ELENA MARIA MINEA

PLANIFICARE URBANĂ

URBANISM
– Doctrină şi reglementări juridice. –

2016

Motto:

„Nu a existat nici un drum la început, dar când oamenii au mers pe el, drumul a devenit
realitate”
LIN YITANG

1
 PROLEGOMENA

Omenirea se află(oare pentru a câta oară, în evoluţia ei ?) într-un moment de cumpănă.

Abia intraţi în mileniul trei, confruntaţi cu avântul fără precedent şi cu realizările cele mai
neînchipuite din toate domeniile existenţiale, suntem nevoiţi a ne pune în faţa întrebărilor care ţin
nu doar de viitorul nostru, dar (şi, mai ales) de trecutul nostru: pentru că, se ştie, nu îţi poţi „da”
azimutul când nu ştii de unde vii şi unde te afli. Acesta este, probabil, motivul pentru care ne
ducem tot mai des în trecut, pentru a ne explora şi proiecta cât mai bine viitorul.
Mulţi susţin, la ora aceasta, că venim din...stele, aşa că originea nobil-cosmică ne-ar
îndreptăţi să ţintim către ele; alţii spun că mările şi oceanele ar fi fost leagănul omenirii, aşa că le
cercetăm animaţi de o profundă curiozitate. Pendulăm între mirajul ascendent al infinitului
universului de deasupra noastră şi misterul abisului de sub noi, căutând echilibrul – fragil-dinamic
– al unei râvnite stabilităţi. Pot oare visurile noastre să îngemăneze, la un moment dat, cele două
sensuri ale aspiraţiilor noastre într-o spirală a unei reuşite care să ne satisfacă orgoliul (bun) al
oricăreia dintre ipoteticele surse de viaţă? Vom putea lăsa moştenire, la rândul nostru, aşa cum
am fost noi „beneficiari” ai unui patrimoniu valoros, lucruri de care să fie mândri urmaşii noştri? Va
fi „fapta” noastră bună, înţeleaptă, frumoasă şi folositoare?
Istoria, poate, va lua sfârşit o dată; până acum, ea a “murit” câte puţin cu fiecare din
civilizaţiile care au apus, renăscând, tot câte puţin, cu fiecare nouă civilizaţie ridicată, afirmată şi
ajunsă, mai apoi, la deplina înflorire. Populaţiile fiecăreia dintre ele au încercat – la momentul
apogeului – aceleaşi sentimente şi trăiri, au suferit de “mirajul imortalităţii” (cum spunea Arnold
Toynbee: „efemeritatea nu era ceva de luat în seamă, de meditat asupra-i, de însuşit”).
Timpul a fost cel care a investit cu nemurire rezultatele muncii lor şi ni le-a predat ca pe
un inventar preţios spre bucurie şi încântare. Va fi, un alt Timp, trezorierul nemuririi noastre sau
va fi judecătorul aspru şi de temut al greşelilor noastre? Cu emoţii şi speranţă construim pentru
noi, dar şi pentru viitorime şi încercăm să fim altfel; pe măsură ce înaintăm în munca noastră
realizăm însă, încet, încet, puţin câte puţin, că nu facem altceva decât să redevenim, în fibra
noastră, noi, cei de dinaintea noastră.
Chiar dacă nu vom înţelege piramidele ca şi cei care le-au construit (fiind prea dominaţi de
treapta pe care stăm noi înşine, ca să avem aceeaşi perspectivă), chiar dacă suntem prea obosiţi
ca să mai visăm eternitatea, chiar dacă nu ne mai obsedează într-atât nemurirea – cât ora care
trece, trebuie să ne “energizăm” bând din acest izvor nesecat care este cultura şi civilizaţia lumii,
a noastră, trecută şi prezentă.
Suntem puşi zilnic să ne recunoaştem – în pofida calităţilor noastre – micimea, raportaţi
fiind la dimensiunea şi coordonatele Universului. Aşa mici şi imperfecţi, ne rămâne întotdeauna,
cum spunea Pavese, “o soluţie împotriva defectelor de care nu putem scăpa: să le transformăm
în virtuţi”. Trebuie să învăţăm din propriile noastre greşeli, să încercăm să ne valorificăm chiar şi
nerealizările, să nu încetăm să căutăm spre a găsi, la rândul nostru, ceea ce i s-a dat iniţial
omului: fericirea, sub toate formele şi aspectele ei.
Lumea e plină de monumentele ridicate de cei care au crezut în ceva (nicăieri nu există
cea mai derizorie mărturie lăsată de cei care n-au făcut decât să spună “nu”). Credinţa,
convingerea că orice efort individual contribuie şi îl amplifică la/pe cel colectiv, dorinţa de a clădi
ceva pentru cei care vor veni după noi, de a crea şi re-crea frumosul – în locuri şi spaţii – pentru
milioane de oameni care, astfel, se vor simţi mai mulţumiţi, mai împliniţi, iată un motiv întemeiat,
pentru care merită să nu precupeţim nici un efort, oricât de îndelungat şi de istovitor ar fi!

2
 ●

Pe întinsul continentului european civilizaţia occidentală a avut un impact copleşitor

asupra celorlalte, încă din secolul al XIV-lea. Ea a fost şi leagănul perioadei industriale, care a
declanşat un amplu proces de modernizare a societăţii – model care a căpătat dimensiuni
mondiale şi care a fost invocat mereu ca şi reper al bogăţiei, bunului gust şi rafinamentului.
Acesta este şi motivul pentru care, şi în domeniul abordat (cel al amenajării teritoriului şi
urbanismului), exemplele din acest areal geografic sunt mult mai numeroase. Evident, nivelul înalt
la care s-a ajuns – în toate privinţele – a fost posibil şi datorită circumstanţelor istorice favorabile,
dat fiind faptul că civilizaţia occidentală a devenit, treptat (şi până nu demult a fost) o zonă de
securitate, dezvoltându-şi echivalentul unui imperiu în forma unui sistem complex de confederaţii,
federaţii, regimuri şi alte tipuri de instituţii de cooperare care întruchipează, la nivel civilizaţional,
devotamentul său pentru politica democratică şi pluralistă. Occidentul este (şi sperăm să
rămână!) o civilizaţie matură, care să-şi poată menţine prosperitatea (provenită din “sfârşitul
distrugerilor interne”, de reducere a barierelor comerciale interne) şi, de asemenea sistemul
comun de greutăţi, unităţi de măsură şi monede.
Nu putem să nu remarcăm, întristaţi, că mult mai semnificative decât problemele legate de
economie sunt, actualmente, cele asociate demografiei, amplelor măşcări migraţioniste,
alăturându-li-se şi cele legate de declinul moral (creşteri ale comportamentului antisocial: crimele,
folosirea drogurilor, violenţa etc.), suicidul cultural şi dezbinarea lumii (politică, etnică, religioasă şi
de alte forme), diminuarea generală a “eticii muncii “ şi afirmarea unui “cult al indulgenţei
personale”.
În asemenea timpuri, caracterizate prin abundenţa evenimentelor şi efervescenţa vieţii
cotidiene, oamenii tind să îşi piardă, încet, conturul, personalitatea şi să se transforme în
mecanismele minuscule ale unui gigantic angrenaj: “diluarea”calităţii sale, a conştiinţei, a
spiritului, a propriilor trăiri, lăsarea la o parte a tot ce ţine de sensibilitatea lui trebuie stopate. În
vacarmul general, una dintre cele mai bune soluţii, cred, ar fi găsirea unui refugiu (care nu
presupune, nicidecum, retragerea definitivă, renunţarea la provocările vieţii, ci doar “un bob
zăbavă”, pentru refacerea puterilor) într-un “alt mod de a simţi şi percepe lumea”: încercarea de a
ne întoarce la natură, la mituri şi la tăcerea din noi.
Cu o asemenea încărcătură de “obligaţii” pe care trebuie să le onorăm – dacă vrem să
biruim Timpul prin ceea ce facem – trebuie să acceptăm acest efort, să ni-l asumăm, dovedind că
aparţinem secolului nostru chiar şi când, uneori şi aparent, ne dezicem de el. Sau, poate, mai
ales, atunci.

3
 .

CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE REFERITOARE LA ACTIVITĂŢILE DE URBANISM
ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI

Spaţiul a devenit – din ce în ce mai mult – o metaforă ireversibilă în teoriile contemporane

ale culturii şi criticii, dar şi un punct de convergenţă, extrem de fierbinte, a studiilor
interdisciplinare în domeniul ştiinţelor socio-umaniste şi – cu predilecţie – în cel al amenajării
teritoriului şi al urbanismului. În acest ultim context, spaţiul este şi trebuie să fie obiectul unui
studiu şi al unei abordări multidisciplinare întrucât, de la Renaştere încoace, societatea se află
într-o evoluţie dinamică, fapt ce o diferenţiază şi o repoziţionează continuu faţă de valorile care, la
un anumit moment, au fost catalogate drept tradiţionale. Spaţiul a fost şi este un produs cultural,
istoric şi social pe care, oricum am încerca să-l “abstractizăm” pentru a-l putea gestiona mai
înţelept, nu-l putem deposeda de semnificaţii, de ideologii, de mitizările inerente. Abordarea
modernă, actuală, în care spaţiul este perceput ca o valoare a fenomenelor şi creaţiilor sociale,
păstrează legăturile simbolice culturale şi economice (a se înţelege pragmatice) între spaţii, fie
naturale, fie organizate şi edificate de om – deci, artificiale, dar într-o structură cu o matrice în
care principiile şi regulile sunt reevaluate şi reierarhizate1.

Drumul parcurs de omenire – de la primele aşezări atestate, peşterile, până la cele mai
ciudate şi îndrăzneţe siluete, care par a sfida gravitaţia – a fost lung, anevoios şi marcat de
radicale, interesante, dar şi minunate schimbări.
Privind retrospectiv, reperele construite ale evoluţiei ne prilejuiesc întâlniri cu diverse
etape – unele de inspiraţie, altele, mai puţin – ale civilizaţiei. Este important de subliniat un
aspect mărunt, nesemnificativ, la o primă apreciere, dar cu profunde semnificaţii, în realitate, şi
anume modul în care s-a raportat, în tot acest timp, la ceea ce îl înconjura: natura. Relaţia omului
cu proximitatea imediată (într-o primă fază), apoi cu teritoriile mai îndepărtate, a îmbrăcat forme
diferite, iar din confruntarea cu capriciile ei (furtuni, inundaţii, cutremure, erupţii vulcanice şi alte
fenomene naturale) s-au născut cele mai valoroase descoperiri.
Inventivitatea şi simţul practic, alăturate imperativităţii găsirii mijloacelor şi formelor de
supravieţuire au constituit germenii unor acţiuni de apărare împotriva agresiunilor, naturale şi a
celor ale semenilor (pentru că, de când există, omul a luptat împotriva a „ceva” şi a „cuiva”), dar s-
au manifestat şi în spaţiile aferente intimităţii căminului şi familiei.
Descoperirile arheologice constituie mărturii incontestabile ale unor foarte vechi
preocupări pentru transformarea naturii, astfel încăt ea să devină docilă în spaţiile destinate
diverselor activităţi umane şi să poată fi adaptată în scopul satisfacerii anumitor categorii de
nevoi ale indivizilor şi comunităţilor. Toate pornirile de amenajare a spaţiului, la diferite scări, au
fost caracterizate de firesc, de natural, fără a fi fost neapărat programat, planificat şi nicidecum
gândit; putem afirma, fără teama de a greşi, că arta a apărut o dată cu omul şi că l-a însoţit pe tot
parcursul, ca un bun şi adevărat prieten.
Omul a construit, de fapt, dintotdeauna: se constată, astăzi, că o mulţime de realizări
poartă pecetea simplitudinii, fiind rezultatul unor porniri, imbolduri spontane, fireşti ale oamenilor,
1 A se vedea, pe larg, asupra aspectelor menţionate, Olivia Narcisa PETRESCU, SEMNIFICAŢIA MITICĂ A
SPAŢIULUI ÎN LITERATURA IBERO-AMERICANĂ ŞI ENGLEZĂ A SECOLULUI XX, teză de doctorat, UBB Cluj-
Napoca, 2006.

4
neexistând nici o motivare a acestor demersuri, nici o calificare a lor ca o acţiune de un anumit
tip, de o anumită factură, astfel că misterul continuă să ascundă începuturile unor preocupări
care, acum, beneficiază de o consacrare aparte.
Geneza urbanismului – ca un ansamblu complex de activităţi – este amplu dezbătută, fiind
poziţionată extrem de diferit pe scala temporală. Apreciem că stabilirea exactă a începuturilor
acestuia nu prezintă o importanţă deosebită ci, mai degrabă ar fi de interes cunoaşterea modului
în care trăsăturile caracteristice ale fiecărei perioade istorice s-au oglindit şi şi-au găsit
exprimarea materială în ceea ce s-a construit. Această integrare a urbanismului în contextul
general existenţial trebuie apreciată din perspectiva desemnării acestuia ca loc geometric al
ştiinţelor, artei, istoriei, tehnicii şi consacrarea faptului că, privit ca şi întreg, el reprezintă mai mult
decât însumarea tuturor activităţilor componente. A defini urbanismul, dintr-o asemenea
perspectivă, reprezintă un demers extrem de dificil. Încercările nu au lipsit şi nu lipsesc, dat fiind
faptul că se încearcă surprinderea, cât mai fidelă, a celor mai relevante, a celor mai semnificative
aspecte ale sale.
Încercările de definirea urbanismuluis-au cristalizat în diverse forme/formule în care au
intrat diverse aspecte considerate esenţiale – din perspectiva profesională a celor care au abordat
această chestiune. Astfel s-a apreciat că:
□ urbanismul reprezintă un ansamblu complex de activităţi de proiectare, avizare,
aprobare a unor planuri sau autorizare a construcţiilor viitoare pentru oricare tip de localitate
(urbană sau rurală)2;
□ urbanismul este un ansamblu de măsuri politice, administrative, financiare, economice,
sociale sau tehnice destinate să asigure dezvoltarea armonioasă a unui oraş3;
□ urbanismul (de fapt, urbanistica) este ştiinţa al cărei obiect îl constituie sistematizarea
aşezărilor existente şi proiectarea de aşezări noi (cuvântul însuşi vine de la latinescul „urbis” care
înseamnă oraş; urbanismul este aşadar ştiinţa dezvoltării oraşelor, aşezărilor)4;
□ urbanismul este ştiinţa şi tehnica construirii şi amenajării aşezărilor de tipul comunelor şi
oraşelor5;
□ urbanismul este „în acelaşi timp, şi mai mult şi mai puţin decât se crede al fi: la polul
concret al amenajării aşezărilor, el nu este o ştiinţă exactă; la celălalt pol, al reflecţiei asupra
oraşului, urbanismul vizează nu mai puţin decât fiinţarea noastră ca specie edificatoare (Oswald
Spengler, în 1923, scria: „Omul superior este un animal care construieşte oraşe”). Între aceste
două componente disharmonice şi azi se desfăşoară existenţa reală a aşezărilor umane cu
nesfârşita lor diversitate şi cu mereu noile probleme pe care le ridică”6;
□ urbanismul este o activitate care sintetizează, într-un cuvânt, reflecţii şi practici care
constau în definirea scopurilor utilizării spaţiilor construite şi construibile în viitor, în dorinţa de a
programa acţiunile şi deciziile menite să ducă la atingerea acestor obiective, demers care vizează
organizarea unui spaţiu în care s-au desfăşurat şi se vor desfăşura întotdeauna diverse activităţi
umane7.
În pofida vechimii activităţii pe care o circumscrie, termenulurbanism a fost folosit pentru
prima dată, în literatura de specialitate, în lucrarea inginerului catalan Ildefonso Cerda intitulată
„Teoria generală a urbanizării”, publicată în anul 1867. El a pornit de la vocabula latină „urbis”
pentru a desemna ştiinţa amenajării oraşelor, referirea făcându-se la organizarea acestora potrivit

2 A se vedea Lazăr Şăineanu, DICŢIONAR UNIVERSAL AL LIMBII ROMÂNE, Edit. „Litera”, Chişinău, 1998, p.1056.
3 A se vedea Hubert Charles, LES PRINCIPES DE L'URBANISME, edit. Dalloz, Paris, 1993, p.6 şi 11.
4 A se vedea x x x, DICŢIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE, Edit. „Univers Enciclopedic”, Bucureşti, 1996,

p.1138.
5
A se vedea x x x, DICŢIONARUL LAROUSSE, Ediţia 1993, p.1048.
6A se vedea Francoise Choay, URBANISMUL. UTOPII ŞI REALITĂŢI, Edit. Paideia&Simetria, Bucureşti, 2002, p.6
7A se vedea Jean-François Davignon, DROIT DE Ľ URBANISME, Edition du Juris-Classeur, Litec, paris, 2004, p.1

5
unui plan ortogonal, regulat8. Urbaniştii contemporani au simţit nevoia de a găsi un cuvânt nou
pentru a configura domeniul lor de preocupare. Pentru a răspunde provocării lansate de revoluţia
industrială (care a antrenat dezvoltarea anarhică a aglomerărilor urbane şi degradarea unor zone
întinse) ei au trebuit să reînnoiască atât de profund, de semnificativ practicile anterioare, încât au
avut sentimentul că au creat, de-a dreptul, o nouă ştiinţă. Această revigorare a atins – progresiv –
toate aspectele urbanismului: finalităţile, metodele şi cadrul de intervenţie9.

Armătura de rezistenţă a fiecărui sector de activitate este formată din setul de principii
care îi trasează evoluţia. Urbanismul s-a dezvoltat – atât ca ştiinţă, cât şi ca un complex de
activităţi social-economice – sprijinindu-se pe asemenea principii care i-au conturat cadrul şi i-au
jalonat, respectiv imprimat direcţiile în evoluţia sa.În spaţiul occidentalcea mai elaborată doctrină
în domeniu este cea franceză10şi, potrivit acesteia, principiile urbanismului sunt grupate pe patru
mari categorii:
1) principii ale reglementării urbanismului;
2) principii relative la autorizaţiile individuale de utilizare a solului urban;
3) principii ale urbanismului operaţional;
4) principii privind contenciosul în materie de urbanism11.
Întrucât aceste principii au valoare de reguli generale aplicabile oriunde în lume în materie
de urbanism, în continuare le vom prezenta succint, considerând că ele sunt – într-o bună măsură
– valabile şi, deci, aplicabile şi în ţara noastră. De altfel, întreaga noastră legislaţie în materie este
de inspiraţie franceză, iar în ceea ce priveşte încercările (succesive dar, din păcate, lipsite de
finalitate) de codificare a domeniului au beneficiat de un consistent sprijin din partea acestui stat.
A. Din prima categorie – aceea a principiilor referitoare la reglementările din domeniul
urbanismului – reţinem:

* principiul reglementării descentralizate a urbanismului, menit a asigura libertatea de

planificare a teritoriului comunal, care conferă – la rândul ei – puterea de decizie şi libertatea de a
alege. Fiecare colectivitate publică este gestionara şi garanta teritoriului naţional în cadrul
(limitele) competenţelor sale; aceasta înseamnă că o colectivitate locală are aptitudinea de a
exprima în modul cel mai exact concepţia asupra interesului general pentru gestionarea spaţiului
urban care o interesează. În acelaşi timp, principiul invită colectivitatea locală la a se strădui să
asigure armonizarea previziunilor şi deciziilor privind utilizarea spaţiului ţinând cont de întregul
evantai de obiective: cadrul vieţii, habitatul, locurile de muncă, serviciile, transporturile,
gestionarea economicoasă a solului, protecţia monumentelor naturii, salubritatea publică,
echilibrul între populaţia urbană şi cea rurală, altfel spus, un urbanism care să se constituie într-un
regulator al vieţii sociale.
* principiul supremaţiei normelor superioare de urbanism impuse şi garantate de
stat, care pretinde respectarea cadrului general şi comun trasat de stat în domeniul urbanismului

8 În Dacia, procesul de urbanizare a debutat sub M. Ulpius Traianus, imediat după cucerirea acesteia şi se apreciază că
s-a încheiat în perioada împăraţilor Severi. A fost atestată prezenţa numeroaselor aşezări autohtone, topografia şi
organizarea lor fiind de mult studiată de arheologi. Pe parcursul unei perioade mai mari de un secol urbanizarea a
îmbrăcat variate forme sociale şi juridice. Primul şi singurul oraş din Dacia întemeiat sub Traianus – după toate regulile
religioase, juridice şi de sistematizare ale urbanismului roman clasic – a fost colonia Dacica, numită de Hadrianus
colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa şi onorată de Severus Alexandu cu epitetul Metropolis (a se
vedea, în acest sens, şi Cristin-Nicolae Popa, ROLUL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ÎN ACTIVITATEA DE URBANISM,
teză de doctorat, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 2001, p.2).
9 A se vedea Henri Jacquot, François Priet, DROIT DE Ľ URBANISME, Edition „Dalloz”, Paris, 2001, pp.3-4.
10 Într-adevăr, la Paris – în “Noul Arc” din cartierul “La Defence” – se află biblioteca Institutului Naţional de Urbanism,

una dintre cele mai mari biblioteci de specialitate din lume.

11 A se vedea, pe larg, asupra acestor principii: Hubert Charles, op.cit.supra; Jacqeline Morand-Deviller, DROIT DE

L' URBANISME, 5-e ėdition, Edit. “Dalloz”, Paris, 2001.

6
şi concretizat în anumite norme de încadrare impuse de stat, precum şi în exercitarea
permanentă a unui control asupra modului în care sunt respectare normele superioare.
B. A doua categorie de principii - principiile relative la autorizaţiile individuale de
utilizare a solului urban – cuprinde:
◘ principiul autorizării administrative în materie de urbanism, potrivit căruia trebuie
avute permanent în vedere – pe lângă actul primordial: autorizaţia de construire – o serie de
aspecte ce ţin de creşterea sau dezvoltarea urbană, cum ar fi cele privind modalităţile de ocupare
şi utilizare – în prezent şi în perspectivă – a spaţiului terestru vizat: autorizarea demolării, a
instalării noului şantier, a parcelării perimetrului ce urmează a fi supus activităţilor de urbanism
etc.
◘ principiile privind punerea în operă a autorizaţiilor de urbanism, dintre care reţinem:
exercitarea controlului administrativ prealabil, acordarea permisului de construire şi urmărirea
efectelor pe care aceasta le produce.
C. Cea de-a treia categorie – a principiilor urbanismului operaţional – cuprinde:
◊ principiul responsabilităţii publice pentru echipamentul urban, care urmăreşte
modul în care sunt asigurate mijloacele materiale şi juridice pentru amenajarea urbană.
◊ principiul asocierii particularilor la urbanismul operaţional, care presupune:
constituirea şi funcţionarea asociaţiilor funciare urbane, realizarea parcelărilor – cu consecinţa
divizării proprietăţilor (ceea ce implică acceptul proprietarilor, acordarea de despăgubiri,
implantarea construcţiilor în zonă, exploatarea lor etc.12).
D. În fine, categoria principiilor contenciosului în materie de urbanism (dominată de
vechiul principiu al separării autorităţilor administrative şi a celor jurisdicţionale) cuprinde:
☻ principiile contenciosului administrativ al urbanismului şi anume: contenciosul de
legalitate, potrivit căruia administraţia trebuie să respecte întotdeauna şi întocmai legalitatea (în
special în sensul de a nu abuza de puterea de decizie pe care o are), întrucât – altfel – oricine
(orice persoană interesată) poate sesiza judecătorul administrativ, pe calea recursului pentru
exces de putere; contenciosul responsabilităţii, în conformitate cu care administraţia este
responsabilă pentru erorile sau greşelile de serviciu care îi sunt imputabile, ea trebuind să repare
integral prejudiciile care au rezultat direct din acestea.
☻ principiile contenciosului judiciar în materie de urbanism: contenciosul represiv al
urbanismului, conform căruia – în temeiul prevederilor Codului urbanismului13 – faptele de
încălcare a normelor legale respective sunt calificate fie ca şi contravenţii, fie ca infracţiuni şi sunt
sanţionate în consecinţă; contenciosul civil al urbanismului reprezintă cadrul legal în care pot fi
intentate acţiuni în justiţie de către particulari (împotriva constructorilor privaţi) atunci când
intereselor lor sunt afectate.

În ceea ce priveşte teritoriul României, gestionarea spaţială a acestuia constituie – potrivit

legii – o activitate obligatorie, continuă şi de perspectivă. Ea trebuie să fie desfăşurată în interesul
colectivităţilor care folosesc teritoriul naţional, în concordanţă cu valorile şi aspiraţiile societăţii şi
cu cerinţele integrării în spaţiul european. Gestionarea spaţială a teritoriului trebuie astfel
înfăptuită încât să asigure indivizilor şi colectivităţilor dreptul de folosire echitabilă, dar să le
stabilească şi responsabilitatea pentru utilizarea eficientă a teritoriului.
Principiile care stau la baza activităţilor de urbanism şi de amenajare a teritoriului – care
se desfăşoară, cu respectarea autonomiei locale, în ţara noastră – sunt următoarele: principiul
parteneriatului, principiul transparenţei, principiul descentralizării serviciilor publice, principiul
participării populaţiei în procesul de luare a deciziilor şi principiul dezvoltării durabile14.

12 De exemplu, în cazul realizării unei şosele de centură pentru un mare oraş sau construirea unui complex sportiv.
13 În Franţa, şi în alte ţări, au fost adoptate deja astfel de corpus-uri de norme juridice.
14 A se vedea dispoziţiile art.1 şi art.5 din Legea nr.350/2001(actualizată) privind amenajarea teritoriului şi urbanismul,

iniţial publicată în Monitorul Oficial al României nr.373 din 10 iulie 2001, ulterior modificată, ultima oară prin Legea nr.
324/16.12.2015

7
 De cele mai multe ori considerate în alăturarea lor, sintagmele „amenajarea teritoriului” şi
„urbanismul” prezintă şi detaliază preocupări din ce în ce mai profunde şi de mare actualitate prin
imperativitatea cu care se cer soluţionate de către specialiştii din cvasitotalitatea domeniilor vieţii
sociale, cărora sunt chemaţi să li se alăture – prin acţiuni şi atitudini corespunzătoare – oamenii
de pretutindeni.
Amenajarea teritoriului şi urbanismul, ca discipline teoretice, dar şi ca domenii de activitate
practică, reprezintă pârghii de bază în stabilirea strategiilor de remodelare a mediului uman, astfel
încât să se stabilească o reală concordanţă între interesele, obiectivele, dezideratele şi
capacităţile mereu amplificate ale omului cu posibilităţile şi resursele oferite de cadrul material de
viaţă.
Termenul de “amenajare”, utilizat în ţara noastră, a fost preluat din limba franceză
(aménagement du territoire), în alte limbi – precum engleza – utilizându-se termenul “planificare”
(planning).
Amenajarea teritoriului – noţiune mai vastă şi mai complexă, integratoare a conceptului
de urbanism, constituie unul dintre principalele instrumente de investigare şi cunoaştere, de
previziune şi planificare, de edificare şi permanentă readaptare a mediului uman, a cadrului
material creat de societate şi indispensabil existenţei sale.
Amenajarea teritoriului se deosebeşte, prin complexitatea sa şi prin atribuţiile multiprofilate
pe care le deţine, de toate celelalte discipline care se ocupă, direct sau indirect, doar parţial de
problema mediului uman, datorită capacităţii sale de a analiza global şi de a prezenta sintetic
multitudinea de date obţinute prin mijloace proprii sau prin cooperarea cu numeroase sfere
polispecializate complementare în vederea readaptării continue a structurii mediului uman, pe
măsura evoluţiei cerinţelor sociale15.
Doctrina franceză defineşte amenajarea teritoriului ca fiind “un ansamblu de acte ale
colectivităţilor locale sau a instituţiilor publice de cooperare intercomunală care vizează, în cadrul
competenţei lor, pe de o parte, conducerea sau autorizarea acţiunilor şi operaţiunilor, respectiv pe
de altă parte, asigurarea armonizării acestor acţiuni şi operaţiuni. Obiectul acestor acţiuni sau
operaţiuni de amenajare constă în înfăptuirea unei politici locale a habitatului, organizarea
menţinerii, extinderii sau receptarea activităţilor economice, favorizarea dezvoltării activităţilor de
loisir şi de turism, realizarea de echipamente colective, de luptă împotriva insalubrităţii, de
reînnoire urbană, de salvare şi de punere în valoare a patrimoniului construit sau neconstruit şi a
spaţiilor naturale16.
Conferinţa Europeană a Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului (CEMAT) a
desfăşurat, încă de la prima sa reuniune din 1970, o importantă activitate sub auspiciile
Consiliului Europei. La reuniunea care a avut loc la Torremolinos (în Spania) în anul 1983 a fost
adoptată Carta Europeană a Amenajării Teritoriului, document care precizează care sunt, pe plan
european, obiectivele fundamentale ale amenajării teritoriului. Carta defineşte organizarea,
respectiv amenajarea teritoriului ca fiind “expresia spaţială a politicii economice, sociale, culturale
şi ecologice a întregii societăţi” şi o consideră “o disciplină ştiinţifică, o tehnică administrativă şi o
politică concepută ca o focalizare interdisciplinară şi globală, al cărei obiectiv este dezvoltarea
echilibrată a regiunilor şi organizarea fizică a spaţiului în conformitate cu un principiu director”.
“Omul şi bunăstarea sa, precum şi interacţiunea sa cu mediul ambiant constituie centrul
tuturor preocupărilor organizării teritoriului, al cărui obiectiv este de a-i oferi un cadru şi o calitate
a vieţii care să-i asigure o dezvoltare echilibrată a personalităţii şi o perspectivă organizată la
scară umană”, se precizează în Cartă.

15 A se vedea Doina Niculescu, ELEMENTE DE URBANISM., Editura Universităţii Politehnice din Timişoara,
Timişoara, 2000,p.7.
16 A se vedea Jacqueline Morand-Deviller, op.cit., p.110.

8
 Ca şi obiective fundamentale ale amenajării (organizării) teritoriului, Carta le prevede pe
următoarele:
- dezvoltarea socio-economică echilibrată a tuturor regiunilor;
- îmbunătăţirea calităţii vieţii;
- gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protejarea mediului ambiant (şi nu
numai!)
Realizarea unor obiective atât de ample impune o articulare nu numai la nivelul fiecărui
stat (în sfera locală, regională şi naţională), ci şi la nivelul cadrului european. Totuşi, Carta nu
trece de aceste formulări abstracte de obiective fără a încerca o minimă aproximare a ceea ce se
putea defini ca o “Schemă Europeană de Amenajare a Teritoriului”, a cărei elaborare s-a şi
propus, urmând a se pune accent, pe termen scurt şi mediu, între altele, pe:
- concluziile studiilor privitoare la conceptul final al schemei sau, în alţi termeni, pe realizarea unui
prim document în acest domeniu;
- o discuţie privind posibilitatea de elaborare a schemelor naţionale şi regionale de amenajare a
teritoriului;
- evaluarea impactului unor anumite proiecte de amenajare a teritoriului.
În plus, Conferinţa a adoptat o rezoluţie care defineşte direcţiile care trebuie să guverneze
în viitor orice politică de amenajare a teritoriului regiunilor maritime.
Carta accentuează caracterul democratic şi participativ pe care trebuie să-l aibă
planificarea teritorială şi funcţia coordonatoare a distinctelor politici sectoriale, aspect deosebit de
important, de semnificativ pentru a caracteriza competenţele în domeniul amenajării teritoriului
cuprinse în drept17.
Din perspectiva definiţiei amenajării teritoriului oferită de Cartă putem conchide că aceasta
nu este doar o chestiune de elaborare de documente în vederea executării unor construcţii şi
amenajări în diferite zone, utilizând anumite suprafeţe, pentru sau de către anumite persoane, ci
se constituie într-o formă de politică care prezintă şi vizează o multitudine de aspecte18.
În cadrul unei serii lungi de alte evenimente internaţionale (congrese, conferinţe, întâlniri
de lucru, mese rotunde) s-a încercat, prin succesiunea temelor supuse atenţiei şi analizei, găsirea
soluţiilor pentru numărul tot mare de probleme cu care se confruntă oraşele (şi nu doar din
perspectiva strictei organizări spaţiale a acestora), pretutindeni în lume. Dezbaterile s-au axat, în
primul rând, pe chestiunile de larg interes, dar au avut în vedere şi aspectele particulare teritoriale
(spre exemplu anumite zone vulnerabile, sensibile, cum sunt zonele costiere, zonele montane
etc.) şi au lăsat întotdeauna în seama fiecărui stat gestionarea „specificului naţional”, a
elementelor tradiţionale de identitate. S-a avut în permanenţă în vedere faptul că administraţiile
centrale şi locale au un set de preocupări comune (în sensul acesta s-a şi procedat la
diseminarea exemplelor de bune practici), dar s-a căzut de acord asupra faptului că trăsăturile
specifice fiecărui areal trebuie coservate, ocrotite şi promovate.

17 A se vedea Ángel Menéndez Rexach,LA ORDENACIÓN DEL TERRITORIO Y LA ORDENACIÓN URBANĺSTICA

EN LA LEGISLATIÓN ESTATAL Y DE LAS COMUNIDADES AUTÓNOMIAS, înMANUAL DEL URBANISMO, Serie
Administratión General, Madrid, 2001, pp. 34 –35.
18 A se vedea Olga Lopéz Lago, LOS DELICTOS URBANĺSTICOS, în MANUAL DEL URBANISMO, op.cit. supra, p.

