CAPITOLUL I

NOTIUNI DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE A ORGANULUI AFECTAT

1 NOȚIUNI DE ANATOMIE

Sistemul circulator este format din inima, vase sanguine si limfatice, care alcatuiesc o
unitate functionala coordonata si permanent adaptata nevoilor organimului.

1.1 Inima sau cordul este un organ musculo-cavitar cu rol de pompă aspiratoare –
respingătoare în cadrul sistemului circulator. Inima are forma unui con turtit culcat oblic,
cu vârful orientat antero – inferior şi spre stânga, iar baza postero – superior şi spre
dreapta. Axul inimii uneşte mijlocul bazei cu vârful inimii și este orientat de sus în jos,
postero – anterior şi de la dreapta spre stânga. În general, dimensiunile inimii variază în
funcţie de sex, vârstă, talie şi tipul constituţional. Greutatea la adult variază între 250 –
300 grame. Consistenţa este fermă, iar culoarea este roşietică cu o tentă albăstruie în
partea dreaptă.
Inima este alcătuită din trei straturi concentrice: endocard, miocard şi pericard, stratul
mijlociu având o importanţă specială, atât prin dezvoltare, cât şi prin proprietăţile sale.
Endocardul este constituit dintr-un endoteliu situat pe o membrană bazală ce se
continuă cu stratul subendotelial, format din fibre colagene, fibre de reticulina, fibre
elastice, rare celule conjunctive şi numeroase terminaţii nervoase sensitive.
Miocardul, muşchiul inimii, este cel mai gros în ventricule (mai ales cel stâng) decât
atrii şi este constituit din fascicule de fibre musculare cardiace, orientate circular în
peretele atriilor şi din fibre optic spiralate în ventricule. Miocardul atrial este separat de
cel ventricular prin inele fibroase atrio-ventriculare. Acest miocard este neted pe fata
internă, iar miocardul ventricular prezintă muşchi papilari şi tabecule canoase de care se
prind prin cartilaje valvele atrio-ventriculare. Sistemul excito-conductor este grupat în mai
multe formaţiuni:
- nodulul sino-atrial situat in peretele atrial drept, langă orificiul de vărsare al
venei cave superioare
- fasciculul His, care porneşte din nodulul atrioventricular, intră in septul
interventricular şi după un scurt traiect se imparte in două ramuri (dreapta şi stânga) şi se
distribuie sub endocard celor două ventricule, aceste fascicule se termină prin reţeaua
Purkinje in fibrele miocardului ventricular.

1
 Pericardul este o membrană conjunctivă ce acoperă suprafaţa cardiacă şi constituie
foiţa viscerală a pericardului.În foiţele pericardului se găseşte cavitatea periocardică cu o
lamă subţire de lichid care favorizează alunecarea în timpul activităţii cardiace.
Pe suprafaţa inimii se găsesc o serie de şanţuri: două interventriculare şi două
atrioventriculare, numite şi şanţuri coronare, între atrii şi ventricule.
Atriile au formă cubică, o capacitate mai mică decât a ventriculelor, pereţii mai subţiri
şi prezintă câte o prelungire, numite urechiuşe. La nivelul atriului drept se găsesc orificiul
venei cave superioare, orificiul venei cave inferioare, orificiul sinusului coronar, orificiul
urechiuşei drepte şi orificiul atrioventricular drept, prevăzut cu valva tricuspidă. La nivelul
atriului stâng sunt patru orificii de deschidere ale venelor pulmonare, orificiul de deschidere
al urechiuşei stângi şi orificiul atrioventricular prevăzut cu valva bicuspidă (mitrală). Cele
două atrii sunt separate prin septul interatrial.
Ventriculele au o formă piramidală triunghiulară, cu baza spre orificiul
atrioventricular. Pereţii lor nu sunt netezi, ci prezintă, pe faţa internă, trabecule. La baza
ventriculilor se află orificiile atrioventriculare — drept şi stâng —, fiecare prevăzut cu valva
atrioventriculară şi orificiile arteriale prin care ventriculul stâng comunică cu aorta, iar cel
drept, cu trunchiul pulmonar. Fiecare orificiu arterial este prevăzut cu trei valvule semilunare
sau sigmoide, care au aspect de cuib de rândunică. Cele două ventricule sunt separate prin
septul interventricular.
1.2 Vasele sangvine sunt formate din artere, vase prin care sâgele circulă dinspre inimă spre
ţesuturi şi organe, capilare vase cu calibru foarte mic, la nivelul cărora se fac schimburile
între sânge şi diferitele ţesuturi, şi vene prin care sângele este readus la inimă.
Arterele şi venele au în structura pereţilor lor trei tunici suprapuse, care, de la exterior spre
interior, sunt: adventicea, media şi intima. Calibrul arterelor scade de la inimă spre periferie,
cele mai mici fiind arteriolele (în unele cazuri, metarteriolele), care se continuă cu capilarele.
Structura arterelor si venelor
Tunica externă – adventicea este formată din ţesut conjunctiv, cu fibre de colagen şi
elastice. În structura adventicei arterelor, ca şi la vene, există vase mici de sânge care hrănesc
peretele vascular şi care pătrund în tunica medie. în adventice se găsesc şi fibre nervoase
vegetative, cu rol vasomotor.
Tunica medie are structură diferită, în funcţie de calibrul arterelor. La arterele mari,
numite artere de tip elastic, media este formată din lame elastice cu dispoziţie concentrică,
rare fibre musculare netede şi ţesut conjunctiv. în arterele mijlocii şi mici, numite artere de tip
muscular, media este groasă şi conţine numeroase fibre musculare netede, printre care sunt
dispersate fibre colagene şi elastice.

2
 Tunica internă, intima, este alcătuită dintr-un rând de celule endoteliale turtite,
aşezate pe o membrană bazală. Intima se continuă cu endocardul ventriculilor.
Peretele venelor, al căror calibru creşte de la periferie spre intimă, are in structura sa
aceleaşi trei tunici ca şi la artere, cu câteva deosebiri. în venele situate sub nivelul cordului,
unde sângele circulă în sens opus gravitaţiei, endoteliul acoperă din loc in loc valvule în
formă de cuib de rândunică, ce au rolul de a fragmenta şi direcţiona coloana de sânge.
Structura capilarelor
Sunt vase de calibru mic, răspândite în toate ţesuturile şi organele. În structura lor, se
disting, la exterior, un strat format din ţesut conjunctiv cu fibre colagene şi de reticulină, în
care se găsesc şi fibre nervoase vegetative, iar la interior, un endoteliu format dintr-un singur
strat de celule turtite, aşezate pe membrana bazală.
În ficat şi în glandele endocrine există capilare de tip special, numite sinusoide; ele au
calibru mai mare, peretele întrerupt din loc în loc, ceea ce favorizează schimburile, şi un
lumen neregulat, prezentând dilatări şi strâmtorări.
Vasele limfatice
Vasele limfatice se formeaza prin confluenta capilarelor dand nastere vaselor
limfatice mici,care, prin confluenta, formeaza vase limfatice mari, iar aceasta dau nastere, la
randul lor, la trunchiuri limfatice, care comunica cu sistemul vascular sanguin.
Structural,vasele limfatice sunt asematoare cu venele, doar ca in general sunt mai subtiri decat
venele.
1.3 Marea şi mica circulaţi în alcătuirea arborelui vascular se disting două teritorii de
circulaţie: circulaţia mare — sistemică, şi circulaţia mică — pulmonară.
Circulaţia mică: circulaţia pulmonară începe în ventriculul drept, prin trunchiul arterei
pulmonare, care transportă spre plămân sânge cu CO2.Trunchiul pulmonar se împarte în cele
două artere pulmonare, care duc sângele cu CO2 spre reţeaua capilară din jurul alveolelor,
unde îl cedează alveolelor care-l elimină prin expiraţie. Sângele cu O2 este colectat de venele
pulmonare, câte două pentru fiecare plămân. Cele patru vene pulmonare sfârşesc în atriul
stâng.
Circulaţia mare: circulaţia sistemică începe în ventriculul stâng, prin artera aortă care
transportă sângele cu O2 şi substanţe nutritive spre ţesuturi şi organe. De la nivelul acestora,
sângele încărcat cu CO2 este preluat de cele două vene cave care îl duc în atriul drept.
Din artera aortica se desprind cele două artere coronare. După ce urcă 5-6 cm, se curbează
şi formează arcul aortic, care se continuă cu aorta descendentă, subîmpărţită în toracală şi
abdominală. Terminal, aorta abdominală se bifurcă în arterele iliace comune, stângă şi
dreaptă.
Sistemul venos al marii circulaţii este reprezentat de două vene mari: vena cavă
superioară şi vena cavă inferioară.
3
 Vena cavă superioară. Strânge sângele venos de la creier, cap, gât, prin venele
jugulare interne, de la membrele superioare, prin venele subclaviculare, şi de la torace
(spaţiile intercostale, esofag, bronhii, pericard şi diafragm), prin sistemul azygos.

