Sunteți pe pagina 1din 21

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT
SPECIALIZAREA ȘTIINȚE PENALE

INSTITUȚII DE DREPT PENAL GENERAL APROFUNDAT II

GARANȚII SPECIALE ÎN MATERIE PENALĂ


PREZUMȚIA DE NEVINOVĂȚIE

Coordonator științific:
Lect. univ.dr. Daniela Czika

Masterandă:
Ciobanu Elena-Gabriela

Sibiu
2018
CUPRINS

CUPRINS ....................................................................................................................................... 2

INTRODUCERE........................................................................................................................... 3

Cap. I Domeniul de aplicare al art. 6 din CEDO ....................................................................... 4

Cap. II Noțiunea de „materie penală” ........................................................................................ 8

Cap. III Noțiunea de „acuzație în materie penală” ................................................................. 10

Cap. IV Garanția specială a dreptului la un proces echitabil în procesele penale – Prezumția


de nevinovăție (art. 6 paragraful 2) ........................................................................................... 12

Cap. V Jurisprudență cu privire la prezumția de nevinovăție garantată de art. 6 parag. 2


CEDO ........................................................................................................................................... 14

V.1 Hotărârea Salabiaku c. Franței, 7 octombrie 1988 - Utilizarea unor prezumţii de fapt pentru
a stabili vinovăţia unei persoane nu contravine prezumţiei de nevinovăţie a acesteia ............. 14

V.2 Phillips c. Marea Britanie 5 iulie 2001 - Prezumţiile de fapt sau de drept trebuie să se
încadreze în limite rezonabile, care să ţină cont de gravitatea situaţiei prezumate şi să păstreze
o limită pentru ca dreptul de apărare să poată fi exercitat ........................................................ 15

V.3 Ringvold c. Norvegia, 11 februarie 2003 – prezumția de nevinovăție, achitare............... 16

V.4 Telfner contra Austria, 20 martie 2001 - A impune unei persoane să îşi probeze nevinovăţia
este contrar prezumţiei de nevinovăţie ..................................................................................... 16

V.5 Craxi contra Italia, 14 iunie 2001 – prezumția de nevinovăție .......................................... 17

CONCLUZII ............................................................................................................................... 19

BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................... 20

2
INTRODUCERE

Ne aflăm într-un stat care își afirmă apartența la democrația occidentală construită pe

fundamentul pe care îl oferă noțiunea de stat de drept. Modelul de dezvoltare socială și juridică a

unui stat pleacă în permanență de la drepturi și libertăți considerate ca fiind inerente oricărei

persoane, plecând în primul rând de la dreptul la viață și până la drepturile patrimoniale ale

acesteia, trecând prin libertatea opiniei și a exprimării.

Totuși, un astfel de sistem de drept nu este complet și devine lipsit de eficacitate atunci

când aceste drepturi nu sunt însoțite de garanțiile corespunzătoare. Curtea Europeană a Drepturilor

Omului este conștientă de acest fapt și afirmă că, prin protejarea dreptului la un proces echitabil,

consacrat în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, vizează protecția principiului

preeminenței dreptului, indisolubil legat de noțiunile de societate democratică și stat de drept.1

În lipsa unor astfel de garanții, starea de conflict purtat între o persoană fizică/juridică și

puterea publică ( care are o tentație permanentă de abuz ), nu poate conduce decât la un singur

câștigător.

Dreptul la un proces echitabil ocupă un loc privilegiat în sistemul respectării drepturilor

fundamentale, deoarece este strâns legat de toate celelalte drepturi fundamentale. Practica judiciară

relevă rolul central pe care îl joacă dreptul la un proces echitabil în cadrul sistemului Convenției.

Art. 6 din Convenție este cel mai frecvent invocat în fața instanțelor naționale, deoarece

este o dispoziție cheie atât din punct de vedere calitativ pentru că nu există societate democratică

fără tribunale imparțiale sau proceduri echitabile, cât și din punct de vedere cantitativ, fiind

articolul invocat de către reclamanți.

1
A se vedea CEDO, hot. Raffineries greques Stran&Stratis Andreadis; hot. Delcourt.

3
Cap. I Domeniul de aplicare al art. 6 din CEDO

Analizând dispoziţiile art.6 din CEDO , care au în vedere un proces echitabil, se poate

constata că acestea se referă la unele cerinţe fără de care procesul nu este echitabil. Astfel, se cere

accesul liber la un tribunal imparţial şi independent, atât in ce priveşte judecarea şi soluţionarea

conflictului de drept penal, cât şi luarea oricărei măsuri de constrângere asupra unor drepturi şi

libertaţi fundamentale.