768

9
 CAPITOLUL II
ETAPEALE EVOLUŢIEIFORMELOR DE AŞEZARE UMANE

Formele iniţiale de organizare spaţială a aşezărilor umane se pierd în negura vremurilor;

cu toate acestea se apreciază că, într-o primă fază, satele au fost primele structuri de sine
stătătoare. Apărute încă din preistorie, ele s-au constituit ca urmare a primei mari diviziuni a
muncii sociale, şi anume desprinderea agriculturii din sfera păstoritului. Agricultura i-a permis
omului emanciparea de constrângerile cadrului natural şi stabilirea într-un anumit teritoriu legat de
locul de producţie. Prima delimitare, marcând excluderea naturii din spaţiul construit a fost zidul,
fortificaţia – de utilitate strict defensivă; acesta s-a constituitîn simbol al desprinderii, al izolării de
natură.
Ca şi tip de aşezare, satul s-a caracterizat prin:
- număr relativ mic de locuitori;
- suprafaţă redusă a vetrei (centrului) aşezării;
- ocuparea extensivă a acesteia;
- înzestrarea modestă cu obiective de interes obştesc;
- prezenţa sporadică a dotărilor tehnico-edilitare.
Pe parcursul timpului s-a putut remarca un anumit conservatorism în mentalitatea
locuitorilor satelor în numeroase privinţe, printre care dimensiunea aşezării şi numărul de locuitori.
Eventualele creşteri excesive ale numărului de locuitori au fost „debuşate” în teritoriile din
împrejurimi, luând astfel naştere noi aşezări, de acelaşi tip şi cu aceeaşi structură, configuraţia
nou apărută fiind una dispersată, formată din mici localităţi. Treptat s-a impus lărgirea capacităţilor
de producţie, profilarea lor pe un anumit specific, astfel încât s-a ajuns la relaţii de colaborare,
cooperare în cadrul cărora se urmărea obţinerea de avantaje reciproce; a urmat, fireşte, o
accentuată „ridicare”, înflorire a unora dintre acestea, ele impunându-şi supremaţia, dominaţia
asupra celorlalte: acestea vor constitui nucleele viitoarelor oraşe.
Oraşul a fost cel care a preluat rolul de conducător în reţeaua rurală, polarizând capacităţi
şi interese, produse şi energii, atrăgând aceste elemente de pe raze de influenţă tot mai extinse.
Satul a devenit, în timp, subordonat oraşului din punct de vedere economic, social, cultural.
Locuitorii satelor au rămas legaţi de ciclul anotimpurilor – prin natura ocupaţiilor lor – dar şi de
obiceiurile şi tradiţiile locurilor lor de baştină.
În ceea ce priveşte factorii care au contribuit la definirea conturului urban al localităţilor şi
la menţinerea poziţiei „privilegiate”, dominatoare a oraşului s-au emis mai multe ipoteze:
1. Teoria apărării (emisă de germanul Ludwig Georg Maurer19 (1790-1872) - istoric şi
susţinută, mai apoi, de Karl Bucher (1847-1930 - economist), conform căreia
geneza oraşelor este legată de necesitatea apărării locuitorilor de năvălitori,
cetăţile fortificate devenind nucleele marilor oraşe (exemplu: Roma antică).
2. Teoria condiţiilor geoclimatice – elaborată de geografi – consideră ca principali
factori favorizanţi ai stabilităţii şi dezvoltării a oraşelor condiţiile geoclimatice,
configuraţia terenului, mediul natural favorabil – în general;Wolf Schneider (n.
1925) susţine că primele oraşe au apărut în zone cu condiţii geoclimatice
favorabile, cu terenuri agricole fertile: Mesopotamia. Valea Nilului, India).
3. Teoria deciziei administrative, emisă de istoricii germani G. Bellow (1858-1927), K.
Hegel (1813-1909) şi de istoricul englez Th. Wright (1810-1877), apreciază că
oraşele au luat naştere prin actul de decizie al unei puteri de stat, factorul
determinant fiind organizarea politico-juridică.
4. Teoria schimbului de mărfuri susţine că principalul factor de dezvoltare al centrelor
urbane l-a constituit amplasarea lor la intersecţia unor drumuri – terestre sau

19G.L.Maurer a studiat orânduirea socială a Germaniei vechi şi medievale

10
 maritime – care au favorizat schimbul de mărfuri (polis-urile greceşti sau oraşele-
porturi).
5. Teoria oraşelor-necropolă, în accepţiunea căreia „oraşul celor morţi a precedat
oraşului celor vii”, exemplificând cu prezenţa numeroaselor oraşe din Egipt, China
sau Grecia în apropierea marilor necropole şi complexe religioase: Ierusalim,
Olimpia, Delfi, Memfis.
Toate aceste teorii au fost susţinute cu argumente istorice, dar fiecare a preluat doar
secvenţial fenomenul urban care – după cum s-a mai arătat – este unul extrem de complex.
Factorii luaţi în considerare în fiecare dintre aceste ipoteze au acţionat diferit, în momente istorice
diferite: permanent, accidental, dirijat sau aleator, direct sau indirect, cu intermitenţe etc. Certă
este însă interferenţa lor permanentă şi combinarea lor de maniera de care au dat imaginea
oraşului şi semnificaţia lui actuală20.
Existenţa şi modul în care oraşele funcţionează şi evoluează sunt, în parte, predictibile,
dar acest demers trebuie să aibă la bază o bună cunoaştere a ce s-a petrecut în acel areal cu
mult timp înainte, astfel încât, pe de o parte experienţa acumulată, eventualele greşeli, precum şi
reuşitele anterioare să determine un proces de luare a deciziilor cât mai corect şi eficient, iar pe
de alta, memoria, spiritul locului, sentimentul apartenenţei la acesta să fie conservate,
permanentizate şi valorizate la maximum. Cunoaşterea în detaliu a evoluţiei aşezarilor umane
constituie nu doar o plăcută şi interesantă incursiune în trecut, ci acoperă şi nevoia firească de a
şti de unde venim şi încotro (dorim să) ne îndreptăm21.
Mai mult decât atât, este interesantă revenirea – pe spirala evoluţiei (aşadar, cu
caracteristici noi, cu funcţiuni mai sofisticate, mai complexe) – la modele de dezvoltare deja
consacrate dar care, din pricina orgoliului celor care le promovează, sunt prezentate ca noutate
absolută, ca şi creaţii pline de ingeniozitate şi...inedit; filonul de inspiraţie, ideea de bază sunt de
factură ...antică!22
Perioada arhaică. Arheologia şi antropologia nu au putut oferi date certe privitoare la
primele aşezări cu caracter urban, dar au căpătat această denumire primele cetăţi datate din
mileniile VII-VI î.Chr., poziţionate în bazinele marilor fluvii din lume sau în bazinele maritime. În
lipsa izvoarelor iconografice (scrise, desenate, pictate) studierea construcţiilor rămâne singura
dovadă certă a istoriei.
Epoca primitivă23 – caracterizată prin elemente contradictorii – acoperă o perioadă
îndelungată de timp, despre care se cunoaşte extrem de puţin, dar se fac presupuneri
„generoase”, uneori catalogate drept„fanteziste”. Aceasta a fost – teoretic – împărţită în două
epoci, având ca şi criteriu de diviziune considerente tehnologice (respectiv materialul din care
erau confecţionate uneltele, descoperite ulterior): epoca pietrei (împărţită, la rândul ei, în
paleolitic şi neolitic) şi epoca metalelor (cu cele două perioade: bronz şi fier).
Din punctul de vedere al studiului acestei perioade sunt de reţinut două aspecte: unul este
cel care vizează locuirea oamenilor în comunităţi mici, în adăposturi naturale – peşteri, sau
construite – colibe, dispuse pe o suprafaţă restrânsă, criteriul unei astfel de grupări fiind dat de
posibilitatea asigurării securităţii. Cel de-al doilea aspect îl constituie prezenţa – mai mult decât
incitantă pentru cei care le studiază – a spectaculoaselor monumente cunoscute sub denumirea
generică de „megalitice”. Cu toate că originea, rolul, modul de realizare şi semnificaţia lor rămân
îngropate în negura timpului, presupunerile şi speculaţiile vehiculate merg de la ipoteza scopului

20 A se vedea Doina Niculescu, ELEMENTE DE URBANISM, Editura Universităţii Politehnice din Timişoara , 2000, p.
11 şi urm.
21 S-a procedat la o enumerare fugitivă, sumară, a unor etape din istoria oraşelor, fără intenţia de a minimiza sau anula

aportul altor civilizaţii ale căror contribuţii au fost, categoric, extrem de importante pentru evoluţia urbană.
22„Antic” fiind atributul cu înţelesul de „alint”precizat înainte.
23Şi aici ne permitem un scurt comentariu: este greu să califici ca şi „primitivă” o populaţie/civilizaţie care a reuşit

performanţa de a transmite viitorimii lucrări de mare fineţe şi a căror integralitate a reuşit să învingă timpurile (pluralul
semnificâd vicisitudinile timpului).

11
lor religios până la cea a observatoarelor astronomice complicate, a rampelor de lansare pentru
nave extraterestre, ceasuri solare etc. Fie că sunt menhire (pietre mari aşezate vertical, izolat sau
în grup), dolmene (pietre mari aşezate trilitic) sau cromlehuri (incinte), construirea lor a presupus
mijloace tehnice şi motivaţii sentimentale sau religioase greu de imaginat. Cel mai elocvent
exemplu – şi cel mai cunoscut – este ansamblul de la Stonehenge (incintă neolitică – cromleh,
Anglia)24 .
Este interesant de remarcat uluitoarea lor asemănare, din punct de vedere a alcătuirii
acestora, indiferent de poziţia lor geografică. Aşezările edificate sunt bine structurate în jurul
intersecţiei a două căi principale, având direcţiile N-S, E-V, iar zonele erau locuite având la bază
ierarhizarea după poziţia socială a celor care le ocupau.
O altă caracteristică a tuturor acestor aşezări a fost aceea că ele nu s-au constituit ca şi
simple aglomerări de elemente materiale ordonate după criterii exclusiv funcţionale, ci
„însufleţite”, cu o încărcătură filozofică, mistică şi religioasă extrem de bogată. Semnificaţiile
spirituale erau mult mai importante decât construcţiile înseşi, existând o comuniune a materialului
cu spiritualul, care se face simţită şi astăzi în preajma monumentelor din acea perioadă. Aşezările
erau gândite şi funcţionau asemeni organismelor vii, nu erau, nicidecum, o alcătuire arbitrară şi
neutră.
Oraşul antic.Antichitatea este asimilată perioadei de copilărie a omenirii, în care avântul
economic, dezvoltarea forţelor de producţie, apariţia meşteşugurilor au avut ca şi consecinţă
diversificarea tipurilor de organizare a cadrului material. Oraşele au dobândit funcţiuni complexe:
economice, meşteşugăreşti, administrative, religioase şi culturale.
Primele oraşe se presupune că s-au dezvoltat în Mesopotamia, Egipt, Siria, Asia Mică,
Asia Centrală, India şi China,în nordul şi vestul Europei civilizaţia urbană apărând mai târziu, mai
ales datorită expansiunii romane.
Din perspectiva modelelor de organizare a utilizării spaţiului, a cercetării întregii
„construcţii” a urbanismului (şi nu numai!), polii de interes ai antichităţii au rămas cele două lumi:
cea greacă şi cea romană.
Grecia. Dacă până în secolul VI î.Chr. trăsătura caracterisitică pentru alcătuirea oraşelor a
fost dominanta simbolistică, mistico-religioasă, începând cu secolele VI-V î.Chr. se cristalizează o
ştiinţă a construcţiei oraşelor, în care un loc central va fi ocupat de Grecia antică. „Polis-ul”
(oraşul grecesc) reprezintă un model de alcătuire raţională şi echilibrată, în care se îmbină
armonios viaţa spirituală – foarte activă – cu necesităţile impuse de igienă, apărare şi alte
exigenţe funcţionale. Traducerea termenului polis prin “oraş-stat” sau prin “stat-cetate” redă doar
parţial şi aproximativ sensul pe care el îl avea pentru greci. În realitate, un polis era o unitate
teritorială, cuprinzând oraşul, cu pământurile şi satele din jur, dar – în primul rând – era o
comunitate de origine, de interese, de tradiţii, de credinţe religioase. În întreaga lume greacă erau
peste 200 de asemenea mici state, de câteva mii de cetăţeni. Platon stabilea în “Republica”
numărul ideal al cetăţenilor unui stat la ceva mai mult de 5.000, cifră care, probabil, era optimă
pentru a fi corect şi înţelept administrată . Aşadar, pentru greci un polis era o comunitate umană
concretă, nu o entitate abstractă, acest tip de organizare spaţială imprimând locuitorilornu doar
simţul practic, ci oferindu-i, totodată, şi sentimentul demnităţii. Strălucitoarea cultură antică
greacă, cu titani ai gândirii precum Socrate, Platon Aristotel, a marcat puternic numeroase
concepţii ştiinţifice, politice, morale, filosofice, religioase, artistice de mai târziu, aducând o
contribuţie de prim rang la patrimoniul culturii şi civilizaţiei universale25. Până în zilele noastre,
numele acestora, alăturate diamantinelor lor creaţii, au rămas repere ferme pentru toate
domeniile, universalitatea şi perenitatea lor fiind incontestabile.

24A se vedea Adrian Iancu, ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM, U.T. Pres, Cluj-Napoca, 2002, p.14.
25 A se vedea Ion Craiovan, TRATAT ELEMENTAR DE TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI, Edit. “All-Beck”,
Bucureşti, 2001, pp.14-15.

12
 Spaţiul urban elen răspunde – poate – cel mai bine, în istoria urbanismului european,
atributelor de spaţiu: funcţional şi frumos alcătuit, spiritualizat, constituind un adevărat „spaţiu
ideal” (se şi face afirmaţia: „o frumuseţe, o simetrie perfectă, ca şi în arta greacă”). Despre cultura
elenă Edouard Herriot spunea că „a dat spiritului echilibrul şi armonia unui templu”, iar Octavian
Paler – în lucrarea sa „Mitologii subiective” – afirmă că „drumurile Greciei nu sunt suficiente
pentru a avea acces la spiritul ei”.
Istoria Greciei antice cunoaşte o periodizare, cu trăsături specifice ale fiecărei etape
reflectate şi în aspectul oraşelor.
Perioada homerică (arhaică) – numită astfel pentru că atunci au apărut epopeile
homerice, este cuprinsă între secolele XII-VIII (după unii VI) î.Chr. şi se caracterizează prin
apariţia polis-urilor (oraşe cetăţi), a vieţii comerciale, politice, culturale, precum şi a „acropolei”
(fiecare oraş avea acropola sa; locul – un platou deasupra unei stânci, era socotit sacru, iniţial el
având funcţie de apărare şi pe care s-a construit un număr însemnat de temple. Spre acest loc se
ajungea printr-o frumoasă intrare triunfală, numită Propilee)26.
Dacă există elemente emblematice pentru Grecia antică, acestea sunt două: coloana şi
oraşul. Coloana este o reflectare a spiritului Greciei, oglindă a timpului. Oraşele Greciei antice
prezintă două zone definitorii care cuprind două tipuri majore de preocupări: religioase – în partea
cela mai înaltă a oraşului – Acropola, cu zone care adăposteau templele, respectiv civile, cu zone
delimitate în jurul agorei (element nou cu funcţii tipice unei pieţe publice) care, cu timpul, va
polariza mai multe programe27.
Perioada clasică este cuprinsă între secolele VI-V î.Chr., fiind marcată de o impresionantă
dezvoltare a arhitecturii şi sculpturii care fac paşi repezi spre perfecţionare. Specifică este apariţia
tramei stradale ortogonale (sistemul hipodamic, a cărui denumirea vine de la numele arhitectului
Hippodamos din Milet, care la rândul său se pare că s-a inspirat din arhitectura orientală); se
execută lucrări tehnico-edilitare de tipulsistemelor destinate alimentării cu apă, evacuării apelor
uzate etc. Apar, tot acum, programe de arhitectură pentru clădiri publice cu funcţii social-culturale:
stadioane, gimnazii, clădiri comerciale care se integrează în oraş.
Perioada elenistică – cuprinsă între anii 323 – 31 î.Chr. – (precedată de cea elenă –
secolul V î.Chr.) este numită fie „epoca de aur”, fie „secolul lui Fidias”, fie „secolul lui Pericle”,
datorită operelor de o imensă valoare artisitică create de genialul Fidias, sprijinit de conducătorul
Atenei – Pericle. Etapa se caracterizează printr-o impresionantă activitate din domeniul
construcţiei oraşelor, fiind încetinit ritmul construcţiilor religioase. Oraşul elenistic este un
organism complex, răspunzând unor necesităţi practice, fundamentat ştiinţific şi raţional,
influenţat de concepţiile filosofice şi politice privind relaţia dintre alcătuirea oraşului şi viaţa
materială şi spirituală a grupului social – ca întreg, respectiv a fiecărui locuitor – ca parte a
acestui întreg.
De asemenea s-a accentuat preocuparea pentru spectacole – drame sau comedii,
reprezentaţiile având loc în aer liber, în locuri special amenajate, numite amfiteatre, care foloseau
pantele naturale ale terenului pe care s-au construit ca şi trepte pentru spectatori, având formă de
semicerc. Un amfiteatru era astfel construit încât spectatorii din bănci, din ce în ce mai sus
plasate, să poată vedea jocul actorilor de pe scenă. Spectacolul se desfăşura pe o suprafaţă
plană, tot în formă de semicerc, numită scenă, dinaintea căreia era un loc mai adâncit numit
orchestră. Arhitecţii au căutat – de cele mai multe ori – să construiască astfel de amfiteatre pe o
pantă lină de deal, pe care o amenajau foarte meticulos. Cu toate acestea au fost ridicate

26 Cea mai frumoasă acropolă este cea a Atenei, iar Partenonul este construcţia cea mai frumoasă de pe Acropola
Atenei şi una dintre cele mai frumoase care s-au păstrat din lumea antică. Construcţia, extrem de bine proporţionată şi
cu un remarcabil echilibru al părţilor, a fost închinată zeiţei Athena Parthenos (Atenei Fecioară, protectoarea oraşului).
Lucrările au fost supravegheate şi finalizate de un unul dintre cei mai mari artişti, sculptor, arhitect şi pictor desăvârşit –
Fidias (pentru alte amănunte, a se vedea Marin Nicolau- Golfin, ISTORIA ARTEI, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1972, pp. 53 – 66.
27 A se vedea Adrian Iancu, op.cit., pp.18-19.

13
amfiteatre şi pe câmpii, fără ajutorul povârnişurilor. Pentru spectacolele muzicale au fost
amenajate teatre mai mici, numite odeoane, cu o acustică specială, majoritatea folosind ca
material piatra calcaroasă28.
Importanţa acestei perioade istorice constă nu numai în nivelul surprinzător de ridicat
pentru mijloacele tehnice ale acelei perioade privind dotarea tehnico-edilitară (drumuri, alimentare
cu apă, canalizare etc.) a polis-urilor greceşti cât, mai ales, prin modul cum au fost puse şi
soluţionate practic problemele complexe pe plan urbanistic. Admirabilă este şi preocuparea
constantă pentru estetica fiecărei realizări, în care s-au îmbinat magistral ştiinţa şi înţelepciunea
acelui timp şi care, străbătând veacurile, transmite acelaşi mesaj emoţionant, vibrant al bucuriei
de a trăi şi a crea care i-a însufleţit pe ctitorii lor.
Imperiul roman. Un al doilea moment de referinţă pentru studiul urbanismului îl
reprezintă romanitatea. Chiar dacă s-a afirmat că „grecii i-au înfrânt pe romani prin rafinament,
arta romană fiind doar epigonul celei greceşti” (O. Paler), trebuie recunoscut meritul antichităţii
romanede a fi folosit în mod creator experienţa predecesorilor, aplicând în realizările urbanistice
norme şi reguli valabile, din punct de vedere ştiinţific şi practic, şi în zilele noastre.
Elementul „cheie” pentru succesul multor încercări la care „s-au angajat” romanii au fost
drumurile, elemente de infrastructură cu care inginerii romani au împânzit întregul imperiu, în
scopul administrării, exploatării şi menţinerii controlului asupra teritoriilor cucerite. Traseele
drumurilor care legau provinciile romane, la care se adaugă şi celelalte lucrări de infrastructură –
adevărate monumente de artă şi ele (poduri, viaducte) – sunt axele reţelei de transport european
actual, lucru care, pe lângă uimirea plină de admiraţie, ne stârneşte, inevitabil şi un sentiment
(frustrant) de inferioritate, dacă ne gândim la timpul scurt de realizare, la robusteţea, rezistenţa,
frumuseţea, grija pentru detaliile arhitecturale şi funcţionale, la întreaga gândirea tehnică care au
fost mobilizate şi apoi încorporate în aceste construcţii.
Aceeaşi rigoare o găsim şi în ceea ce priveşte organizarea în teritoriu a localităţilor, prin
stabilirea unor criterii clare de clasificare a acestora, legăturile dintre ele şi „funcţionarea” lor
putând fi regăsite şi în sistemele moderne de constituire a reţelelor de localităţi, consacrate în
domeniu. Astfel, cele mai semnificative caracteristici ale oraşelor romane erau:
- apartenenţa lor la un sistem de localităţi distribuite în teritoriu, ierarhizate ca importanţă şi
dimensiune şi, de asemenea, diversificate ca funcţiuni prioritare:
o oraşe cu funcţiuni strategice: Lutectia – Parisiorum (Paris); Londinium
(Londra); Vindobonai (Viena);
o oraşe comerciale: Ostia, Salerno, Palmira;
o oraşe administrative: Roma; Atena; Efes;
o oraşe balneare şi de odihnă: Pompei; Herculanum; Neapole;
- organizarea oraşelor, din punct de vedere al structurii lor, având la bază o reţea
ortogonală de străzi care limitau cvartale denumite „insulae”, având ca axe ordonatoare „cardo
maximus”, pe direcţia N-S şi „decumanus maximus”, pe direcţia E-V, două artere perpendiculare
deosebite de celelalte străzi prin dimensiunile lor. La intersecţia acestora se afla piaţa sau
forumul, în care erau amplasate templul închinat zeului protector al oraşului, bazilica şi
construcţiile comerciale;
- dotarea tehnico-edilitară, atât la oraşe cât şi în teritoriul, corespundea unor utilizări
complexe. Drumurile realizate de inginerii romani uimesc şi azi prin rezistenţa lor. În interiorul
oraşelor, profilul transversal al străzilor prevedea separarea circulaţiei vehiculelor de circulaţia
pietonală, prospectul atingând 20-30-35 m. Pe întinderea întregului imperiu au fost construite
poduri, tunele, apeducte (jgheaburi mari din piatră, având lungimea de câţiva km., susţinute de
stâlpi groşi, legaţi între ei cu arcade), canalizări, cisterne (rezervoare de apă), instalaţii portuare.
Igiena şi salubrizarea în oraş erau asigurate printr-o reţea de canalizare care permitea evacuarea

28Este uluitoare remanenţa acestor termeni în actualitatea limbajului urbanistic şi arhitectural, cu aceleaşi semnificaţii şi
astăzi, după milenii de la consacrare!

14
apelor uzate, alimentarea cu apă făcându-se prin conducte care aduceau apa – de multe ori – de
la mare distanţă;
- organizarea oraşelor s-a bazat – încă din perioada de constituire a statului – pe o serie
de regulamente care se refereau la:
♦ probleme de proprietate (limitări în interesul colectivităţii);
♦ clasificarea străzilor (Via – pentru vehicule, Iter – pentru pietoni, Actus – pentru animale),
indicându-se lăţimi minime obligatorii;
♦ norme privind distanţa dintre clădiri şi înălţimea la cornişă a acestora;
♦ instituirea serviciilor speciale cu probleme urbanistice şi de bună gospodărire;
♦ probleme speciale de igienă. La acest punct nu putem omite termele – ca şi construcţii
publice importante. Acestea formau ansambluri cuprinzând săli de baie, biblioteci, săli de muzică,
stadioane, galerii de tablouri, parcuri; ele erau şi locuri de întâlnire a cetăţenilor care voiau să
discute despre probleme publice sau afaceri. Astfel s-au păstrat Termele lui Caracala – care
adăpostesc astăzi stagiunile de concerte de operă pe durata verii şi Termele lui Diocletian – azi
muzeu naţional de arheologie antică. Demne de menţional mai sunt – ca şi elemente de
arhitectură – circurile, stadioanele, teatrele romane, palatele şi columnele (cele mai cunoascute
fiind cea a lui Traian şi cea a lui Marc Aureliu).
Cunoscutului arhitect, inginer şi militar roman Vitruvius 29 i se atribuie triada vitruviană
potrivit căreia orice construcţie trebuia să îndeplinească o serie de indicatori de calitate, grupaţi în
trei categorii: firmitas, utilitas şi venustas, traductibile prin rezistenţă, utilitate/funcţiune şi rigori
estetice.
Trebuie făcută trimitere la faptul că romanii au fost cei care au pus bazele sistemului de
drept care şi astăzi constituie „coloana vertebrală” a corpus-ului juridic din majoritatea ţărilor
europene, inclusiv ţara noastră. Limpezimea, concizia, formulările rafinate şi rigoarea gândirii
juridice romane sunt şi ele elemente valoroase de raportare a valorilor sociale până în
contemporaneitate.
Oraşul medieval. Perioada feudală a debutat printr-o acţiune distructivă. Pe de o parte
năvălirile popoarelor migratoare, iar pe de alta răspândirea creştinismului – dornic de la înlătura
urmele „păgânismului” şi de a instaura o lume nouă – au avut ca urmare depopularea şi ruinarea
centrelor urbane antice ( Roma de la o populaţie de 1.000.000 ajunge, după anul 476, la 1000 de
locuitori). Populaţia se reaşează în localităţi de tipuri noi având un rol prioritar de apărare,
adevărate aşezări fortificate, amplasate pe terenuri greu accesibile şi cu o suprafaţă a incintei
limitată.
Câteva dintre caracteristicile aşezărilor medievale se concretizează în:
♦ număr restrâns de locuitori (10.000 – 40.000);
♦ prezenţa unor ziduri înconjurătoare (fortificaţii);
♦ densitate mare a construcţiilor şi a populaţiei;
♦ construcţii şi trasee ale străzilor adaptate configuraţiei terenului;
♦ reţelele stradale inelar-radiale convergeau către piaţa centrală, în care erau amplasate
clădirile religioase – în general supradimensionate – şi cladirile publice (de exemplu primăriile);
♦ lipsa preocupării privind confortul, igiena, salubritatea (inclusiv a locuinţelor) şi dotarea
tehnico-edilitară.
Secolele XI-XII marchează o revitalizare a vieţii urbane, mulţi locuitori revenind la vetrele
aşezărilor antice, care se revigorează şi îşi recâştigă treptat influenţa în teritoriu.
Urbanismul medieval prezintă interes întrucât majoritatea centrelor urbane moderne
păstrează nuclee pe baza cărora s-au dezvoltat, nuclee care prezintă importanţă istorică şi care
acum trebuie protejate prin politici urbane speciale.

29Marcus Vitruvius Pollio, erudit arhitect, inginer, ofiţer de artilerie, este autorul celebrelor De Architectura Libri Decem,
Cele 10 cărţi de arhitectură, lucrare care reuneşte cele mai importante reguli, metode, tehnici, materiale şi dispozitive
utilizate în construcţii.

15
 Oraşul renascentist. Putem vorbi despre oraşul modern încă din secolele XV-XVI, când
afirmarea burgheziei, înflorirea comerţului, a producţiei de mărfuri, acumulările de capital au creat
condiţiile dezvoltării oraşelor. Aceste premise au stimulat o nouă orientare ştiinţifică, filosofică,
estetică: curentul numit Renaştere, care va avea o puternică înrâurire asupra artelor. Este
perioada în care, zdruncinată fiind autoritatea dogmelor religioase – care furnizau explicaţii
eronate asupra realităţii şi ţineau ascunse o multitudine de normalităţi – a determinat oamenii să
dorească să cunoască viaţa prin propriile cercetări, experienţe, să se elibereze din tiparele
strâmte, în dimensiunile cărora fuseseră obligaţi să trăiască, dar mai ales să gândească;devin,
astfel, adepţii progresului tehnic care se bazează pe ştiinţe, aflate într-o dinamică impresionantă.
Din dogmatică, aservită religiei, ştiinţa devine inductivă, pornind de la fapte şi experienţe
concrete. Ştiinţele pozitive, bazate pe matematică, progresează rapid; noile descoperiri
geografice lărgesc orizonturile, oferă noi perspective stimulând progresul societăţii sub toate
aspectele ei. Piaţa mondială, în Evul Mediu, îşi mută polul de interes din Mediterana – controlată
de turci - în Atlantic.
Oraşele Renaşterii s-au dezvoltat preponderent pe nucleele medievale, dar preocupările
pentru o nouă calitate a vieţii urbane au determinat remodelarea vechilor centre prin: lărgirea
străzilor, construirea de noi pieţe, preocuparea aparte pentru compoziţia volumetrică şi
arhitecturală, prin rezolvarea echipărilor tehnico-edilitare.
Progresele tehnice, totalitatea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, marile descoperiri geografice
ale timpului îşi pun amprenta asupra operelor maeştrilor Renaşterii. Numeroşi artişti au fost ei
înşişi oameni de ştiinţă, savanţi renumiţi, literaţi, filosofi şi tehnicieni. Cunoscători ai artei antice
greceşti şi romane (prin aprofundarea rezultatelor cercetărilor arheologice şi cunoaşterea
documentelor antice), ei au creat o artă nouă. Mulţi arhitecţi, pictori şi sculptori au fost cunoscuţi
sub numele lor mic: Raffael (Sanzio), Michelangelo (Buonarotti), Leonardo (Da Vinci), Tizian
(Vecellio).
Părintele Renaşterii este considerat arhitectul Brunelleschi, cel care a conceput cupola în
opt ape a bisericii Santa Maria del Fiore (Domul din Florenţa), primul monument renascentist.Un
fapt demn de remarcat este cel prin care Renaşterea a promovat nu doar ctitorul (finanţatorul), ci
şi artistul.
„Perspectiva”30 este cuvântul „cheie” al Renaşterii atât în artele plastice (exemplu
constituindu-se fundalul cu perspectiva la un punct de fugă în lucrarea lui Leonardo Da Vinci
„Cina cea de taină”), cât şi în urbanism (palatul Versailles din Franţa fiind un reprezentant de
seamă al curentului în arhitectură)31.
Cîteva dintre ideile privind construcţia oraşelor sunt:
♦ stabilirea formei incintei conform exigenţelor impuse de tehnicile de apărare;
♦ castelele burghezilor (din a căror construcţie au fost eliminate fortificaţiile) au fost
integrate în urbanistica nouă, fiind vizibile numai din stradă, la care prezintă faţade atrăgătoare cu
numeroase şi mari deschideri, având câte 2-3 etaje;
♦ amplasarea construcţiilor în zone funcţionale;
♦ ierarhizarea străzilor şi a pieţelor după destinaţia lor;
♦ amplasarea în zone izolate a atelierelor producătoare de noxe;
♦ prezenţa unei legături facile între zonele productive şi spaţiile comerciale;
♦ promovarea construcţiei pe nivele diferite a căilor de circulaţie pentru vehicule şi pentru
pietoni;
♦ preocuparea pentru confortul edilitar şi igiena publică.

30Perspectiva este reprezentrea tridimensională, prin desen, a unui corp din spaţiu pe o suprafaţă plană, aşa cum ar fi
văzute de un observator printr-o fereastră sau printr-un cadru. În desen, perspectiva simulează adâncimea şi efectele
de reducere a dimensiunilor
Ca şi disciplină, se ocupă cu studiul metodelor folosite pentru realizarea perspectivei.
31 A se vedea Adrian Iancu, op.cit., p. 31.

16
 Chiar dacă teoriile epocii au fost mai îndrăzneţe decât posibilităţile oferite de condiţiile
sociale şi tehnice, gândirea urbanistică vizionară a contribuit, în mod cert, prin noile idei la
evoluţia ştiinţei construcţiei oraşelor.
Oraşul baroc.Intervaluldintresecolele XVII-XVIII este perioada în care marile monarhii
europene îşi întăresc structurile centralist-etatiste, ceea ce va genera – pe de o parte – dispariţia
aspectelor regionaliste, iar – pe de alta – posibilitatea abordării unor proiecte de mare anvergură.
Metodele şi tehnicile de construcţie nu diferă consistent de cele din perioadele
precedente, ci doar consemnează o folosire a lor până la limitele extreme. Perioada barocă32
constituie o perioadă de referinţă în istoria urbanismului, fiind caracterizată printr-o activitate
constructivă extrem de intensă: se construieşte mult atât în Europa, cât şi în cele două Americi.
Barocul preia şi dezvoltă normele urbanistice renascentiste, dar clădirile aparţinând acestui curent
au aspect de supraîncărcat, faţadele debordând de ornamente, scara fiind una predilect
monumentală (se face simţită o amplificare fără precedent a scării la care sunt concepute
ansamblurile urbane), interiorul este tratat cu evidente tendinţe scenografice, cu pereţi şi tavane
ocupate de decoraţii. Un exemplu, în acest sens, îl constituie Domul Sf. Petru de la Roma, pe
faţada căruia coloanele şi decoraţiunile monumentale aplicate vor modifica caracterul incipient
renascentist în unul baroc. Acest lucru este subliniat şi de piaţa cu plan eliptic pe care Bernini o
va propune în faţa Domului. Dacă ar fi să definim stilurile arhitecturii doar printr-o trăsătură, goticul
ar fi reprezentat de ogivă, renaşterea de arcul în plin cintru, iar barocul de elipsă.
Barocul intervine în construcţia oraşelor prin manifestarea preferinţei pentru structuri ale
străzilor regulate radiale sau radial-concentrice în care arterele principale – străzi drepte, de mare
deschidere – converg către reşedinţa seniorială sau edificiul religios, prin realizarea unor pieţe cu
forme geometrice bine definite, bordate cu fronturi omogene ca ritm, cornişe sau stil.
Stilul baroc se dezvoltă în special în ţările catolice – Italia, Austria – dar va avea influenţe
şi asupra renaşterii clasiciste din Franţa sau din Anglia. Exemple de intervenţii baroce, cu referire
la pieţe sunt: Piaţa Spagna şi Fontana din Trevi, ambele din Roma.
O altă caracteristică definitorie a urbanismului baroc o reprezintă diagonala, ca element de
dinamizare al sistemului stradal. Momentul culminant al curentului baroc în urbanism îl reprezintă
Parisul în perioada lui Napoleon al III-lea33. În ţara noastră, influenţa acestui curent se
concretizează în construcţii ca: Palatul Banffy (proiectat de arhitectul sibian Eberhardt Blaumann),
în prezent adăpostind Muzeul de artă din Cluj-Napoca, Palatul Teleki (situat tot în Cluj-Napoca),
Palatul Mogoşoaia din Bucureşti şi Palatul Bruckenthal din Sibiu.
Barocul poate fi definit ca stil de sine stătător până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, după
care va fi înlocuit de curente neoclasicizante sau eclectice.
În secolul al XVII-lea, în Franţa, a apărut un nou stil – Rococo – a cărui denumire vine de
la “rocaile”– cochilie de scoică, element frecvent utilizat în diferite compoziţii; curentul s-a dorit o

32
Termenul “baroc” derivă de la denumirea “barocco” dată perlei de formă neregulată, fiind utilizat în sens peiorativ, cu
semnificaţia de ciudat, încărcat, exagerat faţă de puritatea şi simplitatea perlei perfecte.
33Un ilustru exemplu, materializat, al capacităţii umane de a configura urbanismul ambiental îl constituie cel al baronului

Haussmann – fost prefect al Parisului – în perioada 1855-1868. În această perioadă Haussmann a fost demolatorul
structurilor de reminiscenţă medievală şi iniţiatorul noului model al bulevardelor - lărgite generos, care au schimbat
radical caracterul metropolei. Faţadele impunătoarelor clădiri care străjuiesc marile bulevarde s-au proiectat şi realizat a
fi uniforme, oferind o imagine de ordine, imprimând străzilor un „ritm” elegant, maiestuos. Aliniamentele de copaci,
atent cosmetizaţi, gardează traiectoriile bulevardelor, ale căror trotuare se constituie ca importante spaţii publice ale
Parisului. Grandioasa realizare a reuşit să soluţioneze, de o manieră inteligentă, problemele aferente traficului cu o
eficientă şi, totodată, frumoasă utilizare a spaţiului destinat construirii; o atenţie aparte a căpătat orizontul, perspectiva
şi, de asemenea, preocuparea pentru impunerea regulilor care guvernează spaţiile dintre clădiri. Panoramele oferite de
marile bulevarde, adevărate linii de forţă şi energie, focalizează (converg spre) clădiri importante, instituţii publice şi
grădini, conferind oraşului secolului XIX trăsăturile moderne care îl vor individualiza şi în secolele următoare,
poziţionând Parisul pe primele locuri apreciate ca destinaţii preferate de către cetăţenii lumii.

17
replică menită a nega clasicismul de la Curte, el fiind prezent mai mult la arhitectura de interior, cu
al său caracter decorativ34.
Oraşul erei industriale (sec. XIX – XX ). Revoluţia industrială a determinat schimbări
fundamentale în dezvoltarea centrelor urbane şi a declanşat criza pe care oraşul contemporan nu
a reuşit să o depăşească, constituind un punct de inflexiune în graficul dezvoltării urbanistice. Din
punct de vedere cantitativ, revoluţia industrială a generat o creştere a presiunii demografice în
oraşe, susţinută de o drenare a populaţiei satelor în folosul unei dezvoltări urbane fără precedent.
Apariţia acestui fenomen şi amploarea lui sunt corelate cu ordinea şi nivelul industrializării ţărilor
respective. Marea Britanie este cel dintâi teatru al acestei mişcări, simţită de la recensămintele din
1801; în Europa îi urmează Franţa şi Germania, începând cu anii 183035.
Succint, factorii care au generat aceste mari schimbări au fost:
- dezvoltarea explozivă a manufacturilor şi industriilor amplasate în centrele urbane;
- creşterea numărului de locuitori prin atragerea populaţiei rurale pauperizate;
- apar probleme noi, fără precedent:
□ necesitatea spaţiilor de cazare pentru o populaţie numeroasă
□ nevoia asigurării igienei publice prin : furnizarea serviciilor de alimentare cu apă,
canalizare, salubrizare etc.
□ necesitatea destinării unor edificii procesului educaţional: instituţii de învăţământ,
spaţii destinate desfăşurării de activităţi culturale etc.
□ nevoia de punere la dispoziţia populaţiei a spaţiilor şi mijloacelor de petrecere a
timpului liber, special amenajate şi dotate în acest scop.
Secolul XIX poate fi numit „secolul crizei oraşelor” (criză care, de altfel, nu a fost nici azi
depăşită); studiul acesteiperioade a fost dirijat pe două direcţii, în funcţie de metodele şi
instrumentele utilizate.
Într-unul din cazuri, el este descriptiv: faptele sunt observate cu detaşare şi se încearcă
ordonarea lor de o manieră cantitativă. Statistica este anexată sociologiei, domeniu pe cale a se
naşte. Cercetătorii în domeniu caută să înţeleagă mai cu seamă fenomenul urbanificării şi să-l
plaseze într-o reţea de cauze şi efecte; ei se mai străduiesc şi să risipească un număr de
prejudecăţi care, în ciuda eforturilor lor, vor persista până în zilele noastre şi care privesc mai ales
incidenţele vieţii urbane asupra dezvoltării fizice, nivelului mental şi moralităţii locuitorilor.
În celălalt caz, avem de-a face cu o polemică care – la rândul ei – este purtată de două
grupări cu orientări diferite. O grupare este animată de sentimente umanitare, fiind formată din
funcţionari municipali, oameni ai Bisericii, mai ales medici şi igienişti, care denunţă – bazându-se
pe fapte şi cifre – starea de decădere fizică şi morală în care trăieşte proletariatul urban. Seriile de
articole publicate în ziare şi reviste, mai ales în Anglia unde situaţia era acută, au stat la baza
numirii celebrelor Comisii regale de anchetă asupra igienei, ale căror lucrări, publicate sub formă
de Rapoarte către Parlament, au furnizat o seamă de informaţii extrem de utile (preţioase) despre
marile oraşe ale epocii şi au contribuit la crearea legislaţiei engleze în domeniul muncii şi
handicapului. Cea de-a doua grupare este constituită din gânditori politici care furnizează adesea
informaţii de o remarcabilă amploare şi precizie. Fr. Engels, mai ales, poate fi considerat ca unul
dintre fondatorii sociologiei urbane. În lucrarea sa „Situaţia clasei muncitoare din Anglia” (apărută
la Leipzig, în 1845), în cadrul anchetelor prezentate, el foloseşte sistematic şi ştiinţific toate
mărturiile disponibile: rapoarte ale poliţiei, articole de jurnal, lucrări savante, precum şi rapoartele
Comisiilor regale. Sunt făcute publice astfel igiena fizică deplorabilă întâlnită în marile oraşe

34 A se vedea Adrian Iancu, op.cit., p.33-35.

35 A se vedea Françoise Choay, op. cit., p. 15. Cifrele sunt semnificative: Londra, de pildă, ajunge de la 864.845
locuitori în 1801 la 1.873.676 în 1841 şi la 4.232.118 în 1891; în mai puţin de un secol, populaţia sa a crescut practic de
cinci ori. În paralel, numărul oraşelor engleze cu peste 100.000 locuitori a ajuns, între 1800 şi 1895, de la două la
treizeci. Pentru aceeaşi perioadă, numărul oraşelor cu mai mult de 100.000 locuitori ajunge la 28 în Germania şi de la
3 la 12 în Franţa. În 1800, Statele Unite nu au nici un oraş mai mare de 100.000 locuitori, dar în 1850 ele sunt deja 6,
totalizând 1.393.338 locuitori, iar în 1890, douăzeci şi opt, cu o populaţie totală de 9.697.960 locuitori.