Vena cava inferioară. Adună sângele venos de la membrele inferioare, de la pereţii

şi viscerele din bazin, de la rinichi, suprarenale, testicule, respectiv ovare, de la peretele
posterior al abdomenului (venele lombare), cât şi de la ficat (venele hepatice

Circulatia limfatica: este o cale derivata a marii circulatii, prin care reintra in vene o parte din
lichidele interstitiale. Similar circulatiei sangvine, circulatia limfatica are loc in cadrul unui sistem
vascular inchis, care incepe din tesuturi, prin capilare inchise, se colecteaza apoi in vase din ce in ce
mai mari, si, in final,

formeaza doua colectoare limfatice mari, care se desachid in venele subclaviculare

1.2. NOTIUNI DE FIZIOLOGIE

Fiziologia circulaţiei sângelui
Cu studiul circulaţiei sângelui se ocupă hemodinamica. Sângele se deplasează în
circuit închis şi într-un singur sens. Deoarece mica şi marea circulaţie sunt dispuse în serie,
volumul de sânge pompat de ventriculul stâng, într-un minut, în marea circulaţie, este egal cu
cel pompat de ventriculul drept în mica circulaţie.
Circulaţia arterială: Arterele sunt vase prin care sângele iese din inimă şi au următoarele
proprietăţi funcţionale:
- elasticitatea: este proprietatea arterelor mari de a se lăsa destinse când creşte
presiunea sângelui şi de a reveni la calibrul iniţial când presiunea a scăzut la valori mai mici.
În timpul sistolei ventriculare, în artere este pompat un volum de 75 ml de sânge peste cel
conţinut in aceste vase. Datorită elasticităţii, unda de şoc sistolică este amortizată. Are loc
înmagazinarea unei părţi a energiei sistolice sub formă de energie elastică a pereţilor arteriali.
Această energie este retro-cedată coloanei de sânge, în timpul diastolei. Prin aceste variaţii
pasive ale calibrului vaselor mari, se pro-duce transformarea ejecţiei sacadate a sângelui din
inimă în curgere continuă a acestuia prin artere.
-contractilitatea: este proprietatea vaselor de a-şi modifica marcat diametrul
lumenului prin contractarea / relaxarea muşchilor netezi din peretele lor. Acest fapt permite
un control fin al distribuţiei debitului cardiac către diferite organe şi ţesuturi. Tonusul
musculaturii netede depinde de activitatea nervilor simpatici, de presiunea arterială, de
concentraţia locală a unor metaboliţi şi de activitatea unor mediatori.

4
 Suprafaţa totală de secţiune a arborelui circulator creşte semnificativ pe măsură ce
avansăm spre periferie. Viteza de curgere va fi invers proporţională cu suprafaţa de secţiune.
Circulaţia sângelui prin artere se apreciază măsurând presiunea arterială, debitul
sangvin şi rezistenţa la curgere a sângelui (rezistenţa periferică).
- presiunea arterială: sângele circulă în vase sub o anumită presiune, care depăşeşte
presiunea atmosferică cu 120 mm Hg în timpul sistolei ventriculare stângi (presiune
arterială maximă sau sistolică) şi cu 80 mmHg în timpul diastolei (presiune arterială
minimă sau diastolică). În practica medicală curentă, la om, presiunea sângelui se
apreciază indirect, prin măsurarea tensiunii arteriale. Aceasta se determină măsurând
contrapresiunea necesară a fi aplicată la exteriorul arterei, pentru a egala presiunea
sângelui din interior.
Factorii determinanţi ai presiunii arteriale sunt:
- debitul cardiac. Presiunea arterială variază proporţional cu acesta.
- rezistenta periferică reprezintă totalitatea factorilor care se opun curgerii sângelui
prin vase.
- volumul sanguin (volemia) variază concordant cu variaţia lichidelor extracelulare
(LEC). în scăderi ale volumului LEC, scade şi volemia şi se produce o diminuare a
presiunii arteriale (hipotensiune); în creşteri ale LEC, creşte volemia şi se produce o
creştere a presiunii arteriale (hipertensiune).
- elasticitatea contribuie la amortizarea tensiunii arteriale în sistolă şi la menţinerea ei
în diastolă.

CAPITOLUL II

2.1.DEFINITIE

Definiţie: hipertensiunea arterială e un sindrom caracteriat prin creşterea presiunii sistolice şi

a celei diastolice peste valorile normale. După O.M.S. se consideră valori normale pentru
presiunea maximă 140 - 160 mm Hg, interpretate în raport cu vârsta, sexul şi greutatea, iar
pentru minimă 90 - 95 mm Hg.

2.2.ETIOPATOLOGIE

5
Ereditatea :- afecţiunea se întâlneşte în proporţie de 20 – 80 % în antecedentele
familiale ale bolnavilor;
- factorul genetic explică existenţa familiilor de hipertensivi; la rudele de
gradul I se consideră că atunci când:
▪ unul din părinţi este hipertensiv descendenţii fac boala în
procentaj de 50 %;
▪ ambii părinţi sunt hipertensivi, descendenţii fac boala în
procentaj de 70 %.
Factori ai sistemului nervos
Intervin prin condiţionarea reactivităţii organismului la stimuli din mediul extern:
- încordările psiho-emoţionale mici, dar permanente sau puternice;
- profesiunile generatoare de astfel de stări;
-oboseală psiho-fizică: ca urmare a unei activităţi iraţionale şi odihnă
insuficientă determină o stare de neadaptare a organismului la incitaţiile
mediului extern;
- stresul psiho-social: incidenţa hta esenţială este mai crescută:
▪ la subiecţii expuşi stresului;
▪ în mediul urban faţă de cel rural, prin descărcarea de catecolamine.
Aportul crescut de sare
- TA creşte mai frecvent şi la o vârstă mai tânără a căror ingestie de NaCl
depăşeşte 20 g/zi datorită anumitor obiceiuri culinare;
- nivelul TA este scăzut la populaţia care consumă sare sub 5 g/zi;

Supraalimentaţia
-regimurile hipercalorice favorizează obezitatea exogenă care frecvent se
însoţeşte de HTA, datorită creşterii rezistenţei periferice prin patul vascular
suplimentar din ţesutul adipos.
Factori medicamentoşi
-consumul cronic al anumitor medicamente:
- anticoncepţionale orale;
- corticosteroizi;
- antiinflamatorii nesteroide determină o creştere proporţională a cazurilor de
HTA.
Factori endocrini
- intră în discuţie întrucât se constată frecvent hipertensiunea instalată la

6
 menopauză;
- de asemenea, se cunoaşte rolul unor hormoni elaboraţi de glanda supra-
renală, între care amintim: cotecolaminele (substanţe adrenalinice) cu rol
vasoconstrictor.
Factori Infecţioşi
-cercetări numeroase au subliniat că, după unele infecţii, se instalează HTA
HTA de sarcină
-HTA din timpul sarcinii:
- afectează aproximativ 3 % din femeile gravide;
- constituie o cauză majoră de morbiditate şi mortalitate cardio-
vasculară;
- femeile cu Hta esenţială au un risc crescut de mortalitate perinatală,
la fel ca şi produsul de concepţie;
- riscul maxim îl au pacientele cu TA diastolică mai mare de 109
mm Hg cărora de altfel, sarcina le este contraindicată;
- afecţiunea se întâlneşte în proporţie de 20 – 80 % în antecedentele
familiale ale bolnavilor;
- factorul genetic explică existenţa familiilor de hipertensivi; la rudele
de gradul I se consideră că atunci când:
▪ unul din părinţi este hipertensiv descendenţii fac boala în
procentaj de 50 %;
▪ ambii părinţi sunt hipertensivi, descendenţii fac boala în
procentaj de 70 %.

2,3CLASIFICARE
Clasificarea.

I. În funcţie de etiologie:
 Hipertensiunea arterială esenţială-nu se poate evidenţia o cauză organică
 Hipertensiunea arterială secundară sau simptomatică-e dovedită cauza.
Se deosebesc hipertensiuni secundare renale, endocrine , neurogene şi cardiovasculare.

II. ÎN funcţie de evoluţie după O.M.S.:

 Stadiul I – caracterizată prin depăşirea valorilor normale de 140-159/90-95 mm Hg

7
  Stadiul II –caracterizată prin semne de hipertrofie cardiovasculară(hipertrofia
ventriculului stâng). 160-180/100-110 mm/Hg
 Stadiul III- caracterizată prin apariţia complicaţiilor cardiace , coronariene ,cerebrale şi
renale. 180 /110 mm/Hg
Factorii ce realizează vasoconstricţia arterială ,se acordă un rol important SNC; sistemului hipofizo
suprarenal şi hiperreactivităţii vasculare. După mai mulţi ani de evolu ţie apar leziuni organice de
ateroscleroză , care agravează tulburările.