În ce priveşte prima cerinţă, acesta este asigurată în procesul nostru penal, deoarece numai

o instanţă judecătorească are dreptul la jurisdicţie, să aplice pedeapsa infractorilor. Tot în România,

în procesul penal există separaţia între funcţia procesuală de acuzare, exercitată de un procuror,

care aduce în faţa tribunalului suspectul şi funcţia de jurisdicţie, exercitată de instanţa de judecată,

care judecă şi soluţionează definitiv conflictul de drept penal, nici o pedeapsă nu poate fi aplicată

decât de instanţa judecătorească.

În legătură cu aceste cerinţe la care se referă art.6 alin.1 din Convenţie, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului are o practică bine cristalizată şi constantă , care oferă un tablou complet al

situaţiilor juridice, cu care pot fi confruntate instanţele judecătoreşti naţionale, în legătură cu

fiecare dintre cele trei elemente care alcătuiesc structura exigenţei exprimate de Convenţie în

această privinţă şi anume:

a) tribunal stabilit de lege,

b) tribunal independent,

c) tribunal imparţial.

4
„Tribunalul stabilit prin lege” este una dintre condiţiile esenţiale promovate de Convenţie

pentru a asigura condiţiile obiective ale unei judecăţi echitabile. La sintagma „stabilit prin lege”

se aplică o interpretare extensivă a termenului. Convenţia nu are în vedere numai baza legală a

existenţei tribunalelor, ci şi orice dispoziţie din dreptul intern referitoare la: competenţă,

compunerea instanţei, mandatul, incompatibilitatea şi recuzarea magistraţilor ş.a.

Un al doilea element al exigenţei formulate prin art.6, alin.1 din Convenţie, îl constituie

„dreptul la un tribunal independent”. Astfel, „instanţa europeană a arătat că sintagma semnifică

încrederea pe care , într-o societate democratică, tribunalele trebuie să o inspire justiţiabililor. Or,

pentru a se lua în considerare existenţa unei posibile bănuieli legitime de lipsă de independenţă a

unei jurisdicţii, elementul determinant constă în a se şti dacă aprehensiunile celui interesat pot

trece ca obiectiv justificat”2

Un element important al îndeplinirii acestei condiţii constă în faptul că , după pronunţarea

unei hotărâri care devine definitivă şi irevocabilă ,deci obligatorie, aceasta să nu mai poată fi

modificată de o autoritate nejudiciară, în detrimentul uneia dintre părţile procesului soluţionat

definitiv. O altă problemă importantă o constituie faptul că obligaţia judecătorilor de a se conforma

unei jurisprudenţe stabilite în secţiile unite ale instanţei supreme a unei ţari nu contravine

caracterului independent al unui tribunal, deoarece reunirea în camere sau secţii a unei înalte

jurisdicţii are ca scop conferirea unor autorităţi deosebite unor decizii de principiu în domenii

importante ale activităţii judiciare, fără ca prin aceasta să se aducă atingere dreptului şi îndatoririi

instanţelor de rang inferior de a examina în totală independenţă cauzele concrete ce le sunt deduse

spre rezolvare.

2V. Pătulea, „Proces echitabil Jurisprudenţa comentată a Curţii Europene a Drepturilor Omului”, Institutul Român
pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007, p.129

5
Curtea a făcut o observaţie importantă cu privire la această sintagmă precizând că, prin

calitatea de tribunal independent , se înţelege un organ de plină jurisdicţie, care corespunde, printre

altele, exigenţei independenţei faţă de executiv ,faţă de părţi şi faţă de puterea legislativă ,

impunându-se examinarea statutului care asigură independenţa fiecărui membru din compoziţia

tribunalului.

Cea de-a treia componentă a exigenţei formulate de art.6, alin.1 din Convenţie o constituie

„dreptul la un tribunal imparţial”. Potrivit jurisprudenţei instanţei europene, imparţialitatea se

defineşte ca fiind absenţa oricărei idei preconcepute privitoare la soluţia unui proces. Instanţele de

judecată, indiferent de tipul lor şi de scara ierarhică pe care sunt plasate, trebuie să se supună

acestui principiu al imparţialitaţii. Această doleanţă se poate răsturna prin orice probă contrară.