18
industriale, habitatul muncitoresc insalubru – comparat adeseori cu o vizuină, distanţele epuizante
care despart locuinţa de locul de muncă, drumurile fetide şi lipsa grădinilor publice din cartierele
populare, la toate acestea adăugându-se igiena morală precară36.
Probleme majore ridică trasportul urban, care trebuie nu numai să se dezvolte, dar să fie
şi accesibil ca preţ (ieftin). Începând cu a doua jumătate a secolului XIX, în marile oraşe ale lumii
apar trenul cu aburi, tramvaiul electric, omnibuzele. Aceste mijloace au permis populaţiei să
descongestioneze centrele urbane prin stabilirea domiciliului în zone suburbane.
Începutul secolului XX aduce schimbări majore în domeniul transportului: la Londra – spre
exemplu – în 1907 au fost electrificate liniile de metrou; au apărut trenuri electrice de suprafaţă, s-
a lărgit reţeaua liniilor de tramvai astfel încât (între 1890 şi 1939) aproape toate marile zone
urbane au suferit procese de modificare a zonării populaţiei, respectiv a migrării acesteia spre
zonele periurbane, care s-a dezvoltat într-un ritm accelerat, dar în mod haotic, necontrolat.
Arhitecţii secolului XIX nu şi-au asumat dezvoltarea tehnologică datorită incapacităţii şi
refuzului lor de a asimila noile cunoştinţe teoretice în domeniul structural. Cei care vor produce
schimbări fundamentale în activităţile de proiectare, construcţie, morfologie arhitecturală, folosind
„noutatea” care era betonul armat sunt arhitecţii Mişcării moderne. La începutul secolului XX,
materialul care face posibilă şi determină apariţia noilor forme structurale (grinzi, arce, cochilii,
membrane etc.) este betonul armat, folosit pentru prima dată corect în 1861 de către Francois
Coignet37.
O astfel de situaţie a impus luarea unor măsuri de natură administrativă, socială şi
urbanistică.
Măsurile administrative sunt următoarele:
- au fost emise legi de sistematizare urbană (în anul 1909 apare prima lege a
sistematizării urbane, în Anglia);
- s-au constituit comisii de analiză şi prognoză (1947 – Comisia Barlow, Anglia);
- s-au înfiinţat organisme guvernamentale: comisii de planificare urbană, ministere şi
departamente ale sistematizării urbane şi teritoriale, ale mediului etc.
Măsurile de natură socială întreprinse la vremea respectivă au fost:
- cele care au vizat reforma sanitară şi urbană, urmare a desfăşurării unor ample
mişcări sociale38;
- constituirea unor societăţi al căror obiectiv era promovarea comunităţilor industriale
complet sistematizate, complet şi complex construite şi dotate39.
Măsurile arhitectural-urbanistice s-au concretizat în promovarea unor proiecte care au
încercat să furnizeze soluţii de rezolvare a dificultăţilor cu care s-au confruntat administraţiile
oraşelor.

36A se vedea Françoise Choay, op.cit., pp.16-18.

37 A se vedea Cornelia Bărbulescu, INTEGRARE TEHNOLOGICĂ ÎN ARHITECTURA CONTEMPORANĂ, Edit.
“Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca”, 2002, pp.65-68.
Dacă până la apariţia acestui material tot ce era „înglobat” în construcţiile existente era reutilizat pentru edificarea noilor
construcţii, după desfiiinţarea celor dintâi (realizându-se, astfel, o utilizare „durabilă”a resurselor!), din acest moment o
asemenea practică nu a mai fost necesară. În acest nou „dat” construcţiile beneficiază de: un ritm mai rapid al
execuţiei, posibilitatea realizării betoanelor loco-obiect, obţinerea unei mari varietăţi de structuri şi forme ale clădirilor,
piosibilitatea creşterii regimului de înălţime a acestora etc. Prefabricarea – procedeu de realizare a unor elemente de
construcţii (de rezistenţă – planşee, grinzi, stâlpi, panouri - sau decorative) facilitează multiplicarea acestora de ori de
câte ori este nevoie, pentru ca apoi să fie puse în operă prin „asamblarea” lor la faţa locului.
38Numeroasele epidemii, la care s-au adăugat incendii devastatoare, precum şi alte tipuri de accidente au obligat

administraţiile să demareze aceste programe, în vederea asigurării serviciilor de utilitate publică într-un spaţiu construit
organizat în urma unei riguroase planificări.
39Motivele unui asemenea demers au ca şi sursă, pe de o parte, imperativitatea cu care trebuia organizat spaţial oraşul,

de o manieră ştiinţifică, şi, pe de alta, dorinţa marilor industriaşi de a-şi fideliza forţa de muncă prin preocupări şi
investiţii dirijate către un mediu de viaţă îmbunătăţit, care urma să asigure şi un randament sporit al prestaţiei
angajaţilor.

19
 Unul dintre modelele de referinţă a aparţinut arhitectului - urbanist englez Ebenzer Howard
(1850-1928), care a propus40celebrul „Oraş –Grădină”, care a influenţat mult gândirea urbanistică
contemporană şi care se va regăsi, ulterior, în toată zona de influenţă anglo-saxonă, în special pe
continentul nord-american. Faimosul proiect (dorit a fi o reacţie de respingere a oraşului industrial
modern) era prevăzut pentru o populaţie limitată la 30.000 de locuitori (care urmau să locuiască în
zona centrală), grupaţi în cartiere de maximum 5000 persoane, plus 2.000 de proprietari agricoli,
dorindu-şi să îmbine avantajele vieţii de oraş (locuri de muncă, afirmare socială) cu binefacerile
vieţii de la ţară: mediu sănătos, contact cu natura etc., oamenii putându-se bucura de binefacerile
ambelor stiluri de viaţă prin eliminarea dezavantajelelor fiecăruia dintre ele. Acest tip de oraşe
(izolate, prin definiţie, unele de altele prin centuri verzi şi oglindind, fiecare, tradiţia britanică de
organizare a spaţului localităţilor) puteau fi – eventual –grupate la periferia unui oraş central (aflat
la o distanţă cuprinsă între 5 şi 32 de km.), a cărui populaţie nu ar fi trebuit să depăşească 58.000
de locuitori41. Principiile care au stat la baza Oraşului-Grădină ar putea fi sintetizate de maniera:
- descentralizarea urbană;
- stabilirea de oraşe limitate ca întindere, cu obligaţia păstrării controlului asupra
echilibrului economiei agro-industriale;
- utilizarea centurilor verzi în scopul limitării extinderii oraşelor, acestea având, totodată,
rol de spaţiu agricol şi de recreere;
- proprietatea comună, de tip asociativ, asupra terenului, mizându-se pe o mai corectă
apreciere (de către comunitate, mai degrabă decât de către indivizi) a valorii acestuia;
- avantaje economice şi sociale sporite prin utilizarea planificării la o scară mai mare42.
Trebuie remarcat că oraşul-grădină şi ceea ce promovează acesta, în pofida problemelor pe care
le generează, reprezintă şi astăzi panaceul crizelor urbanismului43.
Constituirea Congreselor Internaţionale de Arhitectură Modernă (CIAM)44 a marcat un
moment semnificativ în evoluţia – din perspectivă teoretică şi practică – a urbanismului modern.
Astfel,în anul 1933, CIAM a adoptat un material redactat de arhitectul francez Le Corbusier,
având ca temă oraşul funcţional (La Ville Radieuse45) şi rămas cunoscut sub denumirea de „Carta
de la Atena”, document de referinţă pentru urbanismul modern şi care reprezintă prima încercare
de fundamentare a unor principii universale privind sistematizarea oraşelor.

40 Proiectul a fost propus în lucrarea sa TOMORROW! A PEACEFUL PATH TO REAL REFORM (1898), mai târziu
reintitulată GARDEN CITIES OF TOMORROW (1902/1965)
41 A se vedea Doina Niculescu, op.cit., p. 19.; Françoise Choay, op.cit., p.88 (nota 74).
42A se vedea, pentru detalii, Mark Hutter, EXPERIENCING CITIES, Edit. Pearson, Boston,2012, pp.87-90
43 A se vedea Adrian Iancu, op.cit., p.37.
44C.I.A.M. a fost iniţiat de Le Corbusier ( numele lui fiind Charles-Edouard Jeanneret, la care renunţă în 1923, de când

semnează cu binecunoscutul pseudonim), acesta fiind autorul lucrării „Urbanism”(1925), considerată a fi lucrarea care
a pus bazele acestei discipline, sub aspect estetico-arhitectural. Sloganul promovat a fost: „ trebuie să se ajungă,
construind un edificiu – teoretic riguros – la a formularea principiilor fundamentale ale urbanismului modern”. Acest
deziderat a fost îndeplinit ulterior, inclusiv în dimensiunea sa juridică.
45În al său „Oraş luminos”, „Oraşul viitorului”, Le Corbusier a prefigurat un ansamblu de 24 turnuri înalte, cu o mare

densitate de locuire, amplasate în jurul unui spaţiu central destinat traficului, rezultând un fel de oraş coroană într-un
generos spaţiu verde, care este împărţit de un sistem de străzi; s-a ajuns la un procent de ocupare a terenului de 5% ,
rămânând 95% din teren liber. Linii de comunicaţie largi urmau să facă legătura între diferitele sectoare ale oraşului.
Două aspecte importante sunt reflectate în această propunere urbanistică: 1) pământul este restituit folosirii umane,
acesta fiind motivul pentru care construcţiile par a „ţâşni” spre cer, asemeni unor coloane, permiţând în acest fel
deplasarea facilă pe suprafeţele rămase libere, edificiile neconstituind bariere pentru mobilitatea urbană. 2) există
posibilitatea de a modifica structura oraşului în ideea acceptării pătrunderii masive (în perspectivă) a automobilelor –
lucru permis de lăţimea generoasă a arterelor de circulaţie care urmau să asigure deplasarea între punctele de interes
ale oraşului. Proiectul a fost gândit astfel încât să permită oamenilor să rămână în contact apropiat cu natura. Este
important de subliniat faptul că modelul arhitectural oglindeşte şi crezul politic al autorului lui, care mizează pe
proprietatea” în comun” a locuitorilor. Proiectul, elaborat între 1922-1925 nu s-a materializat niciodată, dar a exercitat o
puternică influenţă asupra design-ului contemporan.
A se vedea, pentru detalii, XXX ARCHITECTURAL THEORY. FROM THE RENAISSANCE TO THE PRESENT, Edit.
TASCHEN, Köln, London, Los Angeles, Madrid, Paris, Tokyo, 2008, p. 468 şi urm.

20
 Câteva dintre propunerile din Cartă, la care adesea se face trimitere şi acum, au fost cele
legate de:
• împărţirea oraşului în zone funcţionale, izolate prin ample spaţii verzi;
• rezolvarea problemei locuinţei prin blocuri înalte, amplasate în mijlocul unor spaţii verzi,
cu multe apartamente, care să asigure o mare densitate;
• desfiinţarea străzilor „coridor” prin interzicerea construirii de clădiri de-a lungul arterelor
de circulaţie;
• separarea strictă a căilor de circulaţie şi diferenţierea lor pe categorii: circulaţie pietonală,
de automobile, căi pentru traficul intens etc.
• amenajarea unei ample reţele de spaţi verzi pentru recreere şi sport; integrarea pădurii
în oraş; apărarea naturii şi a peisajului etc.
• salvarea patrimoniului arhitectural.
Fără a fi utopice, ideile promovate de Cartă nu au putut, evident, răspunde la toate
problemele apărute în marile centre urbane. Principiile generoase ale documentului au constituit
însă instrumente importante şi eficiente pentru oraşele reconstruite şi construite după cel de-al
doilea război mondial. Deceniile VII şi VIII ale secolului trecut au marcat acutizarea crizei oraşelor,
situaţie care a impus noi măsuri, noi idei, noi remodelări.
Un alt model, rămas ca şi reper pentru ceea ce se voia urbanismul modern, reformator, a
fost cel al lui Frank Lloyd Wright, numit Broad Acre City46, în care se preconiza o suprafaţă de
această întindere pentru fiecare familie, şi/sau proprietar unic, care, prin cultivare, să asigure cele
necesare traiului acesteia/acestuia. În aceste condiţii, arhitectul a avut convingerea că deţinerea
unui asemenea teren de către un segment larg de populaţie este o garanţie pentru menţinerea
democraţiei într-o societate.
Comparând cele două proiecte putem pătrunde în ideologia, în crezurile politice ale celor
doi arhitecţi: în timp ce Wright accentuează şi valorizează independenţa şi autonomia individului,
sugerând că fiecare persoană, deţinând un lot de pământ, este responsabilizată să îl cultive, Le
Corbusier consideră important rolul proprietăţii comune, colective asupra terenului, apreciind că
bunăstarea generală a societăţii este sporită dacă se cultivă apartenenţa indivizilor la un grup mai
larg.
Fireşte, au mai existat şi alte modele, alte „oferte” gândite pentru a soluţiona problemele
oraşelor şi care au constituit, alături de cele prezentate, bogate surse de inspiraţie pentru
proiectanţii, urbaniştii şi administratorii acestora.
Continuitatea – trăsătură fundamentală a evoluţiei aşezărilor umane – a atras după sine
coexistenţa vechiului cu noul care, la rându-i, a constituit o problemă grea şi delicată în procesul
de dirijare a dezvoltării cadrului material; grea şi delicată pentru că este dificil de rezolvat
contradictorialitatea dintre forma fenomenului urban (cadrul material constituit şi rezistent fizic) şi
conţinutul acestuia (viaţa pe care o adăposteşte), caracterizat printr-o evoluţie dinamică. Această
coexistenţă a constituit, adesea, un factor de constrângere serios atunci când s-a procedat la
modificări de anvergură ale spaţiului urbană.

461acru = 1 pogon ≈ 4047 m.p.

21
 CAPITOLUL III
ACTUALITATEA URBANĂ
Încă din fazele primare ale devenirii sale, societatea a remodelat cadrul natural, în
care a instituit un mediu ambiant creat cu mijloace proprii, un mediu pe care îl numim astăzi
„artificial”, caracterizat prin volume, spaţialităţi şi structuri calitativ deosebite de cele care
constituie mediul natural. Mediul artificial este compus din multiple alcătuiri şi echipări care
servesc cerinţelor curente (sunt chiar indispensabile) şi sunt caracteristice procesului cotidian de
trai al grupurilor sociale.
Societatea contemporană este şi martora şi cauza unui fenomen extrem de periculos:
mediul uman47 tinde să devină un mediu antiuman. Exploatarea intensivă a naturii şi extinderea
mediului artificial tind să “sufoce” mediul natural şi să caracterizeze cadrul material al societăţii.
Omul – în măsura în care poate fi inventiv şi constructiv – poate şi distruge ceea ce a creat, din
cauza incapacităţii sale de a înţelege fenomenele în complexitatea şi globalitatea lor : pentru a-şi
satisface rapid nişte interese meschine este în stare să compromită confortul şi securitatea
generaţiilor viitoare. S-a constatat, în ultima perioadă, o extindere a artificializării accentuate şi
haotice a mediului, care a fost cauzată de:
 aglomerarea excesivă a industriilor perturbatoare ale mediului ambiant;
 concentrări uriaşe – ca număr şi densitate – ale populaţiei în formaţiuni urbane
care depăşesc scara umană;
 dezvoltarea haotică a reţelelor de comunicaţii şi de transport care utilizează o
suprafaţă excesivă de teren ;
 lipsa de control a unui trafic excesiv de intensificat;
 ocuparea dezordonată şi extensivă a zonelor periurbane şi rurale;
 distrugerea terenurilor agricole fertile;
 degradarea masivelor forestiere;
 poluarea atmosferei şi a apelor;
 imposibilitatea rezolvării corespunzătoare a gestionării deşeurilor48.
Faţă de toate aceste nefaste transformăris-a manifestat şi se manifestă adesea
dezinteres, fiind subapreciate sau abordate de o manieră rutinieră şi iresponsabilă, redusăla
aplicarea unor măsuri sectoriale sau chiar punctuale (şi asta numai în situaţiide criză, atunci când
efectele prejudiciază comunităţi largi sau cînd mediul ambiant este într-un real pericol).
În contextul acutizării acestor fenomene, organismele de mediu (în special cele europene)
au fost cele care au semnalat uriaşul potenţial de pericol care ameninţă omenirea în cazul în care
nu se va proceda la o schimbare radicală a modului în care este înţeleasă dezvoltarea economică
viitoare („dezvoltarea”- cu sensul de „mai bine” urmând să înlocuiască „creşterea”- cu semnificaţia
„mai mult”). Un prim pas spre schimbare a fost făcut cu prilejul Conferinţei Internaţionale de la Rio
de Janeiro din anul 1992 când, o dată cu prezentarea raportului Brundtland (”Viitorul nostru
comun”), a fost lansată (în contextul protecţiei mediului) sintagma „dezvoltare durabilă”, care
desemna acel tip de dezvoltare economică prin care se asigură satisfacerea nevoilor prezente,
fărăn a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a şi le satisface pe ale lor. Se făcea
precizarea, la acel moment, că obiectivul general al acesteia este găsirea optimului interacţiunii

47
Expresia “mediu uman” a fost adoptată la Congresul al IX-lea al Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor – UIA, ale cărui
lucrări s-au ţinut la Praga, în 1967. Sintagma exprimă acordul universal privind necesitatea obiectivă de integrare a
celor două medii aparent contradictorii - mediul natural şi mediul artificial (creat de om) – precum şi ideea de înlăturare
a cauzelor care provoacă raporturi de neconcordanţă cu efecte autodistructive pentru societatea umană (a se vedea
Doina Niculescu, op.cit., p.5).
48Prin „gestionarea deşeurilor” se înţelege: colectarea, transportul, valorificarea şi eliminarea deşeurilor, inclusiv

supervizarea acestor operaţiuni şi întreţinerea ulterioară a amplasamentelor de eliminare, inclusiv acţiunile întreprinse
de un comerciant sau un broker (potrivit pct. 14 din Anexa 1 a Legii nr. 211/2011 (republicată) privind gestionarea
deşeurilor)

22
dintre patru sisteme: economic, tehnologic, ambiental şi uman, în cadrul unui proces dinamic şi
flexibil de funcţionare. O condiţie importantă pentru realizarea obiectivelor dezvoltării durabile era
apreciată a fi simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni.
În fieful liberalismului economic şi financiar din Chicago, la Congresul Uniunii
Internaţionale a Arhitecţilor din 1995, a fost lansat şi în mediul arhitectural şi urbanistic conceptul
de „dezvoltare durabilă”, desemnând o dezvoltare menită să creeze structuri stabile, coerente,
limitate spaţial. Acest concept dorea să readucă în atenţie caracteristici care puteau transforma
„aglomeraţia” într-un „complex de aşezari” distincte, locuibile şi eliberate, parţial, de stres.
Credem că este de datoria noastră să semnalăm şi să atenţionăm asupra unui fapt
deosebit de important, dar extrem de puţin cunoscut, şi anume acela că un arhitect român – G.
M.Cantacuzino – a realizat o operă de precursor prin utilizarea termenului „durabil” în
domeniul arhitecturii şi construcţiei încă din 1947 ! Atributul „durabil” traversează cartea
acestuia, intitulată „Despre o estetică a reconstrucţiei”49, de la un capăt la altul, impunând
construcţiei (locuinţei, mai ales) să fie durabilă, să treacă peste modelele arhitecturale şi fanteziile
speculei50. În concepţia arhitectului român durabilul exclude lenea, anemia sensibilităţii, derizoriul,
meschinul, refuzul artei şi anticultura, nepăsarea autorităţilor, promovând – însă – cu autoritate, o
legislaţie chibzuită, o voinţă „neşovăielnică” şi „generozitate înţelegătoare a nevoilor naţiunii”, dar
şi echilibrul dintre disciplinele clasice, temele moderne şi formele subtile şi sensibile, dar „fără a
întoarce spatele tradiţiei”, susţinând dezvoltarea „firească” a României.
Semnificaţii ale „urbanului”.Termenul “urban”51desemnează apartenenţa la oraş, are
înţelesul de orăşenesc, iar în sens figurat, “care dă dovadă de urbanitate, politicos, civilizat”. Aria
semantică a cuvântului s-a lărgit, însă, simţitor, fiind asociat unei multitudini de aspecte care
vizează spaţiul oraşelor, devenind şi atribut asociat unor numeroase „fragmente de viaţă” citadină.
Originile urbanizării le găsim, după cum s-a mai afirmat, cu mult timp înainte, în culturile
sedentare, care au fost definite şi se recunosc ca atare prin manierele diverse de “aşezare”, de
organizare de aşezări, însoţite peste tot de tendinţa de izolare faţă de mediu52. Societăţile
tradiţionale nu puteau concepe întemeierea unei aşezări fără o delimitare fermă. Zidul de incintă,
şanţul de apărare, palisada sau limita proprietăţii au existat, la început, din raţiuni religioase, mai
apoi, din motive de securitate. Faptul că a existat această relaţie strînsă, pe o durată de timp
extrem de lungă, între aşezare (oraş) şi religie – ca intermediară a forţelor cosmice – explică
perenitatea acestui concept în întreaga istorie a urbanisticii premoderne. Materializarea centrului,
orientarea cardinală a unor trasee sau legături cu exteriorul, semnificaţia zonelor de tranziţie,
toate sunt fragmente de receptare a unor informaţii ancestrale care au funcţionat până la un
moment dat şi se adaugă ritualurilor religioase magice de fondare şi organizare spaţială53.
Trasarea limitei aşezării – care însoţeşte obsesiv întreaga civilizaţie tradiţională – avea
multiple meniri, dar cea mai subtilă era cea potrivit căreia ea “închidea” un grup de oameni pe
care îi transforma în societate. Conturarea spaţială era întotdeauna dublată, însă, de o
structurare a spaţiului interior înţeleasă nu doar ca o geometrie exactă, ci una care asigura
coerenţă celor mai spontane geneze şi dezvoltări, coerenţă asigurată de existenţa centrului

49 Cartea intitulată “Despre o estetică a reconstrucţiei” a apărut la Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, MCMXLVII.
50 A se vedea Mariana Celac, Postfaţă la G. M. Cantacuzino, DESPRE O ESTETICĂ A RECONSTRUCŢIEI,
op.cit.supra.
51
A se vedea Dicţionarul Explicativ al limbii române, op.cit., p.1138.

52 A se vedea Teodor O. Gheorghiu, LOCUIRE ŞI neAŞEZARE, Edit. “Paideea”, Bucureşti, 2002, p.9.
53 Preluând practicile etrusce, întemeierea unui oraş roman presupunea un ceremonial în care consacrarea lui
religioasă era materializată prin gestul trasării brazdei, limita viitoarei aşezări. Ea era realizată de întemeietor (conditor
coloniae) care mâna un plug tras de un taur alb şi o vacă albă. Conform tradiţiei, astfel a fost fondată Roma şi, în
spaţiul românesc, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa. În Evul Mediu, rolul întemeietorului, în cazul
aşezărilor coloniste de secol XIII-XIV din centrul, estul şi nordul continentului, a fost luat de locator care, în afara relaţiei
pe care o asigura între colonişti şi spaţiul “ţintă” al viitoarei lor existenţe, trasa pe teren conturul şi structura aşezării şi a
teritoriului său înconjurător (a se vedea Teodor O. Gheorghiu, op.cit., pp.141-142).

23
(polarizator de interese şi energii umane), în funcţie de care se organiza întregul. Până în secolul
XX nu este cunoscută vreo aşezare europeană lipsită de centru, de un sistem de orientare şi de o
structură internă coerentă. Aşadar, până la acest moment (după 6-7 milenii) orice aşezare putea fi
cunoscută, descrisă, înţeleasă: era unică.
Una dintre opiniile larg împărtăşite este cea potrivit căreia urbanizarea, atât ca şi concept,
cât şi ca acţiune, s-a conturat în secolul XX, în special după lucrările Congresului Internaţional al
Arhitecturii Moderne (iniţiat de Le Corbusier) şi după adoptarea Chartei de la Atena (1939);
acesta este considerat a fi momentul de la care s-a vorbit despre urbanismul modern. Începând
din a doua jumătate a secolul XX se vorbeşte mai rar despre “aşezări” (urbane sau rurale), dar se
analizează “aglomeraţii”. “Nefiind nici urban, nici rural, nici suburban, dar conţinând elemente
aparţinând tuturor acestor trei categorii, oraşul de tip nou – aglomeraţia – sfidează întreaga
terminologie convenţională a experţilor”54. Noile componente ale oraşului au spart coerenţa de
până atunci, au provocat mutaţii, au preschimbat logica subtilă a factorilor care acţionaseră până
în acest moment într-o logică dură, primară: cea a eficienţei de moment şi a câştigului accelerat,
fără ca, doar creşterea – demografică şi teritorială – peste anumite limite să fie singurul motiv al
acestor schimbări complexe care însoţeşte fenomenul. Apare acum modelul dirijat, prestabilit la
care se percepe erodarea celor două concepte de bază ale aşezărilor tradiţionale: limita şi
ordinea. Starea, senzaţia indusă este de dezordine, de provizorat, lipsită de regulă şi control.
Acestor aglomeraţii le lipseşte un centru (sau orice fel de centre), lipseşte regula de organizare,
direcţia de evoluţie, lipseşte o limită controlabilă şi previzibilă. O arie urbană de această factură
adăposteşte grupuri umane, mase de oameni (nu comunităţi!) cu caracteristici identice (prin lipsa
lor de coerenţă) celor morfologice. Asupra unei aglomeraţii nu se poate interveni prin metode
“clasice”; ea, fără să încalce nici o lege, se va sustrage permanent de sub efectele legilor. Marele
paradox este că, într-o societate democratică (cu înţelesul care i se atribuie azi noţiunii), cele mai
sigure legi şi cele mai sofisticate şi riguroase studii produc – nimic altceva decât – simple
aglomeraţii.
Există totuşi o speranţă care poate schimba în timp strategia mondială a dezvoltării
urbane: conceptul de dezvoltare durabilă. Aşezarea – urmând preceptele acestui tip de
dezvoltare – poate deveni focarul zonei, inversându-se lucrurile, de data aceasta spre
normalitate55.
Aspecte interesante prezintă, la ora aceasta,osmoza sat-oraş, care ridică dificultăţi majore
sub aspectul urbanizării: întrepătrunderea spontană a celor două tipuri de aşezări, nefiind
cunoscută în timp util şi nefiind preîntâmpinate efectele transferului demografic necontrolat, s-a
ajuns la manifestarea unor aspecte adesea violent-contradictorii, care s-au amplificat, ducând la
„congestionarea” şi „inflamarea” organismului orăşenesc iniţial.
Aceste acutizări sunt datorate unei multitudini de factori, dintre care amintim:
◘ polarizarea excesivă – în jurul marilor oraşe – a forţelor de producţie, a populaţiei, a resurselor
şi energiei, care conduce la „sufocarea” activităţii şi vieţii normale a indivizilor;
◘ supraocuparea solului, până la saturaţie, în zonele centrale, făcându-se risipă de el în zonele
periferice;
◘ perturbaţii profunde care au loc între compartimentrele funcţionale ale oraşului, defectuos
amplasate, extinse şi interferate;
◘ neutilizarea sau utilizarea improprie a terenurilor agricole.
La ora aceasta relaţia urban – rural este una extrem de importantă peste tot în lume, la noi
în ţară fiind una de factură originală (prin această formulă consacrând aproape lipsa unei atari
legături; putem identifica nişte relaţii – de diferite tipuri, categorii, dar nu le putem califica a fi
legături).

54 Robert Fishman, citat de Teodor O. Gheorghiu, op.cit., p.143.

55 A se vedea Teodor O. Gheorghiu, op.cit., p.149.

24
 Mediul urban cunoaşte astăzi o serie de transformări profunde, confruntat fiind cu dese
momente de criză, în care factorii „timp” şi „spaţiu” sunt transferaţi în mod îngrijorător în forme
excesive de „viteză” şi „masă”. Tehnologia modernă a contribuit nu doar la un remarcabil progres
social-economic, ci a marcat înnoiri profunde şi în domeniul ştiinţelor, biologia – cu toate
diviziunile sale fiind una dintre beneficiare. Creşterea numărului de locuitori ai planetei, precum şi
creşterea vârstei medii de viaţă sunt rezultate ale descoperirilor din această sferă, cu consecinţe
imediate asupra stilului de viaţă şi cu impact asupra modului de organizare spaţială a oraşelor.
Astfel:
- mărirea speranţei de viaţă a populaţiei a determinat o creştere demografică explozivă
(numărul de locuitori – parametru fundamental al construirii mediului urban – a
cunoscut dublări, în repetate rânduri, la intervale de timp mici);
- repartizarea neuniformă a populaţiei globului este o situaţie menţinută datorită
manifestării fluxului de mobilitate a populaţiei;
- lipsa de omogenitate în repartizarea populaţiei se reflectă în constituirea de mari
aglomerări în nodurile industriale, la intersecţia traseelor magistrale de circulaţie şi de-
a lungul regiunilor litorale;
- acceptarea şi promovarea liberei circulaţii a persoanelor, capitalului, mărfurilor, şi
serviciilor au constituit premise ale unei mobilităţi crescânde;
- dezechilibrul manifestat în ceea ce priveşte echiparea complexă a marilor întinderi ale
Ecumenei56continuă să se accentueze.
Se poate conchide că întreaga lume este marcată de fenomenul mobilităţii, în toate
formele de manifestare şi vizând toate domeniile vieţii socio-economico-politice.Aglomerarea
populaţiei şi a funcţiilor urbane generează, la nivel macroteritorial, prin dimensiunile atinse, un
adevărat nomadism (în cele mai numeroase cazuri, motorizat) cu caracter de masă, ale cărui
fluxuri sunt rareori predictibile – atât ca şi orientare, cât şi ca intensitate.
La nivel microteritorial (al oraşelor) suntem astăzi martorii unui fenomen care accentuează
trăsătura antiumană a mediului uman: dacă în perioada evoluţiei naturale circulaţia era cea care
se subordona funcţiunilor oraşului, evoluţia metropolelor anarhic amplificate şi ramificate duce la
subordonarea oraşului faţă de exigenţele circulaţiei.
Progresul social implică promovarea procesului de urbanizare; urbanizarea decurge din
dezvoltarea forţelor de producţie şi din concentrarea teritorială a acestora, dar trebuie manifestată
o excesivă prudenţă întrucât nu orice fel de concentrare oglindeşte şi un progres social!

Formele urbane de organizare spaţială au cunoscut evoluţii cantitative diferite, în funcţie,

bineînţeles, de conjuncturile traversate. Criteriile de ierarhizare a acestora (demers desfăşurat
peste tot, dintr-o multitudine de raţiuni, dar cu precădere economice) sunt diferite de la ţară la
ţară. La momentul actual pentru a desemna ca urbană o aşezare au fost selectaţi, din
multitudinea de factori care o configurează şi o particularizează, câţiva parametri care au o
pondere mai însemnată. Astfel, se iau în calcul:
- numărul de locuitori; se apreciază că o localitate poate fi calificată ca şi urbană dacă
are: în Suedia – peste 200 de locuitori, în Albania – peste 400 de locuitori, în Elveţia,
Spania, Anglia – peste 1000 locuitori, în Jugoslavia, Franţa, Norvegia – peste 2000
locuitori, în SUA şi Japonia – peste 2500 locuitori, în India şi Austria – peste 5000
locuitori, în Grecia – peste 10.000 locuitori.;
- dotarea cu echipament tehnico-edilitar/ caracterul locuirii; urbană este apreciată
localitatea care dispune de o dotare corespunzătoare privind confortul, igiena
locuitorilor, alimentarea cu apă, canalizarea, alimentarea cu energie electrică,
telefonia, amenajarea străzilor etc.;

56Ecumena desemnează zona planetară care oferă condiţii geo-climatice favorabile vieţii umane.