Clasificarea hipertensiunii arteriale bazata pe criteriul cantitativ (OMS)

CATEGORIA PAS (mm Hg) PAD (mm Hg)

Optima <120 <80
Normala 120-129 80-84
Normala înalta 130-139 85-89
HTA usoara (gradul I) 140-159 90-99
HTA moderata (gradul II) 160-179 100-109
HTA severa (gradul III) ≥180 ≥110
HTA sistolica izolata >140 <90

Tot organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS) recomanda urmatoarea sistematizare stadiala din
punct de vedere evolutil al hipertensiunii arteriale
-stadiul-1-; presiune sanguina crescuta,fara semne de alterare organaca a aparatului cardio-
vascular;
-stadiul al-11-lea; presiune arteriala crescuta,cu hipertrofie cardio-vasculara,dar fara alte semne
de leziuni organice;
-stadiul al- 111-lea presiune arteriala crescuta,cu leziuni de organ, datorita hipertensiunii
arteriale
Dupa ritmul in care se desfasoara boala si dupa caracterul lezuinilor la care se ajunge,se
deosebesc doua tipuri in evolutia hipertensiunii arteriale;
-hipertensiunea arteriala benigna,cu evolutie indelungata,lent progresiva,cu leziuni de
arterioscleroza;
-hipertensiunea arteriala maligna,cu evolutie scurta (1-3ani) ,precipitata,accelerata,cu leziuni
de arteriolonecroza acuta.

2,4 DIAGNOSTIC CLINIC

8
 Diagnosticul initial se stabileste în baza înregistrarii valorilor tensionale sporite luate de 2
ori în conditii standard în timpul a cel putin trei vizite succesive
Anamneza se axeaza pe:
- evidentierea factorilor de risc modificabili (excesul ponderal, consumul salin,
colesterolul, nivelul activitatii fizice, stresorii psihosociali, consumul de alcool si fumatul);
- determinarea consumului de medicamente ce pot influenta TA (contraceptive orale,
steroide, preparate antiinflamatorii nesteroidiene, decongestante nazale, antidepresante sau
inhibitori ai MAO);
- evidentierea antecedentelor eredocolaterale de HTA, de boli cardiovasculare,
ccrebrovasculare, diabet zaharat;
- evidentierea simptomelor si semnelor de afectare a organelor tinta;
- evidentierea simptomelor sugestive pentru HTA secundara;
Examenul obiectiv va evidenţia:
- edeme periferice;
- semne de insuficienţă circulatorie;
- obezitate;
- exterior cusingoid;
- tiromegalie sau noduli în glanda tiroida;
- tahicardie;
- diferenta TA (> 10 mm Hg) la mâini;
- scaderea subita a TA dupa 2 min de ortostatism;
- cardiomegalie;
- sufluri, galopul, aritmii cardiace;
- sufluri pe arterele carotide;
- sufluri în proiectia aortei abdominale si formatiuni de volum în cavitatea abdominala;
- scaderea sau diminuarea pulsatiilor pe arterele periferice (radiale/femorale)
- anevrisme;
- deficite neurologice;
- îngustarea arterelor, dilatarea venelor, papiloedemul, hemoragii sau exudate pe
fundul ocular.
2.4.1.TABLOUL CLINIC
In functie de stadiile de evolutie;
Stadiul 1 al bolii – in acest stadiul sunt cuprinse persoanele care, in conditiile normale
obisnuite, prezinta periodic valori tensionale ridicate cu variatii spontane peste limitele normalului

9
ale valorii tensionale iar aceste variatii care ajung din zona normalului in zona patologicului se
petrec in perioade de timp mal lungi,de ore sau zile.Cu timpul se constata ca perioadele de
hipertensiune arteriala revin din ce in ce mai greu la limitele normale,fara ajutorul factorilor
terapeutici.In afara valorilor tensionale crescute pacientii noteaza prezenta unor simptome cu
caracter general,foarte variate;
-Cefalee(cu diverse localizari,mai frecvent occipitala,dimineata la trezire)
-Ameteli
-Tulburari ale somnului(mai frecvent insomnii)
-Oboseala fizicz si psihica
-Iratibilitate,nervozitate,variate tulburari digestive
-Palpitatii si dureri precordiale
Stadiul al- 11-lea al bolii – simptomul subiectiv cardiac este constituit dintr-o usoara dispnee,
insotita de palpitatii si de unele senzatii dureroase in regiunea precordiala,Durerile au uneori
caracter difuz si continuu,alteori sunt strict localizate,locul lor fiind de regula periapexian,indicat
cu un singur deget de catre bolnav.Alteori insa,durerea in regiunea precordiala are aspect tipic de
angina pectorala;survine la efort,dureaza cateva secunde sau minute si cedeaza la repauz sau la
medicatie coronarodilatatoare.Esre posibil sa apara infarctul miocardic si insuficienta cardiaca.
Simptomele extracardiace cele mai frecvente sunt;

-Furnicaturi in extremitati,senzatie de deget mort(simptom pus in contul tulburarilor de

circulatie periferica,insa aceste simptome sunt primele manifestari ale unui sindrom de obliterare
arteriala cronica)
-Ameteli care apare de obicei la schimbarea brusca de pozitie
-Vertij,greturi, varsaturi
-Tulburari senzoriale; fosfene ,acufene –sunt prezente datotita unor modificari de circulatie
la nivelul urechii interne si retinei
-Accidente vasculare cerebrale- in stadiul al-11-lea al hipertensiunii arteriale,pot aparea ca
urmare a unor leziuni in focar sau difuze. Pot fi trecatoare, l; amnezii,amauroza,afazie,surditate sau
manifestari cerebrale de focar durabil au la baza leziuni mai profunde, mai extinse ireversibile.Ca
manifestare clinica,ele se prezinte sub variate forme,de la monoplegie-hemiplegie sau afazie fara
pierderea cunostintei la cazuri cu pierderea brusca a cunostintei,urmata rapid de fenomene de
compresiune cerebrala si moarte
-Encefalopatie hipertensiva- suferinta cerebrala difuza acuta care apare clinic de la o cefalee
usoara pana la cefalee intensa,insotita de convulsii tonicoclonice si de pierderea cunostintei

10
 -Manifestari digestive – pot aparea sub forma crizelor dureroase abdominale,cu sau fara
balonari, cu sau fara tulburari de tranzit intestinal care se datoreaza asocierii la hipertensiunea
arteriala a aterosclerozei aortei abdominale sau a arterelor mezenterice
Stadiul al -111-lea -in acest stadiu de evolutie a bolii,manifestarile clinice sunt expresia
presiunii arteriale ridicate si a leziunilor produse in diverse organe de catre procesul
hipertensiv.Consecinta fireasca a cresterii de lunga durata a presiunii arteriale este aparitia
modificarilor anatomice cronice ireversibile la nivelul peretilor arteriali.
La nivelul inimii manifestarile clinice din stadiul al 111-lea al hepertensiunii arteriale se
datoreaza, pe de o parte,tulburarilor de irigatie coronariana, respectiv insuficientei coronariene,iar
de pe alta parte,secundar acesteia, irigatiei insuficiente a miocardului, respectiv insuficientei
cardiace.Insuficienta coronariana realizeaza cardiopatia ischemica si se prezinta sub forma
manifestarilor dureroase( angor, sindrom intermediar, infarct miocardic) sau a manifestarilor
nedureroase( miocardiopatie coronariana), cu sau fara tulburari de ritm. La realizarea
dezechilibrului dintre aportul de necesitate de oxigen la nivelui miocardului, in insuficienta
coraniana, intervin pe langa procesul de scleroza al arterelor coraniene cu ingustarea lumenului si
necesitati metabolice crescute ale miocardului hiperatrofiat si dilatat din cauza hipertensiunii
arteriale, Cardiopatia ischemica nedureroasa se manifesta clinic sub forma insuficientei coraniene,
tulburarilor de ritm( extrasistole tahicardie paroxistica, fibrilatie atriala, blocuri atrioventriculare si
de ramura) si a insuficientei cardiace. Primul semn al insuficientei cardiace este dispneea evidenta
mai ales la efort. O forma particulara a insuficientei cardiace prin hipertensiune arteriala este cea
cunoscuta sub numele de sindrom Bernheim care se caracterizeaza prin lipsa fenomenelor de staza
in mica circulatie fiind prezente in schimb fenomene de insuficienta cardiaca dreapta( turgescenta
a jugularelor, cianoza, hepatomegalie). In acest caz exista, pe langa hipertrofie ventriculara stanga
si hipertrofia septului interventricular care este, in acelas timp, impins spre cavitatea ventriculului
drept de presiune crescuta din ventricului stang se realizeaza astfel o reducere insemnata a
volumului ventriculului drept si prin aceasta, conditia hipodiastolei, a impiedicarii intoarcerii
venoase
Stadiul de hipertensiune permanentă: în peste90% din cazuri, hipertensiunea arterială e depistată
în acest stadiu. După manifestări se deosebesc:
Forma benignă , care evoluează progresiv şi se caracterizează prin:
- Semne care apar la exmenul arterelor, arterelor sinuoase şi rigide, plus bine bătut.
- Semne de fragilitate capilară; diverse manifestări hemoragice(epistaxis, metroragii, uneori
hematemeze , hemoragii retiniene etc.)

11
 - Semne cerebrale : cefalee occipitală ;de obicei dimineaţa, la trezire, ameţeli, oboseală,
astenie , insomnie , tulburări de memorie şi concentrare, modificări de caracter, tulburări
de vedere „musculiţe în faţa ochilor” cefalee cu caracter pulsatil .
- Furnicături la nivelul extremităţilor , ameţeli senzaţie de „deget mort”
- Examenul inimii relevă subiectiv palpitaţii, dureri precordiale, dispnee, obiectiv hipertrofia
ventricolului stîng.
Forma malignă, are o evoluţie rapidă şi o mortalitate ridicată. Valorile tensionale sunt mari în
special cea diastolică (mai mult de 130 mm/Hg)
Rezistentă la tratament. Starea generală e gravă (astenie, slăbire, paloare, cefalee intensă, fundul de
ochi este afectat şi precoce alterat) complicaţiile apar de timpuriu , în special insuficienţa renală
progresivă şi ireductibilă.