Noţiunea de „imparţialitate” trebuie luată într-un dublu sens: demersul subiectiv, adică

încercarea de a se determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare şi

demersul obiectiv prin care se urmăreşte a se determina dacă judecătorul cauzei oferă garanţii

suficiente pentru a se exclude , în persoana sa orice bănuială legitimă.

Curtea a arătat că în atribuţiile sale, atunci când are de făcut aprecieri în privinţa

imparţialităţii obiective a tribunalului , constă în a determina dacă , independent de conduita

personală a membrilor tribunalului, unele împrejurări sau fapte ce se pot verifica , autorizează

punerea în discuţie a imparţialităţii tribunalului. De aceea , orice judecător despre care se poate

crede că nu ar fi pe deplin imparţial cu privire la judecarea cauzei ce i-a fost repartizată spre

soluţionare este obligat să se abţină să o examineze.3

Paragraful 2 al art. 6 din Convenție stabilește că „orice persoană acuzată de o infracţiune

este prezumată inocentă până când vinovăţia sa va fi legal stabilită”.

3 V.Pătulea, op.cit., p. 136

6
În legislaţia internă, prezumţia de nevinovăţie este reglementată alături de drepturile şi

libertăţile cetăţeneşti fundamentale, fiind ridicată la nivel de principiu fundamental şi depăşind

limitele stricte ale procedurii judiciarei. Astfel, potrivit art. 23 alin 8 din Constituţie, “până la

rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare persoana este considerată

nevinovată”.

În structura sa iniţială, Codul de procedură penală, tributar viziunii societăţii de la timpul

redactării lui (1968), recunoştea prezumţia de nevinovăţie doar ca o simpla regulă privind sarcina

probaţiunii şi administrarea probelor în procesul penal. Cum importanţa acesteia depăşeşte cu mult

materia probelor, legiuitorul a simţit nevoia în anul 2003 să întărească semnificaţia ei, ridicând-o

la nivel de principiu conducător al întregului proces penal. Astfel se face că potrivit art. 5 intitulat

marginal chiar „prezumţia de nevinovăţie”, se menţionează că: “ Orice persoană este considerată

nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.”

În acest context reamintim că potrivit art. 20 alin 1 din Constituţie, “Dispoziţiile

constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în

concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care

România este parte.” Alin. 2 al aceluiaşi articol stabileşte preeminenţa reglementărilor

internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, faţă de legile interne în situaţia în

care există contradicţii sau neconcordanţe între acestea.

7
Cap. II Noțiunea de „materie penală”

Dacă în materia drepturilor cu caracter privat, legislația statelor contractante are o

omogenitate destul de pronunțată, în domeniul penal, Curtea trebuie să lucreze cu sisteme juridice

ce conțin reguli de drept substanțial și procedural extrem de eterogene.

Ipoteza cea mai facilă este aceea în care fapta care a constituit obiectul procedurii interne

este calificată de dreptul intern ca fiind penală, situație în care Curtea se raportează la acea

calificare.

Cu toate acestea, în practică se dovedește faptul că cele mai frecvente situații care ajung în

fața Curții sunt acelea în care dreptul intern califică sancțiunile aplicate ca fiind rutiere, economice,

fiscale ori disciplinar, negând caracterul penal al acestora. În acest caz, Curtea nu mai poate accepta

calificarea extrapenală, deoarece, în acest caz, statele ar putea ocoli controlul supranațional

transferând infracțiuni în afara sistemului penal, fapt ce ar însemna o atingere gravă adusă

principiului protecției efective a drepturilor convenționale.4

Astfel că, s-a impus necesitatea creării unor criterii în baza cărora art. 6 să poată fi aplicat

unei palete de situații mult mai largi decât a înțeles legiuitorul intern să subordoneze exigențele

procedurii penale. În jurisprudența sa, Curtea a raportat definiția noțiunii de „materie penală” la

trei criterii:

a) criteriul calificării interne – presupune faptul că instanța europeană cercetează prima dată

dacă textul care definește comportamentul sancționat face parte din dreptul penal al statului

în cauză.

4
A se vedea CEDO, hot.Engel ș.a c. Olandei 1976

8
b) criteriul naturii faptei incriminate – reprezintă un element de diferențiere între dreptul

penal și cel disciplinar extrem de frecvent utilizat de către organele de la Strasbourg.

c) criteriul scopului și severității sancțiunii – include în noțiunea de „materie penală” acele

fapte în cazul cărora scopul și gravitatea sancțiunii sunt apropiate de dreptul penal clasic.