25
 - dotările social-culturale, satisfacerea intereselor publice, a celor de odihnă şi recreere
etc.;
- importanţa în teritoriu;
- paleta de activităţi
- criterii administrative.
Potrivit doctrinei franceze (pe care am invocat-o ca şi model), pentru ca o aşezare umană
să poată fi considerată oraş trebuie să îndeplinească trei condiţii:
1. să fie o aglomerare de construcţii;
2. să existe unele funcţii sociale ale populaţiei şi să existe activităţi „de legătură”, ponderea
majoritară (a activităţilor) aparţinând sectorului terţiar;
3. să aibă o anume dimensiune57.
În unele ţări – printre care şi ţara noastră – denumirea de oraş este stabilită prin
reglementări administrative. Legea nr. 351/2001 privind elaborarea Planului de amenajare a
teritoriului naţional – secţiunea a IV-a Reţeaua de localităţi58 stipulează că în România avem de a
face cu o reţea naţională de localităţi59, care este compusă din localităţi urbane şi din localităţi
rurale, ierarhizate pe ranguri. Tot această reglementare defineşte localitatea urbană ca fiind
aceea în care majoritatea resurselor de muncă este ocupată în activităţi neagricole cu un nivel
diversificat de dotare şi echipare, exercitând o influenţă socio-economică constantă şi
semnificativă asupra zonei înconjurătoare. Oraşul este definit de legiuitorul român60 ca fiind
unitatea administrativ-teritorială de bază, alcătuită fie dintr-o singură localitate urbană, fie din mai
multe localităţi, dintre care cel puţin una este localitate urbană. Referitor la acesta, potrivit legii, se
identifică două componente: cea teritorială – intravilanul şi extravilanul şi, respectiv componenta
demografică socioeconomică, care constă în grupurile de populaţie şi activităţile economice,
sociale şi politico-administrative care se desfăşoară pe teritoriul localităţii. Dimensiunile, caracterul
şi funcţiile oraşului prezintă mari variaţii, dezvoltarea sa fiind strâns corelată cu cea a teritoriului
căruia îi aparţine61.
Anumite structuri şi amenajări ale teritoriului orăşenesc care presupun ocuparea unor suprafeţe
mari şi pot fi amplasate la distanţe apreciabile faţă de zonele de locuinţe – cum ar fi: unităţile
industriale producătoare de noxe, complexele agro-zootehnice, cele de gospodărire comunală –
impun construcţii în afara perimetrului oraşului, astfel încât se constituie zona periurbană
(preorăşenească), care formează o parte complementară (nu auxiliară) a organismului urban. Tot
în afara limitei administrative a oraşului, dar în strânsă cooperare – complexă – cu acesta,
fiinţează de multe ori un număr variabil de aşezări urbane sau rurale, care alcătuiesc o grupare
asociativă extraurbană, care aparţine mediului „urban efectiv”. Iniţial, zona periurbană era
asociată ideii de spaţiu din jurul unui centru urban important, caracterizat prin activităţi strâns
legate de acesta. Creşterea oraşelor, ca urmare a dinamicului proces de urbanizare, a determinat
şi creşterea complexităţii şi a importanţei zonelor lui înconjurătoare, zone care şi-au extins limitele

57A se vedea XXX Dictionnaire de l'urbanisme et de l'aménagement, (Sous la direction de Pierre Merlin, Françoise
Choay, Ed. Puf, Paris, 2009, p.939
58 Legea nr. 351/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul
59Localitatea este definită ca o formă de aşezare stabilă a populaţiei în teritoriu, alcătuind un nucleu de viaţă umană,

cu structuri şi mărimi variabile, diferenţiate în funcţie de specificul activităţilor de producţie dominante ale locuitorilor,
caracteristicile organizării administrativ-teritoriale, numărul de locuitori, caracterul fondului construit, gradul de dotare
social-culturală şi de echipare tehnico-edilitară.
În funcţie de anumiţi parametri (număr de locuitori, dotări social-culturale, edilitare, caracterul fondului construit,
densitatea populaţiei şi a locuinţelor etc.), localităţile se împart în : localităţi urbane şi localităţi rurale (sate). Localităţile
rurale sunt cele care se caracterizează prin faptul că fie majoritatea forţei de muncă se află concentrată în agricultură,
silvicultură, pescuit şi care îşi va păstra acest specific în continuare, fie are majoritatea forţei de muncă concentrată în
alte domenii decât cele agricole, silvice sau piscicole, dar care, în timp, prin politici de modernizarevşi echipare, va
putea evolua spre un statut de localitate urbană. (potrivit pct. 3 din Anexa I a Legii nr. 351/2001actualizată)
60Potrivit pct. 5 din Anexa I a Legii nr. 351/2001
61 Potrivit pct.5 al Anexei la Legea nr. 351/2001

26
în funcţie de mărimea, rolul şi importanţa pe plan naţional şi regional a oraşului. În general, zonele
înconjurătoare ale oraşelor sunt analizate prin prisma unor elemente de tipul: comerţului cu
amănuntul, relaţiilor de comunicaţie, recrutarea forţei de muncă, posibilităţile de locuire, aria de
provenienţă a elevilor şi studenţilor etc. Categoric, acestea sunt considerate a avea grade diferite
de prioritate, ceea ce determină o largă diversitate opţională în cadrul problematicii generale.
Zonele periurbane sunt atent analizate, iar studiul acestora face obiectul – generos – al unor
extrem de numeroase studii urbanistice, întrucât este scena unor profunde transformări în plan
demografic, economic, social, politic şi cultural.„Periferie, periurbanizare, suburbs, post-suburbs,
outer city, shock suburb, techno-burb, edge-city, exopolis sunt termeni noi pentru probleme vechi
care, prin sonoritatea lor, reuşesc să avanseze ideea inevitabilului negativ în gestiunea acestor
teritorii”. Peste tot în lume dezvoltarea mai mult sau mai puţin controlată a zonelor marginale ale
marilor oraşe este un proces cu un puternic motor economic şi politic, presiunea construitului
asupra spaţiului liber fiind cu atât mai mare cu cât puterea acestui motor este mai mare şi mai
inconştientă. Această presiune produce un macropeisaj diferit, cu trăsături neclare la prima
vedere, în care se amestecă, în proporţii diferite, naturalul şi antropizatul, urbanul şi ruralul; un
peisaj totuşi urban, pentru că sursa transformărilor sale este mediul urban, dar care se arată
vulnerabil în faţa urbanului tocmai prin calităţile sale non-urbane”.
Zona periurbană, asimilată unui areal care trebuie să preia unda de şoc aschimbărilor,
trebuie înţeleasă ca parte a unui sistem complex, reprezentat de oraş şi, respectiv, teritoriu, ea
putând juca un rol major atât în strategia de dezvoltare a oraşului, cât şi a unităţilor administrativ-
teritoriale componente ale acestor zone. Peisajului acestei zone, aflat în permanentă
metamorfoză, trebuie să i se releve potenţialul de revitalizare prin deschiderea şi recuperarea pe
care le poate realiza, prin alteritatea pe care o poate oferi urbanului extensiv62.
Mediul urban efectiv prezintă următoarele trăsături caracteristice:
• încadrarea populaţiei din acest mediu în ramuri economice şi sectoare de activitate
neagricole, în care munca se desfăşoară cu ocupare permanentă, fără întreruperi
sezoniere şi are un înalt nivel de productivitate (se pot include aici şi activităţile din
sectorul agricol şi alimentar industrializat);
• transferarea populaţiei ocupate – în procente crescânde – din sectorul productiv în
sectorul serviciilor, din domenii în care predomină munca fizică în cele în care ponderea
majoră o are munca intelectuală;
• modificarea structurii vieţii sociale, a concepţiilor şi mentalităţilor indivizilor: restrângerea
numerică a celulei familiale; independenţa membrilor adulţi – indiferent de sex – la vârsta
majoratului; interesul crescând al populaţiei pentru o calificare superioară, pentru cultură,
precum şi valorificarea optimă a unui „buget” crescând de timp liber;
• intensificarea mobilităţii, creşterea numărului contactelor sociale, amplificarea furnizării
de bunuri de larg consum, precum şi a energiei şi a informaţiilor;
• dezvoltarea unei reţele complexe de mijloace de transport şi comunicaţii eficiente şi uşor
accesibile63.
La nivelul acestuia pot fi identificate o serie de elemente materiale (a căror totalitate
crează, de altfel, cadrul material) care au, la rândul lor, anumite caracteristici:
○ densitatea ridicată în ceea ce priveşte ocuparea solului, într-un perimetru mult extins;
○ împărţirea teritoriului în zone specializate ca profil social-economic;
○ dezvoltarea unei diversificate înzestrări cu edificii şi cu dotări tehnico-edilitare;
○ preocuparea pentru calitatea fondului construit şi pentru aspectul spaţiilor libere;
○ dezvoltarea unei reţele de comunicaţii cu mijloace perfecţionate de transport pentru
categorii de trafic diferenţiate;

62A se vedea, pentru detalii, Angelica Stan, PEISAJUL PERIFERIILOR URBANE. Revitalizarea peisageră a zonelor
periferice, Edit. Universitară „Ion Mincu”, Bucureşti, 2009, pp. 10-14
63Legea nr. 351/2001

27
 ○ dezvoltarea suprafeţelor spaţiilor verzi şi a zonelor pentru sport şi recreere.
Putem concluziona că este dificilă găsirea unui/unor criterii universale satisfăcătoare
pentru a defini oraşele, însă adesea sunt utilizate estimări, aprecieri ale specialiştilor din domenii
precum: geografie, demografie, sociologie,economie, etnologie sau istorie, care au fost
consacrate de realitatea urbană. Trăsăturile, temele care apar în lucrările acestor specialişti
converg spre nevoia de interacţiune umană – cu avantajele pe care ea le procură, spre existenţa
unor funcţii centrale de schimb, de „confruntare”, de convivialitate64; astfel, aceste elemente ar
trebui să intre în definiţiile exersate ale oraşului.

Cunoaşterea numărului locuitorilor unui oraş nu are relevanţă doar din punct de vedere
statistic, ci constituie şi o sursă preţioasă de informaţii în ceea ce priveşte prezenţa anumitor
trăsături tipologice. S-a acceptat o grupare a localităţilor urbane pe următoarele categorii:
- oraşe mici – cele care au sub 20.000 de locuitori
- oraşe mijlocii – cele care au mai mult de 20.000 de locuitori
- oraşe mari – cele care au peste100.000 de locuitori
- oraşe foarte mari – cele cu peste 500.000 de locuitori
- oraşe plurimilionare – care au peste 2.500.000 de locuitori
- megapolisuri – concentrări suprametropolitane, cu o populaţie mai mare de 4.000.000
de locuitori65.
- conurbaţii66 – aşezări cu peste 12.500.000 de locuitori şi care sunt, de fapt, regiuni
urbane, sisteme create în teritoriu şi care au funcţiuni complexe.

În ceea ce priveşte ţara noastră, procesul de urbanizare s-a înscris în tendinţele generale
ale urbanizării pe plan mondial, dar condiţiile istorice, alături de cadrul natural geografic i-au
conferit trăsături proprii. Perioada de „planificare”, de modelare dirijată – adesea incompetentă şi
iresponsabilă – a generat situaţii care trebuie reanalizate, corectate, readuse pe direcţiile
evolutive normale.
În domeniul celor care concep structurile şi al celor care cercetează fenomenele din
construcţii şi arhitectură este uşor sesizabilă orientarea către direcţii noi – precum cele din
„design-ul conceptual” sau „proiectării holistice”67, care presupun o abordare şi o viziune globală
asupra obiectului arhitectural.
Dacă până în „Secolul luminilor” creaţia arhitecturală gravita în jurul corelării structurilor cu
cerinţele momentului istoric şi cu cele ale culturii constructive ale acestuia, actualmente
chestiunea s-a complicat, şi-a diversificat şi multiplicat cerinţele (parametrii), datorită rafinării
standardelor de confort fizic şi spiritual prin modificarea relaţiei dintre formă, materie, energie,
semnificaţii, utilitate etc., fapt care determină orientarea creaţiei arhitecturale către un mod de
gândire şi abordare de tip nou, integraţionist. Apare o epistemologie a dezvoltării durabile se
impune un alt mod de gândire relaţională.
„Conceptorii” de azi – arhitecţi, ingineri şi alţi specialişti, din cvasitotalitatea domeniilor
existenţiale – încearcă, precum coechipierii, să-şi apropie modelele de gândire, surmontând
barierele de ordin profesional, intelectual, afectiv, căutând să instituie şi să afirme soluţii benefice,

64Pentru detalii a se vedea XXX Dictionnaire de l'urbanisme et de l'aménagement, op.cit. p.939

65 Există, la ora aceasta, numeroase asemenea aşezări: Tokio – 34 milioane locuitori, Seul- 24.400.000, Guangzhou –
24.200.000, Mexico City- 23.400.000, Delhi – 23.200.000, Mumbai – 22.800.000, New York – 22.200.000, Sao Paolo –
20.900.000 etc. În europa, Moscova are 13.600.000, Istanbul – 12.800.000, Londra – 8.170.000, Paris – 11.500.000
66Termenul „conurbaţii” a fost creat de Patrick Geddes pentru a desemna acele aglomerări urbane care invadează o

întreagă regiune, ca urmare a influenţei de atracţie a unui mare oraş. El a folosit acest neologism pentru a desemna
marea Londră şi regiunile care o înconjoară, mai precis Birmingham şi Manchester.
67 Sintagmele respective presupun o viziune globală asupra clădirii, structură şi arhitectură (asemănătoare modelului

gotic). A concepe o clădire “corectă” şi “sănătoasă” nu înseamnă ca ea să fie numai sigură, ci şi “raţional dimensionată,
rezonabilă economic, satisfăcătoare estetic”( Jőrg Schlaich, citat de Cornelia Bărbulescu, op. cit. p.103).

28
eficiente pentru mediul construit, în perspectiva integrării domeniilor de cercetare şi proiectare din
domeniul construcţiilor, arhitecturii şi urbanismului într-o concepţie de dezvoltare durabilă68.
Oraşele româneşti. În ceea ce priveşte tipologia localităţilor urbane din ţara noastră,
aceasta este consacrată de conţinutul Legii nr. 351/2001. Potrivit actului normativ invocat,
ierarhizarea localităţilor pe ranguri este următoarea:
- rangul 0 – capitala României, municipiu de importanţă europeană;
- rangul I – municipii de importanţă naţională, cu influenţă potenţială la nivel european;
- rangul II – municipii de importanţă interjudeţeană, judeţeană sau cu rol de echilibru în
reţeaua de localităţi;
- rangul III – oraşe;
- rangul IV – sate reşedinţă de comună;
- rangul V – sate componente ale comunelor şi sate aparţinând municipiilor şi oraşelor.
Trecerea localităţilor de la un rang la altul se face prin lege, la propunerea consiliilor
locale, cu consultarea populaţiei prin referendum şi a instituţiilor implicate, cu respectarea
principalilor indicatori cantitativi şi calitativi minimali prevăzuţi de lege, pentru localităţile urbane şi
cele rurale69.
În perioada pre-revoluţie a existat o tendinţă accentuată de trecere a localităţilor de la un
nivel inferior la unul superior din raţiuni uşor de identificat: urbanizarea accelerată – susţinută prin
toate mijloacele, a determinat apariţia a numeroase localităţi, ridicate rapid la rang de municipii;
dorinţa de aliniere la standardele existente în oraşele europene; trecerea de la un statut de ţară
cu profil agrar la unul industrial ş.a. Imediat după 1989 reglementările care au vizat „calitatea,
poziţia” oraşelor într-o anume ierarhie au statuat că o asemenea accedere la o poziţie superioară
este justificată şi de dorit (în condiţiile satisfacerii anumitor condiţii). Realitatea însă a demonstrat
existenţa unor adevărate „capcane” în care au „căzut” numeroase localităţi. Schimbările
fundamentale, adesea dramatice, au determinat transformări ireversibile a ceea ce au însemnat
odată numeroase aşezări: locuitori şomeri, activităţi industriale abandonate, dezastre ecologice
ieşite la iveală etc. au dovedit că respectivele localităţi nu (mai) erau la nivelul cerinţelor reclamate
pentru statutul pe care îl aveau. Mai mult decât atât, o serie de fonduri europene nu puteau fi
accesate decât dacă erau dirijate către localităţi mici, zone defavorizate, zone rurale etc., ori
„oraşele” care aveau nevoie acută de acest tip de „infuzii” nu erau eligibile. Dacă legea prevedea
condiţii de accedere la ranguri superioare, nu exista (şi nu există nici acum!) o posibilitate de a
„retrograda” o localitate. Avantajele menţinerii normelor juridice incidente în domeniu sunt legate
de fenomenul – destul de îngrijorător, întrucât nu beneficiază de un control riguros şi nici de o
analiză a oportunităţii – al construirii de imobile, cu diferite destinaţii, în zonele rurale, unde toate
obligaţiile fiscale ale beneficiarilor sunt mai mici70 şi rigorile de execuţie sunt, de asemenea, mai
modeste. Acest lucru a determinat o „hibridare” a aşezărilor cu vechi specific rural şi
transformarea lor în „combinaţii” nereuşite de construcţii, lipsite de coerenţă şi stil, spaţiu în care
au fost etalate cele mai dubioase şi neinspirate opţiuni constructive. Soluţia oferită de
administraţia centrală şi consacrată legal – în scopul de a permite accesul la fondurile structurale
acordate de Uniunea Europeană comunelor în care s-au produs scăderi accentuate de populaţie
(a căror enumerare şi localizare în teritoriu figurează în actul normativ) – se constituie în sprijinul
declarat pentru unificarea administrativă a câte două sau mai multe dintre aceste comune care

68 A se vedea Eugeniu Apostol, Cuvânt înainte la Cornelia Bărbulescu, op. cit., pp. 13-14
69 Dintre aceşti indicatori putem enumera: numărul de locuitori, populaţia ocupată în activităţi neagricole/agricole (% din
totalul populaţiei ocupate), dotarea locuinţelor cu instalaţii de alimentare cu apă, dotarea locuinţelor cu baie şi wc în
locuinţă, număr de paturi în spitale, număr de medici ce revin la 1000 locuitori, unităţi de învăţământ, dotări culturale şi
sportive, locuri în hoteluri, străzi modernizate, spaţii verzi etc. Trebuie menţionat că aceşti indicatori diferă atât pentru
localităţile ordonate pe ranguri (pentru fiecare existând un set de asemenea indicatori), cât şi pentru localităţile rurale.
70Potrivit art. 3 al.2 din Legea nr. 351/2001, principalii indicatori, elementele şi nivelurile de dotare prevăzute de lege

pentru ierarhizarea localităţilor urbane şi rurale vor sta la baza criteriilor de stabilire a impozitelor şi taxelor.

29
sunt învecinate (la iniţiativa autorităţilor administraţiei publice locale şi ca urmare a voinţei
exprimate prin referendum local de către populaţia din comunele interesate).
De menţionat este faptul că guvernul sprijină declararea de oraşe noi, preponderent în
zonele lipsite de oraşe pe o rază de 25-30 km (menţionate şi localizate în anexele legii), prin
unificarea comunei care are posibilităţile cele mai mari dezvoltare şi o poziţie favorabilă în cadrul
zonei cu una sau mai multe comune învecinate (pe baza hotărârilor consiliilor locale implicate şi
ca urmare acordului populaţiei, exprimat prin referendum). Este interesant, însă, că potrivit datelor
existente, ultimele noi oraşe au apărut în 2005, astfel încât putem concluziona că măsura nu a
suscitat interesul scontat. Motivele care au determinat stagnarea la acest capitol ar putea fi de
natura: migrării persoanelor din zonele neatractive din perspectiva locurilor de muncă spre oraşe
cu potenţial în acest domeniu, părăsirea ţării, temporar sau definitiv, lipsa dorinţei cetăţenilor de a
achiesa la o unificare administrativă, lipsa de interes sau teama de pierderea autorităţii care a
dus, în final, la neimplicarea administraţiei locale, incapacitatea/frica structurilor administrative
locale de a se implica într-un asemenea demers, teama de poveri financiare sporite etc.

30
 CAPITOLUL IV
POPULAŢIA URBANĂ

Evoluţia populaţiei urbane. Perioada contemporană se află sub presiunea unor

importante schimbări calitative în toate compartimentrele vieţii sociale, cu consecinţe resimţite în
întreaga structură a mediului uman. Creşterile cantitative adesea impresionante nu pot fi nici ele
ignorate (numărul locuitorilor – element hotărâtor în aceste prefaceri – înregistrează creşteri
uneori alarmante: populaţia lumii s-a dublat în repetate rânduri şi la intervale tot mai scurte;
populaţia, nefiind repartizată uniform pe suprafaţa globului a determinat concentrarea ei în
anumite zone). Fenomenele demografice de ordin cantitativ sunt însoţie de o creştere a ritmului
de urbanizare pe plan mondial. Studiile au arătat că unei creşteri de 2% a întregii populaţii a
globului îi corespunde o amplificare cu 4% a populaţiei urbane71. Creşterea populaţiei urbane se
bazează, cu precădere, pe sporul migrator, având drep consecinţă densificarea oraşelor
existente, extinderea oraşelor în teritoriu, precum şi crearea de noi oraşe.
Planurile de urbanism se bazează pe studiul şi punerea în evidenţă a resurselor umane şi
urmăresc conturarea perspectivelor demografice, a numărului de locuitori în perspectivă,
corelarea acestora cu posibilităţile oraşului şi a sistemului de localităţi de a le asigura cazarea,
locurile de muncă şi serviciile solicitate.
De aceea, în orice studiu trebuie să se pornească de la câteva date obligatorii:
- cunoaşterea situaţiei de fapt;
- stabilirea posibilităţilor de dezvoltare prin dinamizarea forţelor proprii;
- evaluarea capacităţii de a răspunde eficient la impulsurile şi cerinţele de nivel teritorial
zonal şi naţional;
- prognoza evoluţiei în perspectiva pe termen lung.
Potrivit datelor recensământului din 2011, în România, din totalul populaţiei, 52,8% are
domiciliul /reşedinţa în municipii şi oraşe, iar în comune îşi au domiciliul/reşedinţa 47,2%. Există
16 judeţe în care majoritatea gospodăriilor se află în municipii şi oraşe (Hunedoara, Braşov,
Constanţa (cu procente cuprinse între 76,3% - 71,2%), Sibiu 68,7%, Cluj şi Timiş (66,1%), iar la
polul opus, cu cele mai mici ponderi ale gospodăriilor în mediul urban, situându-se Giurgiu
(28,4%), Dâmboviţa (30,7%) şi Teleorman (32,1%). Numărul locuitorilor din mediul urban a
înregistrat în ultimele decenii un ritm de creştere mult mai mare în raport cu creşterea numărului
total de locuitori, fapt datorat, în principal, polarizării interesului de către marile oraşe (mai ales
prin posibilităţi sporite de găsire a unui loc de muncă) şi, concomitent, declinului economic al
fostelor oraşe industriale. S-au produs, de asemenea, modificări privind numărul şi compoziţia
populaţiei ţării prin creşterea semnificativă a populaţiei urbane şi scăderea, corelată, a populaţiei
care trăieşte în mediul rural.
Consecinţele urbanizării în existenţa socială şi culturală a populaţiei. Procesul de
urbanizare – în toate statele moderne – a fost puternic susţinutde procesul de industrializare,
fiind determinat de migrarea populaţiei dinspre aşezările rurale spre cele urbane. Sub aspectul
dinamicii sociale el poate fi apreciat ca o restructurare socială ca urmare a schimbărilor survenite
în producţia de bunuri. Toate modificările survenite în cadrul material şi spiritual al oraşelor au
generat evoluţii interesante, uneori surprinzătoare, ale domeniilor de activitate existente şi apariţia
spectaculoasă a unor domenii noi. Din perspectiva conţinutului existenţei sociale a populaţiei se
disting schimbări care vizează:trecerea la munca retribuită; conturarea unui cadru nou de viaţă,

71În perioada 1960 – 1980 din creşterea anuală medie de peste 60 milioane locuitori, 50% au fost cuprinşi în mediul
urban. Indicele de urbanizare este diferit în raport cu nivelul de dezvoltare social-economică a diferitelor ţări: în regiunile
dezvoltate acest indice (exprimat în procente din populaţia totală) se situează între 45% şi 80%, pe când în ţările în curs
de dezvoltare el este cuprins între 6% şi 46%.

31
cu condiţii superioare de locuire, cu oferte legate de diverse facilităţi, cu însuşirea unui stil
vestimentar adecvat acestuia etc.; exercitarea unor profesiuni şi ocupaţii noi, prin impunerea unui
alt ritm de utilizare a timpului şi o nouă organizare a acestuia;restrângerea familiei (în spaţiul
locativ) la una-două generaţii;adaptarea la formele exterioare ale culturii urbane şi asimilarea unor
noi forme de petrecere a timpului liber; are loc o delimitare, o renunţare la tradiţie şi adaptarea la
condiţiile impuse de noul mod de viaţă, asimilarea culturii „urbane” şi participarea la evenimentele
„mondene”, în care se manifestă un tip de comportament de factură „asimilată”.
Experienţa a demonstrat că aceste mişcări au fost deseori provocatoare de convulsii, atât
în planul existenţei individuale (unii indivizi manifestând adevărate crize de inadaptare, rămânând
astfel la marginea grupurilor sociale), cât şi în planul existenţei comunitare, prin formarea unei
categorii neasimilate, neadaptate, adevărată perturbatoare a mecanismului vieţii urbane. Cu
certitudine, adaptarea la un stil nou de viaţă presupune, adesea, un efort de cunoaştere, de
aliniere la anumite cerinţe, standarde, suportarea unor constrângeri, pe scurt, energie consumată
pe o perioadă – diferită de la individ la individ, cu rezultate greu de cuantificat72. Fenomenele
antisociale care se petrec în spaţiul citadin îşi au originea tocmai în această imposibilitate de
adaptare la ceea ce ar trebui să fie „urbanul”, „civilizaţia”, în incapacitatea de asimilare şi preţuire
a valorilor consacrate ale societăţii moderne.
Din punct de vedere funcţional, structura oraşului a suferit şi ea o serie de modificări,
precum:
- funcţiunile social-economice au fost diversificate, mai ales prin introducerea unor
activităţi cu caracter industrial şi complementar;
- funcţiunea de locuire a cunoscut o creştere accentuată – uneori dublată – la un nivel
calitativ superior mediei existente;
- modificarea funcţiilor de servicii;
- modificarea tipului structurii şi volumului circulaţiei, transportului şi comunicaţiilor.
Din punct de vedere spaţial, se poate remarca o tendinţă de rezolvare a problemei locuirii
în cadrul unor mari ansambluri de locuinţe colective sau în zone rezidenţiale. În ceea ce priveşte
activitatăţile de producţie, dacă în perioada puternicei industrializări acestea ocupau suprafeţe
întinse, la ora actuală tind să se desfăşoare în spaţii mai restrânse, demers facilitat de tehnologiile
moderne care mizează pe miniaturizare.
În ceea ce priveşte circulaţia şi transportul urban, şi acestea au suferit modificări
importante, resimţite nu doar la nivelul oraşelor, ci şi la ceea ce înseamnă legătura dintre centrul
urban şi zona periurbană. În ţara noastră, dezvoltarea urbană este negativ influenţată de
persistenţa navetismului, fenomen de altfel contradictoriu prin efectele sale. Dincolo de o anumită
limită, diferenţa dintre populaţia diurnă şi cea nocturnă a oraşelor determină dotarea suplimentară
cu anumite servicii a centrului oraşului şi, mai ales, a reţelei de transport, precum şi a nucleelor de
concentrare a navetiştilor: gări, autogări etc.
Datorită unei politici de industrializare forţată, prin investiţii foarte mari într-un timp relativ
scurt, în dezvoltarea oraşelor s-au creat rupturi şi discontinuităţi structurale. Realizarea marilor
ansambluri de locuit, cu tipuri de construcţii şi principii structurale şi compoziţionale
asemănătoare, pe amplasamente perimetrale – deci dificil de pus în legătură elementele spaţiale
şi volumetrice specifice fiecărui oraş – a anulat în bună măsură diferenţierea calitativă şi
personalitatea centrelor urbane româneşti, negând specificul, tradiţia oraşelor existente.
Structura demografică şi social-economică a populaţiei. Cunoaşterea tuturor
trăsăturilor populaţiei, precum şi a nevoilor şi aspiraţiilor sale constituie nu doar informaţii, ci şi
instrumente de bază în domeniul planificării urbane. Caracteristicile structurii populaţiei indică
sensul posibil al evoluţiei unei localităţi.

72Recentele analize şi studii realizate ca urmare a evenimentelor tragice care au marcat (nu doar) Europa au scos la
iveală tocmai frustrările latente, manifestate la a doua sau a treia generaţie de indivizi care au trecut prin „chinurile”
încercărilor de adaptare la un alt mediu – geografic, climatic, social, cultural, religios etc.

32
 Prin structura populaţiei se înţelege gruparea populaţiei în raport cu o serie de criterii:
social-economice, vârsta şi sexul, preocupările profesionale, veniturile, tipul de familie etc.
Toţi aceşti parametri au un caracter statistic şi sunt obţinuţi fie prin recensăminte
periodice, fie prin alte mijloace specifice şi sunt utilizaţi la întocmirea planurilor de urbanism ale
localităţilor sau a studiilor şi planurilor de modelare la nivel macroteritorial, având ca obiectiv
punerea în evidenţă a resurselor umane, conturarea perspectivelor demografice, corelarea
acestora cu prevederile de dezvoltare social-economică a oraşelor şi a sistemului general de
localităţi.
Numărul de locuitori şi mişcarea populaţiei. Numărul de locuitori reprezintă acea
componentă a urbanismului a cărei determinare este influenţată de o serie de evenimente
demografice – natalitate, fertilitate, mortalitate etc. Analizat la un anumit interval de timp
semnificativ (10-20 de ani), el oferă specialiştilor informaţii privind tendinţele generale ale mişcării
populaţiei în perspectivă, în acest mod putându-se prognoza tipul de dezvoltare a localităţii şi
gradul ei de atractivitate.
Ansamblul de fenomene care determină evoluţia numerică a populaţiei este cunoscut sub
denumirea de mişcare a populaţiei. Ritmul de creştere (evoluţia numerică a populaţiei într-o
anumită etapă) este rezultatul a două tipuri de factori:
1) mişcarea naturală, care poate fi în exedent sau în deficit. Ea presupune două
elemente:
- naşterile – care pot fi prognozate prin aplicarea unor coeficienţi privind fertilitatea şi,
statistic, prin numărul noilor născuţi;
- decesele – care se pot determina prin aplicarea coeficienţilor de mortalitate sau
supravieţuire pe vârste şi sexe (numărul lor este, în genenral, constant)
Diferenţa dintre numărul naşterilor şi cel al deceselor indică mişcarea (sau creşterea) naturală a
populaţiei.
2) mişcarea migratorie, care rezultă din insuficienţa forţei de muncă locale sau zonale,
respectiv prin atragerea unei populaţii – din diferite motive – interesate să se stabilească
în oraş.
Migraţia sau creşterea mecanică a populaţiei poate determina oscilaţii mari ale numărului
de locuitori ai unui oraş sau ai unei zone. Cea mai caracteristică mişcare de acest tip este cea din
mediul rural către cel urban şi dinspre oraşele mici către oraşele mari şi foarte mari.
Mobilitatea populaţiei se referă la o complexitate teritorială: migraţia, navetismul sau
deplasările populaţiei, dar şi mobilitatea pe plan socio-profesional (mişcările survenite prin
schimbarea profesiei, prin trecerea dintr-o categorie socială în alta). În definirea mobilităţii sociale
sunt incluse mişcările realizate într-o diversitate de variabile care definesc poziţia persoanei în
societate: gradul de educaţie şi instrucţie şcolară, sexul, starea civilă, locul de rezidenţă etc.
Mobilitatea teritorială cuprinde totalitatea deplasărilor populaţiei şi a forţei de muncă în
teritoriu, de la o localitate la alta, cu sau fără schimbarea domiciliului stabil. Mobilitatea poate fi:
definitivă, flotantă sau zilnică (navetism).
Mobilitatea definitivă se referă la migrarea unor persoane dintr-o localitate rurală într-una
urbană sau dintr-o localitate urbană în altă localitate urbană sau rurală.
Mobilitatea flotantă este constituită, în principal, din deplasări ale populaţiei pentru
intervale de timp diferite ca durată, în vederea: efectuării de tratamente medicale, urmarea unei
forme de învăţământ, aprovizionarea sau desfacerea de produse agro-industriale, deplasărilor în
interes de serviciu, turistice, vizitării rudelor etc.
Mobilitatea zilnică defineşte deplasarea cotidiană sau la intervale de timp mici (două până
la şase zile) a forţei de muncă între localitatea de domiciliu şi locul de muncă. Acest tip de
deplasare este urmărit cu atenţie atât pentru implicaţiile sale socio-profesionale, cât şi pentru
rezolvarea amenajărilor şi dotărilor necesare.

33
 Populaţia – din punct de vedere numeric – este un indicator al urbanităţii. Comunitatea
(umană) se identifică – în majoritatea cazurilor – cu spaţiul pe care îl ocupă (nu doar îl locuieşte!),
conturând un cadru mai larg, în care îşi desfăşoară „trăirea” (nu doar existenţa!).
Modul în care este conceput acest spaţiu, precum şi formele lui concretizate, materializate
modelează comportamentele sociale de factură urbană. Felul în care populaţia percepe şi se
raportează la acest cadru este esenţial pentru ca „urbanitatea” să se poată pe deplin afirma.
Modelarea spaţiului trebuie să aibă în vedere nu doar aspectele funcţionale, ci şi cele care se
adresează „omului” din cetăţean!
Urbanismul contemporan. Manifestarea din ce în ce mai pregnantă a tendinţei de
concentrare şi centralizare teritorială şi a populaţiei au determinat o creştere haotică, la scară
largă a marilor aglomerări urbane, determinând şi impunând cu imperativitate rezolvări pentru
remedierea şi eventual anularea efectelor unui asemenea tip de expansiune. La soluţionarea
acestor probleme şi-au adus aportul atât specialiştii din diverse domenii cât şi organismele
internaţionale şi naţionale de decizie. Propunerile prin care s.-a urmărit eliberarea funcţiilor vieţii
urbane din strânsoarea aglomerărilor gigantice au vizat fie înfiinţarea în jurul marilor metropole
(sau în teritoriu) a unor oraşe satelit, mai apropiate şi aşezate în mijlocul unor spaţii plantate
întinse, fie edificarea unor oraşe sub forma unor salbe (de oraşe grădină) aflate la distanţe mai
mari de forţa de atracţie a unui centru polarizator. Aceste aşezări aveau menirea de a absorbi
surplusul de populaţie dislocată din provincie şi care – altfel – sporea excesiv populaţia marilor
oraşe. Soluţiile au variat de la ideea dispersării în teritoriu a unei multitudini de centre mici locuite
până la aglomerarea în formaţiuni compacte a oraşului federativ.
Propunerile – adevărate exerciţii de imaginaţie – nu s-au bucurat de succes întrucât
problemele au fost abordate de o manieră abstractă, fiind rupte de fenomenele concrete ale
societăţii contemporane. La originea acestor propuneri de amenajare au stat motivaţii directoare
ancorate în problematica generală a societăţii maşiniste şi care pot fi reduse, în mod schematic,
la câteva sisteme antagonice: progresism, culturalism, naturalism; credinţă în progres şi în
atotputernicia tehnicilor; aversiune pentru societatea mecanizată şi nostalgie a vechilor comunităţi
culturale; aversiune pentru o lume „denaturalizată” şi nostalgie a unei relaţii formatoare cu natura.
Pentru prima oară, oraşul a fost obiectul unei critici radicale: după ce ordinea urbană existentă a
fost calificată ca dezordine, s-a încercat să i se opună ordini ideale, modele. Prin caracterul lor, în
acelaşi timp raţional şi utopic, aceste modele s-au dezvăluit a fi puternice instrumente de acţiune:
ele au exercitat o influenţă corozivă asupra structurilor urbane stabilite şi au contribuit la definirea
şi instituirea unor norme urbane de bază. După aceste modele au fost realizate câteva aşezări
noi, dar care nu s-au bucurat de succes deoarece au tratat incompatibilitatea dintre perfecţiunea
abstractă a lucrărilor de planşetă cu realitatea complexă a vieţii urbane pe care trebuiau să o
adăpostească. Cele mai cunoscute realizări de acest tip sunt cele două capitale moderne:
Canberra şi Brasilia.
Construcţia oraşului Canberra – având o structură ciorchine, destinat a deveni capitala
Australiei – a demarat în anul 1913, după planurile lui B. Griffin, pentru ca în anul 1956 Bengt
Danielson să-l considere „o duzină de clădiri oficiale, câteva mici ansambluri de locuit risipite pe o
suprafaţă tot atât de întinsă ca Parisul . . . cirezi de vaci şi vile izolate într-o vegetaţie luxuriantă”.
Brasilia – construită după proiectele lui Lucio Costa şi Oscar Niemeyer – urma să devină
capitala Braziliei, fiind edificată după regulile cele mai stricte ale urbanismului progresist. Ea a
reprezentat grandiosul manifest al unei anumite avangarde, nefiind însă în nici un fel răspunsul la
probleme sociale şi economice precise73.
Ultimele decenii ale secolului trecut au fost marcate de conceperea unor structuri
supraurbane, capabile să rezolve problemele unui sfârşit de mileniu confruntat cu numeroase
„blocaje”. Astfel au prins contur pe planşetă oraşul spaţial (conceput ca o structură modulată
spaţial, suspendată pe piloţi amplasaţi la distanţe mari, aceste structuri eliberând solul), oraşul

73 A se vedea Françoise Choay, op.cit., p.74-76.

34
vertical (format din cartiere independente de circa 30.000 de locuitori, volumetric închise în imenşi
hiperboloizi susţinuţi de pivoţi centrali de 150 m înălţime) şi oraşul crater (oraş subteran în care
urma să se aplice integral procedeul prefabricării). Au existat şi alte numeroase şi seducătoare
propuneri în jurul anilor 70 ai secolului XX, vehiculându-se chiar idei fanteziste care presupuneau
dilatarea Ecumenei prin invadarea oceanelor şi a spaţiului interplanetar. Toate aceste încercări –
jocuri ale fanteziei – nu şi-au găsit loc şi aplicabilitate în realitatea complexă căreia îi rămân de
soluţionat problemele vizând aşezările umane. Aşa stând lucrurile trebuiau găsite soluţii viabile,
realiste pentru atingerea obiectivelor urmărite.
Abordarea urbanismului în concepţia sistemică este o consecinţă a aplicării acestei teorii
(elaborată de către Ludwig von Bertalanffy, în lucrarea „Teoria generală a sistemelor”) în
conformitate cu care sistemele sunt complexe de elemente aflate în interacţiune. În anul 1964,
oraşul este comparat (de către B. J. L. Berry) cu un sistem deschis, integrat, la rândul său într-un
sistem superior de localităţi. În anul 1971, studiul oraşului este abordat în mod asemănător cu cel
al unui subsistem creat de om, integrat într-un subsistem natural valorificat şi constituind, în
simbioză, un sistem urban, căruia urmează a i se selecta acei parametri care sunt în măsură să
furnizeze o eficienţă maximă a eforturilor cheltuite, fie că acestea se referă la laturi cuantificabile,
fie că vizează laturi necuantificabile.
În această viziune, sistemul de localităţi se poate constitui prin asocierea liberă a unor
localităţi apropiate, indiferent dacă aparţin mediului urban sau rural, între care se menţine
delimitarea strictă a perimetrelor şi care conlucrează în vederea echipării complexe a cadrului
material, cooperare care prezintă interes egal pentru toate părţile asociate indiferent de mărimea
şi capacitatea fiecăreia.
Pe principiile care stau la baza funcţionării ca sistem a aşezărilor urbane, potenţialele
locale – specializate sau în curs de specializare – pot contribui la constituirea unui organism cu o
complexitate sporită, ale cărei posibilităţi globale vor depăşi simpla însumare a contribuţiei tuturor
participanţilor. Aşezările sunt astfel asociate încât seamănă cu celulele morfologice ale unui
organism unitar. Astfel se crează premise avantajoase în ceea ce priveşte eficienţa înzestrării
complexe cu obiective economice, instituţii social-culturale, echipări tehnico-edilitare, amenajări
de importanţă centrală care depăşesc cerinţele proprii sau capacitatea de înfăptuire a fiecărei
aşezări în parte.
Evoluţia şi repartiţia în teritoriu a funcţiilor aşezărilor este un proces istoric de care trebuie
să se ţină seama în trecerea de la formaţiunile simple la cele mai complexe.

