonieri
din cei 5,5 milioane aflați în lagărele germane au pierit de foame, muncă extenuantă și boli.

Războiul rece
Articol principal: Războiul rece.
Colaborarea dintre aliații principali a câștigat războiul și ar fi trebuit să servească ca bază pentru reconstrucția și securitatea
postbelică. Totuși, conflictul dintre interesele sovietice și americane, cunoscut ca Războiul rece, a ajuns să domine scena
internațională în perioada postbelică ca o confruntare a ideologiilor.

Rădăcinile războiului rece pot fi găsite în conflictul dintre Stalin și președintele american Harry Truman pe tema viitorului
Europei răsăritene, conflict izbucnit în timpul discuțiilor de la Potsdam din vara anului 1945. Rusia a suferit trei invazii
devastoare în ultimii 150 de ani, în timpul războaielor napoleoniene, primului război mondial și celui de-al doilea război mondial.
Stalin dorea să înființeze o zonă tampon între Germania și Uniunea Sovietică. Truman considera că Stalin a trădat înțelegerile de
la Ialta. Stalin se simțea din ce în ce mai sigur pe poziții, având toată Europa Răsăriteană ocupată de Armata Roșie și fiind pe cale
să obțină prima bombă atomică sovietică.

În aprilie 1949, Statele Unite au fost inițiatorii NATO, o alianță defensivă în care părțile semnatare se angajau să considere atacul
asupra oricăreia dintre aliați ca un atac împotriva alianței. Ca răspuns, Uniunea Sovietică a înființat în 1955 Pactul de la Varșovia,
o alianță care să asigure o contrapondere militară și politică la NATO. Divizarea Europei între țările occidentale și blocul sovietic
s-a dezvoltat mai apoi la scară globală, în special după 1949, când monopolul nuclear american a luat sfârșit odată cu testarea
primei bombe nucleare sovietice și preluarea puterii în China de către Partidul Comunist Chinez.

Politica pe termen lung a sovieticilor viza menținerea și întărirea securității naționale și menținerea hegemoniei asupra Europei
Răsăritene. Uniunea Sovietică și-a menținut dominația asupra Pactului de la Varșovia zdrobind Revoluția maghiară din 1956,
înăbușind Primăvara de la Praga din Cesoslovacia din 1968 și sprijinind scoaterea în afara legii a sindicatului Solidaritatea din
Polonia din deceniul al nouălea al secolului trecut.

Deși Uniunea Sovietică a continuat să mențină un control strâns asupra sferei sale de influență din Europa Răsăriteană, Războiul
Rece a făcut loc Destinderii, în politica internațională apărând relații mult mai complicate decât cea dintre două blocuri diametral
opuse. Țările mici au cucerit mult mai multă libertate de mișcare și mai multă independență în politica externă, iar cele două
supraputeri au reușit să-și găsească interese comune în lupta pentru limitarea proliferării armelor nucleare prin tratate precum
SALT I, SALT II și Tratatul împotriva rachetelor balistice.

Relațiile americano-sovietice s-au deteriorat în urma invaziei sovietice dinAfganistan din 1979 și a alegerii președintelui
american Ronald Regan din 1980, un anticomunist hotărât. Relațiile dintre cele două superputeri s-au îmbunătățit din nou în
ultimii 15 ani ai secolului trecut. Odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice din 1991, Rusia a pierdut statutul de supraputere pe care o
cucerise la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.

Perioadele Hrușciov și Brejnev


Articol principal: Istoria Uniunii Sovietice (1953-1985).
În lupta pentru putere care a izbucnit după moartea lui Stalin din 1953, cei mai apropiați colaboratori ai dictatorului au fost
învinși. Nikita Hrușciov și-a întărit poziția prin discursul ținut mai înainte de începerea Congresului al XX-lea al Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice din 1956 în care a atacat atrocitățile și cultul personalității lui Stalin. Prin atacul său, Hrușciov a
accelerat o serie de reforme. Abandonând politica de dezvoltare exclusivă a industriei grele, Hrușciov a făcut să crescă
aprovizionarea populației cu bunuri de larg consum și a stimulat producția agricolă. Noile politici au îmbunătățit nivelul de trai,
deși au continuat să existe lipsuri în ceea ce privește bunurile electrocasnice, îmbrăcămintea și alte bunuri. Sistemul judiciar, deși
aflat încă sub controlul total al Partidului Comunist, nu s-a mai caracterizat prin teroare, iar intelectualii au căpătat mai multă
libertate de expresie.