Dacă scopul sancțiunii este unul reparator, cauza iese din sfera dreptului penal, însă dacă

scopul acesteia are un caracter punitiv sau preventiv, atunci există un indiciu important al

prezenței caracterului penal al faptei.5

Pe de altă parte, cel mai important indiciu al existenței materiei penale este severitatea

sancțiunii. Orice sancțiune privativă de libertate va intra în domeniul dreptului penal. Cu toate

acestea, Curtea a decis recent că nu este obligatoriu ca o sancțiune să constea într-o privare de

libertate ori într-o amendă ca fapta să primească o calificare penală.6

În materia răspunderii contravenționale, pornind de la criteriile dezvoltate de Curte,

anumite contravenții intră în sfera dreptului penal, în timp ce alte ies din sfera de incidență a acestui

text.

Anumite contravenții intră în domeniul penal datorită severității sancțiunii și a caracterului

lor apropiat de dreptul penal, ceea ce implică incidența unor serii de garanții precum prezumția de

nevinovăție, aplicarea unei sancțiuni de către o instanță de judecată în urma unei proceduri

contradictorii, în care asistența juridică să fie asigurată din oficiu în cazul în care persoana în cauză

nu își permite un avocat, etc.

5
A se vedea CEDO, hot. Ozturk c. Germaniei 1984
6
A se vedea CEDO, hot. Matyjek c. Poloniei 2006

9
În acest caz, intervin o anumite probleme din perspectiva dreptului român, deoarece,

potrivit Curții, contravențiile din Legea 61/1991 sunt fapte penale, după calificarea Convenției la

fel ca și ridicarea uni construcții fără autorizație, dacă sancțiunea este demolarea construcției. 7

Între garanțiile procedurale civile și cele penale, în detrimentul apropierii constante

realizate de către Curte și în ciuda faptului că principiile generale sunt aceleași, există diferențe

remarcabile și extrem de importante în materie contravențională.

Cea mai importantă este faptul că, procedura civilă nu consacră prezumția de nevinovăție

și impune reclamantului sarcina probei. În materie contravențională , asta ar însemna ca persoana

sancționată prin procesul-verbal de contravenție este cea care are obligația de a face proba

nevinovăției sale, aflându-se pe o poziție opusă celei în care se află un acuzat în materie penală.

Cap. III Noțiunea de „acuzație în materie penală”

Potrivit textului Convenției, nu orice procedură care are un caracter penal benficiază de

garanțiile oferite de art.6. Acesta implică obligații din partea statului doar pentru procedurile care

privesc o decizie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală, îndreptată împotriva sa.

Noțiunea de „acuzație” este o noțiune autonomă. Curtea pleacă în analiza existenței unei

acuzații împotriva unei persoane, nu de la o definiție formală a noțiunii, verificând dacă dincolo

de aparențe, există în realitate o acuzație formulată contra reclamantului.

7
A se vedea CEDO, hot. Hamer

10
Noțiunea de „acuzație” în materie penală la care face referire art. 6 din Convenție are un

caracter autonom care ignoră definițiile din dreptul intern. Acuzația se definește ca fiind o

notificare oficială emanând de la autoritatea competentă a unui reproș de a fi comis o infracțiune.8

Notificarea nu trebuie să aibă o anumită formă, având acest caracter, orice act implicit, care

emană de la o autoritate de stat și care produce efecte importante asupra situației persoanei,

conținând o acuzație penală implicită. În anumite cazuri ea poate îmbrăca forma unei alte măsuri

ce implică un astfel de reproș și care antrenează repercusiuni importante pentru situația

suspectului.9

Curtea a admis existența unei acuzații atunci când o instanță austriacă, după efectuarea

unei expertize și ascultarea mai multor martori, a decis închiderea procedurii datorită faptului că

fapta incriminată era insignifiantă.10

În concluzie, se poate afirma faptul că statele au obligația pozitivă de a asigura respectarea

drepturilor procesuale convenționale doar cu privire la procesele penale pe fond. Ca urmare, s-a

decis că sunt în afara domeniului de aplicabilitate al art. 6 din Convenție procedurile privind:

detențiunea provizorie, extrădarea, încadrarea unui condamnat într-o anumită categorie de deținuți,

reintegrarea în muncă a unei persoane eliberată condiționat, prelungirea perioadei de detenție

datorită descoperirii ulterioare a stării de recidivă.