35
 CAPITOLUL V

LOCUIREA URBANĂ
Funcţiunea cu cea mai mare pondere în spaţiul urban este locuirea. Problemele locuinţei nu
mai au acumdoar un caracter funcţional şi utilitar, ci un pronunţat caracter social şi politic. În
perioada contemporană concentrarea populaţiei în oraşe obligă la instituirea unor norme
obligatorii privind igiena, funcţionalitatea şi prescripţiile siguranţei construcţiilor. Aceste condiţii
fac imposibilă rezolvarea problemei locuinţei de către indivizi şi familii, de către fiecare generaţie
în parte. Conlucrarea dintre indivizi, la care se adaugă intervenţia forţei publice, devine singurul
mijloc prin care se pot găsi soluţii dacă nu perfect acceptabile, cel puţin operaţionale - întrevăzute
ca posibile - pentru o problemă atât de dificilă şi, mai mult, în curs de amplificare (datorită ritmului
rapid al urbanizării). Totodată, se pune tot mai acut problema găsirii raportului optim dintre
proprietatea individuală (privată) şi cea publică, întrucât “existenţa spaţiului public este
condiţionată de existenţa, integritatea şi stabilitatea spaţiului privat. Trebuie să ai spaţiul – insulă
al propriei tale locuiri, pentru a putea fi mai întâi un bun vecin şi, abia mai apoi, un bun cetăţean;
invers: nu te poţi învecina cu cel al cărui teritoriu locuital se suprapune peste al tău. Inexistenţa
teritoriului – insulă a locuirii sau invadarea sistematică a integrităţii, adică a intimităţii acestuia,
produc, pe cale de consecinţă, distorsiuni în relaţia public – privat: nici spaţiul privat nu mai este
prezent decât ca deziderat, nici cel public nu mai apare decât în ipostaze caricaturale”74.
Considerăm oportună, în acest context, discuţia asupra a două noţiuni care, în limbaj
curent, se apreciază a fi sinonime, respectiv „locuire” şi „habitat75”. Conceptul de habitat, având
dimensiuni multiple şi complementare, este greu de conturat cu precizie, dar pot fi identificate
diversele unghiuri din care poate fi abordat: geografic, demografic, istoric, sociologic, psihologic,
arhitectural, economic şi juridic. Cu toate că poate avea abordări atât de diferite, habitatului i se
pot determina anumite elemente comune, cu condiţia să facem – de la început – distincţia dintre
acesta şi locuire. Cel de-al doilea termen este mai precis conturat decât primul, întrucât
presupune existenţa unui spaţiu clar delimitat, pe când habitatul reprezintă cadrul general în care
se îmbină, complementar, mediul natural cu cel artificial; aşadar, cele două concepte nu sunt
interschimbabile pentru că termenul locuire face trimitere la o realitate fizică bine determinată în
spaţiu, pe când habitatul presupune o lărgire şi chiar o îmbogăţire a conţinutului primei noţiuni76 .
Este important, însă, că din punct de vedere urbanistic, ele trebuie tratate împreună, cu
aceeaşi atenţie, calitatea unuia dintre elemente influenţând covârşitor calitatea celuilalt. Nimeni nu
poate aprecia pozitiv o locuinţă facând abstracţie de cadrul general căruia îi aparţine, de
elementele peisagistice, de dotări, de accesibilitate, de facilităţi, oferte de servicii etc. (toate dând
contur şi consistenţă habitatului). Atenţia proiectanţilor, a planificatorilor urbani nu trebuie să se
focalizeze doar pe aspectele particulare, foarte specifice ale locuirii, ci trebuie să le integreze
armonios în contextul mai larg, mai complex al împrejurimilor acestora. Este absolut necesara
eliminarea clivajului dintre tot ce stă sub imperiul normelor tehnice aferente edificării şi ceea ce
este de domeniul integrării locuinţelor într-un cadru mai larg, unde operează şi alte reguli, din alte
domenii: peisagistică, design etc. Realitatea „construită” a locuinţelor ultimilor ani (în sensul strict
material, fizic), în ţara noastră, a dovedit, incontestabil, incapacitatea nu doar a conceptorilor
zonelor rezidenţiale, ci şi a administraţiilor locale (prin departamentele de specialitate) de a
înţelege, în profunzimea lor, cerinţele actuale în domeniu, standardele care trebuie respectate (în
alte ţări europene şi din întreaga lume civilizată, de altfel), autorizarea executării acestora
bazându-se doar pe satisfacerea unor necesităţi de moment, pentru anumite grupuri (relativ

74Augustin Ioan, O (NOUĂ ) “ESTETICĂ A RECONSTRUCŢIEI”, Edit. Paideia, Bucureşti, 2002, pp.81-82
75PotrivitDEX, habitatul este teritoriul locuit (de oameni, de animale, de plante), împreună cu mediul de viaţă
înconjurător. Ansamblul condiţiilor de trai, de locuit (pentru oameni).
76A se vedea P. Quilichini, LA POLITIQUELOCALE DE L'HABITAT, Ed. Le Moniteur, Paris, 2006, p.15

36
restrânse) de actori urbani interesate/vizate, precum şi în scopul obţinerii unor profituri rapide,
adesea prin „valorificarea inteligentă” a unor lacune legislative. Urbanismul derogatoriu apărut, la
un moment dat, părea a fi menit să faciliteze doar intervenţii urbanistice adesea aberante sau
criminale (demolarea unor clădiri sau utilizarea unor spaţii valoroase de o manieră dezastruoasă);
el nu a reuşit decât (cu rare excepţii) să mutileze zone ale oraşelor care ar fi trebuit să fie
„însănătoşite” sau primenite. Noile imagini ale multor localităţi au fost schimonosite de intervenţii
urbanistice agresive, cu linii arhitecturale străine stilurilor tradiţionale şi texturii urbane existente,
prin culori nepotrivite, prin combinaţii nefericite de materiale, prin rabaturi făcute calităţii execuţiei
unor reparaţii/modernizări, prin inserarea (sau lipsa!) unor elemente de mobilier urban elegante,
prin greşeli de conformare, prin diminuarea nepermisă a distanţelor dintre clădiri şi multe altele.
Este adevărat că unul dintre curentele actuale promovează oraşul compact, dar acest model nu
presupune nicidecum o densitate necorespunzătoare (a se citi înghesuială), dezordine (lipsa
alinierii clădirilor, amplasarea haotică a locuinţelor pe parcele): lipseşte senzaţia de unitate, de
logică arhitecturală, de uniformitate (în sensul asigurării unui „ritm” plăcut al clădirilor), ceea ce le
privează, finalmente, de însăşi identitatea care trebuia să le fie conferită. Clădirile de locuinţe sunt
percepute mai degrabă ca nişte agregate, cărora le lipseşte liantul pe care, în mod normal,
trebuie să îl formeze spaţiile verzi generoase, zonele de promenadă pietonală, spaţiile publice –
fie ele deschise, semideschise sau închise, cu diverse facilităţi – luciile de apă, adică tot ce
conduce la formarea „spiritului, sufletului locului”77.
Găsirea unor rezolvări ale habitatului (şi locuirii) constituie una dintre “pietrele de
încercare” pentru fiecare administraţie naţională (şi locală, bineînţeles), dar dimensiunile
procesului de urbanizare contemporană au ridicat şi ridică probleme majore, ce depăşesc
graniţele preocupărilor de grup şi capătă caracter global78.
Nu se poate vorbi despre existenţa unui model unic pentru rezolvarea acestor probleme;
totul este apreciat în funcţie de tradiţia istorică şi culturală, dezvoltarea social-economică a
fiecărei ţări sau regiuni, de traiectoria exploziei demografice (care poate fi o curbă ascendentă,
descendentă sau staţionară), de o serie de factori mai mult sau mai puţin controlabili, care –
împreună – constituie specificul evoluţiei fiecărei ţări, zone sau localităţi în parte. Globalizarea a
urmărit, însă, găsirea unor soluţii a căror aplicabilitate să faciliteze implementarea lor rapidă, în
varianta în care rezolvările unor aspecte urbanistice ar fi fost posibilă prin multiplicarea
(şablonarea) procesului de punere în operă a modelelor furnizate. Acest demers ar fi realizabil
întrucât chestiunile aferente dezvoltării urbane pot fi identificate, cu mici nuanţări, la nivelul tuturor
oraşelor europene şi de pe alte continente. Mijloacele şi metodele utilizate pentru găsirea celor
mai bune soluţii pentru acoperirea unei largi plaje de nevoi, cerinţe, condiţionări au fost dintre cele
mai variate. Astfel, au fost puse în evidenţă şi utilizate, ca şi metode de determinare a
parametrilor de referinţă privind locuirea:

77Din punct de vedere spaţial, respectiv al amenajării spaţiale, cele două componente ar trebui configurate respectând
regulile unui minim bun simţ, prin aceasta înţelegând: confort corespunzător de deplasare, asigurarea securităţii
acesteia, accesibilitate pentru toate categoriile de persoane, însorire optimă a spaţiilor de locuit, distanţe decente între
clădiri, preocupări pentru întregul spaţiu ambiental al locuinţelor.
Din perspectivă arhitecturală, trebuie să existe coerenţă în realizarea habitatului, să fie realizată o individuală
„amprentă” a locului, să existe o concepţie unitară, guvernată de aceeaşi gândire şi „energie creatoare”.
Din punct de vedere al confortului psihic, habitatul trebuie să fie perceput ca o prelungire a locuinţei şi, invers, locuinţa
trebuie să fie integrată unui peisaj agreabil şi salubru. În măsura în care habitatul este unul adecvat, starea de bine pe
care o transmite are şansa de a fi preluată şi la scara, mai mică, a căminului. Dimpotrivă, o vecinătate neprielnică,
viciată sau degradată, induce un sentiment de nemulţumire,de teamă sau de frustrare, care nu dispare repede, la
simpla trecere a pragului locuinţei, putându-se caracteriza printr-o remanenţă îndelungată, cu efecte profunde asupra
locuitorilor.
78 În cadrul lucrărilor Seminarului ONU referitor la problemele habitatului, desfăşurat la Bucureşti în anul 1971 s-a

menţionat că arhitecţii şi urbaniştii trebuie să revizuiască obiectiv şi sistematic ansamblul de noţiuni referitoare la
urbanism şi locuire şi să contribuie hotărâtor la conceperea modelelor şi compoziţia ansamblurilor incluzând serviciile
colective şi studiul cadruluide viaţă.

37
  studii şi anchete sociologice al căror obiect îl constituie locuinţele şi ansamblurile de
locuit executate, încercând ca – pe baza stabilirii gradului de satisfacere a cerinţelor –
să se contureze, prin extrapolare, aspiraţiile populaţiei.
 întocmirea de proiecte cu caracter anticipativ, executate de profesionişti recunoscuţi,
privind rezolvarea locuinţelor şi ansamblurilor rezidenţiale pentru etapele viitoare.
 realizări – cu caracter experimental sau de unicat – prilejuită de anumite manifestări
(expoziţii universale, olimpiade etc.).
 realizarea unor ansambluri de locuit cu un standard de confort deosebit – în ţările
foarte dezvoltate – care pot servi ca modele pentru studii, analize etc.
Chiar dacă aceste studii şi analize nu sunt de natură a oferi soluţii la toate problemele
existente, se pot contura însă elementele care trebuie realizate pentru ca ansamblurile
rezidenţiale – construite sau remodelate – să asigure un confort urban corespunzător, care, în
principiu să constea în:
◙ asigurarea pentru fiecare familie, a unei locuinţe în care fiecare membru să beneficieze
de propria sa cameră, cu o arie locuibilă/locatar în conformitate cu cuantumul optim apreciat de
studiile socio-medicale;
◙ diversificarea locuinţelor după mărime, organizare, dotare, combinaţii posibile,
amplasament, respectând limitele impuse de nivelul veniturilor locuitorilor, nuanţate în funcţie de
posibilităţile şi cerinţele diverselor categorii de familii;
◙ asigurarea unui plus de locuinţe, care să permită permutări ale familiilor în funcţie de
modificarea structurii veniturilor, ocupaţiei etc. şi flexibilizarea – în acelaşi scop – a rezolvărilor
arhitectural-structurale;
◙ corelarea gradului de confort al locuinţei şi al ansamblului din care face parte (o
vecinătate degradantă, necorespunzătoare scade calitatea celei mai bune clădiri de locuit);
◙ precizarea nivelului optim de densitate pe baza unor complexe studii multidisciplinare;
◙ completarea, amplificarea şi diversificarea reţelei de dotări social-culturale din cadrul
ansamblurilor rezidenţiale;
◙ adaptarea fiecărei zone rezidenţiale la specificul arhitectural al oraşului79.
Situaţia economico-geo-politică actuală, marcată de deplasările masive ale unor valuri
semnificative de populaţie spre Europa (fenomen „acut” acum şi cu pronosticuri de menţinere şi în
viitorii ani), va reclama şi va determina apariţia unor noi parametri de luat în calcul în cazul
modelărilor urbanistice în derulare. Integrarea – şi din perspectiva condiţiilor de locuire – a
acestor nou veniţi pe continent va presupune extrem de multă ingeniozitate, diplomaţie şi atenţie,
astfel încât tensiunile de toate tipurile, posibil să apară, să fie distribuite, astfel încât să nu apară
congestii în nici o zonă.
Apreciem că urbanismul, în ansambul său, poate fi privit ca o activitate-umbrelă, cu
numeroase „spiţe”(a se înţelege activităţi – ramuri de importanţă majoră), având fiecare,
numeroase ramificaţii – activităţi mai mici – încărcate, la rândul lor, cu diverse „valenţe” ale
oraşului. În ceea ce priveşte cadrul juridic reglementator, se poate remarca îmbinarea normelor
incidente în dreptul construcţiilor (cele legale, dar şi cele strict tehnice) cu cele din domeniul
urbanismului, mediului, sănătăţii publice, cu dreptul administrativ, precum şi cu alte ramuri de
drept. Se remarcă, astfel, o îmbinare (de dorit cât mai armonioasă) între extrem de variate reguli,
care sunt aşteptate, în complementaritatea lor, să forjeze şi să furnizeze un cadru de viaţă optim.
Importanţa chestiunilor legate de locuire – ca activitate/funcţie de maximă pondere şi
importanţă în acţiunile de edificare a clădirilor civile – a determinat apariţia unor reglementări
juridice,speciale şi specifice, pretutindeni în lume.
În ţara noastră problematica locuirii este abordată din perspectivă juridică de o
reglementare-cadru, respectiv Legea nr.114/1996 (republicată) (actualizată) privind locuinţele80,

79 A se vedea Doina Niculescu, op.cit., pp.52-60.

38
precum şi de alte acte normative al căror conţinut vizează aspecte conexe locuirii81.Actul normativ
privind locuinţele consacră faptul că reglementarea cadrului general de realizare, exploatare şi
administrare a acestora are la bază următoarele principii:
- accesul liber şi neîngrădit la locuinţă este un drept al fiecărui cetăţean.
- realizarea locuinţelor constituie un obiectiv major, de interes naţional, pe termen lung,
al administraţiei publice centrale şi locale.
În cuprinsul legii se definesc: locuinţa (ca şi construcţie alcătuită din una sau mai multe
camere de locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit
ale unei persoane sau familii), locuinţa convenabilă, locuinţa socială, locuinţa de serviciu,
locuinţa de intervenţie, locuinţa de necesitate, cea de protocol, casa de vacanţă,
condominiul şi unitatea individuală. În actul normativ menţionat se face vorbire şi despre
regimul subvenţiilor de care se pot bucura anumite categorii de cetăţeni în vederea
construirii/achiziţionării de locuinţe, despre categoriile de persoane care pot beneficia de locuinţe
sociale, despre regimul locuinţelor de serviciu şi de protocol, despre formele de asociere ale
proprietarilor de locuinţe etc. În Anexa 1 a legii sunt prezentate, tabelar, exigenţele minimale
pentru locuinţe, constând în : cerinţe minimale, suprafeţe minimale, dotări minime pentru diferite
spaţii (încăperi sanitare, bucătării), precum şi pentru instalaţii electrice.
Domeniul locuinţelor a căpătat valenţe noi în actuala perioadă datorită unui complex de
factori precum: nevoia presantă de locuinţe pentru o populaţie în rapidă şi continuă creştere,
diversificarea opţiunilor privind locuirea, apariţia noilor materiale şi tehnologii de punere în operă a
acestora – fapt ce a permis realizări spectaculoase în domeniu, posibilităţi materiale crescute ale
unor segmente de populaţie care au contribuit la prosperitatea domeniului imobiliar (şi la apariţia
categoriei dezvoltatorilor imobiliari, care au schimbat „faţa” a numeroase aşezări), factori care
stau, de o bună bucată de vreme, sub presiunea creată de nevoia protejării mediului.
Amenajarea împrejurimilor locuibile. O problemă “cheie” o constituie viabilitatea, înalta
calitate a vieţii care poate constitui rezultatul unor proiecte de dezvoltare care vizează o locuire
“densă” în ceea ce priveşte locuitorii şi clădirile care îi adăpostesc. Compactitatea şi densitatea
pot fi simultan şi nestingherit obţinute la scară umană în Europa; stilul Manhattan nu este de loc
agreat pe bătrânul continent.
Se abordează tot mai frecvent chestiunea locuirii – în zonele centrale ale oraşelor – în
forme “mixte”, hibride, variate ca tipuri şi stiluri, incluzând grădini în spatele caselor (aceasta
constituind o trăsătură foarte importantă, omniprezentă în proiectele tuturor locuinţelor). Noile
proiecte olandeze (în domeniul locuinţelor) sunt impresionante din punct de vedere al
combinaţiilor şi integrării diverselor forme şi tipuri de locuinţe, incluzând formele unifamiliale şi
multifamiliale în acelaşi proiect. Ca un rezultat al locuinţelor înaltului grad de susţinere financiară
şi de control (exercitat din partea statului), majoritatea proiectelor de locuinţe alătură şi combină
forme diferite de locuire: socială (subvenţionată de stat) şi privată. Procentul afectat locuinţelor
subvenţionate a fost foarte ridicat în Olanda, dar a scăzut mult în ultima vreme, noile programe de
dezvoltare preconinzând un raport de 70/30 al locuinţelor private faţă de cele sociale, relevând un
mixaj al diverselor grupuri socio-economice, propun crearea unor foarte dense localităţi – satelit,
respectiv comunităţi-suburbii, denumite localităţi de tranzit (transit oriented cities, termen introdus
în anul 1997). Acest model a fost urmat de Stockholm şi Copenhaga, care l-au implementat cu
succes, realizând o densitate mare a populaţiei în comunităţile-satelit, amplasate în aproprierea
metrourilor şi a liniilor de cale ferată care leagă oraşul - pol de zona periurbană. Aceste comunităţi
se caracterizează prin faptul că zona de locuinţe încadrează zona care cuprinde magazine, şcoli,
bănci, servicii publice etc., beneficiind de proximitatea staţiilor de metrou şi a gărilor.

80 Legea nr.114/1996 (republicată) privind locuinţele, iniţial publicată în M.Of. nr. 393/31.12. 1997, a fost ultima oară
modificată prin Legea nr. 71/3.06. 2011
81Legea nr. 50/1991privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, Legea nr. 10/1996 privind calitatea în

construcţii, H.G. 525/1996 privind Regulamentul General de Urbanism, ordine vizând norme de igienă şi sănătate a
populaţiei etc.

39
 Există numeroase exemple că se poate obţine un standard normal şi un confort acceptabil
în condiţii de densitate ridicată a populaţiei. Această densitate este configurată, proiectată şi
corelată cu planurile urbanistice, amenajările zonelor verzi, accesul la mijloacelele de transport,
precum şi cu alte facilităţi. Exemple de localităţi europene astfel realizate sunt Haga, Amsterdam
şi Heidelberg, care au demonstrat practic că se poate obţine o mare densitate a locuirii simultan
cu un ambient plăcut şi condiţii excelente de habitat.
Au fost proiectate zone ale acestor oraşe – adevărate oraşe-grădini (sectorul Niew Sloten
al Amsterdamului) – având o structură hipodamică, cvartalurile fiind separate prin canale, alei
pentru biciclete sau cu destinaţie pietonală, alei cu pomi. Ansamblurile de locuit – blocurile – sunt
proiectate de diverşi arhitecţi, în stiluri diferite, în scopul evitării monotoniei aliniamentelor, reuşind
să inducă stări emoţionale, trăiri diferite la impactul cu ele. Un alt detaliu care atrage atenţia şi
interesul este combinarea funcţiunilor de locuit (situate la etaj) cu cele de activitate, de muncă
(acestea din urmă ocupând partea de jos a imobilului82.
Punctele comerciale sunt risipite pe suprafaţa întregului sector. Accesul la toate
obiectivele de interes şi legătura cu centrul oraşului este asigurat de liniile de tramvai care
facilitează parcurgerea distanţei până la acestea într-un interval cuprins între 20-30 de minute
(încadrându-se în valorile optime ale izocronelor). Tendinţa de a amplasa micile magazine,
alimentarele, aprozarele şi birourile în proximitatea imediată a locuinţelor este din ce în ce mai
accentuată.
În Olanda, expansiunea zonelor noi de locuit a acordat prioritate combinării diferitelor
tipuri de locuinţe, mizând pe un regim de înălţime moderat în noile cartiere, dar acordând o
atenţie deosebită cadrului ambiental, dotărilor la cele mai înalte standarde, confortului şi
siguranţei cetăţenilor.
O altă modelare a funcţiunilor de locuit şi de trai se constituie în locuirea „la comun”, în
variantele:
- unităţi de locuit în comun (de tradiţie olandeză) – hofjes;
- formaţiuni de locuit în comun – cu rădăcini în experienţa şi tradiţia ţărilor scandinave;
- oraşe ecologice (ecovillages)- realizări de factură ecologistă realizate în numeroase
ţări europene.
Hofjes reprezintă unităţi de locuit în comun (la curte), destinate – în vechime – oamenilor
săraci. Cei bogaţi lăsau, prin testamente (în care – uneori – se stipulau şi condiţiile în care se
putea ocupa o asemenea clădire, precum şi obligaţiile locatarilor de a se ruga pentru sufletele
binefăcătorilor lor), celor săraci astfel de imobile. Ele se constituiau în adevărate acte de caritate
din partea potentaţilor (din punct de vedere financiar).
Formele tradiţionale ale acestor aşezări sunt extrem de agreate, ele fiind apreciate pentru
faptul că pot oferi condiţii foarte plăcute pentru locuire. Acestea se găsesc, în formele prezente,
în administrarea sau proprietatea unor subiecte de drept privat. În majoritatea cazurilor,
configurarea curţii interioare – amenajată ca o adevărată grădină – este diferită de la un
ansamblu de locuit la altul (uneori se întâlnesc splendide peluze, alteori aranjamente superbe de
plante cu flori, alteori adevărate oaze de sălbăticie, imitând natura în formele ei nealterate de
intervenţia umană). Fiecare intrare de la stradă se face printr-o poartă sau boltă arcuită, uneori
printr-un coridor. Intimitatea fiecărui mic domeniu este asigurată prin modul în care acesta este
proiectat. Numărul unităţilor de locuit dintr-un asemenea ansamblu variază de la 8, 10 până la 25.
Sistemul de locuire în comun - cohousing – este mai recent, datând din jurul anului
1970. Primele proiecte au fost realizate în Danemarca (sub denumirea de bofoellsskaber – locuire
în comun), în prezent asemenea ansambluri găsindu-se şi în alte ţări europene (Olanda,Turcia).
Acest model presupune alăturarea mai multor unităţi (formaţiuni) de locuit grupate în jurul unei

82 Munca la domiciliu este frecvent prezentă în sistemul şi concepţia acestor noi aşezări. Există sectoare ale unor
oraşe în care se ajunge ca 1/3 din locuinţe să fie sediul unor activităţi a căror desfăşurare se pretează unui asemenea
spaţiu: birouri de arhitectură, de proiectare, ateliere foto, birouri de contabilitate etc.

40
“străzi” comune – numai cu acces pietonal – sau în jurul unei curţi. De obicei, accesul auto este
restricţionat, rezumându-se la un loc de parcare marginal. O trăsătură aparte o constituie
desfăşurarea în comun a unei serii întregi de activităţi, cum ar fi: gătitul, luatul mesei în comun,
îngrijirea copiilor şi supravegherea jocului lor, programe recreative de ocupare a timpului pentru
vârstnici etc. Sistemul prezintă o serie e avantaje din punct de vedere al durabilităţii, întrucât
presupune o bună utilizare a terenului, asigurarea unui spaţiu de joacă pentru copii (lipsit de
pericolul prezenţei autovehicolelor din zonă), un grad înalt de interacţiune socială – prin relaţiile
care se crează şi se menţin în legătură cu cvasitotalitatea aspectelor din viaţa de zi cu zi
(supravegherea colectivă a copiilor, împărţirea responsabilităţilor, conjugarea eforturilor pentru
realizarea unor lucruri sau acţiuni utile pentru comunitate, găsirea unor metode şi mijloace de
optimizare a habitatului). Fenomenul de însingurare, generat şi întreţinut de formele de locuire
moderne obişnuite, a fost astfel anihilat.
Proiecte de locuire în comun au fost demarate, după proiectele daneze, şi în Statele Unite
ale Americii. În California – în Davis – a fost construită prima asemenea aşezare, numită Muir
Commons, finalizată în anul 1990. Cuprinzând principalele elemente ale modelului danez, au fost
realizate ansambluri care cuprind două sau trei unităţi de locuire, grupate în jurul unei străzi,
lipsite de circulaţie auto, deci numai cu acces pietonal. O incintă având suprafaţa de aproximativ
40 mp. funcţionează ca un centru social, cuprinzând o sală pentru servirea mesei, un atelier, o
cameră de joacă pentru copii şi alte facilităţi. Tot conform modelului, realizarea proiectului şi
administrarea formaţiunii construite a fost rodul unei participări colective, iar deciziile s-au luat în
acelaşi cadru. Exemplul oferit de Muir Commons a fost urmat şi de alte localităţi, dornice de a-şi
satisface nevoia de conectare la viaţa şi preocupările comunităţii.
Eco-oraşele se constituie într-o altă formă de locuire căreia i-a crescut popularitatea în
ţările scandinave. Ca şi trăsături specifice, eco-oraşele presupun: clădiri durabile, sisteme
energetice bine puse la punct (spre exemplu, utilizarea energiei solare) şi o atenţie deosebită
acordată problemelor de mediu.
În Europa există o multitudine de asemenea aşezări, ponderea cea mai importantă
deţinând-o zona scandinavă. În Suedia, de pildă, au fost edificate 20 de asemenea oraşe, în care
se regăsesc aspectele locuirii comune (grupate în jurul unor spaţii deschise, comune, centrale),
cu acces permanent, continuu la facilităţile comune. Adesea, aceste proiecte presupun eforturi de
salvare şi conservare a pădurilor sau a altor elemente ale mediului natural, implicând o mare
varietate de metode şi tehnologii ecologice (colectarea şi utilizarea apelor pluviale, utilizarea
avantajoasă a compostului – îngrăşământ agricol natural, rezultat în urma fermentării lente a
diferitelor resturi vegetale şi animale, amestecate cu unele substanţe minerale83). Unităţile de
locuit – dotate cu panouri solare pentru captarea energiei – variază ca suprafaţă între 58 şi 144
mp. Proiectele au fost apreciate ca aducând o contribuţie importantă la creearea unei puternice
coeziuni sociale.
Există şi alte forme, hibride, dar ingenioase de locuire, axate în principal pe:
- locuirea în comun
- accesul facil la utilităţi
- procesul democratic de identificare şi realizare a condiţiilor optime de locuire şi viaţă
- prezenţa unui centru comercial (supermagazin) care furnizează produse alimentare
naturale, ecologice (pentru obţinerea cărora nu au fost utilizate îngrăşăminte artificiale)
- absenţa servirii mesei în comun.
În Utrecht există un asemenea proiect, cu acest tip de oferte de locuire, denumit Het
Groene Dak (acoperişul verde), denumire care cuprinde toate trăsăturile ecologice ale acestui trai
în comun: un acoperiş “verde” deasupra spaţiului comun, panouri solare destinate încălzirii
spaţiilor şi furnizării apei calde, sisteme de tratare a apelor uzate menajere şi a celor pluviale,

83 A se vedea XXX, DICTIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE, op.cit., p.204.

41
prezentând – ca şi celelalte forme – o curte centrală, modelată astfel încât să sugereze o
sălbăticie naturală.
Het Groene Dak ilustrează perfect potenţialul existent pentru locuirea în comun – în
parametrii ecologici – chiar în centrul oraşelor. Structura cuprinde 66 de unităţi de locuire,
acoperind o suprafaţă de un hectar, dintre care 40 sunt de închiriat şi 26 sunt proprietate privată,
toate fiind realizate prin subvenţie publică. Desăvârşit în anul 1993, proiectul s-a dovedit a fi
capabil să îmbine dimensiunea ecologică cu cea socială.
Localităţile europene oferă şi alte exemple de creativitate în direcţia “înverzirii” oraşelor.
“Pereţii verzi” sunt adesea întâlniţi în localităţile germane, unde se fac eforturi susţinute pentru
proiectarea, spre exemplu a structurilor caselor scării exterioare aferente imobilelor cu mai multe
apartamente, precum şi a garajelor, prin prevederea unui schelet (cadru) pe care se pot dezvolta
plante căţărătoare, frecvent întâlnite fiind viţa de vie sălbatică, glicina şi iedera. Pereţii astfel
“ornamentaţi” oferă aceleaşi beneficii ca şi acoperişurile verzi. Cu toate că s-a manifestat reţinere
în ceea ce priveşte vegetaţia care invadează astfel faţadele clădirilor, apreciindu-se ca având
efect distructiv asupra elementelor de construcţie, efectul ei s-a dovedit exact opus: ea protejează
împotriva radiaţiilor ultraviolete, asigură răcoare vara şi izolează termic iarna (procentul acestor
fenomene ajungând la circa 30%). Avantajele sunt şi de natura rolului filtrant pentru aerul poluant,
atenuarea zgomotului, manifestării efectului de păstrare a unei umidităţi optime. Indicată şi
importantă este însă alegerea vegetaţiei propice, în funcţie de orientarea faţadei, respectiv zona
şi durata de însorire a peretelui. Impactul estetic, vizual este indiscutabil extrem de plăcut. Soluţia
a fost adoptată şi pentru “placarea” pereţilor unei fabrici din oraşul Dunkuerque, unde vegetaţia
(iedera) a fost utilizată,de la început, pe post de filtru al substanţelor poluante.
Ideea face parte, acum, din design-ul mai multor clădiri, încă din faza de proiectare. În
plus, pe lângă efectele menţionate, se alătură şi cele care ţin de crearea unor noi biotopuri în
aceste “tapete verzi” şi de găsirea unui mijloc ingenios de combatere a fenomenului graffiti84.
O altă strategie de “înverzire” se materializează în construcţie unor eco-poduri, eco-pasaje
care leagă diverse zone ale aşezării. Olandezii au o adevărată tradiţie a construcţiilor de acest tip
şi au realizat numeroase astfel de pasaje peste străzi şi autostrăzi.
Insinuarea naturii în oraş include şi crearea de parcuri ecologice (ca cele de la Londra) şi
de ferme – aparţinând municipalităţii, amplasate la periferia oraşului şi îndeplinind o funcţie
educativă. Numeroase oraşe nordice deţin şi acţionează în cadrul acestor creaţii urbanistice, care
au un important rol recreativ, educativ şi de altă natură. Terenul – achiziţionat în perspectiva
extinderii urbane viitoare – capătă o asemenea destinaţie curentă, pentru scopuri agricole sau
recreative (marile suprafeţe sunt chiar închiriate fermierilor). Un număr de ferme mici sunt
deschise accesului public, îndeplinind varii funcţii sociale şi având grajduri, culturi de legume sau
fructe – adevărate mari gospodării. De regulă, aceste ferme sunt subvenţionate de către
autorităţile locale, dar îşi asigură sume suplimentare din valorificarea produselor agricole. Ele
sunt locuri în care vin şi persoane interesate să-şi dezvolte abilităţile în acest domeniu, dar oferă
programe educative extrem de agreate în special de către copii. Valenţa comercială a activităţii
este concretizată în vânzarea – către locuitorii din împrejurimi – a unor produse ca: ouă, miere,
fructe, legume etc. Gunoaiele de grajd sunt – din nou – destinate fertilizării naturale a solului din
împrejurimi, renunţându-se la utilizarea îngrăşămintelor chimice85.
O altă idee promiţătoare, frecvent întâlnită în oraşele europene este cea a “şcolilor verzi”.
Există câteva exemple care evidenţiază preocuparea şi efortul (mai ales în oraşele care
adăpostesc numeroase instituţii de învăţămâmt) pentru crearea unor asemenea instituţii de

84 A se vedea Timothy Beatley, op.cit., pp.209-212.

85 Alături de alte soluţii, de tipul celor câteva prezentate, şi acest model s-ar putea “împrumuta” şi aplica la noi,
reabilitându-se unele dintre numeroasele gospodării abandonate în satele noastre. Prin grija autorităţilor locale şi cu
ajutorul localnicilor, acestea ar putea servi – în forma reconstruită – ca destinaţie excursiilor de o zi organizate pentru
copiii din oraşe, născuţi şi crescuţi între suprafeţe imense de beton. Aceştia ar putea savura, fie şi numai pe durata unei
zile, farmecul specific al vieţii de la ţară.

42
învăţământ care să corespundă normelor ecologice şi în care să se promoveze o educaţia în
spiritul ocrotirii naturii. Oraşul Zürich a implementat un proiect denumit “Natura în jurul şcolii”, care
include măsuri de educare a elevilor şi studenţilor în spritul protejării mediului urban şi care a
presupus, de asemeni, remodelarea spaţiului din jurul incintelor, transformând suprafeţele “gri” în
covoare de vegetaţie şi pomi. Numeroase şcoli au agreat şi urmează să aplice această formă de
restructurare.

CAPITOLUL VI

MOBILITATEA URBANĂ

Este bine cunoscută expresia „secolul vitezei”, formulă care a caracterizat nu doar secolul
trecut, ci a rămas valabilă şi pentru cel actual. Vectorul viteză este emblematic pentru numeroase
domenii de activitate şi existenţă, nefiind specific doar mobilităţii legate de deplasarea în
coordonate spaţiale (respectiv cel al transporturilor). Privitor la acest palier, tot ce ţine de
mobilitatea urbană a suferit schimbări calitative şi cantitative semnificative. Spaţiul public şi
mobilitatea urbană reprezintă două teme fundamentale pentru prezentul şi viitorul oraşelor lumii.
Ele trebuie „citite” şi înţelese într-o cu totul altă cheie decât până acum: contextul actual este
marcat de profundele transformări induse – mai ales – de tehnologiile moderne, care conferă
întregii problematici urbane un caracter de transdisciplinaritate. Oricum, orice ţine de evoluţia
urbană trebuie abordat din cît mai multe perspective, dar imperativele dezvoltării durabile
accentuează din ce în ce mai profund necesitatea „conectării” la posibilităţile reale ale planetei, în
condiţii din ce în ce mai puţin predictibile.

Traversăm o perioadă marcată de noi forme de cunoaştere – a omului, a originilor sale, a

genezei planetei, dar şi a universului – care ne oferă cu totul alte perspective asupra trecutului,
dar şi asupra viitorului lumii. Tiparele de gandire şi acţiune utilizate până acum sunt, cu
certitudine, prea înguste şi, ca atare, de neutilizat în continuare. Aspectele materiale, vizibile,
palpabile, nu mai oferă – doar ele – un cadru de acţiune propice. Lucrurile trebuie re-văzute, re-
gândite, re-evaluate, re-aşezate, renovate (ne aflăm într-o epocă puternic marcată de „re”!) prin
prisma informaţiilor şi interpretărilor care promovează energia şi fluxurile ei ca şi forţe motrice
pentru dezvoltare şi schimbare86. Barierele dintre diversele discipline/ arii de preocupare şi interes
au început să fie înlăturate, iar legăturile dintre conţinutul lor – şi dintre ele şi Univers - trebuie re-
făcute, re-stabilite (!). O atenţie deosebită merită înţelegerea ideii că materialitatea lumii trebuie
corelată cu spiritualitatea ei şi că Sacrului (acceptat nu neapărat în legatură cu Divinitatea, ci cu
Spiritul creator ) trebuie să i se redea locul cuvenit.
În acest context acceptarea şi utilizarea inteligentă a abordării sistemice, holistice a
universului urban (un mini-Univers în sine!), înţelegerea oraşului ca organism urban nu mai sunt
noutăţi absolute. Trebuie să fie noi atât înţelegerea cât şi, mai ales, utilizarea eficientă a acestor
teorii în domeniul planificării urbane, în condiţiile unei mai fine cunoaşteri şi conştientizări a

86 Reoarhitectura, spre exemplu, este un model de abordare şi, totodată, concept avangardist, creaţie a arhitectului
român Roman Popa, premiat cu medalie de aur la Expoziţia EUREKA de la Bruxelles, în 1995; înseamnă o arhitectură
sau o amenajare fluentă, deschisă, crescând continuu şi nelimitat spre cele 3 direcţii spaţiale, într-o expansiune de tip
cristalin, desfăşurându-se firesc, dinamic, sugerând şi favorizând propria-i dezvoltare, oferind o ritmicitate organică
unitară, care poate fi realizată spontan, în funcţie de intenţiile utilizatorului şi de modelul adoptat. Conceptul are la bază
banda lui Möbius (a se vedea, pentru detalii, Cerasella Crăciun, op. cit.,p.119, apud Roman Popa,
REOARHITECTURA, CONFIGURAŢII FORMATIVE NEORIENTABILE, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1991, p.
17).