Pe 4 octombrie 1957, Uniunea Sovietică a lansat primul satelit artificial al pământului, Sputnik 1. Pe 12 aprilie 1961, Iuri Gagarin
a devenit primul om care a călătorit în cosmos în capsula spațială Vostok 1.

In 1964, Hrușciov fost exclus din CC al PCUS, fiind acuzat de numeroase erori, printre care Criza rachetelor din Cuba și
adâncirea rupturii chino-sovietice. După o scurtă perioadă de conducere colectivă, un birocrat veteran, Leonid Brejnev, i-a luat
locul lui Hrușciov.

În ciuda eforturilor lui Hrușciov de a îmbunătăți planificarea economică, sistemul economic a rămas dependent de planificarea
centralizată, care nu avea nimic în comun cu mecanismele economiei de piață. Uniunea Sovietică, o țară industrială dezvoltată, nu
a mai putut menține în deceniul al optulea al secolului trecut ritmurile înalte de dezvoltare din sectorul industrial pe care le
realizase în ani de mai înainte. Tot mai multe investiții și tot mai multă forță de muncă erau necesare pentru continuarea creșterii
economice, dar aceste resurse erau tot mai dificil de obținut, parțial și datorită accentului care se punea pe producția de bunuri de
larg consum. Deși sarcinile de plan din aceste perioade s-au aflat sub nivelurile planurilor cincinale precedente, ele nu au fost
îndeplinite. Agricultura a rămas slab dezvoltată în toată perioada în care în fruntea țării s-au aflat Hrușciov și Brejnev.

Deși anumite bunuri electrocasnice și alte bunuri de folosință îndelungată au devenit mult mai accesibile în deceniile al șaptelea și
al optulea al secolului al XX-lea, îmbunătățirea adusă aprovizionării cu alimente și condițiile de locuit au rămas nesadisfăcătoare.
Creșterea nevoilor de consum și lipsurile în aprovizionare dintr-un sistem în care prețurile erau stabilite artificial, au încurajat
furturile din proprietatea statului și dezvoltarea pieței negre. Dar, în contrast cu spiritul revoluționar care a caracterizat primii ani
după nașterea Uniunii Sovietice, starea de spirit a conducerii sovietice în momentul în care a murit Brejnev în 1982 era de
împotrivire la orice fel de reformă.

Iminenta destrămare a Uninii Sovietice


Două direcții au devenit dominante în deceniiile care au urmat: evidenta prăbușire a structurilor economice și politice sovietice și
încercările incomplete de reforme care ar fi trebuit să stopeze procesul distructiv. După rapida succesiune la putere a lui Iuri
Andropov și Constantin Cernenko, figuri de tranziție cu rădăcini adânci în tradiția breșnevistă, în fruntea statului sovietic a ajuns
relativ tânărul Mihail Gorbaciov, care s-a angajat în efectuarea unor schimbări profunde în conducerea țarii și în economie.
Politica de glasnost a ușurat accesul public la informații după decenii de represiuni guvernamentale. Gorbacoiv a eșuat în
tentativa de redresare a sistemului sovietic. În 1991, un complot al ultraconservatorilor comuniști a încercat fără succes să-l
îndepărteze pe Gorbaciov de la putere, dar a reușit să declanșeze procesul de dezintegrare a Uniunii Sovietice. (Vezi și: Lovitura
de stat sovietică din 1991).