8
R. Chiriță, „Convenția europeană a drepturilor omului, Comentarii și explicații”, Ed. C.H.Beck, București 2008,
pag. 224-225
9
A se vedea CEDO, hot. Deweer; hot. Foti; dec. Huber c. Austriei 1990
10
A se vedea CEDO, hot. Adolf

11
Cap. IV Garanția specială a dreptului la un proces echitabil în procesele
penale – Prezumția de nevinovăție (art. 6 paragraful 2)

Potrivit art. 6 parag. 2, orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumatp nevinovată

până când vinovăția sa este legal stabilită. Prezumția de nevinovăție este o regulă esențială pentru

existența unui proces echitabil în materie penală. Această prezumție se impune în primul rând

judecătorilor în cadrul unui proces penal: aceștia nu trebuie, a priori, să aibă și să exprime

convingerea că acea persoană este vinovată.

Consecințele principale ale acestei prezumții sunt acelea că sarcina probei incumbă acuzării

și îndoiala profită acuzatului. Acesta trebuie să aibă posibilitatea să dea explicații și să furnizeze

contraprobe.
11
Câmpul de aplicare a acestei importante garanții a fost extins considerabil de către Curtea

Europeană. S-a admis astfel că prezumția de nevinovăție profită oricărei persoane care nu a fost

condamnată prin hotărâre definitivă. De asemenea, s-a arătat că reprezentanții statului trebuie să

respecte o anumită neutralitate în privința situației juridice a unui suspect.

În cauza Barbera, Messegue și Jabardo c. Spaniei 1988, Curtea a arătat că „ prezumția de

nevinovăție presupune, între altele, ca membrii tribunalului să nu aibă nicio idee preconcepută că

inculpatul a săvârșit infracțiunea de care este acuzat”. Această obligație o au, pe lângă instanțele

judecătorești, orice reprezentanți ai autorităților publice, precum și persoanele private, mai ales

jurnaliștii. Articolul 6 parag. 2 permite totuși existența unor prezumții care să funcționeze

împotriva acuzatulu, în fapt sau în drept. Cauza de referință în această materie este Salabiaku c.

Franței 1988.

11
B.Selejan-Guțan, „Protecția europeană a drepturilor omului”, Ed. C.H.Beck, București, 2008, pag. 135

12
În speță, reclamantul a fost condamnat pentru o infracțiune la regimul vamal – introducerea

ilegală în țară de bunuri interzise. Acesta preluase și introdusese prin aeroportul Roissy din Paris

un pachet ce conținea droguri interzise, despre care a susținut că nu avea cunoștință. Potrivit

dreptului francez, o persoană aflată în posesia drogurilor interzise în asemenea circumstanțe este

prezumată vinovată de trafic de stupefiante. Curtea Europeană a considerat că o asemenea

prezumție nu este contrară art. 6 parag. 2 al Convenției, cu condiția să fie aplicată foarte strict și

cu luarea în considerare a circumstanțelor concrete ale cauzei. Astfel, în speță, reclamantul avusese

posibilitatea, oferită de lege, de a răsturna prezumția de vinovăție, invocând forța majoră și

dovedind că nu a putut avea cunoștință de conținutul pachetului. Nereușind să dovedească acest

lucru, a fost condamnat de instanțele însă posibilitatea de apărare oferită a făcut ca aplicarea

prezumției de vinovăție să nu fie contrară art. 6 parag. 2.

În privința momentului până la care funcționează prezumția de nevinovăție, trebuie avute

în vedere și căile de atac împotriva primei hotărâri de condamnare.

În general, prezumția de nevinovăție se consideră încălcată atunci când instanța sau o altă

autoritate își exprimă opinia că persoana este vinovată până la terminarea procesului. În cauza G.

c. Norvegiei, Curtea Europeană a arătat că art. 6 parag. 2 nu este violat dacă instanța face referire

în hotărârea sa privind o infracțiune comisă de un terț, la implicarea reclamantului care nu a fost

încă judecat în acea infracțiune pentru care a stabilit vinovăția terțului. Cu toate acestea, o afirmație

a instanței în cadrul soluționării unei acțiuni civile, asupra vinovăției în penal a persoanei judecate

constituie o încălcare a prezumției de nevinovăție.12 Suspendarea acțiunii civile până la

soluționarea procesului penal, nu constituie o încălcare a acestei cerințe.

