Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, cunoscută și

sub denumirea de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este un catalog al drepturilor
fundamentale elaborat de Consiliul Europei, semnat pe 4 noiembrie 1950 la Roma și intrat în
vigoare pe 3 septembrie 1953. Convenția a fost ratificată de cvasi-totalitatea statelor membre
ale Consiliului Europei, este una dintre construcțiile cele mai noi ale sistemului instituțional
internațional. Convenția și protocoalele sale adiționale apără mai multe drepturi și libertăți
fundamentale ce au ca titulari persoane fizice, privite individual, sau diverse entități sociale,
cu excepția oricăror structuri statale.
Literatura de specialitate clasifică drepturile protejate prin Convenție în două mari
categorii[1]: drepturi inalienabile ale persoanei umane și respectiv drepturi condiționale.
Printre drepturile inalienabile cuprinse în convenție enumerăm:
 dreptul la viață și dreptul de a nu fi torturat protejate de articolul 3,
 dreptul de a nu fi ținut în sclavie și dreptul de a nu fi obligat la muncă forțată protejate
de articolul 4
 dreptul la neretroactivitatea legii penale protejat de articolul 4 din Protocolul nr. 7.

 Printre drepturile condiționale cuprinse în convenție enumerăm:

 dreptul la libertate individuală,
 dreptul la un proces echitabil
 dreptul la respectarea vieții private și familiale, a domiciliului și a corespondenăei
 libertatea de gândire și conștiință
 dreptul la liberă exprimare
 dreptul la liberă asociere
 dreptul de proprietate
 dreptul la instruire
 dreptul la alegeri libere
 libertatea de circulație și interdicția expulzării naționalilor
 dreptul la dublu grad de jurisdicție în materie penală
 dreptul la indemnizare în caz de eroare judiciară
 dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru săvârșirea aceleiași fapte penale

Această convenție stabilește pentru țările parte un control supranațional al drepturilor

omului. Procedura foarte complexă se organizează în jurul a două instanțe:
  Comisia Europeană a Drepturilor Omului este alcătuită din același număr de juriști cu
cel al statelor care au ratificat Convenția și din persoane independente. Comisia poate
fi sesizată fie prin unul din statele membre care denunță "orice nerespectare a
deciziilor convenției", fie printr-o reclamație individuală (în această ipoteză, statul
apărător trebuie să fi recunoscut acest drept). Comisia ia hotărâri în privința
posibilității de a admite recursurile. Ea poate căuta împreună cu celelalte părți o
rezolvare amiabilă; dacă nu se găsește o astfel de rezolvare, comisia redactează un
raport pentru Comitetul de Miniștri;
 Curtea Europeană a Drepturilor Omului care este formată din același număr de
avocați cu al statelor membre din Consiliul Europei, poate fi sesizată în termen de trei
luni de la transmiterea raportului, de Comisie, de orice stat implicat sau, în sfârșit, de
indivizii reclamați. Competența contencioasă a Curții nu se exercită decât față de
statele care au acceptat-o ca obligatorie de drept. Curtea dă sentințe definitive. În
cazul în care Curtea nu este sesizată, Comitetului de Miniștri îi revine dreptul de a
decide asupra violării invocate.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele sale adiţionale (Convenţia)

apără mai multe drepturi şi libertăţi fundamentale ce au ca titulari persoane fizice, privite
individual, sau diverse entităţi sociale, cu excepţia oricăror structuri statale.
Subliniem faptul că prin Convenţie sunt apărate drepturi şi libertăţi individuale.
împrejurarea că unele dintre ele pot fi exercitate în colectiv nu trebuie să ne conducă la o altă
concluzie.
Dreptul la viaţă, (art. 2), libertatea persoanei (art. 5), interzicerea unor tratamente inumane
sau/şi degradante (art. 3), libertatea de exprimare (art. 10) sunt, desigur, drepturi subiective
individuale care pot fi invocate împotriva autorităţilor statale care sunt ţinute să asigure
stricta lor respectare.
Libertatea de asociere (art. 11), libertatea de gândire, conştiinţă şi religie (art. 9) sunt
libertăţi individuale în privinţa titularului lor, dar modul de exercitare este colectiv, scopul
protecţiei lor fiind acela de a permite oamenilor, ca indivizi, să participe la viaţa socială şi
politică a statului.
Ele sunt libertăţi de acţiune colectivă şi pot fi invocate ca atare în faţa autorităţilor
naţionale care au aceeaşi obligaţie: observarea strictei lor respectări.
Opusul drepturilor individuale sunt drepturile recunoscute unor colectivităţi umane.
Rezultă că titularul lor este o colectivitate socială, oricare i-ar fi dimensiunea. Scopul
protecţiei lor este acela al apărării identităţii acelei colectivităţi.
 Aceste din urmă drepturi au fost consacrate după cel de al doilea război mondial simultan,
dar distinct de drepturile omului. în dreptul internaţional au drept scop prezervarea identităţii
unor grupuri de oameni. Aceeaşi este situaţia recunoaşterii internaţionale a unor drepturi
aparţinând minorităţilor.