Apariția Republicii Rusia în Uniunea Sovietică


Datorită poziției dominante a Rusiei în cadrul Uniunii Sovietice, puțini făceau deosebirea dintre URSS și Rusia. Deși regimul
sovietic era dominat de ruși, asta nu însemna că RSFS Rusă avea mari beneficii datorită acestui fapt. În Uniunea Sovietică, Rusiei
îi lipseau chiar și acele instrumente ale statalității pe are celelalte republici unionale le aveau, așa cum erau secțiile naționale ale
partidului comunist, KGB-ul, Academiile de Științe și altele asemenea. Motivul era desogur că dacă aceste organizații ar fi avut
secții și la nivelul RSFS Ruse, acest fapt ar fi slăbit puterile structurilor de la nivel unional.

La sfârșitul deceniului al nouălea, Gorbaciov a subestimat importanța RSFS Ruse, care se ridica la statutul de a doua bază a
puterii politice în Uniune. A apărut o mișcare naționalistă rusă care se opunea Uniunii, aceasta argumentând că Rusia a
subvenționat prea multă vreme alte republici sărace cu bani, petrol și energie ieftine. Rușii cereau să aibă propriile lor instituții,
inexistente datorită poziției tării, care se confunda cu cea a Uniunii Sovietice. Odată cu creșterea naționalismului rusesc au apărut
tensiuni între cei care doreau menținerea unei uniuni dominate de Rusia și cei care doreau crearea unui puternic stat rusesc.

Aceste tensiuni au fost ilustrate de lupta politică dintre Gorbaciov și Boris Elțîn. Îndepărtat de Gorbaciov din marea politică
unională în 1987, Elțîn, un comunist de modă veche, care numai disident nu putea fi caracterizat, a avut nevoie de o platformă
politică alternativă pentru a-l învinge pe Gorbaciov. Acestă platformă politică antigorbaciovistă a fost una a naționalismului
rusesc și a democratizării. Printr-o remarcabilă întorsătură a sorților politici, Elțîn a câștigat alegerile pentru funcția de președinte
al Sovietului Suprem al Rusiei în mai 1990, devenind astfel primul președinte ales al țării. În urmmătoarele luni au fost aprobate o
serie de legi care dădeau prioritate legilor Rusiei în fața celor ale Uniunii și care stabileau cedarea numai a unei treimi a
veniturilor bugetare rusești către bugetul unional.

Lovitura de stat din august 1991 condusă de comuniștii ultraconservatori a fost înfrântă rapid și datorită intervenției lui Elțîn.
Complotiștii au dorit să salveze partidul comunist și Uniunea, în schimb au reușit să le grăbească dispariția.

Uniunea Sovietică a încetat să existe în mod oficial pe 25 decembrie 1991. Ultimul act al transferului de putere de la URSS la
Rusia a fost făcut în momentul predării de către Gorbaciov a servietei cu codurile pentru lansare rachetelor nucleare către noul
președinte rus, Boris Elțîn.

Federația Rusă
Articol principal: Istoria Rusiei postsovietice.
De la mijlocul celui de al zecelea deceniu al secolului trecut, Rusia a avut un sistem electoral multipartit. Era însă foarte greu de
numit un guvern stabil, reprezentativ, datorită a două probleme structurale: lupta dintre președinte și parlament și sistemul politic
anarhic. Deși Elțîn era văzut în occident ca un democrat, concepția sa de președinție era de-a dreptul autocratică. El ori a acționat
în locul propriului său prim-ministru (până în iunie 1992), sau a numit prim-miniștrii indiferent de părerea parlamentarilor.