2.4.2.DIAGNOSTIC PARACLINIC SI DE LABORATOR

2.4.2.1.EXAMENE DE LABORATOR
Examenul de laborator exprimă prin metode obiective modificările survenite în
morfologia, fiziologia şi biochimia organismului. Examenele de laborator completează
simptomatologia bolii cu elemente obiective confirmă sau infirmă diagnosticul clinic, reflectă
evoluţia bolii şi eficacitatea tratamentului, confirmă vindecarea, semnalează apariţia unor
complicatii.
Examene se sange
-hemograma- hematocrit - obligatoriu la hipertensivii pletorici ,cresterea acestuia determina
aparitia complicatiilor trombotice sau rezistenta la tratamnt
-HDL
-LDL
- VSH
-ionograma(Na,K,Ca)
-Dozarea potasiului seric este esentiala pentru diagnosticul unei hipertensiuni arteriale din
causa hiperaldosteronismului primar, precum si pentru ghidarea tratamentului antihipettensiv
cu diuretice care pierd potasiul sau care il economisesc
- Dozarea creatininei si /sau ureei sanguine-deceleaza insuficiente renela avansata,posibila
causa de hipertensiune arteriala.Nivelele creatininei serice sunt importante si pentru alegerea
diureticului, a dozelor de antihipertensive utilizate

12
- Dozarea glicemiei, acidului uric si trigliceridelor este indispensabila, mai ales la persoanele
trecute de 40 ani, sau cei cu antecedente metabolice. Aceste dozari permit corectarea
ulterioara a factorilor de risc metabolici asociati.
- Rezerva alcalină
-Examen de urină – poate conduce de la inceput spre o hipertensiune arteriala
renoparenchimatoasa sau spre pielonefrita cronica. In acest caz este importanta decelarea
proteinuriei, Hematuria microscopica se intalneste mai frecvent in hipertensiunea secundara
bolilor renale decat in cazul hipertensiunii arteriale.
2.4.2.2.Examene paraclinice
-Examenul fundului de ochi - trebuie efectuat la orice hipertensiv. Aceste examen a
devenit metoda de electie pentru vizualizarea modificarilor vasculare din cadrul
hipertensiunii artriale. El furnizeaza date privind efectele hipertensiunii asupra vaselor mici,
artere si arteriole. Prin examenul fundului de ochi se pot evidentia si primele semne ale
hipertensiunii arteriale
-Radiografia toracica- cardiomegalia este o manifestare relativ tardiva a cardiopatiei
hipertensive. Radiografia poate aduce informatii asupra unui eventual anevrism de aorta
toracica sau anevrism disecant, complicatii frecvente ale hipertensiunii arteriale.
-EKG- poate fi normala sau poate evidentia hipertrofia arteriala stanga, hipertrofie
ventriculara stanga, modificari ischemice ale segmentului ST si undei T, precum si diferite
tipuri de aritmii
-Ecocardiograma- are o sensibilitate si o specificitate ridicata in depistarea hipertrofiei
ventriculare stangi precum si studierea performantei cardiace, in functie de diversi parametri
calculati in timpul acestei investigatii. Modificarea acestor paramentri exprima alterarea
si/sau a destensibilitatii ventriculului stang hipertrofiat.
-Explorari paraclinice complementare se utilizeaza de regula in cazul hipertensiunii
arteriale secundare, in vederea stabilirii exacte a cauzei. Aceste explorari se aplica la pacientii
la care istiricul, examinarea fizica sau datele de laborator sugereraza o hipertensiune arteriala
secundara, la tineri(sub 35-40ani) sau la adolescenti la care cauzele de hipetensiune arteriala
sunt de regula secundare, la pacientii cu hipertensiune arteriala ce prezinta rezistenta la
tratamentul antihipertensin, la cei cu hipertensiune arteriala cu evolutie accelerata sau care se
agraveaza brusc. Aceste explorari pot include ; urografie intravenoasa, dozarea
catecolaminelor sanguine si urinare, dozarea activitatii reninei plasmatice, ecografie renala,
sau alte cercetari specifice.

25. DIAGNOSTICUL DIFERENTIAL

13
Diagnosticul diferential se face între HTA esentiala, pseudo-hipertensiunea arteriala si
formele secundare de HTA în:
- Afectiuni ale parenchimului renal;
- Afectiuni renovasculare;
- Aldosteronism primar;
- Sindromul Cushing;
- Feocromocitom;
- Insuficienta valvei aortice;
- Coarctatia de aorta;
- Folosirea contraceptivelor orale;
- Hipertiroidism.

2.6.EVOLUTIE

-În forma benignă, cea mai obişnuită, boala durează ani sau chiar zeci de ani. Sub influenţa unui
tratament corect şi precoce pot apărea remisiuni importante,
- în forma malignă, evoluţia este foarte rapidă, etapele bolii fiind parcurse în 1 - 3 ani. Indiferent de
etiologie, fiecare formă de hipertensiune arterială, în raport cu caracterul său evolutiv, poate fi
benignă sau malignă şi parcurge, în evoluţia sa, cele trei stadii din clasificare propusă de O.M.S. In
stadiul al III-lea apar complicaţii: la nivelul aparatului cardiovascular (insuficienţă ventriculară
stângă acută şi cronică, insuficienţă cardiacă globală, infarct miocardic, anevrism disecant) la
nivelul circulaţiei cerebrale (encefalopatie hipertensivă, tromboze şi hemoragii cerebrale) la nivelul
rinichiului (tulburări variate, de la alterări funcţionale, până la scleroză cu insuficienţă).

2.7 COMPLICATI A. Complicatii cerebrale ale HTA

Aceste complicatii pot fi accidente vasculare minore sau majore. Cele minore sunt
consecinta ateroscrelozei cerebrale si impun un contol riguros al TA. Acidentele majore se
manifesta clasic prin hemoragie cerebrala, care se poate prezenta sub doua aspecte: hemoragia
cerebrala primitiva (cea mai frecventa forma clinica, tradusa prin deficit neurologic, cefalee,
varsaturi, tulburari de constienta) si hemoragia meningiana sau meningo-cerebrala, asemanatoare
clinic cu precedenta cu mai putine evidente semne neurologice, daradaugandu-se contractura
meningiana.

B. Complicatii cardiace ale HTA

14
 Bolnavul cu HTA este amenintat de insufienta cardiaca si de riscurile
insuficientei coronariene. Exista o corelatie directa intre gradul HTA si rapiditatea, intensitatea
dezvoltarii cardiopatiei. Riscul crescut de infarct miocardic al hipertensivilor este corelat cu TA
diastolica la tineri si cu TA sistolica la varstnici.

Se considera ca inceput al cardiopatiei momentul cand se schiteaza hipertrofia

ventricului stang. Examenul radiologie arata o hipertrofie usoara si electiva a cordului stang, mai
bine observata in OAS.

Mai constante decat semnele radiologice sunt modificarile EKG care

evidentiaza hipertrofia ventricului stang. De asemenea, se mai pot remarca diverse grade si
forme de forme de bloc de ramura sau AV.

Semnele clinice care preced instalarea insuficientei cardiace

sunt: tahicardia, puls altern, clangor aortic, galop mezo-sau telediastolic, tulburari
de ritm (extrasistole, fibulatie arteriala).

Semnele insuficientei cardiace sunt cunoscute si nu insistam decat asupra

unor amanunte:

-scena poate fi deschisa de o insufienta ventriculara stanga, instalata brusc;

-un hipertensiv aparent compensat poate deceda la prima criza de

edempulmonar acut;

-manifestarile dispneice paroxistice (astm cardiac, edem pulmonar acut)

anuntadeclansarea insuficientei cardiace congestive.

In aceasta perioada apar sufluri nedecelate anterior: de insuficienta mitrala

functionala, mai rar de insuficienta aortica. Valorile tensionale ridicate, adeseori, vor scadea
dupa instalarea insuficientei ventriculare stangi.

Examenul radiologie arata hipertrofia cordului (ventricul stang, atriu drept

si atriu stang, in final ventricul drept), precum si semne de staza pulmonara.

In evolutie, un procent apreciabil de hipertensivi vor deveni anginosi sau

vor face infarct de miocard.

C. Complicatiile renale ale HTA

15
 Aprecierea functiei renale presupune efectuarea unor examene de rutina:
proteinuria pe 24 de ore, testul Addis sau Stansfeld-Webb, dozarea ureei si chiar clearence-
ul sub 40ml/min. arata deficit functional renal, proba de concentrare Volhard, eliminarea
renala a fenolsulfonftaleinei (normal 15% la 15 min. 55-70% la 70 min.). Complicatia renala
a HTA este insuficienta renala prin nefroangioscreloza.

