Sunteți pe pagina 1din 5

„Știam că plecaserăm să-l vânăm pe Anibalector, dar una era să te gândești la existența lui în

confortul corabiei, și cu totul altceva să te afli chiar în fața animalului, confirmând că nu era un
mit. Era mult mai rău decât un mit: era un monstru real. Părea să stea așezat cu mâinile
atingându-i picioarele, de înălțimea a trei etaje. Atunci cum o fi în picioare? Un monstru care ar
putea să mă facă bucățele, judecând după osemintele care se amestecau printre cărți. Ca
bomboana de pe colivă, dacă ar avea chef. Nu, panica mea era oricum, numai irațională nu. Era
chiar foarte rațională, dacă se poate vorbi de o frică împanicată.
- Mă întrebi cine sunt? Ce sunt? Credeam că știi.
Făptura m-a privit cu o oarecare curiozitate. Sau vei fi nimerit aici din întâmplare? Te duceai
la cinema și ai încurcat strada, nu-i așa?
- T-tu? Tu ești Anibalector?
Nemăsurata făptură a făcut semn că da, din căpățână.
- Și ... tu vorbești? Chiar vorbești?
- Păi ...
Monstrul a scos ceea ce, cu bunăvoință, s-ar putea luat drept un oftat.
- Dar vorbitul e ca tenisul, fără parteneri n-are prea mult haz. De asta citesc, e mai
autonom. Depind mai puțin de bunătatea străinilor.”
(Rui Zink, Cititorul din peșteră)
Era cea mai frumoasă iarnă din câte fuseseră. Zăpada acoperise munţii şi câmpiile şi strălucea
până departe, luminând cerul întunecat.

Albă-ca-Zăpada plecase în lume, lăsându-şi povestea în urmă. Luase piticii cu ea, fireşte, dar în
aşteptarea prinţului şi a căsătoriei lor, ce urma să se înfăptuiască mult mai târziu, abia după venirea şi
după moartea Babei Cloanţa, Alba se hotărăşte să mai călătoreacă peste munţi, să mai cunoască alte
fiinţe şi alte poveşti. Şi mai ales alte planete.

Se săturase de Pământ.

Şi astfel îl întâlni, într-o dimineaţă cu viscol, pe Fram, ursul polar. Ursul era voios. Viscolul îi plăcea,
îi amintea de vremuri bune, de tinereţe şi de ţara gheţurilor.

(Silvia Kerim, O poveste cu nouă poveşti)