43
fenomenelor care au loc la nivelul aşezărilor umane, astfel încât „spaţialitatea complexă a
protecţiei, traiului trecerii temporale, contactul fizic, emoţional, informaţional, energetic şi
perceptual să ducă la formarea unei epiderme inteligente”87.
Cerinţele reclamate de societatea modernă au o dinamică greu de ţinut sub control.
Multiplicarea şi diversificarea modurilor şi mijloacelor de deplasare au determinat apariţia unor noi
metode de analiză, simulare, interpretare (cu rădacini şi ramificaţii în domeniul matematicii,
informaticii, ciberneticii) care să faciliteze obţinerea de modele de eficienţă în tot ceea ce vizează
deplasarea în condiţii de viteză, de securitate şi confort în localităţi şi în afara acestora. Chiar
dacă utilizarea transportului în comun constituie un obiectiv de maxim interes, o ţintă „de atins”,
preferinţa pentru automobil rămâne o chestiune fără putere de tăgadă: vehicul autonom relativ
accesibil financiar şi uşor de manevrat, considerat deja bun de larg consum88, un „must have”,
acesta a determinat, prin frecvenţa utilizării lui, înflorirea (permanentă) a unei întegi industrii
aferente şi o creştere constantă a cifrelor de afaceri în domeniu. Această situaţie a determinat şi
necesitatea echipării teritoriilor cu reţele moderne de circulaţie – acţiune dificilă, costisitoare
(presupunând eforturi financiare consistente ale membrilor colectivităţilor de la toate nivelele) şi,
mai ales, mare consumatoare de spaţiu (necesar circulaţiei propriu-zise şi construcţiilor/dotărilor
aferente: benzinării, service-uri, spaţii comerciale, parcări, etc.). În termenii dezvoltării durabile
asemenea investiţii grevează serios posibilitatea utilizării acestor spaţii în scopuri cel puţin la fel
de importante pentru indivizi ca şi cel (strict) aferent deplasării.
Modelele de dezvoltare propuse au la bază neutralizarea efectelor negative generate de
trafic, cu aprecierea corectă a beneficiilor pe care acesta le aduce şi cu acceptarea condiţionată şi
corect, eficient calculată, a prezenţei autovehiculelor în peisajul şi spaţiul urban. Soluţiile
promovate pentru rezolvarea chestiunile legate de deplasarea motorizată trebuie integrate şi
corelate cu aspectele care vizează îmbunătăţirea situaţiei şi din alte segmente ale vieţii urbane
precum: locuirea, activităţile comerciale, spaţiile destinate petrecerii timpului liber, activităţile
sportive etc., întrucât aspectele spaţiale nu pot fi separate de cele sociale. Trebuie promovată o
re-gândire a configurării teritoriale şi urbanistice, care să ia în calcul o nouă (sau, eventual, o re-)
amplasare a funcţiilor urbane care, coordonată cu necesitatea dezvoltării transportului, să
determine o scădere a ponderii transportului individual.89
Un alt „set” de inconveniente apărute, care nu au putut fi corect şi în timp util cuantificate
şi anticipate, identifică următoarele amprente nocive pe care „automobilitatea” le-a lăsat pe chipul
oraşelor:
- aglomerarea excesivă a suprafeţelor carosabile, gâtuirea fluxurilor de circulaţie;
- creşterea numărului de accidente – care antrenează pierderi umane şi materiale;
- scăderea vitezei medii de parcurs (până la eliminarea, uneori, a eficienţei însăşi a acestui
mijloc de deplasare);
- costuri importante legate de consumul de combustibil (fapt ce se conectează, nefericit, din
nou, de problematica mediului, de conservarea resurselor naturale!);
- destinarea unui semnificativ număr de străzi şi pieţe suprafeţelor carosabile şi de staţionare,
fapt care a generat compromiterea rolului spaţiilor publice;
- consumul avid de spaţiu prin ocuparea, de către un automobil în staţionare, a unei suprafeţe
de 25 mp – echivalentul unei suprafeţe minimale destinate locuirii pentru o familie cu 3

87 A se vedea Cerasella Crăciun, METABOLISMUL URBAN. O ABORDARE NECONVENŢIONALĂ A

ORGANISMULUI URBAN, Editura Universitară „Ion Mincu”, Bucureşti, 2008, p.
88 A se vedea şi Mihaela Hermina Negulescu, Remodelarea integrată a mobilităţii şi a spaţiilor publice, Buletinul AGIR

nr. 2, Spaţiu public şi mobilitate urbană, Edit. AGIR, Bucureşti, 2014, p. 7

89A se vedea Eugenia Alina Roman, Vlad Cătălin Roman, Soluţii interdisciplinare pentru satisfacerea mobilităţii în
marile aglomerări urbane, Buletinul AGIR nr. 2, Spaţiu public şi mobilitate urbană, Edit. AGIR, Bucureşti, 2014, p.
113

44
 membri, transformă oraşul într-o zonă de conflict, unde omul şi maşina îşi dispută suprafeţe
egale;
- operarea unor modificări în plan orizontal şi vertical, în favoarea infrastructurii de trafic, care
au determinat compromiterea estetică a ţesutului urban (prin pozarea semnalizatoarelor
rutiere, prin întreruperea trotuarelor, prin modificarea procentului de spaţiu public alocat
carosabilului – în defavoarea arealelor destinate pietonilor, spaţiilor verzi , artei urbane,
amenajărilor pentru odihnă şi recreere);
- edificarea unor elemente de infrastructură care, prin dimensiunile lor, nu au respectat
identitatea texturii urbane existente, împiedicând „citirea” facilă, corectă a mesajului şi
peisajului urban (specific fiecărui oraş), îngreunând orientarea, perceperea şi parcurgerea
acestuia;
- circulaţii pietonale îngustate, care fac dificilă deplasarea utilizatorilor valizi şi imposibilitatea
deplasării autonome şi în siguranţă a persoanelor cu mobilitate redusă (persoane cu handicap
fizic sau motor, femei gravide sau cu copii în cărucior, persoane în vârstă, copii mici);
- timp crescut de aşteptare în intersecţii, fie semaforizate, fie nesemaforizate;
- lipsa sentimentului de siguranţă în proximitatea fluxurilor intense de circulaţie;
- disconfortul creat, în special, de poluarea fonică;
- alterarea calităţii locuirii, nu doar în vecinătatea marilor artere de circulaţie, ci şi în zone
rezidenţiale;
- reducerea posibilităţii de interacţiune – fizică, emoţională, senzorială – a locuitorilor prin
blocarea accesului în spaţiile publice de către componentele sistemelor infrastructurilor de
transport;
- limitarea accesului vizual la elementele valoroase de arhitectură şi peisagistică urbană prin
inserarea semnelor de circulaţie, a instalaţiilor sonore şi luminoase destinate reglementării
traficului şi datorită omniprezenţei vehiculelor – de diverse gabarite – în staţionare şi mişcare90.
Numeroasele aspecte menţionate conduc, de asemenea, la semnalarea unui adevărat
paradox: excesul de mobilitate generează adesea o crescândă imobilitate. Dacă în ultima
perioadă oraşul a fost supus, îngenunchiat automobilului, multitudinea de efecte negative induse
de prezenţa agresivă a acestuia a determinat o succesiune de reacţii din partea tuturor actorilor
urbani, atitudini care au ca şi scop o schimbare radicală de situaţie, în sensul destinării oraşului
oamenilor, potrivit menirii lui iniţiale (a şi fost formulată o deviză: „oraşul pentru oameni”).
Principiile durabilităţii, respectiv viabilităţii, obligă la o reconciliere între spaţiul citadin şi natură nu
doar în termeni materiali, ci, mai ales, spirituali prin stabilirea şi atingerea, ca şi obiectiv, a mult
râvnitului „well-being”, a unei calităţi superioare a vieţii indivizilor.
Actualmente mobilitatea urbană constituie o preocupare majoră, un spaţiu de dezbatere, şi
analiză extrem de incitant. Ea este recunoscută ca fiind un factor important de favorizare a
creşterii economice şi ocupării forţei de muncă, cu un puternic impact asupra dezvoltării durabile
în UE.
Mobilitatea a fost definităcareprezentând modul în care sistemul de transport poate
satisface necesarul de accesibilitate la diverse activităţi socio-economice. În plus, gradul de
mobilitate, mai mare sau mai mic, pentru o anumită zonă, ne poate indica cât de importantă sau
atractivă este acea zonă într-un teritoriu91.

90A se vedea şi Mihaela Hermina Negulescu, op. cit. Bucureşti, 2014, pp. 7-8
91A se vedea, pentru detalii, S. Raicu, M. Popa, Transporturile şi amenajareateritoriului – accesibilitate şi atractivitate,
Buletinul AGIR nr. 4/2009, Bucureşti, p. 56

45
 O altă abordare dă mobilităţii semnificaţia unui sistem de mişcare în teritoriu, rezultat al
unui comportament de deplasare, care satisface nevoi de deplasare prin intermediul unor opţiuni
în cadrul unor oferte de deplasare fizico-spaţiale şi de transporturi, economice şi socio-culturale.92
Impactul pe care era automobilului îl are asupra oraşului a constituit şi continuă să
reprezinte o preocupare permanentă atât pentru administraţie, cât şi pentru cei implicaţi, de o
anume manieră, în această activitate. Creşterea necontrolată a societăţii a generat nevoia
suplimentară de infrastructură care, o dată realizată, va susţine o intensificare a traficului, cu
consecinţele negative deja amintite. Asistăm, aşadar, la o escaladare a conflictului între diversele
funcţiuni, care îşi dispută „cote” din ce în ce mai mari din spaţiul urban ( şi extraurban), generînd
un adevărat cumul de efecte negative legate de gestionarea defectuoasă a mobilităţii. Aceste
consecinţe nefaste vizează, în ansamblul lor, întreg echilibrul ecologic al planetei (cele mai
cunoscute fiind asociate încălzirii globale). În acest context, problematica automobilităţii trebuie
reconfigurată, astfel încât să avem de a face cu o „mobilitate potrivită în locul şi la momentul
potrivit”93( o mobilitate inteligentă, „smart”).
Transporturile reprezintă una dintre cele mai importante componente ale vieţii social-
economice, iar sistemul de transporturi constituie infrastructura economiei, condiţionând eficienţa
acesteia şi, de asemenea, arhitectura întregului ei sistem.94
Abordarea lor se poate realiza din 2 perspective: transporturile – ca sistem şi transporturile
– ca servicii. Atunci când vorbim de sistemul de transport, ne gândim la totalitatea mijloacelor,
instalaţiilor şi echipamentelor de transport, grupate după anumite criterii (tehnic, geografic,
organizatoric, obiectul transportului,integrarea în procesul de producţie). Mijloacele de transport
cele mai frecvent utilizate şi care constituie obiect de studiu şi analiză atentă sunt autovehiculele,
care asigură atât transportul persoanelor, cât şi al mărfurilor.
Serviciile de transport pot fi evaluate pe două paliere: unul referitor la calitatea
infrastructurii aferente şi a performanţelor tehnice ale mijloacelor folosite (aspecte legate de
vehicule, de confortul lor, viteza de deplasare etc.) şi altul vizând calitatea prestaţiei (confortul
oferit călătorilor, lipsa riscurilor asociate deplasării, durata scurtă a deplasării etc.). Trebuie, de
asemenea, menţionat faptul că există un concept care defineşte legătura dintre aşteptările
clienţilor şi prestaţie: LoS (Level of Service)95.
Evoluţia spaţiului urban trebuie înţeleasă în contextul schimbărilor majore intervenite în modul
de viaţă al cetăţenilor şi în cel al dinamicii practicilor de mobilitate. Direcţiile de cercetare ale
studiilor de trafic vizează, pe lângă chestiunile prezentate, şi modul în care reţelele intraurbane şi
cele interurbane de transport se pot articula în cel mai eficient mod. Cadrul mai larg de abordare a
acesei problematici este oferit de binecunoscuta globalizare, fenomen care marchează totalitatea
domeniilor. Privitor la transporturi, principalul impact pe care l-a avut globalizarea s-a regăsit în
creşterea volumului de transporturi de persoane şi mărfuri, asociat creşterii economice. Pentru a
face faţă provocărilor globalizării, beneficiarii diferitelor sectoare de transport de mărfuri au
întreprins demersuri susţinute pentru crearea unui sistem de servicii de transport şi a unei pieţe
de transport sigure, în care barierele sistemelor modale şi naţionale de transport să nu limiteze
alegerea celei mai potrivite rute/modalităţi de transport al mărfurilor.
Sistemele de transport au fost supuse, în permanenţă, unui proces de optimizare, în
scopul de a face faţă cererilor în continuă creştere şi divesificare, solicitări care trebuie să

92 (http:/www.safenet.pub.ro/content/Rezumat%20teza%20Anamaria%20Ilie.pdf)
93 A se vedea Mihaela Hermina Negulescu, op. cit. , p. 9
94 A se consulta, pentru detalii, Voichiţa Roib, GESTIUNEA TRANSPORTULUI PUBLIC, Suport de curs, Edit. U.T.

Press, Cluj-Napoca, 2014, p. 32

95 În ceea ce priveşte transportul de marfă, variabilele luate în calcul pentru calcularea LoS sunt: preţul, timpul de

transport, regularitatea serviciului, disponibilitatea echipamentelor specializate, probabilitatea dev pierdere şi

distrugerea.
La transportul de persoane sunt cuantificate: preţul, durata călătoriei, frecvenţa serviciului, confortul şi
securitatea.

46
răspundă tot mai promt condiţiilor impuse de sustenabilitate. Un ajutor consistent în procesul de
transformare al transporturilor a fost furnizat de sistemele moderne de transmitere a informaţiilor.
Prin implementarea telematicii96 în transporturi se poate realiza un transport modern, sustenabil
atât din punct de vedere economic, cât şi social, precum şi din perspectivă environmentală.
Guvernele centrale şi locale urmăresc atent o cât mai bună gestionare a infrastructurii de
transport existente prin dezvoltarea şi aplicarea unor politici pe termen lung, care să fie corelate
cu dezvoltarea economică, cu mobilitatea populaţiei, cu planificarea urbană şi cu cerinţele
traficului97.
Conceptul cel mai larg vehiculat este cel al transportului intermodal, care poate fi asociat
mărfurilor (deja practicat pe scară largă), dar şi persoanelor.
În ceea ce priveşte mărfurile, ideea transportului intermodal datează din anii ʼ60, o dată cu
apariţia containerelor mari destinate ambalării şi apoi transportului mărfurilor. Definiţiile asociate
acestui concept (cu varianta transport „din poartă în poartă”) sunt variate, dar toate au ca şi
esenţă utilizarea, în mod succesivintegrat, a cel puţin două moduri de transport98. În acest fel se
realizează o eficientă îmbinare a flexibilităţii transportului rutier cu capacitatea ridicată a
transportului feroviar, cu costurile scăzute ale transportului naval şi cu viteza mare a transportului
aerian.
Un prim aspect legat de avantajele unui asemenea sistem îl reprezintă posibilitatea
expeditorului de a se baza pe un singur furnizor de logistică a transportatorului/operatorului de
transport, care este singurul responsabil de acţiune, din momentul recepţionării mărfii până în
momentul livrării acesteia;acest lucru duce la înlăturarea riscului împărţirii răspunderii
contractuale între mai mulţi operatori de transport.
Pot fi identificate şi alte avantaje pe care un asemenea sistem de transport le oferă:
- reducerea impactului activităţilor de transport asupra mediului
- descongestionarea reţelelor de drumuri, naţionale şi internaţionale
- lărgirea gamei şi creşterea calităţii serviciilor pentru beneficiarii de transporturi
- evitarea producerii unei distorsiuni a competiţiei dintre principalii actori de pe piaţa de
transport de marfă, care să prejudicieze interesul public
- posibilitatea unei conectări mai facile ale reţelei de transport naţionale cu cele europene.
Problematica environmentală reclamând o multitudine de obligaţii referitoare la protejarea
mediului, orice aspect al acţiunilor umane – incluzând transporturile (sau, am putea sublinia, mai
ales transporturile) trebuie să se supună unor rigori din ce în ce mai sporite. Astfel, a luat
naştere conceptul de „coridoare verzi de transport”, specific sistemului de transport integrat,
care presupune combinarea tuturor modurilor de transport în vederea realizării unui asemenea
tip de activitate, mai prietenoasă cu mediul.99
Referitor la abordarea transportului intermodal pentru persoane, scenariile asociate
oraşului viitorului întrevăd posibilitatea utilizării unor joncţiuni ale unor module de transport pe
verticală cu altele pe orizontală (în cadrul unor zgârie-nori multifuncţionali, adevărate imobile
uriaşe-oraşe), cu posibilitatea articulării mijloacelor de transport intraurban cu cele de transport
interurban, procedee care ar urma să aducă un plus de calitate acestor servicii furnizate
populaţiei, să scurteze semnificativ durata deplasărilor, să elimine distanţele parcurse pe jos de
către participanţii la trafic, să diminueze prezenţa autovehiculelor personale în trafic, să fie
atractive şi puţin costisitoare etc. Sistemul de transport pentru persoane, al viitorului, urmează
să beneficieze, categoric, de susţinerea TIC, de tehnologia de ultimă generaţie care va fi în
măsură ca, prin simulările de care este capabil, să furnizeze soluţiile optime.

96Telematica este tehnica de transmitere şi prelucrare automată a informaţiei la mare distanţă prin intermediul sateliţilor
şi al altor procedee moderne de comunicaţie (a se vedea dexonline.ro).
97 A se vedea Voichiţa Roib, op. cit. p.33
98 Definiţie dată de OCDE, în Aspecte instituţionale privind transportul intermodal de mărfuri, Paris, 2001.
99 A se vedea Cursul organizat de Ministerul Dezvoltării Durabile şi Administraţiei publice.

47
 Din transportul intermodal nu putem ignora bicicleta şi tramvaiul, două dintre modalităţile
de transport ecologic100. Modelele intens vehiculate de „park and ride”101, „byke and ride”, „car
sharing” au, toate, obiective comune: depresurizarea oraşelor, micşorarea numărului de
autovehicule, diminuarea efectelor poluării, micşorarea intensităţii traficului şi, nu în ultimul rând,
economia de resurse (combustibil). Efecte benefice sunt obţinute şi în ceea ce priveşte starea
de sănătate a cetăţenilor, posibil de obţinut şi menţinut prin deplasare/mişcare în aer liber; este
favorizată, totodată, posibilitatea de a relaţiona direct şi frecvent cu concitadinii, utilizarea
spaţiilor publice conform destinaţiei lor „definitorii” etc.
Sistemul „Park and ride” (semnalizat pe panouri cu simbolul P&R sau P+R ) constă în
amenajarea parcări în suburbiile zonelor metropolitane sau la marginea marilor oraşe, unde pot fi
lăsate maşinile peste zi, şi de unde există posibilitatea utilizării mijloacelor de transport în comun
(autobuse, tramvaie, troleibuse, metrouri etc.) sau sistemul carpool – pentru deplasările zilnice.
„Byke and ride” (cu abrevierile /semnele B&R sau B+R) este formula consacrată pentru
rastelurile sau boxele pentru bicicletele şi motocicletele care sunt parcate în proximitatea
terminalelor de transport şi se află, de obicei, lângă parcările P&R.
Carpooling (ride-sharing, lift-sharing, covoiturage) se referă la modalitatea prin care
mai multe persoane, cu interese de deplasare similare, pot utiliza un acelaşi mijloc de transport.
În diverse ţări este o modalitate populară de transport al persoanelor care locuiesc în zone
rezidenţiale cu densitate mare şi se deplasează spre locuri de muncă apropiate. În cadrul acestor
sisteme nu este implicat transportul în comun. (Varianta aceasta seamănă foarte bine cu sistemul
de transport numit „convenţie” din România, destinat angajaţilor unei întreprinderi). Pentru un
anumit număr – semnificativ – de persoane care călătoresc spre aceeaşi destinaţie este posibilă
utilizarea unor vehicule de mare capacitate, care să le transporte dimineaţa în anumite zone ale
oraşului şi să îi readucă seara, la sfârşitul programului, în acelaşi loc. Există şi varianta oferirii
unui anumit număr de deplasări intraurbane pe parcursul zilei. Printre beneficiile unui asemenea
sistem de deplasare se pot menţiona: reducerea costurilor, diminuarea stress-ului asociat
condusului, scăderea emisiilor de carbon, a congestiei din trafic, a necesarului de locuri de
parcare.
Oferta „Kiss and ride” (K+R) permite şoferilor să „culeagă” pasageri din punctele stabilite
ca şi staţii astfelsemnalizate. Formula a fost consacrată în 20 ianuarie 1956 de publicaţia Los
Angeles Times, făcând trimitere la faptul că, atunci când cineva este condus la gară, există
obiceiul sărutului de rămas bun înainte de urcarea în tren. Există asemenea semne în Cehia,
Italia (Bologna), Taiwan.
Carsharing (SUA), Car Clubs (UK) reprezintă modelul de închiriere a unui autovehicul
pentru un interval scurt de timp, de multe ori doar pentru o oră. Este o modalitate de transport
atractivă pentru persoane care utilizează ocazional vehicule sau pentru cei dornici să
experimenteze deplasări cu alte vehicule decât cele pe care le posedă sau le folosesc zilnic.
Organizarea unei asemenea activităţi de închiriere poate fi o afacere comercială sau
utilizatorii se pot organiza ca şi companii, agenţii publice sau grupări ad-hoc.
Acest tip de servicii – carsharing – sunt disponibile în peste 1000 de oraşe din întreaga
lume. Veniturile obţinute din aceste activităţi au atins valoarea de 1 miliard $ în 2013 şi sunt
estimate a se dubla până în 2020, implicând un număr mai mare de 12 milioane membri (din
toate ţările). Analiştii sunt optimişti în ceea ce priveşte scăderea numărului de proprietari de
vehicule în favoarea celor amatori de a le închiria: s-a apreciat că o închiriere va înlocui 15
vehicule personale. Rămâne de văzut!102

100 A se vedea M. Ciotlăuş, A. Clitan, Recomandări privind siguranţa intersecţiilor pistelor de biciclete cu calea
tramvaiului, în Siguranţa circulaţiei în actualitate, Edit. U.T. Press, Cluj-Napoca, 2015, p.54.
101 Sistemul „park and ride” presupune accesul, până la o anumită limită a oraşului, cu diverse vehicule, pentru ca, mai

apoi, să fie utilizate, pentru diverse destinaţii din centru, mijloace de transport în comun.
102 A se consulta https://en.wikipedia.org/wiki/Park_and_ride

48
 Planificarea tradiţională (clasică) nu a reuşit să ofere soluţii sustenabile pentru rezolvarea
problemelor ridicate de trafic, în condiţiile simultaneităţii dezvoltării tehnologice cu tendinţele, tot
mai acute, de „supunere” a tuturor activităţilor cerinţelor impuse de automobile. Prin utilizarea
acestui model s-a încercat tratarea problematicii traficului intens prin extinderea infrastructurii
(adăugarea de benzi noi pentru creşterea capacităţii drumului), astfel încât artera de circulaţie
vizată să poată suporta o presiune, o încărcare mai mare. Pe termen scurt, rezultatul a fost unul
bun, densitatea traficului scăzând, dar crescându-i, în schimb, atractivitatea şi fiind utilizat, în
scurt timp, de mai multe autovehicule: s-a constatat că nivelul traficului înregistrat a devenit
chiar mai mare decât înainte. Rezultatul a fost, aşadar, că un număr sporit de autovehicule a
fost antrenat în trafic şi, în felul acesta, s-a „realizat” o expansiune urbană sporită, însoţită şi de
alte efecte nedorite, chiar negative, precum: deteriorarea calităţii mediului prin creşterea poluării
sonore, diminuarea siguranţei traficului, creşterea pericolului de accidente,etc. De asemenea,
îndesirea reţelei de drumuri de o calitate ridicată a condus la facilitarea unei deplasări la mai
mare distanţă a locuitorilor, creşterea vitezei de deplasare neaducând nici o economie şi nici o
descongestionare a traficului.
Noile metode de planificare, respectiv planificarea sistemică şi cea integrată, pornesc
de la alte premise, mai complexe, urmărind obiective de mai mare generozitate. „Planificarea
sistemică pune accentul pe necesitatea înţelegerii efectelor soluţiilor propuse în procesul de
planificare asupra societăţii şi structurii urbane.” În acest demers trebuie subliniat rolul major al
modelării – asistate de ITC – a analizelor tehnice ale soluţiilor propuse, soluţii care relaţionează
comportamentul uman real cu structura oraşului.103 Un loc aparte în acest tip de abordare este
acordat analizelor care au la bază diverse relaţii, de tipul: utilizarea terenului-transport; utilizarea
terenului aferent transporturilor-economie; utilizarea terenului aferent transportului-economie-
societate. Putem urmări, aşadar, profunzimea şi arborescenţa sporită a modelelor de analiză ce
vizează impactul activităţilor de transport asupra calităţii urbanului.104
În ianuarie 2014 Comisia Europeană a publicat Ghidul pentru Pregătirea şi
Implementarea Planurilor de Mobilitate Urbană Durabilă, dat fiind faptul că, pentru orizontul
2014-2020, în dezvoltarea urbană se va pune accentul pe abordarea integrată consolidată. În
acest scop se vor introduce investiţii teritoriale integrate (ITI), care vor înlocui, în ceea ce
priveşte dezvoltarea urbană, axele prioritare separate. Este limpede că dimensiunile vieţii
urbane – economică, socială, culturală şi de mediu – , considerate în strânsa legătură care le
caracterizează, pot conduce la reuşita în domeniu doar dacă sunt supuse unei abordări
integrate.
Legea nr.350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul stipulează că
„Planurile de mobilitate urbană reprezintă instrumente de planificare strategică teritorială prin
care sunt corelate dezvoltarea teritorială a localităţilor din zona urbană/metropolitană cu nevoile
de mobilitate şi transport ale persoanelor, bunurilor şi mărfurilor”. Un asemenea plan trebuie să
aibă în vedere, pe o perioadă îndelungată de timp, dezvoltarea transporturilor şi mobilitatea
întregii aglomerări urbane, cuprinzând toate tipurile şi formele de transport: public şi privat,
pasageri şi marfă, motorizat şi nemotorizat, în mişcare sau oprit. O viziune strategică trebuie să
ofere o descriere calitativă a viitorului urban dorit şi să servească la coordonarea măsurilor
adecvate pentru planificare.105
Mobilitatea urbană va juca un rol esenţial în atingerea obiectivelor care vizează, ca
prioritate, creşterea coeziunii teritoriale prin legarea oraşelor mari (văzute ca poli de atracţie
teritorială) cu cele mai mici, care sunt, actualmente, confruntate cu probleme legate de

103 A se vedea, pentru detalii, M. Boitor, D. Antov, M. Iliescu, Consideraţii privind transportul urban sustenabil şi
mobilitatea, în vol. Simpozionului Naţional de Siguranţa Circulaţiei,Siguranţa circulaţiei în actualitate, nr. 9/2013, Edit.
U.T.Press, Cluj-Napoca, pp.74-77
104 Idem, pag. 78
105 A se vedea, pentru dezvoltarea subiectului, Platforma pentru dezvoltarea durabilă şi integrată, proiect SMIS 32572,

MDRAP

49
 restructurarea economică. Acest domeniu se va constitui într-un fertil spaţiu de dezvoltare a unei
economii inteligente, capabile să stimuleze inovaţia şi cercetarea aplicată în oraşele mari şi în
centrele universitare. Rezultatele scontate a fi obţinute vor putea fi transmise/utilizate la nivelul
oraşelor mici şi mijlocii, în scopul relansării lor prin intervenţii de regenerare urbană, prin acţiuni
de îmbunătăţire a situaţiei din zonele şi cartierele sărace, prin creşterea conectivităţii oraşelor cu
zonele de contiguitate ş.a.
Şi în domeniul transporturilor informatizarea va juca un rol crucial. Sistemele de
transport inteligent – STI – ( ITS-Intelligent Transport System ) reprezintă sistemul rezultat din
integrarea sistemelor electronice, de comunicaţii, de prelucrare şi stocare a informaţiilor şi de
control (local şi la distanţă) cu sistemele de transport (rutier, feroviar, aerian, fluvial şi maritim) în
scopul creşterii eficienţei economice, salvării vieţilor omeneşti, reducerii poluării mediului,
reducerii timpilor de transport şi creşterii confortului călătorilor. Acestea se bazează pe 3
caracteristici de bază – informaţia, comunicaţiile şi integrarea – , care facilitează operatorilor şi
călătorilor să ia decizii mai bune, mai coordonate.
Ţările dezvoltate au dezvoltat strategii unitare, pe baza unor programe bine
structurate, având ca şi obiectiv optimizarea transportului prin implementarea telematicii în
domeniu: ITS (SUA), VERTIS (Japonia), ERTICO106 (European Road Transport Telematics
Implementation Coordination Organization) (Europa). De asemenea, în anii ʼ80 a fost iniţiat în
Europa programul de cercetare ATT (Advanced Transport Telematics), menit a îmbunătăţi
siguranţa circulaţiei rutiere şi diminuarea congestiei traficului din reţeaua rutieră europeană. În
cadrul altor programe, DRIVE I (1989-1991) şi DRIVE II (1992-1994) s-au pus bazele aplicaţiilor
SIT şi, respectiv, s-a procedat la testarea şi apoi implementarea unor prototipuri. Sistemul
european de transport propus prin aplicaţiile programului DRIVE asupra ATT viza : economia de
resurse, creşterea eficienţei traficului, reducerea numărului de accidente, diminuarea emisiilor
poluante, creşterea capacităţii decirculaţie şi a productivităţii reţelei rutiere.
Dintre rezultatele, cu aplicabilitate rapidă, ale cercetărilor, se pot menţiona:
- sistemele de corelare automată a datelor de trafic şi de informare/dirijare a conducătorilor prin
panouri de semnalizare cu mesaje variabile;
- radio-ghidajul rutier automatizat;
- hărţi rutiere digitale şi sisteme de ghidaj individual, folosind calculatoarele de bord instalate pe
vehicule;
- serviciul de radio-telefon mobil cu transmitere bidirecţională a informaţiilor şi determinarea
poziţiei vehiculului via satelit (GPS);
- gestionarea parcului de automobile şi a transporturilor combinate prin sisteme de dirijare şi
supraveghere a vehiculelor individuale
- sisteme de gestiune a traficului în timp real107.
Actualmente utilizarea aplicaţiilor pe smartphone-uri pentru a determina ruta sau
pentru a afla starea drumului, precum şi folosirea sistemului bluetooth, care permite operatorilor
de transport şi celor care se ocupă cu planificarea acestora să analizeze toate modurile de

106 În 1991 a luat fiinţă organizaţia ERTICO, un parteneriat public-privat care reprezintă interesele producătorilor,
operatorilor, furnizorilor de servicii şi administraţiilor. Această organizaţie non-profit a avut ca şi scop coordonrea
activităţilor de telematica transporturilor în curs de desfăşurare şi de a furniza sprijin şi îndrumare pentru experiment-
aplicaţii practice.
107 Pe agenda Congresului mondial ITS din octombrie 2015, planificat a avea loc la Bordeaux, figura prezentarea

modului de utilizare a GNSS (Global Navigation Satellite System), ale cărui servicii urmează să contribuie semnificativ
la dezvoltarea industriei transporturilor. Programul demonstrativ al întâlnirii include vehicule automate şi conectate,
precum şi sisteme de transport inteligente în acţiune pe drumuri deschise în oraşe, montate pe maşini, camioane şi
motociclete.
A se vedea, pentru detalii, Voichiţa Roib, op. cit. pp.33-35 şi
www.udrive.eu/.../26-ertico-its-europe-europea

50
transport în timp (aproape) real sunt un modus operandi extrem de frecvent întâlnit. Mobilitatea
inteligentă permite o „comunicare” a tuturor mijloacelor de transport care permite călătorilor: să
utilizeze informaţiile referitoare la diferite modalităţi de deplasare înainte de a face acest lucru; să
beneficieze de informaţii despre eventualele accidente de pe ruta aleasă, despre eventuale
incidente care pot afecta fluenţa traficului, întreruperea acestuia etc.; se permite evitarea
eventualelor gâtuiri/congestii de trafic; se facilitează identificarea locurilor de parcare libere; se pot
oferi informatii utile pentru realizarea transportului intermodal108.
Toate aceste aspecte sunt, însă, puternic ancorate în realitatea terestră şi capătă o
semnificaţie profundă prin componenta umană implicată. Astfel, discutăm despre mediul rutier -
ca şi componenta de bază a sistemului de siguranţă rutieră – , supunându-l unei atente analize
sub toate aspectele şi prin prisma tuturor componentelor sale. El este format din drum109 şi zona
adiacentă a acestuia110, ambele influenţând, prin dimensiunile şi calitatea lor, modul de

108A se vedea F.C. Nemţeanu, A.M.Alecu, O.V.Ciobanu, Arhitectura sistemelor IT din transporturi
109
Cadrul reglementator în ţara noastră îl oferă O.G. nr.43/1997 privind regimul drumurilor, ultima oară modificată prin
Legea nr. 198/9.07.2015. Potrivit acestui act normativ, din punct de vedere al destinaţiei, avem de a face cu drumuri
publice (drumuri de utilitate publică şi/sau de interes public, destinate circulaţiei rutiere şi pietonale, fiind întreţinute din
fonduri publice) şi drumuri de utilitate privată(drumuri destinate satisfacerii cerinţelor proprii de transport rutier şi
pietonal spre obiective economice, forestiere, petroliere, miniere, agricole, energetice, industriale şi altele asemenea,
de acces în incinte, ca şi cele din interiorul acestora, precum şi cele pentru organizările de şantier; ele sunt administrate
de persoanele fizice sau juridice care le au în proprietate sau în administrare) (art.3).
Drumurile de interes naţional aparţin proprietăţii publice a statului şi cuprind: drumuri naţionale, autostrăzi, drumuri
expres, drumuri naţionale europene(E), drumuri principale şi drumuri secundare(art.6).
Ultima modificare adusă legii stipulează un aspect care merită a fi semnalat, şi anume că toate drumurile de interes
naţional ce nu îndeplinesc criteriile prevăzute de lege vor fi trecute prin hotărâre a Guvernului în proprietatea publică a
judeţului, respectiv a unităţii administrativ-teritoriale pe teritoriul căreia se află, după caz. De asemenea, sectoarele de
drum de interes judeţean sau local necesare realizării obiectivelor de interes naţional sau care asigură legături cu
puncte de trecere a frontierei se vor prelua în proprietatea publică a statului şi în administrarea Ministerului
Transporturilor, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A., prin hotărâre a
Guvernului, fără a fi necesar acordul autorităţii administraţiei publice judeţene sau locale.
- Drumurile de interes judeţean fac parte din proprietatea publică a judeţului şi cuprind drumurile judeţene.(art.7)
- Drumurile de interes local aparţin proprietăţii publice a unităţii administrative pe teritoriul căreia se află şi pot fi:
o drumuri comunale
o drumuri vicinale (deservesc mai multe proprietăţi, fiind situate la limitele acestora;
o străzi (drumuri publice în interiorul localităţilor, indiferent de denumire: stradă, bulevard, cale, chei,
splai, şosea, alee, fundătură, uliţă etc.) (art.8)
110Potrivit art. 15, 16 şi 17 din O.G. nr.43/1997, zona drumului public cuprinde: ampriza, zonele de siguranţă şi zonele

de protecţie.

- ampriza drumului - suprafaţacare cuprinde partea carosabilă şi acostamentul său, după caz, trotuarele, locurile
de parcare, pistele pentru biciclişti ,staţiile mijloacelor de transport în comun pe pneuri, taluzuri, şanţuri de gardă,
ziduri de sprijin şi alte lucrări de artă;
- zonele de siguranţă sunt suprafeţe de teren situate de o parte şi de cealaltă a amprizei drumului, destinate
exclusiv semnalizării rutiere, plantaţiei rutiere sau altor scopuri legate de întreţinerea şi exploatarea drumului,
siguranţei circulaţiei ori protecţiei proprietăţilor situate în vecinătatea drumului. Din zonele de siguranţă fac parte şi
suprafeţele de teren destinate asigurării vizibilităţii în curbe şi intersecţii, precum şi suprafeţele ocupatede lucrări de
consolidare a terenului drumului şi altele asemenea.
- zonele de protecţie sunt suprafeţele de teren situate de o parte şi de alta a zonelor de siguranţă, necesare
protecţiei şi dezvoltării viitoare a drumului.
- partea carosabilă – porţiunea din platforma drumului destinată circulaţiei vehiculelor ; un drum poate cuprinde mai
multe părţi carosabile, separate una de alta prin zone despărţitoare sau diferenţe de nivel.
- acostamentul – fâşia laterală cuprinsă între limita părţii carosabile şi marginea platformei drumului.
- trotuarul – spaţiul longitudinal situat în partea laterală a drumului, separat în mod vizibil de partea carosabilă prin
diferenţă sau fără diferenţă de nivel, destinat circulaţiei pietonilor.
- şanţurile sau rigolele – fâşiile menajere laterale, dispusela marginea platformei drumului, destinate scurgerii
apelor.