HTA de cauza renala reprezinta 15% din totalul hipertensivilor si sunt

secundare. HTA renoparenchimatoasa apare la 60% din bolnavii cu pielonefrita cronica.
Se prezinta clinic cu semnele clasice ale pielonefritei: piurie, poliurie, sindrom cistitic,
sindrom biologic de infectie urinara (leucociturie, cilindrii leucocitari, uroculturi
pozitive), sindrom de tub distal (scadereacapacitatii de concentrare a urinei, filtrarea
ramane normala). Tardiv, apar semne de insufienta renala.

Boala polichistica renala este o afectiune bilaterala, cu caracter familial,

prezenta la tineri. Examenul clinic deceleaza: nefromegalie bilaterala (rinichi bobelati),
hematurie, dureri lombare. Urografia confirma diagnosticul: rinichi mari, colice alungite cu
aspect de panza de paianjen. Glomerulonefrita cronica prezinta HTA asociata cu semne
renale (albuminurie, hematurie, scaderea importanta a filtratului glomerular).

HTA reno-vasculara se banuieste la un bolnav sub 40 de ani, cu HTA fara

cauza aparenta, cu posibil debut dupa traumatism lombar:; prezinta un suflu abdominal,
epigastric sau in loja renala. Se deceleaza diverse anomalii urografice ale nefrogramei
izotopice, scintigramei renale, arteriografiei renale.

Alte cauze posibile ale HTA renale pot fi tuberculoza renala, aplaziile si
atrofiile renale unilaterale congenitale.Investigatii de specialitate precizeaza diagnosticul.

2.8.PRINCIPII GENERALE DE TRATAMENT

Principii generale ale tratamentului medicamentos

Tratamentul HTA va fi permanent, chiar atunci cand cifrele tensionale s-au

normalizat. In aceasta situatie se va stabili prin tatonare doza minima eficienta, cu care
se va continua apoi tratamentul. Este obligatoriu ca atat regimul igieno-dietetic, cat si
medicatia antihipertensiva sa fie administrate in mod continuu. Renuntarea la un
tratament, odata cu normalizarea TA, duce la cresterea volorilor tensiunii arterile pana la
valorile preterapeutice (in cateva luni) la peste 70% din cazuri. Nu se va renunta la un medicament
sau la o schema terapeutica decat dupa ce acestea au fost administrate suficient timp, pentru a-

16
si face proba eficacitatii sau ineficacitatii lor. De obicei, timpul mediu de apreciere
a eficacitatii unei scheme terapeutice este de 4-6 saptamani (cu conditia ca medicamentele sa
fie administrate in doze eficiente).

In cazul aparitiei efectelor adverse la un medicament, se va micsora doza sau acesta

va fi inlocuit, dupa caz, cu un alt medicament, dar ne se va renunta la continuitatea
tratamentului. Nu se recomanda administrarea discontinua a unui medicament antihipertensiv
intrucat este ineficient.
Tratamentul hipertensiunii arteriale are drept obiective:
- Normalizarea valorilor presiunii sau mentinerea unor valori arteriale sub 140/90
mmHg sau sub 130/80 mmHg daca este vorba de bolnavi cu diabet zahatat sau cu
insuficienta renala (prin monitorizarea si reevaluarea periodica);
- Reducerea masei ventriculuilui stâng (urmarirea ecografiei înainte si dupa
tratament);
- Prevenirea si combaterea complicatiilor.
Tratamentul hipotensiv este complex, cuprinde numeroase droguri cu diferite moduri de
acţiune. În funcţie de locul şi mecanismul de acţiune, hipotensoarele pot fi clasificate astfel:
1 - Vasodilatatoare directe musculotrope includ dihidralazina, endralazina, minoxidilul,
diazoxidul, nitroprusiatul de sodiu. Efectele adverse sunt determinate de vasodilatatia
periférica ( tahicardie, angina pectorala, retentie hidrosodata, cefalee, eritem facial, congestie
nazala).
2- Betablocantele - scad forţa de contracţie a cordului, excitabilitatea, au acţiune
antiaritmică, antianginoasă şi antihipertensivă. Se subimpart in:
a)- betablocante neselective: oxiprenoloi (Trasicor etc), pindolol (Visken etc),
propranolol;
b)- betablocante selective (P, selective): metoprolol (Bloxan etc), atenolol (Vascoten
etc), nebivolol (Nebilet etc), talinolol (Cordanum etc).
-Blocante ale canalelor de calciu: produc vasodilatatie coronară cu creşterea
debitului sanguin coronar, diminuează rezistenta periferică şi tensiunea arterială, cresc
circulaţia cerebrală. Au efect inotrop negativ, scad frecvenţa cardiacă, scad conducerea la
nivelul nodului atrioventricular, diminuează travaliul cardiac şi consumul de oxigen. O
clasificare clinică a blocantelor canalelor de calciu poate fi:
a). blocante ale canalelor de calciu cu efecte principale vasculare: nifedipina (Adalat,
Corinfar retard etc), nimodipina, nicardipina, nisoldipina, felodipina (Plendil), amlodipina
(Norvasc etc);

17
 b). blocante ale canalelor de calciu cu efecte principale cardiace: verapamil
(Cordamil, Isoptin etc), diltiazem (Diacordin, Cardil etc).
3. Substante actionand pe sistemul renina-angiotensina:
1. inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei (ACE): captopril (Capoten,
Farcopril etc), enalapril (ENAP, Renitec, Ednyt etc), lisinopril etc.
2. antagonisti ai receptorilor de angiotensina II: losartan (Cozaar), valsartan (Diovan0

4. Diuretice:
Au fost prímele medicamente folosite in tratamentul hiprtensiunii arteriale, in prímele
zile de folosire, diureticele reduc tensiunea arteriala prin reducerea volemiei, Pe termen lung,
efectul hipotensor se datoreaza reducerii rezistetei vasculare periferice.
1. diuretice de intensitate medie
- tiazide: hidroclorotiazida (Nefrix);
- sulfonamide: clortalidona (Hygroton).
2. diuretice puternice (de ansa): furosemid (Furosemid, Lasix etc), acid etacrinic
3. diuretice care economisesc potasiul: antagonisti ai aldosteronului (spironolactona,
triamteren, amilorid).

Tratament nemedinametos
Aceasta presupune:
eliminarea stresului fizic si psihic;
o dieta cu consum scazut de sare si colesterol;
restrictia uzului de alcool;
scaderea ratei calorice la obezi;
abandonarea fumatului;
exercitii fizice (alergare, jogging, înot);
excluderea medicatiei hipetensive;
tratarea diatezei urice.

Tratamentul etiologic
În hipertensiunea arteriala secundara se impune un tratament etiologic în
mod real. În mod ideal, îndepartarea cauzei poate duce la disparitia hipertensiunii
arteriale.
Tratamentul etiologic poate fi reprezentat de: [4]

18
 corectarea chirurgicala a coarctatiei de aorta;
îndepartarea chirurgicala a unor tumori secretante de hormone inductori
de hipertensiune arteriala (feocromacitomul, tumora suprarenaliana
secretanta de cortizol, tumora hipofizara secretanta de ACTH sau de
mineralcorticoizi);
renumtarea la administrarea de medicamente potential hipertensive
(antiinflamatorii nesteroidiene, anticonceptionale, corticosteroizi, etc.);
tratamentul cu spironalactona în hiperaldosteronismul primar neabordabil
chirurgical.

2.9.ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL IN INGRIJIREA PACIENTILOR

CU HIPERTENSIUNE ARTERIALA

Asistentul medical detine o poziţie foarte importantă în îngrijirea acestor categorii de

bolnavi. Justificarea rolului acestuia rezida în caracterul unor boli cardiovasculare
(insuficienţă respiratorie, hipertensiune arteriala, infarct miocardic etc), care reclamă o
spitalizare îndelungată, deci o supraveghere 19ecompen.
Pe aceeaşi linie se situeaza şi frecvenţa accidentelor din bolile cardiovasculare
(sincope, colaps vascular, stop cardiac), ca şi a complicaţiilor. În sfârşit, dacă reţinem, faptul
că multe boli cardiovasculare reprezintă urgenţe medicale, tulburări de ritm, cardiopatii
ischemice, puseuri de hipertensiune, edem pulmnar etc), se poate întelege mai bine rolul său.
Dar pentru a-şi îndeplini menirea, nu trebuie să se multumeasca să cunoască şi să aplice,
chiar perfect, diferitele tehnici de îngrijire a bolnavului, ci trebuie să cunoască noţiuni
teoretice, care să-I ajute in depistarea unui semn precoce, interpretarea acestuia şi, dacă este
nevoie, chiar intervenţia in situaţiile în care viaţa bolnavului depinde de cunoştinţele sale.
Asistentul medical este obligat să noteze toate datele referitoare la puls, urina, T.A., edeme,
dietă, medicaţie etc. El trebuie să asigure repausul fizic şi psihic al bolnavului, care, aproape
în toate aceste categorii de afecţiuni, este indispensabil. Nu trebuie însă să uite dezavantajele
repausului îndelungat la pat, fapt pentru care este necesar să se recomande alegerea poziţiei
şezânde sau semişezânde. Adeseori, aceşti bolnavi sunt incapabili să se ocupe singuri de
dânşii. Iată de ce asistentul medical este dator să le asigure şi să urmareasca poziţia corectă în
pat, schimbarea lenjeriei, transportul, efectuarea zilnică a masajului gambelor şi picioarelor,
pentru prevenirea trombozelor. Toaleta zilnică a bolnavilor îi revine, de asemenea, lui. Nu
trebuie să uite că unui bolnav cu insuficienta respiratori avansată îi este interzis efortul de
toaletă zilnică. La fel de important este şi repausul psihic. Vizitatorii numeroşi, discuţiile cu