,, Se hotărî să treacă puțin pe la Janie înainte de a-și continua rondul. Janie locuia într-un duplex cu
grădină, la intersecția dintre Bulevardul East și Strada 84. Harriet sună la interfon și împinse ușa când se
auzi zbârnâitul. Janie stătea în pragul ușii și era într-o dispoziție îngrozitoare. Harriet își dădu seama
dintr-o privire. Janie părea întotdeauna extraordinar de veselă atunci când era furioasă. Harriet credea
că acest lucru se explică prin faptul că expresia normală a lui Janie era una plină de furie pură. Astăzi
zâmbea fericită și o salută pe Harriet cu un ciripit plângăreț:
- Salutare, Harriet Welsche.
Mai rău nici că se putea.
Harriet se îndreptă precaut spre ea , așa cum te-ai apropia de un câine turbat, încercând să-i vadă mai
bine ochii, dar Janie o șterse înăuntru . Harriet o urmă.
- Ce se întâmplă? șopti Harriet.
Se aflau în micul hol din fața livingului.
- Mă urmăresc , șopti Janie, încă zâmbind larg.
- Cine?
- Șobolanii.
Acesta era numele pe care Janie îl folosea pentru mama, tatăl, fratele și bunica ei, care locuiau tot
acolo.
- De ce?
- Mama zice că o să arunc toată casa în aer și că trebuie să iau cursuri de dans. Vino pe aici ca să nu
ne vadă. "
( Louise Fitzhugh, Hariret spionează)
Luna strălucea uriașă și albă pe cer, iar zăpada scânteia. Când Moș Crăciun a plesnit din bici și a părăsit
în mare grabă Valea pentru a ajunge în lumea de dincolo de ea, sania încăpătoare era plină cu saci uriași.
În timp ce renii goneau înainte, Moș Crăciun cel vesel râdea, fluiera și cânta cu bucurie. Aceasta era ziua
cea mai fericită a anului, ziua în care dăruia micuților comorile atelierului său.
Avea să fie o noapte plină. Știa bine acest lucru. În timp ce fluiera, striga și plesnea din bici,
revedea în minte toate orașele, cătunele și fermele unde era așteptat și făcea socoteala că avea destule
cadouri să facă fericiți pe toți copiii. Renii știau prea bine ce aștepta de la ei și goneau atât de repede,
încât picioarele lor nu păreau să atingă pământul acoperit de zăpadă.
Deodată, se întâmplă un lucru ciudat: o frânghie zbură prin lumina lunii și lațul mare de la
capătul ei prinse brațele lui Moș Crăciun, strângându-se în jurul acestuia.
Mamie Brown, care își dorea o păpușă, a primit o tobă, iar o tobă nu e de niciun folos unei fetițe
care iubește păpușile. Și Charlie Smith, căruia îi place să hoinărească și să se joace pe afară, care își dorea
o pereche de cizme de cauciuc noi, a primit o trusă de cusut plină de cutiuțe cu ace și mosoare colorate.
(Frank Baum, Moș
Crăciun a fost răpit)

Pe culmea cea mai naltă a munților Carpați se întinde o țară mândră și binecuvântată între
toate țările semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măreț și întins palat, capodoperă
de arhitectură, unde sunt adunate și așezate cu măiestrie toate frumusețile naturale ce
împodobesc celelalte ținuturi ale Europei, pe care ea cu plăcere ni le aduce aminte. Un brâu de
munți ocolesc, precum zidul o cetate, toată această țară, și dintr-însul, ici-colea, se disface,
întinzându-se până în centrul ei, ca niște valuri proptitoare, mai multe ziduri de dealuri nalte și
frumoase, mărețe pedestaluri înverzite, care varsă urnele lor de zăpadă peste văi și peste lunci…
Mai presus de acel brâu muntos, se înalță două piramide mari de munți, cu creștetele încununate
de o vecinică diademă de ninsoare, care, ca doi uriași, stau la ambele capete ale țării, cătând unul
în fața altuia. Păduri stufoase, în care ursul se plimbă în voie, ca un domn stăpânitor, umbresc
culmea acelor munți.
Aci stejarii, brazii și fagii mândri înalță capul lor spre cer; alături te afunzi într-o mare
de grâu și porumb, din care nu se mai vede calul și călărețul. Oriîncotro te-i uita, vezi colori
felurite ca un întins curcubeu, și tabloul cel mai încântător farmecă vederea. Stânci prăpăstioase,
munți uriași, a căror vârfuri mângâie norii, păduri întunecoase, lunci înverzite, livezi mirositoare,
văi răcoroase, gârle a căror limpede apă lin curge printre câmpiile înflorite, pâraie repezi, care
mugind groaznic se prăvălesc în cataracte printre acele amenințătoare stânci de piatră, care plac
vederii și o spăimântează totdeodată..
Astfel este țara Ardealului!
(Ardealul, de Nicolae Bălcescu)

„Willy Wonka e cel mai uimitor, cel mai fantastic, mai extraordinar fabricant de ciocolată de pe lume!
Credeam că toată lumea ştie asta!

- Ştiam că e faimos, bunicuţule Joe, şi ştiam că e foarte deştept...

- Deştept! strigă bătrânelul. E mai mult decât atât! E un magician al ciocolatei! Poate să facă orice -
absolut orice îşi pune-n cap! Nu-i aşa, dragii mei?