În acest timp, mulțimea de partide mici și aversiunea lor pentru alianțe coerente a menținut legislativul întro stare haotică.
Fractura politică dintre președintele Elțîn și conducerea parlamentului a dus în 1993 la criza constituțională din septembrie-
ocrtombrie 1993. Această criză a avut punctul culminant pe 3 octombrie, când Elțîn a ales o soluție radicală să tranșeze disputa în
favoarea sa: a chemat tancurile să deschidă focul împotriva Casei Albe rusești. Cum Elțîn a luat decizia neconstituțională de
dizolvare a parlamentului, țara s-a aflat mai aprope de izbucnirea unui război civil ca niciodată de la izbucnirea revoluției din
1917. Elțîn a reușit să impună o constituție care asigura puteri sporite președintelui, constituție aprobată prin referendum în
decembrie 1993. Votul din decembrie a asigurat însă un câștig electoral important pentru comuniști și naționaliști, ceea ce reflecta
creșterea nemulțumirilor populare datorită costului reformelor economice neoliberale.

Deși Elțin a venit la putre adus de un uriaș val de optimism, el nu și-a mai refăcut niciodată cota de popularitate după ce Egor
Gaidar a pus în practică reforma economică a "terapiei de șoc", prin care se punea capăt erei prețurilor controlate și/sau
subvenționate de stat și liberaliza comerțul exterior în 1992. (Vezi și Economia Rusiei#Reforma economică din anii 1990).
Reformele au dus la prăbușirea imediată a standardului de viață a unei importante părți a populației, în special al celor care
beneficiaseră din plin de pe urma politicii sovietice de control al prețurilor și veniturilor, de subvenții și de programele de sprijin
special. La sfârșitul secolului trecut, Rusia a suferit o scădere economică mult mai gravă decât suferiseră Statele Unite ale
Americii și Germania în timpul marei crize economice din anii ’30.[1] (https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Rusiei#endnote_3)

Reformele economice au consolidat o oligarhie cu legături în lumea interlopă, cu adânci rădăcini în sistemul sovietic. Urmând
sfaturile Băncii Mondiale și Fondului Monetar Internațional, Rusia a procedat la cel mai rapid și mai vast program de privatizare
văzut până atunci în lume. În numai câțiva ani, comerțul cu amănuntul, comerțul engros, serviciile și mica industrie erau în mâini
private. Cele mai mari întreprinderi au intrat în proprietatea foștilor lor manageri, dând naștere unei noi și bogate oligarhii ruse
aflate în strânsă legătură cu elementele criminale sau cu investitorii străini.[2] (https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Rusiei#endnote_4) Pe
de altă parte, mulți muncitori, datorită inflației și șomajului, au fost împinși spre sărăcie, prostituție și criminalitate. În același
timp, guvernul a pierdut controlul asupra colectării banilor la bugetul central. În plină criză economică, economia Rusie a fost
lovită și de crashul financiar din 1998.

Însă reîntoarcerea la economia planificată socialistă a părut de neconceput, spre ușurarea occidentalilor. Economia Rusiei și-a mai
revenit după 1999 și datorită creșterii rapide a prețului petrolului, cea mai importantă marfă de export a țării, dar nivelurile de
dezvoltare sunt încă mult departe de cele din epoca sovietică.

După criza financiară din 1998, Elțîn și-a încheiat cariera politică. La începutul anului 2000, Elțîn a anunțat în mod surprinzător
că demisionează, lăsând conducerea țării în mâinile puțin cunoscutului la acea vreme prim-ministru Vladimir Putin, un fost ofițer
KGB și șef al urmașei poliției politice sovietice, FSB. În 2000, Putin și-a învins contracandidații în alegerile prezidențiale încă
din primul tur. Putin a fost reales în 2004 cu 71% din voturi, iar aliații săi politici au câștigat alegerile legislative, observatorii
internaționali și naționali remarcând însă numeroase neregularități. Observatorii internaționali au fost și mai alarmați de măsurile
prezidențiale de creștere a controlului asupra parlamentului, societății civile și a conducătorilor de la nivelul regional.

Note
1. ^ Theda Skocpol, States and Social Revolutions: A Comparative Analysis of France, Russia, and China.
Cambridge U Press, 1988.
2. ^ Roberta Manning, The Crisis of the Old Order in Russia: Gentry and Government. Princeton University Press,
1982.
3. ^ Peter Nolan, China's Rise, Russia's Fall. Macmillan Press, 1995. pag. 17–18.
4. ^ Fairbanks, Jr., Charles H. 1999. "The Feudalization of the State". Journal of Democracy 10(2):47–53.