19
voce tare, chemările la telefon, ca şi neîntelegerile familiale sau profesionale sunt factori care
pot frâna evoluţia favorabilă.
În bolile cardiovasculare dieta reprezintă adesea un factor important. Regimul fără
lichide, hiposodat, uneori hipoazotat poate fi adeseori mai util într-o hipertensiune sau o
insuficienţă respiratorie decât multe medicamente.
Asigurarea tranzitului intestinal este necesar pentru acesti bolnavi, asistentul medical
trebuie să ştie că eforturile mari de defecaţie pot fi fatale într-un infarct miocardic. El trebuie
să cunoască indicaţiile şi contraindicaţiile unor medicamente (digitala, chinidina etc). În
sfârşit, trebuie să cunoască şi primele îngrijiri care urmează să fie acordate în unele urgenţe
cardiovasculare. Să cunoască semnele socului respirator şi măsurile de profilaxie, pentru a
împiedica intrarea în stadiul critic. Să cunoască primele îngrijiri care trebuie acordate într-o
lipotimie sau sincopă, măsurile de reanimare necesare (respiraţia „gură-la-gură” sau „gură-la-
nas” etc.

2.9.1. ASIGURATEA CONDITIILOR DE MICROCLIMAT

Scopul spitalizării bolnavului e vindecarea. Se creează condiții pentru creșterea forței de

apărare și regenerare a organismului. Pacientul este scos din mediul său și cu ocazia
internării pot apărea efecte negative asupra sistemului nervos legate de spitalizare, de
preocuparea pentru boală și investigații. Protejarea bolnavului se va face prin: -

- asigurarea conditiilor de microclimat, cu saloane luminoase albe, spații verzi exterioare,

coridoare luminoase, curate, mobilier adecvat

-temperatura ambianta de 22 grade c,umiditate 50%,fara curenti de aer,ventilatie naturala sau

artificiala

- foile de observație și temperatură nu vor fi ținute în saloane. - se va încerca izolarea fonică

a saloanelor.

- se vor folosi dezinfectante fără miros greu, înțepător.

-program de odihnă, utilizarea unui fotoliu pentru cazuri grave. - săli de lectură, bibliotecă.

2.9.2.IGIENA PACIENTULUI

Igiena bolnavului are drept scop menţinerea tegumentelor într-o stare perfectă de curăţenie în
vederea evitării unor complicaţii cutanate, pentru stimularea funcţiilor pielii, ce are un rol
important în apărarea organismului, şi pentru asigurarea unei stări de confort necesară

20
pacientului. Igiena corporală se poate asigura prin baia parţială la patul bolonavului, baia
generală la cadă şi la duş.

Pacienţii cu hipertensiune arterială pot să-şi efectueze singuri atât baia parţială (în fiecare
zi),cât şi baia generală ( la 2-3 zile). Doar în cazurile cu valori tensionale foarte ridicate există
riscul incapacităţii de autoîngrijire prin interzicerea depunerii oricărui efort fizic. în acest caz
toaleta bolnavului se va asigura prin baia parţială la patul bolnavului. Lenjeria de corp se va
schimba zilnic.

Asistenta medicala raspunde de starea igienica a bolnavului indiferent daca acesta si-o asigura
singur, acesteia revenindu-i sarcina de a-i pune la dispozitie materialul necesar si de a
supraveghea modul in care acesta isi efectueaza toaleta

2.9.3.ALIMENTATIA PACIENTULUI

Regimul alimentar va fi adaptat in functie starea pacientului va fi,echilibrat si suficient

urmarindu-se

• Menţinerea unei greutăţi normale:

• In caz de obezitate va fi hipocaloric
• In caz de ateroscleroză , hipolipidic şi hipocaloric
• Indiferent de bolile asociate va fi hipo- sau desodat

Regimul strict desodat ( orez, fructe, zahăr) cu mai puţin de 0.5 g sare /zi, se aplică în
formele severe, dar este greu de respectat.
- Regimul relativ desodat
(2-5 g sare/zi) este mai uşor de acceptat, fiind utilizat în majoritatea hipertensiunilor.
Pentru aprecierea generală a conţinutului de sare se ia ca reper faptul că raţia de Na Cl
consumată zilnic de un adult sănătos este de 10 - 14g, din care 2/5 provin din sarea folosită la
pregătirea alimentelor şi cea pusă la masă. 2/5 sunt furnizate de sarea din pâine şi 1/5 din
sarea din lapte şi derivatele sale, produse de mezelărie etc. Regimul desodat nu poate fi
standardizat, ci adaptat în funcţie de starea clinică.
de stare clínica a pacientil

Regimul alimentar in HTA

ALIMENTE PERMISE:

21
-supe: de zarzavat simple sau cu adaos fainos, bors de zarzavat sau cu cartofi,supe de legume, supe de
rosii, toate fara sare;
-fainoase: in cantitate limitata, gris, orez, fulgi de ovaz, fidea, toate fierte fara
sare
-oua incantitate redusa (1-2 pe saptamana), fara galbenus;
-carne in cantitate redusa, de3 ori pe saptamana, de vita, vitei, gaina, pui, slaba,
fiarta ca rasol, fripta, cu patrunjel, cartofi, morcovi, orez, perisoare fierte in aburi
sau apa, toate fara sare, peste slab (lin, salau, stiuca, crap, pastrav) fiert, rasol,
fript sau copt in pergament (in zilele cu carne nu se da peste si invers);
-grasimi crude, vegetale, ulei de porumb, floarea soarelui, margarina nesarata.
Totul se da crud la salate, cam 50g/zi.
-paine: alba sau intermediara, fara sare, veche de o zi sau prajita;
-legume si zarzavaturi: crude sau fierte, trecute prin sita, piureuri, strecurate,
chiftelute de zarzavat, cartofi copti, morcovi, dovlecei, fasole verde, mazare
verde, sfecla, salata verde, rosii, vinete, ardei grasi, varza cruda si murata, fara
sare, tote rase marunt si administrate ca salate, sau fierte ca soteuri sau budinci
de legume;
-lapte si branzeturi: lapte dulce, iaurt, lapte batut, branza de vaci, cas, urda
nesarata, lapte cu cafea;
-fructe sub orice forma: crude, coapte, piureuri, compoturi;
-dulciuri: preparate fara bicarbonat si sare, din aluat fiert, uscat, cu branza de
vaci, cu fructe sau gelatina de fructe, cu lapte, iaurt, peltea, salata de fructe, cu
miere si frisca, marmelada, pateuri, dulceata, zahar;
-bauturi: lapte simplu degresat, lapte batut sau iaurt, sucuri de fructe sau
zarzavaturi, ceaiuri de plante;
-condimente: sos de rosii, sosuri dietetice (fara grasime prajita) cu faina rumenita
pe uscat, cu zeama de zarzavat (seara in cantitate redusa), verdeturi tocate
(patrunjel, marar, telina, leustean, cimbru), zeama de lamaie si sare limitata.

ALIMENTE INTERZISE:
-lapte integral, branzeturi sarate si grase;
-carne grasa, viscere, vanat, peste gras sau sarat, conserve de peste sau carne,
afumaturi;
-oua in cantitate crescuta (mai ales galbenusuri), oua tari, omleta, jumari,
maioneza;
-grasimi animale in cantitate crescuta (unt, untura, frisca, smantana, seu,
slanina), grasimi prajite;
-paine cu sare si paine neagra;
-fainoase preparate cu sare si in cantitate mare;
-branzeturi: grase, sarate, fermentate;

22
-sosuri: cu grasimi prajite, cu zeama de carne, cu mustar sau maioneza;
-legume si zarzavaturi care contin mult sodiu (telina, spanac, varza acra,
muraturi);
-dulciuri preparate cu bicarbonat, cu unt si galbenus de ou, cu ciocolata sau
cacao:
-bauturi alcoolice, cafea, ceai tare, lichide in exces;

-condimente: sare mai mult decat este prescris, piper, ardei iute, boia de ardei,

hrean, mustar, ceapa, usturoi.

RECOMANDAM:

-viata ordonata, fara eforturi, fara fumat, fara stress, fara alcool;

-mese mici si fractionate, la ore regulate. Ultima masa cu 2 ore inainte de

culcare;

-intotdeauna se va combate obezitatea (cand exista).