Trei bătrânei dădură aprobator din cap.

- Vrei să spui că nu ţi-am povestit niciodată despre domnul Willy Wonka şi despre fabrica lui? se miră
bunicuţul Joe.

- Niciodată, îi răspunse micuţul Charlie.

- Dumnezeule mare din ceruri! Nu ştiu ce-i cu mine!

- Îmi povesteşti acum, te rog, bunicuţule Joe?

- Bineînţeles că-ţi povestesc. Aşază-te lângă mine, pe pat, scumpule, şi ascultă cu atenţie!

Bunicuţul Joe era cel mai în vârstă dintre cei patru bunici. Avea nouăzeci şi şase de ani, adică aproape
vârsta maximă la care poate ajunge cineva. Ca toate persoanele bătrâne, era delicat şi slăbit şi, pe tot
parcursul zilei, vorbea foarte puţin. Seara însă, când Charlie, nepoţelul lui iubit, venea în odaie, părea, în
mod miraculos, să întinerească. Toată oboseala îl părăsea şi bătrânul devenea energic şi înflăcărat ca un
puşti.”

(Roald Dahl, Charlie şi fabrica de ciocolată)

Bunicul... Ce icoană sfântă a credinței în clipele de pocăință!... Bunica... Ce izvor de alintare pentru noi, în
avântul nebuniilor noastre copilăresti!...
Când eram mic, amândoi trăiau; sedeau alături de noi; curțile răspundeau una într-alta printr-o portiță
ascunsă în mărăcini în fundul grădinii. Când mă bătea mama, eu fugeam la bunicul, sora mea la bunica.
Nu mai stiu de câte ori s-a repetat scena aceasta; în odaia bunicului, eu, potolit din plâns, cu o mână
în buzunar pipăind gologanul* de la el, cu cealaltă pe genunchiul lui, căutând să-i iau mâna să i-o sărut...
Alături, sora mea, mai mică, mai răutăcioasă, suspinând încă de durerea urechelei* din care abia
scăpase... Se auzeau cheile de la brâul bunichii*, zdrăngănind; apoi zgomotul cutiei de la scrin, deschisă
si... restul îl ghiceam: bunica avea cofeturi* – leacuri lacrimilor noastre.
În sală ne întâlneam amândoi frații:
− Ție ce ți-a dat?
− Dar ție?
Aveam si unul si altul obrajii pătați de lacrimi, si totusi parcă nici nu plânsesem. Atât ne ardea acum de
darurile căpătate, de schimbul ce aveam să facem, pe urmă, cu lucrurile. [...]
Se apropia Sfânta Maria, ziua darurilor. În ajun amândoi frații stam în grădină, gânditori, îngrijorați. […]
Crescusem, si obiceiul tot nu se schimbase. Bomboanele, lirele* strălucitoare, hainele noi ne-ar fi umplut
de acelasi farmec si acum, la doisprezece ani, ca si în anii ceilalți. […]
Dinspre grădina bunicului venea un zgomot usor de pasi. Ne uitam pe furiș prin gard. Încet, bătrânul
se plimba printre gutui, cu ochii mai mult pe sus, uitându-se la roade. Pomii erau încărcați.
Dar simțeam că nu acolo îi era gândul, ci aiurea, căci uneori căta prea mult în aceeasi parte si
tresărea asa deodată, ca din somn, fără ca măcar o frunză să se clatine. Parcă presimțea că suntem pe
aproape, căci ne striga încet pe nume.
(I. A. Bassarabescu, Iertarea)