Bibliografie
Rusia prerevoluționară

Becker, Seymour. "Nobility and Privilege in Late Imperial Russia", in American Historical Review 92:4 (October
1987) pp. 1006–1007.
Russia : a country study / Federal Research Division, Library of Congress; edited by Glenn E. Curtis.
Washington, DC : Federal Research Division, Library of Congress,1998. DK510.23 .R883 1998
Hobsbawm, Eric. The Age of Revolution, 1789–1848 Vintage, 1996.
Manning, Roberta. The Crisis of the Old Order in Russia: Gentry and Government. Princeton University Press,
1982.
Skocpol, Theda. States and Social Revolutions: A Comparative Analysis of France, Russia, and China.
Cambridge U Press, 1988.
Epoca sovietică

Cohen, Stephen F. Rethinking the Soviet Experience: Politics and History since 1917. New York: Oxford
University Press, 1985.
Fitzpatrick, Sheila. The Russian Revolution. New York: Oxford University Press, 1982.
Goldman, Marshall I. "Economic Problems in the Soviet Union", Current History, 82, October 1983, 322–25.
Paul R. Gregory and Robert C. Stuart, Russian and Soviet Economic Performance and Structure, Addison-
Wesley,Seventh Edition, 2001/
Lewin, Moshe. Russian Peasants and Soviet Power. Evanston: Northwestern University Press, 1968.
McCauley, Martin. The Soviet Union 1917–1991. 2d ed. London: Longman, 1993.
Remington, Thomas. Building Socialism in Bolshevik Russia. Pittsburgh: University of Pittsburgh Press, 1984.
Epoca postsovietica

Cohen, Stephen. Failed Crusade: America and the Tragedy of Post-Communist Russia. New York: W.W. Norton,
2000.
Fairbanks, Jr., Charles H. 1999. "The Feudalization of the State." Journal of Democracy 10(2):47–53.
Paul R. Gregory and Robert C. Stuart, Russian and Soviet Economic Performance and Structure, Addison-
Wesley, Seventh Edition, 2001.
Medvedev, Roy. Post-Soviet Russia A Journey Through the Yeltsin Era
Russia chronology World History Database (http://www.badley.info/history/Russia.country.year.index.html)

Lectură suplimentară
Geoffrey Hosking, Rusia – popor si imperiu 1552-1917, Editura Polirom, Bucuresti, 2001
Nicholas V. Riasanovsky, O istorie a Rusiei, Institutul European Iași, 2001
Martin Sixsmith, Rusia. Un mileniu de istorie, traducere de Justina Bandol și Eugen Popa, editura Humanitas,
2016 - recenzie (http://adevarul.ro/cultura/carti/istoria-rusiei-n-ati-mai-citit-o-vreodata-fragment-exclusivitate-noua
-panorama-molohului-rusesc-furori-hotare-1_57cee57e5ab6550cb86c0b23/index.html)

Legături externe
Cafeneaua Coanei Europa (VII): Matrioșka și pokerul (http://adevarul.ro/international/rusia/cafeneaua-coanei-eur
opa-vii-matrioska-pokerul-1_53304cb90d133766a82ffd30/index.html), 24 martie 2014, Florin Olteanu, Adevărul
Rusia între război și revoluție (1914-1921) (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/rusia-razboi-i-revol
u-ie-1914-1921), Andreea Lupșor, Historia

Vezi și
Politica în Rusia
Economia Rusiei
Colonizarea rusă a Americilor
Istoria împărțirii administrative a Rusiei
Lista rușilor faimoși
Istoria evreilor în Rusia și Uniunea Sovietică
Istoria militară a Uniunii Sovietice
Tabel cronologic al istoriei Rusiei

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Istoria_Rusiei&oldid=12859601

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 22 mai 2019, ora 14:03.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.