12
A se vedea CEDO, hot. X c. RFG 1974

13
Cap. V Jurisprudență cu privire la prezumția de nevinovăție garantată de art.
6 parag. 2 CEDO

V.1 Hotărârea Salabiaku c. Franței, 7 octombrie 1988 - Utilizarea unor prezumţii de


fapt pentru a stabili vinovăţia unei persoane nu contravine prezumţiei de
nevinovăţie a acesteia

Cetăţean mirez născut în 1951, dl Amosi Salabiaku locuieşte la Paris. La 28 iulie 1979, el
este prins în momentul când vine să ridice de la aeroportul Roissy o valiză în care se găsesc 10 kg
de canabis ascunse sub alimente. La 27 martie 1981, tribunalul de mare instanţă de la Bobigny îl
declară vinovat pentru delictul penal de import ilicit de stupefiante şi pentru delictul vamal de
import prin contrabandă a unor mărfuri prohibite; acesta îi aplică pentru primul delict o pedeapsă
de doi ani cu închisoare şi pentru cel de-al doilea 100.000 FF amendă. În apel, Curtea de la Paris
recunoaşte petiţionarului beneficiul îndoielii în privinţa acuzaţiei penale, dar confirmă decizia
atacată referitor la infracţiunea vamală. La 21 februarie 1983, Curtea de casaţie respinge recursul
celui interesat. Ea se întemeiază pe art. 392 § 1 din codul vămilor, în termenii căruia „deţinătorul
mărfurilor procurate prin fraudă este considerat răspunzător de fraudă"; după ea, acest articol nu a
fost abrogat implicit o dată cu aderarea Franţei la Convenţie, iar condamnatul nu a demonstrat
existenţa unui caz de forţă majoră de natură să-l exonereze de răspundere.
Curtea a considerat că, în anumite domenii, utilizarea unor prezumţii de fapt pentru a stabili

vinovăţia unei persoane nu contravine prezumţiei de nevinovăţie a acesteia. Orice sistem de drept

cunoaşte astfel de prezumţii, însă în materie penală statele sunt obligate să nu depăşească anumite

limite în utilizarea lor, întrucât prin utilizarea lor excesivă puterea de apreciere a judecătorului ar

fi golită de conţinut, dacă vinovăţia unei persoane ar fi stabilită pe baza unor prezumţii. În

consecinţă, Curtea a considerat că astfel de prezumţii sunt admisibile doar în măsura în care sunt

rezonabile, prezumă lucruri dificil sau imposibil de probat şi pot fi răsturnate de către persoana

interesată.

14
V.2 Phillips c. Marea Britanie 5 iulie 2001 - Prezumţiile de fapt sau de drept trebuie
să se încadreze în limite rezonabile, care să ţină cont de gravitatea situaţiei
prezumate şi să păstreze o limită pentru ca dreptul de apărare să poată fi exercitat

Reclamantul, ce suferise anterior şi alte condamnări pentru infracţiuni fără legătură cu

drogurile, a fost condamnat la nouă ani de închisoare pentru trafic de stupefiante, făcând parte

dintr-o reţea ce a important o cantitate mare de răşină de canabis. Ulterior, s-a realizat o anchetă

cu privire la resursele financiare ale reclamantului, în baza legii privind combaterea traficului de

droguri, care autoriza instanţele să prezume că toate bunurile unui condamnat pentru trafic de

droguri obţinute în ultimii şase ani au fost obţinute prin astfel de activităţi. Pe această bază s-a

dispus confiscarea de la reclamant a sumei de 91 400 de lire sterline, iar în lipsa predării acestei

sume, reclamantul urma să execute doi ani de închisoare suplimentari.

Prezumţia de nevinovăţie. Curtea a constatat că acea prezumţie legală nu a fost folosită de

către instanţele interne pentru a pronunţa o condamnare a reclamantului, ci pentru a evalua

valoarea bunurilor obţinute prin infracţiune şi care trebuia supusă confiscării legale. Astfel, Curtea

a considerat că, în ciuda valorii mari a sumei de bani confiscate şi a posibilităţii de executare a

încă doi ani de închisoare, aceasta nu constituie o altă condamnare pentru infracţiunea de trafic de

droguri, ci doar aplicarea unei măsuri de siguranţă suplimentare.