„În timpul unei campanii militare, un pluton muncea la repararea unei căi ferate distruse de
bombardament. Câțiva soldați, deși se străduiau, nu puteau clinti un stâlp greu, căzut peste șine. Alături,
caporalul striga la ei, ocărându-i pentru neputința lor. Trecând pe acolo, un om l-a întrebat:
- De ce nu-i ajuți și dumneata?
- Eu sunt caporal, eu supraveghez și comand. Ei trebuie să muncească!
Străinul nu a mai spus nimic, dar și-a scos haina și a început să tragă și el cot la cot cu soldații de
un capăt al stâlpului. Deși nu era foarte înalt și avea tâmplele deja încărunțite, străinul avea brațe
puternice, pe care le încleștase cu hotărâre în jurul stâlpului prăbușit.
După scurt timp, au reușit să elibereze șinele. Încântați de reușită, soldații i-au mulțumit străinului
care, luându-și haina să plece, i-a mai spus caporalului:
- Dacă va mai fi nevoie, să mă chemați și altădată!
- Da?! zise în batjocură caporalul. Dar cine ești dumneata?
- Sunt generalul acestei divizii...”
(Leon Magdan – O mână de ajutor)
„Totul m-a fermecat, la început, la liceu. Îmi plăcea mai ales pentru că la fiecare materie aveam
un alt profesor. M-a cucerit de la cea dintâi lecţie, şi a rămas preferatul meu până la moarte,
câţiva ani mai târziu, Nicolae Moisescu, profesorul de ştiinţe naturale. Era înalt, foarte slab,
aproape uscat, şi părea mai bătrân decât era, pentru că avea părul şi mustăţile albe. Vorbea încet,
rar, parcă şi-ar fi economisit forţele, şi vorbea plimbându-se prin faţa băncilor, cu paşi mici,
uşori, întretăiaţi de scurte opriri, ca să poată privi mai bine, adânc, în ochi, unul din elevi.
Zâmbea după fiecare frază, parcă ar fi vrut să sublinieze punctul şi pauza care trebuiau s-o separe
de fraza următoare. Întovărăşea expunerea cu gesturi largi, leneşe şi atunci înţelegeai cât de
perfect izbutise să-şi dozeze puţina energie de care dispunea.
Avea acest obicei: venea cu microscopul în clasă şi ne chema pe rând să privim, şi apoi
ne punea să desenăm pe tablă cele ce văzusem. Arareori unul din noi izbutea să reproducă, foarte
aproximativ, acele stranii forme pe care le descopeream, le abuream, le pierdeam şi le
descopeream din nou, învârtind încet şurubul microscopului. M-a remarcat, cred, pentru că mă
număram printre cei care se dovediseră în stare să deseneze ce vedeau. De atunci, nu m-a mai
slăbit. Mă privea mereu în ochi, parcă mi-ar fi cerut părerea, îmi punea necontenit întrebări.”
(Mircea Eliade – „Memorii”)
„Se spune că atunci când iubeşti, ierţi. O vedeam venind încet spre mine. Inima mea începuse a
bate ca nebuna. Nu ştiam ce să fac, ce să mai spun. Inima parcă o luase la goană. Evit-o! gândul meu
năstruşnic îmi şoptea, dar voinţa mea nu a dorit. Mă îndreptam spre ea. Făcui ochii şi mai mari de
emoţie. Probabil simţise că eram nesigur pe mine. E bine să te arunci în luptă cu toate forţele, dar îmi
era teama de consecinţe. Păşeam încet, oftând. Mi-ar fi plăcut să mă opresc în faţa ei şi să-i dăruiesc un
zâmbet. Dorinţa mea era condiţionată de reacţia ei. Iată că distanţa dintre noi devine tot mai mică. Va
încerca, oare, să-mi acorde atenţie? Vedeţi, noi oamenii ne torturăm cu tot felul de întrebări fără
răspuns. Nu credeţi că ne este mult mai uşor dacă am lua lucrurile aşa cum sunt, mult mai simplu. Dacă
va fi să fie, atunci cu siguranţă vom fi fericiţi. Este de necrezut cum sufletul nostru este măcinat de
gânduri şi speranţe. Trebuie mereu să sperăm şi să acordăm fericirii o şansă!”