2.9.4.SUPRAVEGHEREA FUNCTIILOR VITALE SI VEGETATIVE

Supravegherea funcţiilor vitale şi vegetative ale organismului este obligatorie în cursul

oricărei boli deoarece modificarea lor reflectă în mare măsură starea generală a bolnavului,
precum şi evoluţia şi gravitatea bolii de care suferă. Totalizarea observaţiilor asupra funcţiilor
vitale şi vegetative se notează în foaia de temperatură a bolnavulu

TEMPERATURA

Se menţine constantă între 36-37°C, datorită proceselor de termoreglare. Temperatura

organelor interne -temperatura centrală este mai ridicată decât temperatura periferică şi este
în funcţie de intensitatea şi starea de activitate a organelor. Temperatura prezintă mici
oscilaţii fiziologice în cursul zilei, de la 0.5 - 1 °C, oscilaţiile fiziologice variind cu vârsta,
activitatea zilnică, sarcina etc. In condiţii patologice temperatura poate să scadă sub 36 °C -
hipotermie sau să crească peste 37°C - hipertermie. Măsurarea temperaturii se face cu
ajutorul termometrului maximal care este ţinut în soluţii dezinfectante -Sublimat, Cloramina
2 % sau cianură de mercur 1%0- ce trebuie schimbate zilnic. Măsurarea temperaturii cu
termometrul maximal obişnuit se face în cavităţile închise sau semi închise, pentru a putea
obţine temperatura cea mai apropiată de cea centrală. Astfel măsurarea temperaturii se poate
face în : cavitatea bucală, axilă, plica inghinală, dar măsurări mai precise se obţin în rect şi
23
vagin. Măsurarea temperaturii corporale la bolnavi se face obişnuit de două ori pe zi,
dimineaţa şi după masa, dar în funcţie de boală şi tratamentul aplicat, măsurarea temperaturii
se poate efectua la intervale mai mici (din 2 în 2 ore). Bolnavii cu HTA se menţin în stadiul
de subfebrilitate, măsurarea temperaturii facându-se de două ori pe zi. Valorile obţinute se
notează grafic în foaia de temperatură,cu culoare albastra

Pulsul este o expansiune ritmică sincronă cu bătăile inimii şi se percepe când se comprimă o
arteră pe un plan rezistent.
Se realizează prin palparea diferitelor artere accesibile: cardotidă, brahială, radială,
femurală, poplitee, tibială posterioară, pedioasă. În practica medicală se apreciază de regulă
pulsul radial. Palparea pulsului radial trebuie făcută în acelaşi timp la ambele artere radiale,
urmărind dacă unda de puls are în cele două puncte aceaşi amplitudine şi survine simultan; în
acest sens se vorbeşte de simetria şi sincronismul undei de puls.
Inregistrarea grafică a pulsului arterial
Se realizează cu dispozitive mecanice (Marey) sau prin pletismografie fotoelectrică;
traseul obţinut poartă numele de sfigmogramă. Înregistrarea se poate face la nivelul unei
artere apropiate de inimă (sfigmograma centrală), sau la nivelul unei artere periferice
(sfigmograma periferică).
Aspectele morfologice ale sfigmogramei centrale sunt descrise la capitolul referitor la
explorările mecanocardiografice cardiovasculare.
Calităţile pulsului arterial
Se apreciază în mod subiectiv prin palpare, sau în mod obiectiv prin analiza
sfigmogramei. Semiologia pulsului distinge cinci calităţi fundamentale:
1.Frecvenţa se apreciază numărând pulsaţiile timp de un minut; cu rare excepţii este
egală cu frecvenţa contracţiilor cardiace, fiind cuprinsă între 60-90/min. Creşterea frecvenţei
se numeşte tahicardie (puls frequentus), iar scăderea, bradicardie (puls rarus).
2.Ritmul se referă la intervalul dintre două pulsaţii succesive; un interval constant
caracterizează un puls regulat (puls regularis) sau ritmic, iar modificarea intervalului
caracaracterizeaza un puls neregulat (puls iregularis) sau aritmic. Aritmia poate fi
intermitentă când pe un fond de ritm regulat intervin unele neregularităţi izolate (exemplu
extrasistole), sau absolută (exemplu fibrilaţia atrială).
3.Viteza indică rapiditatea cu care apare şi dispare unda pulsatilă arterială. Pulsul
celer este considerat atunci când unda pulsatilă apare şi dispare cu rapiditate. Pulsul tardus
este un un puls care se palpează un timp mai îndelungat, deoarece distensia arterei se face cu
întârziere .

24
 4.Amplitudinea se referă la mărimea undei de puls. Se distinge astfel un puls amplu
(puls magnus), care izbeşte cu forţă degetul şi un puls mic (puls parvus), slab perceptibil.
5.Tensiunea se apreciază după forţa necesară pentru a comprima artera şi a obţine
dispariţia pulsului. Din acest punct de vedere se distinge un puls dur (puls durus), greu
comprimabil şi un puls moale (puls mollis), uşor depresibil.

TENSIUNEA arteriala =reprezinta presiunea exercitată de sângele circulant asupra

pereţilor arteriali. Valoarea ei este determinată de forţa de contracţie inimii, de rezistenţa
întâmpinată de sânge şi de vâscozitatea sângelui. Valoarea normală a TA la adultul sănătos este
de 115-140 mmHg pentru TA sistolică şi de 75-90 mmHg pentru TA diastolică. Pentru
diagnosticul corect al HTA este necesară obţinerea a minimum 3 seturi de valori tensionale
crescute peste normal, determinate la interval de cel puţin o săptămână. Pentru bolnavii
spitalizaţi, TA se măsoară zilnic iar la indicaţia medicului se pot efectua măsurători de mai
multe ori pe zi. Se va face în prealabil pregătirea psihică a pacientului şi se va asigura repaus
fizic şi psihic minim 15 minute înainte de măsurarea TA.

Măsurarea tensiunii arteriale

Scop - evaluarea funcţiei cardiovasculare (forţa de contracţie a inimii, rezistenţa determinată

de elasticitatea şi calibrul vaselor). Elemente de evaluat: tensiunea arterială sistolică
(maxima), tensiunea arterială diastolică (minima). Materiale necesare: -aparat pentru
măsurarea tensiunii arteriale ( cu mercur Riva Rocci, cu manometru, oscilometru Pachon,
stetoscop biauricular, tampon de vată, alcool, creion roşu) Metoda de determinare –palpatorie
şi ascultatorie.

Metoda de lucru

- pregătirea psihică a pacientului

-asigurarea repausului fizic şi psihic timp de 15 minute în decubit dorsal sau sezând-fară
consum de cafea în ora precedentă examinării şi fară fumat cu minimum 15 minute anterior
examinării

-spălarea pe mâini

-se aplică manşeta pneumatică pe braţul pacientului, sprijinit şi în extensie

25
-se fixează membrana stetoscopului pe artera humerală, sub marginea inferioară a manşetei

-se introduc olivele stetoscopului în urechi

-se pompează aer în manşeta pneumatică, cu ajutorul parei de cauciuc până la dispariţia
zgomotelor pulsatile (până la o presiune cu 30 mmHg deasupra TAS).

-se decomprimă progresiv aerul din manşetă prin deschiderea supapei, până când se percepe
primul zgomot arterial (care reprezintă valoarea tensiunii arteriale maxime)

-se reţine valoarea indicată de coloana de mercur sau acul manometrului, pentru a fi
consemnată

-se continuă decomprimarea, zgomotele arteriale devenind tot mai puternice

-se reţine valoarea indicată de coloana de mercur sau de acul manometrului, în momentul în
care zgomotele dispar, aceasta reprezentând tensiunea arterială minimă

-se notează pe foaia de temperatură valorile obţinute cu o linie orizontală de culoare

roşie, socotindu-se pentru fiecare linie a foii o unitate coloană de mercur

-se unesc liniile orizontale cu liniile verticale şi se haşurează spaţiul rezulat

-în alte documente medicale se înregistrează cifric: valoarea normală după OMS este de 65-
90 tensiunea minimă şi 115-140 tensiunea maximă

-se dezinfectează olivele stetoscopului şi membrana cu alcool.

RESPIRATIA

Respiratia reprezinta necesitatea fiecarui individ de a capta O2 din mediul inconjurator,

necesar proceselor de oxidare din organism si de a elimina CO2 rezultat din arderile celulare.

Masurarea are ca scop evaluarea functiei respiratorii a pacientului fiind un indiciu al

evolutiei bolii si al aparitiei unor complicatii.

Masurarea respiratiei prin inspectie se face prin plasarea mainii cu fata palmara pe
suprafata toracelui si numararea inspiratiilor timp de un minut. Valorile normale sunt 16-18
batai /min la adult. Se urmareste frecventa, amplitudinea miscarilor respiratorii, ritmul
respiratie, simetria miscarilor respiratorii. Valoarea obtinuta se noteaza in foaia de temperatura,
26
spatiul dintre doua linii orizontale corespund la doua respiratii pe minut , se noteaza cu pix
de culoare verde.

Curba respiratiei se modifica odata cu curba temperaturii si a pulsului, astfel ca in timpul

starilor febrile numarul inspiratiilor pe minut creste.

Diureza

Are scopul de a elimina din organism substanţele inutile provenite din metabolismul
intermediar protidic, săruri minerale şi o serie de alte substanţe de dezasimilaţie de care
organismul nu mai are nevoie. Urmărirea diurezei şi analiza urinii constituie o etapă
obligatorie a îngrijirii oricărui bolnav.Ea va furniza date preţioase asupra stării aparatului
urinar, dar în acelaşi timp date importante pentru stabilirea diagnosticului, urmărirea evoluţiei
şi stabilirea prognosticului într-o serie de îmbolnăviri. Se va urmări cantitatea de urină emisă
în 24 ore, tulburările de emisie urinară şi caracterele calitative ale urinii. Cantitatea de urină
emisă normal în 24 ore este de aproximativ 1500ml (B=1200m - 1 XOOml şi F= 1000
ml~1400ml). Deoarece cantitatea de urină emisă este în funcţie de cantitatea de lichide
ingerate şi cantitatea de lichide pierdute se va calcula raportul ingesta-excreta. Cantitatea de
urină emisă pe zi se notează în foaia de temperatură cu culoarea albastră.