Curtea a constatat că acest sistem era însoţit de mai multe garanţii, în condiţiile în care

procedura era contradictorie, iar reclamantul putea să probeze cu documente provenienţa licită a

bunurilor şi veniturilor sale. În plus, Curtea a constatat că nici măcar reclamantul nu a negat faptul

că măcar o parte din bunuri şi bani ar fi provenit din fapte legate de droguri. De aceea, Curtea a

considerat că prevederile legii în discuţie nu aduc atingere prezumţiei de nevinovăţie a

reclamantului, câtă vreme condamnarea sa nu s-a pronunţat pe baza prezumţiei legale, aceasta

vizând doar stabilirea valorii bunurilor ce trebuie confiscate.

15
V.3 Ringvold c. Norvegia, 11 februarie 2003 – prezumția de nevinovăție, achitare

Reclamantul a fost achitat pentru abuz sexual comis asupra unui minor. Ulterior, acesta din urmă

a formulat o acţiune în despăgubiri contra reclamantului. Acţiunea a fost admisă, cu motivarea că

regulile de probe în materie civilă sunt mai puţin stricte decât în materie penală, iar condiţiile

răspunderii civile sunt diferite decât cele ale răspunderii penale, astfel că este posibilă o

condamnare civilă pentru o faptă care a condus la o decizie de achitare în materie penală.

Art. 6 („Dreptul la un proces echitabil”) parag. 2. Acţiunea deschisă contra reclamantului

de către pretinsa sa victimă nu a fost o acţiune penală, ci o acţiune civilă, astfel că reclamantul nu

era subiect al unei acuzaţii în materie penală, în sensul art. 6 din Convenţie. Soluţia obţinută la

capătul procedurii penale nu era determinantă pentru cea civilă, pentru motivele expuse de instanţa

internă, astfel că nu se poate spune că cele două proceduri erau legate între ele. În consecinţă, art.

6 parag. 2 nu este aplicabil.

V.4 Telfner contra Austria, 20 martie 2001 - A impune unei persoane să îşi probeze
nevinovăţia este contrar prezumţiei de nevinovăţie

Victima unui accident de circulaţie a comunicat poliţiei marca şi numărul de înmatriculare

a autovehiculului care a provocat accidentul, fără a putea însă identifica conducătorul care a fugit

de la faţa locului. Poliţia a găsit maşina în faţa casei mamei reclamantului, care era proprietar al

acesteia. Reclamantul nu se afla acolo şi părea că nu a dormit la locuinţa respectivă în noaptea în

cauză. În cursul procesului, reclamantul a negat că s-ar fi aflat la volanul maşinii sale şi a refuzat

să facă orice altă declaraţie.

16
De asemenea, mama şi sora sa au preferat să uzeze de dreptul lor de a nu face declaraţii.

Bazându-se pe faptul că este de notorietate că vehiculul era utilizat în principal de către reclamant,

instanţa s-a declarat convinsă de faptul că reclamantul conducea maşina la momentul incriminat,

astfel încât a pronunţat o hotărâre de condamnare a acestuia.

Art. 6 § 2. Curtea a considerat că prezenta cauză nu vizează situaţia prezumţiilor legale. De

asemenea, Curtea nu a fost convinsă de argumentul guvernului austriac care susţine că instanţele

interne puteau trage concluzii legitime din tăcerea pe care a păstrat-o reclamantul. Curtea a

considerat că, din simplul fapt că reclamantul era principalul utilizator al vehiculului şi din faptul

că nu a dormit acasă în acea noapte, nu se naşte obligaţia acestuia de a oferi o explicaţie, dat fiind

că nu există nici măcar un început de probă împotriva acestuia. Cerându-i acestuia să spună cine

se afla la volanul autovehiculului în cauză, instanţe austriece au transferat sarcina probei către

persoana inculpat, încălcându-i acestuia prezumţia de nevinovăţie.

V.5 Craxi contra Italia, 14 iunie 2001 – prezumția de nevinovăție

Reclamantul a fost secretarul Partidului Socialist italian între 1976 şi 1993 şi prim ministru

între 1983 şi 1987. Împotriva sa s-au declanşat anchete penale pentru acte de corupţie şi finanţarea

ilegală a partidului său legate de afacerea lucrărilor de la metroul din Milano, în cadrul mai larg al

operaţiunii „cu mâinile curate”. În cursul investigaţiilor, L. a recunoscut că a ridicat sume de bani

de la mai multe persoane pentru partidul condus la reclamant, cu asentimentul acestuia. În cursul

procedurii care condus la condamnarea reclamantului, unul dintre apeluri a fost judecat de către o

instanţă care mai judecase anterior o cauză similară privind finanţarea ilegală a partidului său.