51
desfăşurare a traficului. Atunci când discutăm despre sistemul circulaţiei rutiere trebuie să avem
în vedere cele 3 valenţe ale acestuia: cea umană – cu referire la individ, în calitatea sa de
conducător auto, cea tehnică – cu atenţia focalizată pe vehicule/ autovehicule şi, respectiv cea
rutieră – cuprinzând reţeaua rutieră.
Comportamentul şoferilor în trafic (în legătură cu viteza aleasă) este determinat de o
multitudine de factori, unii ţinând strict de profilul psihologic al acestuia (factori personali, cum ar
fi: vârsta, sexul, atitudini, temperament, istoric accidente), iar alţii de condiţiile externe existente
la momentul efectuării deplasării (sociali: presiuni pozitive sau negative exercitate, direct sau
indirect, de către pasageri sau provenind din alte împrejurări, informaţii din mass media; legali –
setul de reguli care influenţează alegerile; de situaţie – experienţa în condus, scopul deplasării,
adaptarea la tipul de trafic, eventuala întârziere)111.
În ceea ce priveşte vehiculele, se remarcă o mare diversitate a tipurilor, gabaritelor,
traseelor destinate, căilor de rulare aferente, energiei utilizate pentru deplasare etc. În oraşele
mari, coexistenţa acestora, legăturile dintre ele, alegerea traseelor, identificarea punctelor de
joncţiune, nivelurile pe care se desfăşoară constituie provocări serioase şi îndelungate pentru
responsabilii – profesionişti. Transportul intermodal, atât cel de mărfuri, cât şi cel de persoane,
este soluţia de rezervă, pe care se mizează puternic pentru optimizarea traficului şi sporirea
siguranţei rutiere.
Transportul urban constituie o provocare aparte pentru administraţiile de pretutindeni prin
amploarea, complexitatea şi numărul mare de acţiuni şi actori implicate în domeniu. În viziunea
organică a oraşelor, reţelele de transport, ca parte a fluxurilor prezente identificabile, constituie
sistemul circulator al organismului urban.
S-a spus despre oraşe că sunt „cărţi materializate”, care aşteaptă să fie citite; orice lectură
, pentru a fi plăcută şi utilă, este recomandat a avea un mentor şi un set de reguli. Dacă în cazul
cărţilor semnificaţia este subliniată de semnele de punctuaţie, cele care dau culoare şi intensitate
mesajelor conţinute în propoziţii şi fraze, în ceea ce priveşte traficul cursivitatea fluxului este
asigurată de ... semnele şi indicatoarele care îi gardează traiectoria.
Conducătorul auto „citeşte” mediul rutier112 în baza unor informaţii furnizate de arterele de
circulaţie prin intermediul semnelor: astfel, un mediu rutier coerent şi clar în mesaje generează un
comportament omogen şi relaxat al participanţilor la trafic; informaţii neclare şi ambigui determină
o comportare ezitantă, periculoasă prin riscul de manevre imprevizibile.
Studiile de trafic ocupă, astăzi, un loc important pe agenda autorităţilor, naţionale şi locale
deopotrivă, dată fiind mobilitatea accentuată şi accelerată. Categoric, numărul de indicatori,
parametri, modul şi proporţia cu care apar în statisticile ce vizează deplasările sunt chestiuni de
strictă specialitate rutieră, specialitate care reuneşte o serie de profesionişti din varii domenii. Este
de reţinut, însă, că există câteva elemente – asociate mediului rutier – de care se ţine seama la
întocmirea acestor studii.
1. Funcţia drumului.Există o clasificare a arterelor de circulaţie, potrivit căreia avem de-a face
cu: artere principale, artere colectoare şi artere locale. Probleme apar atunci când se realizează o
proiectare greşită a reţelelor de trafic , prin care se ajunge la o „mixare” a tipurilor de fluxuri (care
caracterizează fiecare tip de arteră) care, la rându-i, va determina o atragere a unei intensităţi

Tot prevederi noi (potrivit art. 18 al Legii nr. 198/2015) sunt cele care obligădeţinătorii terenurilor din vecinătatea
drumurilor publice ca în perioada 1 noiembrie-31 martie a fiecărui an să permită instalarea pe aceste terenuri a
panourilor de apărare a drumului contra înzăpezirii, fără a percepe vreo chirie. Realizarea acestor acţiuni trebuie să nu
împiedice executarea lucrărilor agricole şi să nu producă degradări culturilor de pe aceste terenuri.
111 A se vedea, pentru detalii, M. Iliescu, F Săvoiu, Viteza şi siguranţa circulaţiei, în Siguranţa circulaţiei în

actualitate, Nr. 9/2013, Edit. U.T. Press, Cluj-Napoca, pp. 40-41

112 Mediul rutier reprezintă componenta de bază a sistemului de siguranţă rutieră, fiind reprezentat de drum şi zona

adiacentă a acestuia, ambele influenţând, prin dimensiunile şi calitatea lor, modul de desfăşurare a traficului.

52
sporite a circulaţiei. Aceste eventuale erori pot fi corectate printr-o semnalizare inspirată (prin
instituirea unor sensuri unice sau prin semaforizare, spre exemplu).
O altă soluţie constă în posibilitatea „calmării” traficului prin mijloace specifice: amplasarea de
şicane, îngustări ale benzilor, crearea de insule denivelate, speed bump, etc.
2. Managementul vitezei. Acest aspect vizează stabilirea şi aplicarea unor limite de viteză
adecvate, dar şi recomandări adresate conducătorilor auto de a alege viteza corespunzătoare
condiţiilor de circulaţie. Adesea întâlnim situaţii în care limitările de viteză sunt aferente
vehiculelor de acum 30 de ani şi pe care cele actuale le pot depăşi în condiţii de siguranţă
deplină, mai ales dacă marcajele rutiere sunt corespunzător realizate.
Excesul de viteză şi viteza neadecvată sunt factori care contribuie la creşterea numărului
şi gravităţii accidentelor. Managementul vitezei practicate de către conducătoriii auto implică o
gamă largă de măsuri, incluzând stabilirea şi impunerea limitelor de viteză, măsuri tehnice
proiectate să reducă viteza şi educaţia publicului prin campanii de sensibilizare113.
Viteza de deplasare a devenit un element determinant în alegerea mijlocului de transport
care urmează a fi utilizat, ajungându-se la situaţia în care distanţa metrică (măsurată în km) să
fie mai puţin importantă decât distanţa cronometrică (adică raportul distanţă-timp, a cărui măsură
este timpul parcurs)114.
O altă valenţă asociată vitezei, evidenţiată de numeroase studii, este aceea de factor
poluant. Parametrii traficului rutier care influenţează în mod considerabil nivelurile de zgomot la
care este expusă populaţia sunt: volumul acestuia, componenţa şi viteza cu care se deplasează
fluxurile de circulaţie. Studiile au relevat faptul că reducerea vitezei este direct proporţională cu
reducerea nivelului de zgomot115. În aceste condiţii soluţia care ar putea fi aplicată ar consta în
amplasarea de semnale rutiere cu mesaje variabile, care să avertizeze conducătorii auto că au
depăşit limita de viteză instituită. Măsura şi-ar dovedi utilitatea în special în perioada serii şi
noaptea, când populaţia trebuie să se odihnească şi nivelul zgomotului trebuie să fie unul redus.
Controlul fluxului de circulaţie – care ar favoriza reducerea poluării fonice (prin limitarea
vitezei) – ar putea fi realizat şi prin optimizarea semnelor de circulaţie, minimizarea numărului de
porniri şi opriri, coordonarea semafoarelor prin sisteme inteligente de tip „undă verde”116.
Categoric, alegerea vitezei de deplasare ţine, în mare măsură, de opţiunea personală a
conducătorului auto, determinată, la rându-i, de o serie de factori fizico-psihici. O altă componentă
a acestei alegeri este dată de calitatea suprafeţei de rulare, a drumului în general: o suprafaţă
corespunzătoare oferă garanţii serioase că deplasarea se poate face în deplină siguranţă, chiar
cu viteză sporită; gropile, văluririle, refulările, pragurile, peladele, suprafeţele şlefuite, marginile
deteriorate şi acostamentele aflate în stare necorespunzătoare sunt factori favorizanţi sau chiar
determinanţi ai pierderii controlului autovehiculelor, producerii derapajelor şi, implicit, ai producerii
accidentelor. Calităţi ale suprafeţelor de rulare precum planeitatea, rugozitatea şi
impermeabilitatea sunt posibil de analizat fie prin investigaţii vizuale în teren, fie cu ajutorul
echipamente speciale.

113 A se vedea Managementul vitezei – un manual de siguranţă rutieră pntru factorii de decize şi profesionişti, pregătit
sub conducerea Parteneriatului Global pentru Siguranţă Rutieră (GRSP), 2008, citat de F. Săvoiu în Implementarea
unor măsuri de calmare a traficului, în Siguranţa circulaţiei în actualitate, Edit. U.T. Press, Cluj-Napoca, 2015, p.5
114 A se vedea I.M. Beca, R. Cadar, Reorganizarea spaţiului stradal pentru reducerea poluării şi sporirea siguranţei

circulaţiei ,în Siguranţa circulaţiei în actualitate, Nr. 10/2015, Edit. U.T. Press, Cluj-Napoca, p.20
115 Suprafaţa rutieră influenţează generarea de zgomot prin interacţiunea pneu-cale de rulare.Utilizarea unor

îmbrăcăminţi speciale în vederea reducerii zgomotului a devenit o preocupare aparte pentru proiectanţii şi cercetătorii
din domeniul rutier. Astfel, soluţiile moderne optează pentru noi tipuri de asfalt,cu proprietăţi fonoabsorbante, prin
utilizarea cărora se înregistrează performanţe de reducere a zgomotului cu 2-4 dB. Pentru detalii a se vedea G. Hoda,
M.L.Dragomir, I.M. Beca, Soluţii tehnice pentru îmbrăcăminţi rutiere cu performanţe în reducerea poluării fonice, în
Materiale şi tehnologii noi în construcţia şi întreţinerea drumurilor şi podurilor, Nr. 11/2015, Edit. U. T. Press,
pp.24-29
116 Idem, pp.22-23

53
 Textura suprafeţei carosabile (prin ceea ce înseamnă: microtextură, macrotextură,
megatextură şi neuniformitate) joacă şi ea un rol semnificativ în procesul de asigurare a unei
desfăşurări în siguranţă a deplasărilor prin îmbunătăţirea rezistenţei la alunecare a
autovehiculelor.
Prezenţa apei pe îmbrăcămintea rutieră reduce suprafaţa de contact dintre pneuri şi
carosabil. În situaţia combinării anumitor elemente precum: textura îmbrăcăminţii, caracteristici
ale pneurilor, viteza vehiculului, grosimea peliculei de apă, poate apărea pierderea totală a
contactului dintre pneuri şi îmbăcăminte, apărând fenomenul de acvaplanare, caz în care survine
pierderea controlului autovehiculului117.
Geometria traiectoriei drumului trebuie şi ea atent aleasă, avându-se în vedere asigurarea
vizibilităţii corespunzătoare, succesiunea de rampe şi pante, valorile optime ale înclinaţiilor, razele
şi înclinaţiile curbelor, pentru toate categoriile de vehicule.
3. Amenajări pentru zonele de intrare în localitate. Intrarea într-o localitate trebuie să îi
transmită conducătorului auto toate datele referitoare la: modificarea mediului rutier, a vitezei –
reduse – de circulaţie impuse, modificarea componenţei traficului – din perspectiva vehiculelor şi
a participanţilor la trafic - , apariţia unor zone mai intens frecventate de localnici (biserici, şcoli,
instituţii publice), prezenţa animalelor etc. De asemenea pot fi identificate panouri care să
atenţioneze asupra unor construcţii monument istoric, asupra prezenţei unor vestigii sau situri
arheologice, a unor amenajări speciale, a unor monumente ale naturii etc.
4. Amenajări ale drumului destinate participanţilor vulnerabili la trafic, precum şi a
persoanelor cu mobilitate redusă. Aspectele legate de siguranţa circulaţiei au în vedere faptul că
există categorii de persoane ale căror trăsături comportamentale îi fac vulnerabili în faţa valului de
agresiuni generat de vehiculele aflate în trafic. Este cazul copiilor, al persoanelor vârstnice, ale
celor cu dizabilităţi motorii, pentru care trebuie instituite măsuri speciale de protecţie. Acestea se
materializează în: trotuare, treceri de pietoni, bariere şi garduri de protecţie cu rol în canalizarea
circulaţiei pietonale, parcări şi staţii aferente transportului public, pasarele sau pasaje pietonale,
piste pentru biciclete.
O atenţie specială, în cadrul problematicii transportului, se acordă astăzi asigurării
deplasării persoanelor cu dizabilităţi (este vorba despre accesibilitatea118 persoanelor cu
mobilitate redusă). Din păcate, creşterea populaţiei globului este însoţită şi de creşterea
numărului de cetăţeni care, din naştere sau datorită unor evenimente ale căror victime au fost, se
confruntă cu diverse afecţiuni care îi pun în imposibilitatea de a duce o viaţă aidoma semenilor
lor. Înlăturarea barierelor care, inevitabil, despart existenţele celor două categorii – apţi şi
incapabili de deplasare – constituie o preocupare constantă, trebuind să fie un obiectiv pentru
toţi actorii urbani, de pretutindeni. Consacrarea egalităţii indivizilor119 – sub toate aspectele şi în
toate formele de manifestare – de o manieră legală – îşi găseşte exprimarea „materială”(în
domeniul „construitului”) în tot ce este asociat facilitării utilizării căilor şi mijloacelor de acces,

117
A se vedea F.A. Burlacu, M.Dicu, A. Burlacu, Influenţa caracteristicilor suprafeţei de rulare asupra siguranţei
circulaţiei, înSiguranţa circulaţiei în actualitate, Nr. 10/2015, Edit. U.T. Press, Cluj-Napoca, p.p. 71-75
118Accesibilitatea – raportată la rolul reţelelor de transport în solidarizarea, sincronizarea şi organizarea activităţilor

social-economice din teritoriul deservit – semnifică uşurinţa, mai mare sau mai mică, cu care bunurile sau persoanele
pot ajunge dintr-un loc în altul, apelând la o parte sau la toate modurile de transport a căror conexiune în raport cu
criteriul ales este favorabilă intereselor beneficiarului transferului sau ale exploatării sistemului.
Accesibilitatea oferă potenţialul de articulare/interacţiune între activităţile socio-economice dintr-un teritoriu.
A se vedea, pentru detalii, , S. Raicu, M. Popa, Transporturile şi amenajareateritoriului – accesibilitate şi atractivitate,
Buletinul AGIR nr. 4/2009, Bucureşti, p. 67
119 Egalitatea şanselor reprezintă procesul prin care diferitele structuri sociale şi de mediu, infrastructura, serviciile,

activităţile informative sau documentare devin disponibile şi persoanelor cu handicap. (Potrivit art. 5 al.17 din Legea nr.
448/2006 (republicată) privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, M. Of. Nr. 1 din 3.01. 2008
Această reglementare legală constituie transpunerea, în legislaţia noastră, a Convenţiei ONU privind Drepturile
Persoanelor cu Dizabilităţi ,

54
definite, potrivit reglementării româneşti în domeniu120, ca fiind elementele prin care se asigură
accesul în clădirile publice şi care asigură posibilitatea deplasării persoanelor cu handicap în
interiorul clădirii.
Legea stipulează că accesibilitatea persoanelor cu handicap reprezintă ansamblul de
măsuri şi lucrări de adaptare a mediului fizic, precum şi a mediului informaţional şi comunicaţional
conform nevoilor persoanelor cu handicap, factor esenţial de exercitare a drepturilor şi de
îndeplinire a obligaţiilor persoanelor cu handicap în societate121.
Această categorie de persoane are în permanenţă nevoie de adaptare, prin aceasta
înţelegând procesul de transformare a mediului fizic şi informaţional, a produselor sau sistemelor,
pentru a le face disponibile şi persoanelor cu handicap.
Normativul NP051/2012 privind adaptarea clădirilor civile şi spaţiului urban la nevoile
individuale ale persoanelor cu handicap reglementează rezolvările de proiectare şi impune
conformarea unor categorii de spaţii şi funcţiuni la nevoile acestora. Sunt avute în vedere atât
spaţiile şi elementele funcţionale comune (accese pietonale, parcaje, circulaţii orizontale, rampe,
ascensoare, ghidaje pentru orientare, băi şi grupuri sanitare), cât şi locuinţe şi instituţii publice.
Regretabil este că, în realitate, aceste amenajări speciale nu respectă minime cerinţe de
accesibilitate: rampele au o înclinaţie care le face impracticabile de către persoanele care
utilizează scaunul rulant, balustradele sunt inexistente sau pozate la înălţimi nepotrivite, nu este
asigurat accesul nestingherit la mijloacele de transport în comun, lipsesc frecvent ascensoarele,
atât în clădirile publice, cât şi în clădirile de locuit, persoanele nevăzătoare nu beneficiază de
suprafeţe ale căilor de rulare şi acces care să le faciliteze deplasarea şi orientarea (marcaje
tactile de ghidare şi avertizare, posibil de urmărit cu bastonul sau cu piciorul, semnale sonore de
avertizare şi de informare cu inscripţii în limbaj Braille).
Pentru persoanele cu deficienţe de auz este necesară semnalizarea vizuală
corespunzătoare, astfel încât să li se asigure o deplasare sigură.
La fel de vulnerabile sunt şi persoanele ale căror simţuri sunt alterate, diminuate datorită
unor afecţiuni care nu îi situează în grupul celor cu dizabilităţi, în condiţiile în care şi orentarea şi
deplasarea lor sunt dificile.
Statisticile arată că numărul persoanelor care vor necesita măsuri speciale de adaptare a
spaţiului este în creştere. Pentru a anticipa aceste nevoi, dar şi pentru a înlătura barierele fizice şi
mentale dintre persoanele valide şi cele cu dizabilităţi, s-a apreciat că proiectarea mediului
construit trebuie să se realizeze în aşa fel încât acesta să nu mai necesite ajustări, adaptări
ultrerioare. Design.ul Universal a fost soluţia identificată. Sintagma (introdusă şi în Convenţia
Naţiunilor Unite privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi) desemnează „proiectarea
produselor, mediului, programelor şi serviciilor astfel încât să poată fi utilizate de către toate
persoanele, pe cât este posibil, fără să fie nevoie de o adaptare sau de o proiectare specializate.
Design-ul Universal nu va exclude dispozitivele de asistare pentru anumite grupuri de persoane
cu dizabilităţi, atunci când este necesar”. El este cu atât mai reuşit cu cât este mai puţin sesizabil
(astfel încât să nu inducă un sentiment de jenă, de inferioritate, celor care sunt nevoiţi să le
utilizeze). În această lumină, accesibilitatea nu mai este privită ca o chestiune tehnică,
reglementată, ci asociată principiilor Design-ului Universal, integrată în proiect, având şansa de a
genera noi soluţii arhitecturale122.
5. Amenajări corespunzătoare ale intersecţiilor. Intersecţiile sunt zone care reclamă o
semnalizare corespunzătoare, o bună vizibilitate, precum şi o semaforizare eficientă. Pentru

120 Potrivit art.5 al.11 din Legea nr. 448/2006 (republicată)

121 Poate că formula „persoane cu handicap” nu este cea mai inspirată, întrucăt există şi exprimări mai puţin dure, mai
puţin agresive: persoane cu dizabilităţi, persoane aflate în dificultate, persoane cu nevoi speciale etc.
122 A se vedea Vlad Thiery, Mobilitatea urbană pentru persoanele cu mobilitate redusă, în Buletinul AGIR nr. 2, Spaţiu

public şi mobilitate urbană, Edit. AGIR, Bucureşti, 2014, pp.17-21

55
 fluidizarea traficului se utilizează sensurile giratorii care, în situaţiile în care spaţiul permite, pot
constitui elemente de peisagistică urbană.
6. Echipamente rutiere moderne. Pericolele pe care s-a considerat (la un moment dat) că le
reprezintă aliniamentele de arbori care gardau şoselele în afara oraşelor (unele care erau legate
de coliziune, altele asociate obstrucţionării vizibilităţii corespunzătoare) i-a făcut pe cei
responsabili cu securitatea traficului să procedeze la înlăturarea lor. „Proiectarea verde” actuală
acceptă şi chiar sugerează, în condiţiile unei amenajări adecvate şi a limitării vitezei, plantarea
unor grupuri de copaci pe marginea drumurilor – în special în cazul localităţilor care sunt
dezvoltate de-a lungul acestora – cu scopul de a proteja mediul rutier de fenomene precum
însorirea, rafale de vânt sau viscole şi, de asemenea, pentru a spori siguranţa rutieră.
Modernizarea acestor căi de comunicaţie a presupus poziţionarea unei mari diversităţi de
echipamente şi mijloace de semnalizare rutieră care, adesea, nu sunt chiar atât de puţin
periculoase precum par. O parte dintre ele se regăsesc şi în spaţiul urban, unde, fireşte, prezintă
anumite particularităţi. Preocupările în domeniul siguranţei circulaţiei s-au materializat în soluţii
ingenioase, eficiente, a căror utilizare scade semnificativ nunărul, frcvenţa şi gravitatea
accidentelor rutiere. Câteva dintre aceste realizări, care sunt demne de menţionat, aparţin
categoriei de echipamente care „iartă”: stâlpi fragili, care se rup la impact; stâlpi de iluminat cu
rupere la bază (poziţionaţi pe autostrăzi sau pe drumuri pe care se circulă cu viteze mari, având
h=15 m); stâlpi deformabili (de absorbţie la impact , care râmân ataşaţi în structura de bază, dar
absorb energia de impact, fiind potriviţi pentru zonele în care se circulă cu viteze mici sau în care
există o circulaţie pietonală intensă; deformarea stâlpului este controlată prin slăbirea proiectată
a tijei stâlpului în porţiunea inferioară de 4 m , raportat la lungimea de 5m).
7. Barierele şi gardurile.În scopul dirijării şi protejării pietonilor către trecere şi pentru a-i ţine departe de
zonele periculoase pot fi folosite elemente de tipul barierelor şi gardurilor. Acestea trebuie poziţionate şi
în zona imediat adiacentă unei treceri pentru pietoni, cu scopul de a-i împiedica să traverseze prin
apropierea ei şi de a-i îndruma spre locul special amenajat. Gardurile trebuie amplasate la 0,5m de
bordură pentru a lăsa un spaţiu adecvat vehiculelor care trec, ele netrebuind să împiedice vizibilitatea;
trotuarul trebuie să aibă lăţimea de min. 1,5m.123
8. Serviciile de management al locurilor de parcare.Există actualmente o preocupare serioasă si
susţinuta care ţinteşte sistemele modernede management al serviciilor de parcare urbană. Acestea
urmează să furnizeze soluţii pentru găsirea spaţiilor de parcare în zona dorită şi optimizarea folosirii lor,
tot ce ţine de rezervare, informare şi supraveghere on-line, modalităţi moderne de plată, sisteme PV de
alimentare pentru toate echipamentele hardware inclusiv a alimentării autovehiculelolr electrice etc.
Nu este străină nici unui conducător auto dificultatea găsirii unui loc de parcare în oraşe (chiar
dacă e vorba de oraşe mici), iar dacă avem în vedere preconizata creştere a numărului de autovehicule
personale, cu certitudine problema va căpăta aspecte de acutizare. Pentru eliminarea tuturor
inconvenientelor asociate acestui fenomen (sau, măcar, pentru diminuarea lor) este necesară utilizarea,
cât mai repede posibil, a TIC pentru dezvoltarea unui sistem avansat de management al locurilor de
parcare. Cu certitudine nelipsitul telefon mobil (alături de sistemele de bord) va dispune de aplicaţii care
să permită conducătorilor auto să gestioneze on-line tot ce ţine de locul, timpul şi preţul parcării, de
comanda şi controlul elementelor de ghidare (bariere, senzori, sisteme de alimentare cu energie electrică

123A se vedea F.A. Burlacu, E.O. Tărîţă Cîmpeanu, Echipamente şi elemente de mobilier urban ce pot contribui la
crearea unui mediu rutier care „iartă”, Buletinul AGIR nr. 2, Spaţiu public şi mobilitate urbană, Edit. AGIR, Bucureşti,
2014, pp. 45-51

56
etc.) şi de monitorizare. Asemenea aplicaţii software vor contribui major la economia de spaţiu, la
descongestionarea şi fluidizarea traficului124.
Spaţiul public destinat traficului este, cu preponderenţă, recipient al „entropiei” urbane, al
mobilităţii – sub toate formele şi cu toate mijloacele. O regândire a acestuia trebuie fundamentată atât pe
utilizarea mijloacelor puse la dispoziţie de tehnica digitală (cu ajutorul căreia se pot simula o multitudine
de situaţii – privite şi analizate din perspectivă strict tehnică), cât şi pe elemente care ţin de peisagistică,
estetică, psihologie urbană, adică de partea artistică a demersului, astfel încât să se ajungă la armonie –
în ceea ce înseamnă echilibru al funcţiunilor de infrastructură, şi la un mod de viaţă agreabil şi sigur.

CAPITOLUL VII
REGLEMENTĂRI JURIDICE INCIDENTE ÎN DOMENIILE
AMENAJĂRII TERITORIULUI ŞI AL URBANISMULUI
Considerate ca elemente de (relativă) noutate, preocupările şi elementele de ordine
implicate în activităţile de structurare şi funcţionare a teritoriului aşezărilor urbane datează, de
fapt, din cele mai vechi timpuri. După cum s-a menţionat în partea destinată prezentării lumii
antice, numeroase cerinţe au fost impuse activităţii de construcţie încă din „copilăria” civilizaţiei. O
serie de criterii şi reguli asociate ideii de rigoare în realizarea edificiilor erau valorizate şi
considerate imperios necesare într-o aşezare de tipul oraşului: constructorii erau obligaţi să
respecte mai multe norme de igienă şi securitate, astfel încât, în caz de neconformare la acestea,
autorităţile municipale puteau interveni pentru a sancţiona ilegalităţile şi a lua, pe cheltuiala
contravenientului, măsuri în vederea conformării construcţiilor cu regulile publice stabilite125. Cu
toate acestea, până la mijlocul secolului al XIX-lea, urbanismul (în sensul pe care îl dăm astăzi) şi
domeniul juridicului nu s-au întâlnit decât punctual, în situaţii în care trebuia rezolvată, în principal,
alinierea străzilor şi construcţiilor. Sporadicele norme apărute în privinţa spaţiului urban –
apreciate, uneori, ca şi adevărate constrângeri sociale – nu ne îndreptăţesc să invocăm existenţa
unui ansamblu coerent de reguli statale126 care să guverneze domeniul organizării spaţiale a
teritoriului (la scară macro), respectiv urbanismului.
Problematica reglementărilor legale în domeniul urbanismului este una extrem de sensibilă
şi complexă întrucât este „organic” legată de chestiunile aferente proprietăţii;una dintre dificultăţile
majore cu care se confruntă urbanismul este modul în care se pot compatibiliza principiile care
guvernează cele două tipuri de proprietate: cea publicăşi cea privată, deoarece în domeniul juridic
al urbanismului, atunci când se urmăreşte realizarea proiectelor colectivităţilor publice, se poate
uşor aduce atingere drepturilor proprietarilor terenurilor. Noul Cod civil defineşte proprietatea
privată ca fiind „ dreptul titularului de a se poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv,

124 A se vedea C. Lambrache, E. Diaconu, H. Andrei, H. Coandă, Sistem avansat de management al parcărilor
urbane utilizând energii verzi. Smart and green parking,în Buletinul AGIR nr. 2, Spaţiu public şi mobilitate urbană,
Edit. AGIR, Bucureşti, 2014, pp.53-54
125 În Roma antică erau instituite servituţile de înălţime, de perspectivă, de aliniere, de distanţă între clădiri, de vedere şi

de estetică.
126 Normele juridice, în general, se definesc ca reprezentând acea categorie a normelor sociale, instituite sau
sancţionate de stat, obligatoriu de respectat în raporturile subiectelor de drept, sub garanţia aplicării forţei de
constrângere a statului în cazul nerespectării lor. Totodată trebuie să subliniem că exercitarea drepturilor subiective
peste limitele legii sau în contradicţie cu scopurile acesteia reprezintă un abuz de drept sancţionat de lege. Legea
recunoaşte exercitarea drepturilor subiective în scopul satisfacerii intereselor personale, materiale şi culturale în acord
cu interesul general şi cu regulile de convieţuire socială.

57
absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege”, dar înţelesul acestei norme este interpretabil şi
circumstanţiabil în „dat-ul” oferit de situaţiile ivite în practica organizării spaţiale. În acest sens
trebuie invocată prevederea art. 556 al.2, potrivit căreia prin lege poate fi limitată exercitarea
atributelor dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate poate să se dovedească incompatibil cu
obiectivele de amenajare pe care le au colectivităţile publice, însă obiectivele de interes general
trebuiesc atinse, astfel încât a trebuit să se permită acestora să instituie o adevărată poliţie de
urbanism127, cu ajutorul căreia să se reglementeze exerciţiul drepturilor proprietarilor funciari.
Soluţiile s-au căutat şi s-au concretizat în evoluţia şi modului de dezvoltare a regimului
juridic al urbanismului, respectiv pe cele două planuri: pe de-o parte, dreptul de proprietate a fost
limitat de o manieră din ce în ce mai strictă, astfel încât individul-proprietar a trebuit să cedeze în
faţa intereselor obşteşti (dreptul de a construi - ca atribut de proprietate – cunoscând o
asemenea evoluţie); pe de alta, regimul urbanismului nu a impus doar restricţii, ci evoluţia sa a
promovat o serie de garanţii pentru cei administraţi. Dezvoltări semnificative au vizat publicitatea
deciziilor în materie de urbanism, consultarea administraţilor pe calea anchetelor publice, lupta
contra arbitrariului etc.
Alături de această manieră de reglementare şi-au făcut apariţia activităţi de serviciu public
care au impus colectivităţilor asumarea activităţii de amenajare a zonelor urbane, salubritatea,
estetica urbană şi protecţia mediului.
Pentru o mai bună înţelegere a „provocărilor” la care trebuie să ofere soluţii urbanismul
este necesară o aplecare asupra a ce înseamnă proprietatea publică şi cea privată, respectiv
domeniul public şi cel privat.
Proprietatea şi dreptul de proprietate. Proprietatea – ca noțiune – reprezintă un
concept complex, cu multiple semnificaţii de ordin istoric, sociologic, economic şi juridic, aflat într-
o continuă evoluţie. În fapt, proprietatea este o relaţie economică ce reprezintă expresia supremă
a accesului oamenilor la posesia, folosinţa şi dreptul de dispoziţie asupra bunurilor128.
Proprietatea este publică (cea care aparţine exclusiv statului şi/sau unităţilor
administrativ-teritoriale, formată din bunurile care prin natura lor sau prin declaraţia legii sunt de
uz sau de interes public) şi privată (alcătuită din toate bunurile de uz sau de interes privat
aparţinând persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv
bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale)129.
Regimul juridic diferit pe care îl urmează fiecare din formele proprietăţii este determinat de
caracterul normelor juridice care le stabileşte cadrul şi limitele de manifestare (norme imperative –
în cazul proprietăţii publice, respectiv norme dispozitive şi supletive – în cazul proprietăţii private).
Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute în Constituţie130, la care se
adaugă cele menţionate în anexa Legii nr. 213/1998131: parcuri naţionale, rezervaţii naturale şi

127Procedura gestiunii serviciilor publice nu este singura care permite statului să angajeze desfăşurarea unei extrem de
diverse palete de activităţi. La nivel teritorial, poliţia administrativă constă în aplicarea unor norme juridice (reglementări
generale, autorizaţii sau anumite interdicţii) şi includerea lor în acte (administrative) materiale care să vizeze ordinea
publică. În domeniul urbanismului identificăm destul de numeroase ilustrări ale acestui procedeu, care are întotdeauna
un caracter preventiv şi urmăreşte aceleaşi obiective ca şi poliţia generală. Printre politicile generale care fac referire la
urbanism trebuie menţionate cele care privesc siguranţa şi salubritatea construcţiilor, construcţiile industriale
periculoase, incomode sau insalubre, protecţia apelor, estetica peisajului şi a cadrului urban etc. A se vedea XXX
DICTIONAIRE DE l'URBANISME ET DE L'AMÉNAGEMENT, op. cit. pp. 684-685
128 A se vedea Corneliul Bîrsan, DREPT CIVIL. DREPTURILE REALE PRINCIPALE în reglementarea noului Cod

civil, Ed. A II-a, Edit. „Hamangiu”, Bucureşti, 2015, p.33; Valeriu Stoica, DREPT CIVIL. DREPTURILE REALE
PRINCIPALE, Ed. A II-a, Edit. „C.H. Beck” Bucureşti, 2013, p.93-98; Liviu Pop, DREPTUL DE PROPRIETATE ŞI
DEZMEMBRĂMINTELE SALE, Edit. “Lumina-Lex”, Bucureşti, 2001, p.38.
129 A se vedea art.136 din Constituţie şi art.552-554 din Codul civil.
130 Potrivit art.136 din Legea fundamentală acestea sunt: bogăţiile de interes public al subsolului, spaţiul aerian, apele

cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului
continental, precum şi alte bunuri stabilite prin lege organică.
131A se vedea disp.art.3 alin.1 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia,

(actualizată), ultima oară modificată prin Legea nr. 71/3.06. 2011.

58
monumentele naturii, drumurile naţionale, reţelele de transport al energiei electrice, spectrele de
frecvenţă şi reţelele de transport şi distribuţie de telecomunicaţii, canalele navigabile, cuvetele
canalului, construcţiile hidrotehnice aferente canalului ş.a., precum şi alte bunuri de uz sau de
interes public naţional, declarate ca atare prin lege.
Domeniul public poate fi de interes naţional, caz în care proprietatea asupra sa, în regim
de drept public, aparţine statului, sau de interes local, caz în care, proprietatea, de asemenea, în
regim de drept public, aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor. Administrarea
domeniului de interes public naţional se face de către organele prevăzute de lege, iar
administrarea domeniului public de interes local se face de către primării sau, după caz, de către
prefecturi132.
Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi
imprescriptibile133. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt scoase din
domeniul public134.
Potrivit art.7 din Legea nr. 18/1991, fondul funciar şi, în mod corespunzător, dreptul de
proprietate şi celelalte drepturi reale trebuie înregistrate în documentele de evidenţă funciară şi de
publicitate imobiliară prevăzute de lege.
În mod concret, proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi dispune
de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.
Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui bun,
drept care permite titularului să posede, să folosească şi să dispună de acel lucru, în putere
proprie şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legii135.
Dreptul de proprietate are următoarele caractere juridice: este absolut şi inviolabil, deplin
şi exclusiv, perpetuu şi transmisibil. Dreptul de proprietate este absolut deoarece este recunoscut
titularului său în raporturile acestuia cu toţi ceilalţi, care sunt obligaţi să nu facă nimic de natură a-l
încălca. Inviolabilitatea susţine şi întăreşte caracterul absolut al proprietăţii, dreptul de
proprietate neputând fi încălcat – în principiu – de nimeni. Dreptul de proprietate este un drept
deplin, întrucât conferă titularului său “plena potestas”136, adică toate cele trei atribute pe care le
poate conferi un drept real: posesia (dreptul de a deţine/poseda bunul), folosinţa (dreptul de a
utiliza/folosi bunul) şi dispoziţia (dreptul de a dispune, juridic şi material – în principiu, după bunul
său plac – de acel bun). Dreptul de proprietate este, în acelaşi timp, exclusiv, întrucât atributele
acestuia pot fi exercitate independent de orice puteri ale altor persoane asupra bunului respectiv.
Dreptul de proprietate este perpetuu în sensul că el se exercită nelimitat în timp, atâta vreme cât
există bunul care formează obiectul său. În acelaşi timp, dreptul de proprietate este transmisibil,
acest caracter fiind corolarul logic şi practic al perpetuităţii sale: având în vedere faptul că viaţa
oamenilor este – inevitabil – limitată în timp, prin transmiterea dreptului de proprietate se
realizează trecerea unui bun din patrimoniul unei persoane în patrimoniul alteia, fără nici o
modificare137.
Prin dreptul de proprietate privată se înţelege dreptul de proprietate aparţinând
persoanelor fizice şi persoanelor juridice de tip particular, dreptul de proprietate al societăţilor
comerciale cu capital integral sau majoritar de stat şi dreptul de proprietate privată al statului,

132Potrivitart. 4 al.2 şi 3 din Legea nr. 18/1991a fondului funciar, (republicată), ultima oară modificată prin Legea nr.
38/2015.
133Inalienabil – bunul care nu poate fi înstrăinat; Imprescriptibil – bun ori drept real care nu poate fi dobândit prin

intermediul prescripţiei achizitive; Insesizabil – nu poate fi urmărit şi executat silit (bun aflat în patrimoniul unei persoane
care nu poate fi urmărit de către creditorii acesteia în realizarea silită a creanţelor lor).
134A se vedea art. 5 al.2 din Legea nr. 18/1991
135 A se vedea Corneliu Bîrsan, op.cit., p.37.
136 Expresia “plena potestas” – sugerând reunirea tuturor prerogativelor pe care le conferă un drep titularului său –

aparţine juristului roman Justinian.