2.9.5.recoltarea produselor biologice

Este una din sarcinile asistentei medicale. în acest scop asistenta medicală trebuie să respecte
regulile de recoltare, tehnica Reprezintă şi esenţa analizelor, deoarece unele recoltări sunt
efectuate în întregime de asistenta medicală. Pentru buna reuşită a examenelor de laborator,
bolnavul trebuie să fie pregătit psihic şi fizic pentru recoltare. Pregătirea psihică a bolnavului
constă în explicarea necesităţii examenului şi a tehnicii de recoltare, liniştind bolnavul şi
convingându-i că este în interesul lui, obţinând astfel colaborarea perfectă cu acesta.
Majoritatea recoltărilor se fac dimineaţa, pe nemâncate, până la ridicarea bolnavului din pat.

2.9.6.pregatirea pacientului pentru examenele paraclinice

Colaborarea la examinarea parciclinică a bolanvului este una din sarcinile importante ale
asistentei medicale. Ajutorul acordat medicului şi bolnavului în cursul examinărilor
paraclinice agravează bolnavul de eforturi fizice, îi previne o serie de suferinţe inutile,
contribuie la crearea unui climat favorabil între bolnav şi medic, face accesibilă medicului
explorarea tuturor regiunilor organismului, servindu-l şi cu instrumentarul necesar, toate
27
acestea intervenind pentru scurtarea timpului expunerii bolnavului la traumatismul
examinărilor. Sarcinile asistentei medicale în pregătirea şi asistarea unui examen paraclinic
sunt:

- Pregătirea psihică şi fizică a bolnavului

- Adunarea, verificarea şi pregătirea instrumentarului necesar

- Dezbrăcarea şi îmbrăcarea bolnavului

- Aducerea bolnavului în poziţiile necesare examinării

- Desemnarea medicului cu instrumentarul necesar

- Ferirea bolnavului de traumatisme şi răceală

- Ingrijirea bolnavului după tehnică

- Insoţirea bolnavului la pat şi aşezarea acestuia în pat.

Dintre examenele paraclinice ce se efectuează bolnavului cu H.T.A amintim:

• explorarea vaselor periferice

• explorarea sistemului nervos

• electrocardiogamă

• examenul fundului de ochi

• examenul radiologic al cordului şi vaselor

Examenul de laborator exprimă prin metode obiective modificările survenite în morfologia,

fiziologia şi biochimia organismului. Examenele de laborator completează simptomatologia
bolii cu elemente obiective confirmă sau infirmă diagnosticul clinic, reflectă evoluţia bolii şi
eficacitatea tratamentului, confirmă vindecarea, semnalează apariţia unor complicaţii, permit
evidenţierea agentului etiologic al bolii şi depistarea persoanelor sănătoase purtătoare de
germeni patogeni. Produsele recoltate pentru examenele de laborator pot fi produse biologice
(sânge, urină,LCR) sau patologice (puroi, exudate, secreţii din plagă). Rolul asistentei
medicale în recoltarea produselor pentru examene de laborator este major,aceasta trebuind să
respecte următoarele reguli:

- Norme speciale de protecţia muncii, pentru a evita contactarea unor infecţii;

28
- Orarul recoltărilor

- Pregătirea psihică a pacientului

- Informarea pacientului

- Pregătirea fizică-regim alimentar, repaus la pat, aşezarea pacientului în poziţii

corespunzătoare în funcţie de recoltare

- Pregătirea materialelor şi instrumentelor necesare recoltării

- Efectuarea tehnicii propriu-zise cu profesionalism şi recoltării cantităţilor de produse

necesare analizelor cerute

- Completarea imediată şi corectă a buletinului de analiză

- Etichetarea produsului prin scriere directă pe recipient sau pe etichete bine fixate

-Expedierea şi transportul produselor recoltate astfel încât să ajungă la laborator în starea în

care au fost prelevate din organism

- Expedierea imediată a probelor la laborator pentru a evita alterarea produselor, indicaţia

pentru recoltarea produselor pentru examenele de laborator este dată de medic, totuşi
asistenta medicală trebuie să cunoască esenţa analizelor care se cer, având în vedere că unele
recoltări se execută, în întregime, de asistenta medicală, iar altele de medic, cu ajutorul
acestuia.

2.9.7. administrarea tratamentului

Administrarea medicamentelor este una din sarcinile cele mai importante ale asistentei
medicale. Medicamentele sunt produse de origine animală, vegetală, minerală sau chimică,
transformate într-o formă de administrare prescrisă de medic.

Scopul administrării medicamentelor este de a preveni îmbolnăvirea, de ameliorare a bolii

sau de vindecare a acesteia. Medicamentele acţionează local sau asupra întregului organism.
Introducerea medicamentului în organism se face pe mai multe căi:

- calea digestivă-orală, sublinguală, intestinală, rectală;

- local - pe tegumente şi mucoase

- calea respiratorie
29
- calea urinară

- parenteral -sub forma injecţiilor intradermice, subcutanate, intramusculare, intravenoase,

intraarteriale, intracardiace, intrarahidiene, intraosoase.

Calea de administrare a medicamentelor este aleasă de medic, în funcţie de scopul urmărit,

capacitatea de absorbţie a căii respective, acţiunea medicamentelor asupra mucoaselor,
necesitatea unei acţiuni mai lente sau mai rapide, toleranţa organismului faţă de medicament,
particularităţile anatomice fiziologice ale bolnavului.

Deoarece administrarea medicamentelor este o muncă de mare răspundere pentru evitarea

erorilor care pot fi fatale pentru pacient, asistenta medicală va respecta următoarele reguli:

- Respectă medicamentul prescris de medic

- Identifică medicamentul prescris după etichetă, formă de prezentare,culoare, miros

consistentă.

- Verifică şi calitatea medicamentelor

- Respectă căile de administrare prescrise de medic.

- Respectă orarul şi ritmul de administrare a medicamentelor.

- Respectă doza de medicament prescrisă.

- Respectă somnul fiziologic al pacientului.

- Evită incompatibilităţile medicamentoase.

- Serveşte pacientul cu doza unică de medicament pentru administrarea pe cale orală.

- Respectă următoarea succesiune în administrarea medicamentelor: pe cale orală- solide,

lichide, apoi injecţii, după care administrează ovule vaginale, supozitoare.

- Informează pacientul asupra medicamentelor prescrise în ceea ce priveşte efectul urmărit şi

efectele secundare.

- Anunţă imediat medicul privind greşelile produse în administrarea medicamentelor legate

de doză, calea şi tehnica de administrare.

- Administrează imediat soluţiile injectabile aspirate din fiole, flacoane.

- Respectă măsurile de asepsie, de igienă pentru a preveni infecţiile nozocomiale.

30
- Administrarea medicamentelor se face doar în prezenţa asistentei medicale in cazul
bolnavilor cu H.T.A administrarea medicamentelor se face pe următoarele căi:

- calea orală

- calea parenterală

2.9.8.educatia pentru sanatate ( ingrijiri de prevenire primara, ingrijiride prevenire

secundara,ingrijiri de prevenire secundara)

Ingrijiri de prevenire primara

Interesul pentru profilaxia primară a hipertensiunii arteriale arată un procent crescător în ultimii
ani. Măsurile preventive trebuie aplicate din copilărie şi din adolescenţă si prevede urmatoarele
obiective

Consumul de sare să fie redus la 3-5g/zi, iar greutatea corporală deasemenea să fie redusă. Este
foarte importantă menţinerea activităţii fizice, suprimarea fumatului, dar şi a consumului de alcool
şi de cafea. Pe cât se poate, să se evite şi stresul. Cei cu antecedente familiale hipertensive să
respecte controlul periodic al TA. Să se prevină complicaţiile la nivelul celor trei organe ţintă, care
ar fi: creierul, inima şi rinichii prin diagnosticare.

INGRIJIRI DE PREVENIRE SECUNDARE

Ingrijiri de prevenire tertiala

Pacientul bolnav de HTA trebuie să fie urmărit lunar la domiciliu, de către medicul de familie, iar
în ceea ce priveşte cardiologul şi internistul, aceştia trebuie să urmărească pacientul trimestrial.

Cu această ocazie urmărim: starea clinică a bolnavului, a tensiunii arteriale, a fundului de

ochi(anual), şi se efectuează electrocardiograma.

Este foarte important, ca asistenţi fiind, să jucăm un rol important în educaţia sanitară, - iar aici
este esenţial să menţionăm educaţia privind modul de viaţă- cât şi în alimentarea corectă; în afară
de acestea, este necesar să participăm cu medicul la examinările clinice şi paraclinice, iar urmărirea
tratamentutlui va trebui executată la fel de rigoros.

4. Anual: - profilul lipidic;

31
- glicemia;

- creatinina serică;

32