17
Pe toată durata procedurii, atenţia mass-media a fost imensă, ţinând cont de notorietatea

reclamantului şi altor inculpaţi.

Teama reclamantului privind lipsa de imparţialitatea instanţei este legată faptul că aceasta

se pronunţase deja, în cadrul altei cauze, cu privire la finanţarea ilegală a partidelor politice şi cu

privire la personalitatea reclamantului. Chiar dacă o astfel de situaţie putea naşte anumite dubii ale

reclamantului, Curtea a considerat că acestea nu sunt justificate obiectiv. Simplul fapt că un

magistrat s-a pronunţat asupra unor infracţiuni similare, însă distincte, sau că a judecat deja o

persoană în cadrul altei proceduri nu poate, prin sine, să afecteze imparţialitatea acelui judecător.

Din contra, imparţialitatea este afectată doar dacă cu ocazia judecăţii anterioare s-au formulat

referinţe sau anticipări cu privire la culpabilitatea persoanei în dosare care urmează a fi soluţionate.

În speţă, faptele precedente acestei cauze erau complet diferite de cea a afacerii metroului milanez,

iar în decizia anterioară nu se făcea vreo referire la rolul pe care reclamantul l-ar fi avut în cea de-

a doua cauză. De aceea, Curtea a considerat că nu există nicio motivaţie obiectivă care să justifice

dubiile reclamantului privind imparţialitatea instanţei. În fine, în raport de faptul că partidul ar fi

vizat interese politice, Curtea aminteşte că garanţiile de independenţă şi imparţialitate cuprinse în

art. 6 nu sunt aplicabile membrilor parchetelor. De aceea, art. 6 nu a fost violat.

Curtea a considerat că este inevitabil, într-o societate democratică, existenţa unor

comentarii severe în presă cu privire la cauze judiciare sensibile care, precum în speţă, pun în

discuţie moralitatea oamenilor politici şi legăturile dintre mediul politic şi cel de afaceri. În speţă,

nimic nu indică că în evaluarea cauzei, judecătorii care s-au pronunţat ar fi fost influenţaţi de

afirmaţii existente în presă. De aceea, plângerea este vădit nefondată.

18
CONCLUZII

Caracterul efectiv al prezumţiei de nevinovăţie impune obligaţia instituirii unor garanţii

legale şi de ordin practic cum că reprezentanţii autorităţii de stat nu vor afirma în mod public că o

persoană bănuită de săvârşirea unei fapte penale, faţă de care se exercită urmărirea penală ori care

este trimisă în judecată, ar fi vinovată de săvârşirea infracţiunii care i se impută, mai înainte ca

vinovăţia acesteia să fie stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Orice persoana are dreptul de a fi prezumată nevinovată şi tratată ca o persoană nevinovată

până ce o instanţa judecătorească nu va stabili, printr-o sentinţă penală definitivă, în urma unui

proces public şi corect, că ea este cea care a săvârşit o infracţiune. De aceea, prezumţia presupune

ca autorităţile publice, inclusiv procurorii şi poliţiştii, să nu facă aprecieri publice asupra vinovăţiei

unei persoane înainte ca o instanţă de judecată să statueze acest lucru. Presupune, de asemenea, că

autorităţile au obligaţia de a nu pune la dispoziţia mass-mediei informaţii care, prin forma şi

conţinutul lor, pot prejudicia judecarea vinovăţiei unei persoane în urma unui proces echitabil în

faţă judecătorului.

Împrejurarea că o persoana se află în curs de cercetare penală nu poate constitui în sine un

motiv de izolare şi condamnare sociala a acesteia. Funcţionarea efectivă a prezumţiei de

nevinovăţie impune statului obligaţia pozitivă să ia toate măsurile pentru ca simplul fapt că faţă de

o persoana parchetul sau poliţia efectuează acte de cercetare penală sa nu se transforme într-o

proscriere publică a acesteia.

19
BIBLIOGRAFIE

 V. Pătulea, „Proces echitabil Jurisprudenţa comentată a Curţii Europene a Drepturilor

Omului”, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007

 R. Chiriță, „Convenția europeană a drepturilor omului, Comentarii și explicații”, Ed.

C.H.Beck, București 2008

 B.Selejan-Guțan, „Protecția europeană a drepturilor omului”, Ed. C.H.Beck, București,

2008

 www.jurisprudentacedo.ro

 www.universuljuridic.ro

 www.hotararicedo.ro

20
21

S-ar putea să vă placă și