137 A se vedea Corneliu Bîrsan, op.cit., pp.47-50;Liviu Pop, op.cit., pp.44-48.

59
unităţilor administrativ-teritoriale şi al persoanelor juridice înfiinţate de autorităţile centrale ale
statului sau de autorităţile locale (cum sunt, de pildă, regiile autonome)138.
Deşi este un drept deplin şi exclusiv, dreptul de proprietate privată poate fi dezmembrat,
prin voinţa titularului său care poate renunţa – temporar – la unele dintre prerogativele pe care i le
conferă acest drept. Astfel, se pot constitui drepturi reale derivate (care se numesc
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate), precum: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul
de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de superficie. Dezmembrămintele dreptului de proprietate
sunt expres reglementate prin Codul civil139. La rândul său, prin constituirea unor
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, proprietarul păstrează o parte din atributele
conferite de acest drept de regulă atributul dispoziţiei juridice asupra bunului, motiv pentru care el
se mai numeşte şi nud proprietar. În cele mai frecvente cazuri, titularii dezmembrămintelor
dobândesc, pe temeiul acestora, dreptul de folosinţă – usus şi fructus – asupra bunului astfel
transmis, cu precizarea că acest drept este opozabil erga omnes, inclusiv nudului proprietar. Prin
urmare, aceste dezmembrăminte nu desfiinţează dreptul de proprietate, ci îi limitează atributele,
proprietarul fiind lipsit de unele dintre ele.
Dreptul de uzufruct este dreptul real principal derivat asupra bunului sau bunurilor aflate
în proprietatea altei persoane, care conferă titularului său (numit uzufructuar) atributele de
posesie şi folosinţă, cu obligaţia de a le conserva substanţa şi de a le restitui proprietarului la
încetarea uzufructului.
Dreptul de uz este dreptul real principal care conferă titularului său atributele de posesie
şi folosinţă asupra unui bun aflat în proprietatea altuia, dar numai în limitele necesare satisfacerii
trebuinţelor lui şi ale familiei sale.
Dreptul de abitaţie – care este, în fapt, un drept de uz care are ca obiect o locuinţă –
conferă titularului său dreptul de a poseda şi folosi o locuinţă, proprietatea altei persoane, pentru
satisfacerea nevoilor de locuit ale sale şi ale familiei sale.
Dreptul de servitute este un drept real principal derivat, perpetuu şi indivizibil, constituit
asupra unui imobil, numit fond aservit sau dominat, pentru uzul şi utilitatea altui imobil, numit fond
dominant, imobile care aparţin unor proprietari diferiţi.
Dreptul de superficie este acel drept real principal, dezmembrământ al dreptului de
proprietate asupra unui teren, care constă în dreptul de proprietate al unei persoane (numită
superficiar) privitor la construcţiile, plantaţiile sau alte lucrări ce se află pe un teren proprietatea
altuia, teren asupra căruia superficiarul are un drept de folosinţă140.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt compatibile cu dreptul de proprietate
privată – oricare ar fi proprietarul acestui drept – dar nu îşi găsesc aplicaţia în privinţa proprietăţii
publice141.
Dreptul urbanismului. Atât importanţa, cât şi diversificarea aspectelor urbane care au
marcat începutul de secol XX au creat premisele apariţiei unei ramuri noi de drept, independente,
şi anume dreptul urbanismului.
Dreptul urbanismului a fost definit în doctrina franceză ca un ansamblu de reguli şi instituţii
privitoare la amenajarea şi dezvoltarea urbană, permiţând încadrarea evoluţiei fizice a localităţilor
şi având ca scop realizarea obiectivelor colectivităţilor publice în acest domeniu, cu o finalitate de
incontestabil interes general. „Vocaţia” sa este aceea de a încadra evoluţia fizică a oraşelor142
.Această definiţie permite a se face distincţie între dreptul urbanismului – edictat în scopul specific

138 A se vedea Liviu Pop,, op.cit., p.61.

139A se vedea disp.art.693-772 C.civ.
140 A se vedea pe larg, asupra dezmembrămintelor dreptului de proprietate, Corneliu Bîrsan, op.cit., pp.250-
298;Valeriu Stoica, op.cit., pp.224-267; Liviu Pop,, op.cit., pp.157-190.
141Potrivit art.136 al.4 din Constituţia României, bunurile proprietate publică sunt inalienabile, aşa că, în condiţiile legii

organice, aceste bunuri pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice, pot fi concesioante sau
închiriate ori pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
142A se vedea Henri Jaquot, François Priet, DROIT DE L'URBANISME, Edit. Dalloz, Paris, 2001, p.8

60
al amenajării teritoriului şi, respectiv, legislaţiile sectoriale, stabilite pentru soluţionarea altor
probleme (agricole, forestiere, sanitare), dar care concură şi la afirmarea dreptului ocupării şi
utilizării spaţiului.
Preşedinta Societăţii franceze de dreptul urbanismului - profesor Jacqueline Morand-
Deviller – consideră că dreptul urbanismului reprezintă „ansamblul regulilor privind afectarea
spaţiului şi amenajarea sa”143. Faptul că s-a desprins din dreptul administrativ – unde a fost
cantonat o bună bucată de timp – şi a reuşit să se impună ca o ramură distinctă a dreptului public
este dovada clară a importanţei, specificului dobândit şi a nevoii imperioase de a da contur unui
domeniu aparte, unei problematici actuale acute (pe cale de a se complica), unui sectorcomplex
de preocupări, integrator al unei multitudini de chestiuni care preocupă şi, totodată, împovărează,
dar se şi constituie o provocare pentru administraţiile publice.
O altă definiţie consacră dreptul urbanismului ca fiind ramura de drept desemnată a
încadra, prin reguli generale şi prin proceduri, elaborarea obiectivelor vizând utilizarea, pe viitor, a
spaţiilor construite şi constructibile, precum şi programarea acţiunilor şi procesul de luare a
deciziilor de natură a urmări aceste obiective , în scopul de a desfăşura, în perspectivă, diverse
activităţi umane: locuire, deplasări, producţie de bunuri şi servicii, comerţ, etc.144
Există şi poziţia care afirmă că, devenită ştiinţă a amenajării, această ramură de drept
public urmăreşte să asigure o bună utilizare a solului, permiţând autorităţilor publice să încadreze
posibilităţile de gestionare a acestuia, autorizând sau interzicând o construcţie sau o activitate
într-un loc anume145.
Conceput iniţial ca un drept al solului urban, domeniu al dreptului imobiliar, dreptul
urbanismului tinde să devină un drept al activităţilor desfăşurate în legătură cu acesta. Zonificarea
– practicată la diverse scări – a condus la trecerea de la o poliţie a afectării solului la una a
activităţilor exercitate pe acest spaţiu.Dreptul urbanismului se analizează, în acest context, ca un
segment al dreptului economic, atunci când acordă prioritate parcelei ca bun, bogăţie, ca resursă
economică. Evoluţiile din ultimii ani merg chiar mai departe, exprimând dorinţa de a se trece de la
un urbanism imobiliar la o adevărată politică a vieţii în aglomeraţiile din ce în ce mai
populate.Dreptul urbanismului poate (şi trebuie)să devină – într-o asemenea perspectivă – un
drept global, unul al concentrării oamenilor pe un spaţiu determinat, cu întregul său cortegiu de
ramificaţii: securitate, igienă, sănătate, cultură, loisir, educaţie, mediu etc. Activităţile de urbanism
nu se mai rezumă doar la a „sistematiza” un teritoriu, de a veghea la poziţionarea, conform
reglementărilor, a unor edificii sau lucrări de infrastructură, ci antrenează o multitudine de
intervenţii, care vin din diverse zone ale scenei urbane, şi care reclamă o articulare fină a
solicitărilor lansate de diverşii actori (urbani), menite, finalmente, să asigure o crescândă calitate a
vieţii cetăţenilor oraşelor.
Dacă până la jumătatea secolului trecut accentul s-a pus pe aspectele de ordin economic
şi social legate de dezvoltarea urbană (şi îndepărtarea de preocupările culturale şi estetice),
ultima perioadă se caracterizează printr-o schimbare de atitudine, în condiţii în care eficienţele
asociate calităţii vieţii tind să prevaleze asupra „urbanismului cantitativ”. Astfel, protecţia
patrimoniului apare ca fiind din ce în ce mai importantă, în măsura în care ea se constituie ca una
dintre faţetele politicii patrimoniale, care vizează salvarea identităţii culturale şi apărarea esteticii.
Patrimoniul joacă un un rol important în socializarea indivizilor, întrucât corpul social este situat
într-un spaţiu geografic determinat. Acest spaţiu este, de departe, unul foarte variabil, astfel încât
dreptul internaţional a dezvoltat concepte precum „patrimoniul comun al umanităţii” şi „patrimoniu
mondial”146. Dreptul protecţiei patrimoniului are rolul de a conserva identitatea naţională, ceea ce
explică faptul că statul este garantul principal al protejării patrimoniului. Din această perspectivă,

143A se vedea Jaqueline Morand-Deviller, DROIT DE L'URBANISME, Edit. Dalloz, Paris. 2014, p.1
144A se vedea Jean-François Davignon, DROIT DE L'URBANISME, Edit. Litec, Paris, 2004, p.1
145A se vedea Isabelle Savarit-Bourgeois, L'ESSENTIEL DU DROIT DE L'URBANISME, edit. Gualino, Paris, 2013,

p.15
146Cu toate că, aparent, anumite elemente patrimoniale erau văzute ca fiind doar de interes local sau regional.

61
dreptul urbanismului este un drept „multiform”, iar protecţia patrimoniului istoric se justifică prin
necesitatea de a împedica sau limita strict edificarea unor construcţii în locuri în care ele sunt
indezirabile sau ar periclita conservarea spaţiului urban. Politica patrimoniului urmăreşte: să
inventarieze, să protejeze de distrugere, să conserve, să restaureze şi să pună în valoare urmele
şi probele trecutului, sub toate formele sale147.
Oraşul modern nu este (nici acum) o simplă aglomerare de construcţii, nu mai este nici un
loc sacru, ci un spaţiu de convieţuire a unor valori – parte vechi, multe noi – care, în imaginea
mozaicată pe care o crează – trebuie în egală măsură protejate prin instrumente legale specifice.
Astfel, reglementările aferente planificării urbane/urbanismului se află, inevitabil, la intersecţia
unor varii preocupări, necesitând o abordare complementară într-un cadru multidisciplinar, miezul
lor fiind noţiunea de „interes general”, perceput, în realitatea cotidiană, ca fiind opusul noţiunii de
„interes particular/privat”. Chiar dacă se află la această „răscruce” de domenii de preocupare,
interes şi reglementare, oraşele nu este permis să accepte condiţia de „teren de joacă” sau
„poligon de încercare” pentru cei care joacă roluri cruciale în desfăşurarea lui.
Cadrul reglementator, la nivelul unui stat, este oferit de autorităţile centrale, el trebuind să
fie aplicabil pe întreg teritoriul acestuia. Sistemul legal trebuie să „acopere” două paliere: pe de o
parte, trebuie acordată întâietate specificului local, prin impunerea unor reguli de folosire a
terenurilor, respectiv utilizării spaţiului, care să respecte profilul, tradiţia, „spiritul locului”, iar pe de
altă parte să fie promovată şi susţinută partajarea competenţelor manageriale între autorităţile
centrale şi locale într-un cadru unitar, guvernat de scopuri unitare, bine definite148. Trebuie făcută
precizarea că anumite chestiuni cum ar fi mediul/protecţia mediului şi planificarea urbană sunt
supuse conţinutului reglementărilor internaţionale, în special celor de sorginte europeană. Chiar
dacă aspectele particulare, specifice fiecărei ţări nu intră sub incidenţa reglementărilor
internaţionale, aspectele care presupun acţiuni „în reţea” trebuie integrate corespunzător în
planurile de mare anvergură. Astfel, principiul subsidiarităţii nu implică în niciun fel faptul că unele
proiecte nu pot fi finanţate din fonduri europene pentru realizarea politicilor naţionale sau locale
care interferează cu urbanismul (de exemplu, împrumuturile comunitare alocate fondurilor
structurale europene permit finanţarea unor proiecte urbane pilot având drept ţintă zone urbane
de mai mare întindere şi, mai ales, zone şi cartiere degradate). Politica europeană s-a reorientat,
în ultima vreme, transferându-şi eforturile (preocupările şi investiţiile) dinspre zonele cu densitate
scăzută a populaţiei către cele cu densitate mai mare149. Incidenţa reglementărilor europene este
asociată, cel mai frecvent, cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Urbanismul este o activitate de interes general, care defineşte cadrul vieţii cotidiene. Multă
vreme, tot ce ţinea de folosirea terenurilor a fost lăsat în seama iniţiativei private, astfel încât s-a
evidenţiat o simplă reglementare a cererii prin intermediul ofertei. Pentru a introduce disciplina în
dezvoltarea urbană, colectivităţile au impus (menţionata, deja) „poliţie a proprietăţii private”: în
timp, aceasta s-a concretizat în ceeace cunoaştem astăzi ca fiind dreptul urbanismului, în cadrul
căruia proprieatea şi activităţile imobiliare sunt reglementate de o manieră specifică.
Până nu demult, dreptul urbanismului era în întregime o zonă juridică guvernată e
prevederile Codului civil şi de cele ale legislaţiei administrative. Astăzi, în noul context, dreptul de
a construi nu mai constituie unul exclusiv al proprietarului, întrucât el este definit şi reglementat de
dreptul urbanismului, în mod particular prin intermediul documentaţiilor urbanistice.150 În plus,
diferite proceduri permit autorităţilor publice „să înlocuiască” proprietarii pentru a dezvolta zone de
larg interes. Legislaţia modernă necesită însă garanţii importante pentru a asigura respectarea
drepturilor individuale, care interzic colectivităţilor să impună măsuri arbitrare sau abuzive.

147A se vedea Mireille Monnier, L'URBANISME DE PROTECTION: UN DROIT AU SERVICE DU PATRIMOINE, Edit.
Gualino, Paris, 2013, p.13
148A se vedea Jean-François Davignon, op. cit., p.20
149Ibid., p.21
150A se vedea Henri Jacquot, François Priet, DROIT DE L'URBANISME, Edit. Dalloz, Paris, 2000, p.9.

62
Asemenea proceduri au în vedere compensaţii/despăgubiri juste şi o serie de alte mijloace
aferente acestui scop.
Noua dimensiune a planificării urbane ridică noi întrebări şi probleme: mai întâi, autorităţile
publice trebuie să dobândească instrumente legale pe care să le utilizeze în managementul
terenurilor, un prim pas necesar pentru a putea desfăşura operaţiuni de dezvoltare. Acesta este
cazul dreptului de preempţiune, adică dreptul prioritar de acces la achiziţionarea unui teren,
putându-se – în acest caz – şi modifica preţul de vânzare propus iniţial. Colectivităţile publice au
posibilitatea să exercită dreptul de preempţiune asupra anumitor imobile, atunci când
intenţionează să realizeze diverse acţiuni de administrare a terenurilor. Câmpul său material de
aplicare a fost extins, iar autorităţile sunt acum îndreptăţite să folosească această prerogativă
asupra tuturor zonelor urbane. Atunci când un proiect de interes general necesită achiziţionarea
unui teren, iar acesta nu poate fi dobândit prin înţelegere sau exercitarea dreptului de
preempţiune, statul poate expropria terenul în beneficiul comunităţii. Trebuie menţionat faptul că
simpla obţinere şi utilizare a mijloacelor legale pentru rezolvarea chestiunilor legate de
gestionarea terenurilor nu sunt suficiente. Dat fiind costul plătit de comunitate pentru operaţiunile
de dezvoltare şi construire (spre exemplu, construirea de drumuri şi reţele aferente dezvoltării
terestre, dotarea tehnico-edilitară, realizarea de echipamente necesare noilor spaţii rezidenţiale)
şi câştigurile de capital pentru proprietăţile private, prin realizarea acestor investiţii publice,
autorizaţiile administrative (certificate de urbanism şi autorizaţii de construire) sunt supuse unei
taxări speciale. Dat fiind faptul că aceste operaţiuni sunt costisitoare, este necesară şi alocarea
altor fonduri, respectiv fracţiunile din bugetul local care trebuie să fie prevăzute distinct de taxele
percepute pentru obţinerea autorizaţiei de construire. Ar fi benefică crearea de instrumente pentru
urbanismul operaţional151, motiv pentru care a fost creată o politică publică specială în acest
domeniu. Administraţia publică nu este limitată, în planificarea urbană, la o intervenţie
managerială pasivă faţă de producători şi furnizori. Ei trebuie să practice planificarea
operaţională, respectiv să stimuleze intervenţiile particulare şi practicarea propriilor intervenţii
publice. Asemenea operaţii au ca ţintă fie crearea unui nou material urban, fie renovarea,
recondiţionarea, reabilitarea celui vechi, degradat. Oferirea unor facilităţi suplimentare pentru
achiziţionarea terenului necesar construirii de locuinţe, pentru managementul zonelor afectate, ca
şi pentru dezvoltarea industrială a unor anumite zone sunt politici cheie în planificarea urbană152.

Caracteristicile dreptului urbanismului. Dreptul urbanismului a fost definit ca un set de

reguli şi instituţii referitoare la planificarea şi dezvoltarea urbană care dau contur evoluţiei fizice a
procesului de urbanizare153. Dorindu-se satisfacerea nevoilor şi aspiraţiilor colectivităţilor publice,
scopul dreptului urbanismului este, fără îndoială, unul de interes general. Pentru a atinge aceste
obiective, prerogativele puterii publice (dreptul de preempţiune, dreptul de expropriere pentru
cauză de utilitate publică, o serie de alte norme imperative) vor favoriza interesul public care va
prevala în faţa intereselor private, respectiv a proprietăţii private.
Fiecare ramură de drept prezintă, fireşte, aspecte particulare, specifice, care îi conferă
identitate. În ceea ce priveşte dreptul urbanismului, l-am putea caracteriza după cum urmează:
a) Este o ramură legislativă dinamică. Această trăsătură se referă la aria largă „de
acoperire” pe care o are, vastitate conferită de multidisciplinaritatea sa şi la continua sa
expansiune. Diversitatea problematicii deferite urbanismului presupune noi şi felurite interacţiuni

151Urbanismul operaţional reprezintă un ansamblu de acţiuni, conduse şi controlate de puterea publică, care pot avea
ca şi obiect furnizarea de terenuri echipate/viabilizate, construirea de imobile sau „tratarea” construcţiilor existente
(renovare, restaurare, reabilitare). Pe cât de variate sunt obiectivele acestor acţiuni, pe atât de diverse sunt şi
modalităţile de realizare. Astfel, operaţiunile urbanistice pot comporta achiziţii funciare, realizări aferente infrastructurii
(rutiere) sau „suprastructurii” (stadioane), restaurări ale imobilelor existente şi ale zonelor protejate, dezvoltări sociale
ale cartierelor (a se vedea DICTIONAIRE DE l'URBANISME ET DE L'AMÉNAGEMENT, op. cit., pp.919-920).
152A se vedea Pierre Soler-Couteaux, DROIT DE L'URBANISME, Edit. Dalloz, Paris, 2000, p.29.
153A se vedea Henri Jacquot, François Priet, DROIT DE L'URBANISME, op.cit., p.8.

63
între reglementările care guvernează totalitatea domeniilor de activitate. Schimbările frecvente (şi
semnificative, de luat în calcul) care apar în fiecare dintre aceste activităţi obligă la reconsiderarea
întregului sistem normativ, care trebuie analizat în lumina acestor schimbări: orice modificare,
orice influenţă survenită într-o zonă de influenţă a urbanismului trebuie să se regăsească,
corespunzător, în regulile incidente în domeniu. Ca şi alte sfere ale existenţei noastre,
reglementările se află sub influenţa factorului timp: politicile guvernamentale, regulile de toate
tipurile se schimbă cu repeziciune; instabilitatea legislativă imprimă şi ea un caracter dinamic
acestei ramuri de drept.
Asemeni altor domenii ale dreptului, şi în cel al urbanismului se remarcă o abundenţă de
reglementări care ar fi de dorit să fie corelate nu doar la nivel interdisciplinar, ci ar trebui institută
obligativitatea corelării reglementărilor dreptului privat cu cele ale dreptului comunitar, uneori ar
trebui luate în considerare şi unele reglementări internaţionale154.
b) Uneori conţinutul normelor juridice ale urbanismului au o origine „locală”, mai precis
provin din documentaţii urbanistice locale. Reglementările, prin natura lor, oglindesc realitatea
unei anumite perioade , făcând parte din diferite planuri, care urmăresc diverse obiective. Evident,
toate aceste planuri includ factorul „timp”, deoarece se bazează pe estimări, analize şi calcule cu
un anume procent de succes estimat, dar lipsite de garanţia materializată a acestui succes. Mai
trebuie subliniat faptul că majoritatea reglementărilor urbanistice oferă metode şi mijloace de
revizuire, îmbunătăţire şi adaptare a normelor în vigoare în scopul de a atinge obiectivele stabilite
şi, în final, de a satisface interesele generale.
c) Este o ramură de drept discriminatorie. Unul dintre ţelurile ei este un cât mai corect
management al spaţiului, iar realizarea lui este condiţionată de îndeplinirea unor condiţii care
ţintesc scopurivariate (aferente destinaţiilor diferite ale terenurilor) astfel că, a priori, fiecare temă
este tratată separat (fără a exista norme uniforme), aşa încât putem afirma că se produc
discriminări. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie situaţia reglementărilor incidente în
domeniul construirii, unde acţiunea este permisă în baza unor reguli cuprinse în planurile
urbanistice şi care pot influenţa covârşitor, de la caz la caz, drepturile proprietarilor: condiţiile
impuse de servituţile urbane determină discriminări majore în rândurile lor. Aceste servituţi pot
impune restricţii importante pentru deţinătorii terenurilor; de aceea, aplicarea regulilor de
urbanism poate determina fie o diminuare semnificativă, fie o creştere substanţială a valorii
imobiliare pe un anumit teritoriu. Chiar dacă există prevederi exprese referitoare la justa
despăgubire (cele aferente exproprierii, care stipulează obligativitatea unei juste şi prealabile
despăgubiri), nu există un sistem consolidat de acordare a compensaţiilor. Este de menţionat
faptul că în U.E. tendinţele doctrinare şi jurisprudenţiale converg către un sistem al non-
indemnizării155.
d) Este un ansamblu de norme juridice caracterizat prin spaţialitate. Dreptul
urbanismului vizează spaţii clar definite de lege, acestea fiind cele ale localităţilor urbane şi
rurale. Chiar dacă, la nivel naţional, sunt instituite o serie de reguli procedurale, la „traducerea”
lor în practică trebuie să se ţină seama de condiţiile materiale, de cadrul natural specific fiecărei
zone, de particularităţile fiecărei colectivităţi. Asemenea reglementări nu au vocaţie universală
ci, dimpotrivă, sunt aplicabile – aşa cum sunt formulate – doar într-un anumit areal. Pentru a
putea fi utilizate în anumite documentaţii de urbanism, aceste reguli pot fi formulate de o
manieră alternativă, în afară de cazul în care sunt prevăzute, de la început, prin moduri de
derogare şi sisteme de adaptare la situaţie. Din acest motiv dreptul urbanismului este considerat
a fi cameleonic, prin încercarea de a se adapta unor situaţii diferite, extrem de variate.
Aici ar trebui subliniată (din nou!) posibilitatea ca, în virtutea autonomiei de care dispun,
administraţiile publice să poată da măsura capacităţii de a interpreta şi aplica, de o manieră

154A se vedea, pentru detalii, Minea Elena Maria, Planificarea urbană între coerenţa unităţii şi gestionarea diferenţelor,
155A se vedea François Priet, op. cit. p.16; Isabelle Savarit-Bourgeois, op.cit. p.21

64
creativă, reglementările urbanistice prin acordarea unei atenţii sporite „spiritului locului” de al cărui
destin sunt (în mare parte) responsabili.
Dacă ne referim la spaţiul localităţilor, acesta trebuie configurat astfel încât să poată
coexista, în echilibru (dinamic, e adevărat) toate activităţile desfăşurate în teritoriul acestora:
volumetria, ca şi aspectele asociate zonificării funcţionale, sunt chestiuni pe care legea le
reglementează corespunzător.
e) Este un drept complex, construit prin juxtapuneri şi suprapuneri cărora le lipseşte
unitatea, coeziunea şi ideile-forţă. Descentralizarea, fenomen care a permis transferul de
competenţe, precum şi procesul de stratificare a reglementărilor naţionale, regionale şi locale,
concomitent aplicabile aceluiaşi teren fac să crească dificultatea aplicării riguroase a acestora.
„Sofisticarea” acestui drept (generată şi susţinută de dinamica schimbărilor sociale şi tehnologice)
îi conferă şi valenţe incitante/provocatoare, dar generează şi „derive” în ceea ce priveşte controlul
şi aplicarea sancţiunilor.
f) Este un drept empiric şi schimbător, dinamic, care oscilează între flexibilitate (a se înţelege
capacitate de adaptare la nou) şi stabilitate (cu referire la normele tehnice, în special, care se află
sub semnul imperativităţii respectării lor). Există fluctuaţii conjuncturale care generează adesea
situaţii incerte, care sugerează mai mult „schiţa” decât „definitivul”. Deseori previziunile conturate
în documentaţiile urbanistice sunt răsturnate de împrejurări economice sau politice, de nevoi de
remodelare urbană, situaţii care determină proiecte de altă factură sau anvergură. Pentru a putea
ţine seama de inevitabila instabilitate normativă, este nevoie să fie pus în mişcare un întreg
arsenal de proceduri (înainte de a permite modificarea, revizuirea şi adaptarea regulilor existente
şi, uneori, chiar aplicarea anticipată a unor texte care nu sunt încă în vigoare: aşadar
componenta de previzionare, de anticipare este una esenţială.
g) Este un drept care aduce faţă în faţă numeroşi actori, poziţionaţi adesea în situaţii
conflictuale: instituţiile şi serviciile statului, aleşii şi serviciile locale, proprietarii imobilelor,
dezvoltatorii imobiliari, profesioniştii implicaţi în proiectele de amenajare spaţială (topografi,
arhitecţi, notari, instituţii de credit etc.), membrii comunităţilor, ş.a.; pentru a le armoniza şi articula
interesele trebuie găsite şi aplicate, prealabil luării deciziilor, mecanisme de consultare în cadrul
cărora fiecare partener să îşi poată expune punctul de vedere pe un câmp al înţelegerii,
concilierii, persuasiunii, în care incitativul să domine imperativul.
h) Este un drept cu numeroase şi puternice mize economico-financiare, dar care sunt
potenţate de finalităţile sociale şi patrimoniale. Politica nu poate ignora faptul că pacea socială
reclamă amenajarea echilibrată a oraşelor, altminteri acestea devin zone şi factori de revoltă. În
faţa unor atari alternative, în care nimic nu este dobândit de manieră definitivă, logica dreptului va
fi funcţională, proiectată atât în timp, cât şi în spaţiu, căutând eficienţa, dar punând-o în slujba
oamenilor şi dirijând-o spre finalităţi superioare156.

Conţinutul dreptului urbanismului. Spaţiul este o bogăţie, de aceea regimul său trebuie
să fie strict reglementat157. Dreptul urbanismului, expresie a politicii publice, are ca obiectiv
principal, de la folosirea echilibrată a terenului si spaţiului – din punct de vedere fizic – până la
valorificarea extinsă a condiţiilor economice, sociale şi de mediu, printr-o dezvoltare
sustenabilă158. În acest domeniu, preocuparea centrală se cristalizează în determinarea condiţiilor
terenului şi a folosirii spaţiului, într-o încercare de a ajunge la un echilibru între cerinţele legate de
vieţile oamenilor într-un teritoriu dat, implementarea activităţilor acestora şi – concomitent –
conservarea mediului şi a diversităţii „expresiilor” lui (biodiversitate, resurse, peisaje, riscuri etc.).

156
A se vedea Jaqueline Morand-Deviller, op. cit. pp. 2,3
157Potrivitart.1 al.1din Legea nr. 350/2001, „teritoriul României este parte a avuţiei naţionale de care beneficiază toţi
cetăţenii ţării, inclusiv prin gestionrea proceselor de dezvoltare prin activităţile de amenajare a teritoriului, urbanism sau
dezvoltare urbană durabilă ale autorităţilor publice centrale şi locale”.
158A se vedea Yves Jégouzo, DROIT DE L'URBANISME – DICTIONNAIRE PRATIQUE, Edit. Le Moniteur, Paris,

2011, p.299.

65
Mai mult decât atât, există reglementări stabilite pentru rezolvarea problemelor particulare, cum ar
fi securitatea, condiţiile sanitare, conservarea patrimoniului natural şi artifical, exploatarea
forestieră, domenii care au un impact important asupra folosirii terenurilor. Toate aceste reguli
formează un set complet de norme juridice numit „legea publică a organizării spaţiale”159. Obiectul
acestei ramuri de drept permite determinarea procedurii şi termenilor oricărei reglementări a
terenului şi spaţiului, în materie de urbanism existând nişte măsuri represive specifice, care
implică sancţiuni specifice. Conţinutul dreptului urbanismului presupune aplicarea lui în spaţiu şi
timp; el exprimă constrângerile, dezvoltarea şi contradicţiile inerente oricărei societăţi, iar regulile
cuprinse sunt rezultatul manifestării concepţiilor prospective şi evolutive ale realităţilor umane,
ancorate în spaţiul, mediul şi teritoriul lor160.
Principiile fundamentale ale dreptului urbanismului.Doctrina franceză a statuat ca şi
fundamentale două categorii de cerinţe, pe care le-a consacrat ca şi principii generale, şi anume:
a) Principiul echilibrului şi managementului economic al solului. După cum s-a menţionat,
dreptul urbanismului urmăreşte multiple scopuri. Datorită numărului şi diversităţii lor, răspunsurile
date de normele juridice pe care le cuprinde se referă adesea la interese conflictuale, chiar
antagonice: interese publice şi particulare, nevoi pe termen lung şi scurt, interese locale, naţionale
şi chiar globale, toate aspecte care necesită o abordare echilibrată între protecţie şi dezvoltare.
De aceea, reglementările urbanistice trebuie mai întâi să determine limitele folosirii spaţiului, să
păstreze/conserve activităţile agricole, să proteje pădurile, siturile, peisajele naturale şi urbane, să
împiedice producerea riscurilor naturale sau tehnologice previzibile şi, în al doilea rând, să aloce
un spaţiu adecvat imobilelor cu destinaţie economică şi de interes general şi pentru satisfacerea
nevoilor prezente şi viitoare ale comunităţilor în termeni de habitat şi locuire.
b) Principiul descentralizării. Descentralizarea constă în principal în faptul că
municipalitatea este abilitată să dezvolte planuri legate de folosirea terenurilor şi, ori de câte ori
teritoriul este „acoperit” de un plan aprobat, poate elibera autorizaţii de construire161. Statul nu îşi
pierde autoritatea în materie de planificare urbană, ci dimpotrivă, el reţine unele prerogative care
au o influenţă decisivă asupra comunităţilor locale. Regulile urbanismului emanând de la
comunităţile locale trebuie să respecte ierarhia normelor legale, principiu care impune două
noţiuni esenţiale: complianţa şi compatibilitatea162, astfel încât standardul inferior să se
conformeze standardului superior. Pe de altă parte, standardul inferior nu trebuie să restricţioneze
în vreun fel aplicarea standardului mai înalt. În acelaşi timp, autorităţile locale sunt chemate să
armonizeze reglementările şi deciziile în ceea ce priveşte folosirea spaţiului, respectând
următoarele principii:
- Asigurarea echilibrului între, pe de o parte, modernizarea şi dezvoltarea zonelor rurale şi
urbane, şi pe de altă parte, asigurarea conservării activităţilor agricole şi forestiere,
manifestarea unei atenţii speciale pentru gestionarea zonelor afectate şi protejarea zonelor
naturale ale peisajelor (în spiritul respectării obiectivelor dezvoltării durabile);
- Asigurarea diversităţii funcţiilor urbane şi a mixităţii sociale în arealele rurale şi urbane,
ofeerind posibilităţi de construire şi reabilitare corespunzătoare, în scopul satisfacerii nevoilor
prezente şi viitoare – nevoi economice, comerciale, activităţi culturale de larg interes, luând în
considerare echilibrul dintre forţa de muncă, mediu, mijloace de transport, managementul apei
ş.a.;
- Utilizarea economicoasă şi echilibrată a spaţiilor naturale urbane, suburbane şi rurale,
rezolvarea problemelor de trafic, păstrarea calităţii apei, aerului, solului, subsolului,

159A se vedea Patrick Hocreitère, L'enchevetrement des règles et des procédures, La règle de l'urbanisme, ADEF,
1987, 58.
160A se vedea Bernard Drobenko, DROIT DE L'URBANISME, Edit. Gualino, Paris, 2009, p.32.
161A se vedea Pierre Soler-Couteaux, op.cit, p.177.
162A se vedea D.-A. Camous, L'ESSENTIEIL DU DROIT DE L'URBANISME, ediţia a 2-a, Edit. Ellipses, Paris, 2009.

66
 ecosistemelor, spaţiilor verzi, reducerea poluării fonice, protejarea patrimoniului arhitectural,
prevenirea unor riscuri naturale şi tehnologice previzibile, reducerea poluării etc.163
Referior la domeniul de aplicare a dreptului urbanismului sunt avute în vedere două
aspecte: aplicarea în spaţiu şi, respectiv, domeniul material de aplicare. Contrar etimologiei
sale, urbanismul – şi legile care în guvernează – nu se aplică doar teritoriilor urbane; originea
acestor norme se situează în vechimea amenajării interiorului oraşelor (intra muros!), evoluţia lor
a condus spre un domeniu extins de aplicaţie, care acoperă actualmente întregul ansamblu al
localităţilor, fie ele urbane sau rurale164.
În privinţa celui de al doilea aspect, dat fiind faptul că urbanismul permite şi chiar necesită
o reglementare a folosirii terenurilor, exceptându-le pe cele agricole, aplicarea legii este extinsă:
în primul rând se referă la construcţii, dar are în vedere şi demolări (desfiinţări de imobile),
investiţii de tipul parcărilor, terenurilor de joacă şi de sport, caravane, rulote, cimitire.

Legislaţii conexe. Prin intermediul dreptului urbanismului, mai ales datorită vocaţiei sale
interdisciplinare, se poate controla a-şi coordona aplicarea reglementărilor sectoriale în ceea ce
priveşte ocuparea terenurilor. Toate aceste reglementări au un caracter autonom, ceea ce implică
faptul că o analiză sau un control asupra unei reglementări nu afectează în nici un fel alt domeniu.
Cunoscutul principiu al „independenţei legii” ar putea duce, în aceste condiţii, la un rezultat
dezastruos, la inconsecvenţe grave în utilizarea terenurilor şi spaţiului. De aceea, în dreptul
urbanismului există mecanisme care permit un control coordonat al prevederilor legale,
articulează norme juridice care prevăd conduite specifice unei largi palete de activităţi, prevederi
care sunt independente – prin definiţie165.

Legătura dreptului urbanismului cu alte ramuri de drept. Ca şi activitate„umbrelă”

peste toate aspectele particularizate prin reguli specifice, urbanismul este firesc să manifeste
apropieri mai evidente cu câteva categorii de norme juridice: în primul rând pot fi invocate cele „de
origine”, respectiv cele administrative şi civile, precum şi cele din domenii direct conexate de
procesul de construire.
Dreptul urbanismului şi dreptul administrativ. Ambele ramuri aparţinând dreptului public,
normele juridice care le conturează sunt imperative pentru adresanţi, persoane fizice şi juridice;
administraţiile publice locale sunt chemate să pună în aplicare programele elaborate de
administraţia centrală. În acest context este limpede faptul că tot ce se întâmplă pe plan local în
domeniul urbanismului trebuie asigurat, din punct de vedere al aplicării legii, planurilor şi
programelor, de către guvernele locale. Procedura de autorizare a executării lucrărilor de
construcţii presupune punerea în aplicarea, de o manieră corelată, armonizată şi articulată, a unui
variat set de norme procedurale a căror derulare se face sub directa coordonare a administraţiei.
Obiectivul acestei ramuri de drept fiind o cât mai eficientă utilizare a terenurilor, permite, aşadar,
structurilor administrative să încadreze posibilităţile de utilizare a solului prin autorizarea sau
interzicerea edificării unui imobil ori desfăşurarea unei activităţi într-un anumit loc166. Tot ea este
obligată să vegheze asupra modului de aplicare a reglementărilor şi, în cazul nerespectării lor,
este abilitată să dispună aplicarea sancţiunilor.
De la intrarea în vigoare a Legii descentralizării, colectivităţile locale beneficiază de o
libertate sporită în ceea ce priveşte gestionarea şi organizarea spaţială a teritoriului lor. Având o
sumedenie de competenţe şi responsabilităţi transferate, administraţiilor locale li se dă

163A se vedea şi Jaqueline Morand-Deviller, op. cit., 2014, pp. 30-31.

164A se vedea Nicolas Chauvin, „Vers un droit de l'urbanisme rural?” , Revue de droit rural, no. 292/2001, p.211
165Spre exemplu, pentru emiterea autorizaţiilor de construire se derulează proceduri preliminare de analiză, în cadrul

cărora sunt sacţionate reglementări din sfera servituţilor urbane.

166A se vedea Isabelle Savarit-Bourgeois, L'ESSENTIEL DU DROIT DE L'URBANISME, Edit. Gualino, Paris, 2013,

p.15

67
posibilitatea aplicării creative a legilor, măsura calităţii efortului depus fiind oglindită şi în
realizările urbanistice.
Dreptul urbanismului şi dreptul mediului. Este ştiut că toate realizările umane (atât cele
materiale, cât şi cele care nu posedă acest atribut) conturează componenta „artificială” a mediului.
Dreptul urbanismului este conectat în permanenţă, inevitabil, cu toate prevederile dreptului
mediului: pe de-o parte, dreptul urbanismului asigură (prin conţinutul normelor sale) protejarea
siturilor naturale, a patrimoniului natural în general, împotriva abuzurilor, a acţiunilor distructive
cauzate de om (prin activităţile desfăşurate), de o manieră involuntară sau voluntară; pe de altă
parte, dreptul urbanismului protejează, în particular, mediul artificial impotriva riscurilor şi a altor
acţiuni nefaste generate de un mediu ostil: cutremure, inundaţii, alunecări de teren, tsunami,
uragane etc. Odată cu lansarea conceptului de dezvoltare durabilă în cadrul Conferinţei de la Rio
şi sublinierea importanţei conţinutului lui în formularea art. 4 al Declaraţiei, acest tip de dezvoltare
va constitui piatra de temelie pentru un „nou început” în numeroase domenii, inclusiv în
urbanism167.
Reglementările urbanistice iau, de asemenea, în considerare obiectivele dezvoltării
sociale. Această orientare, denumită „politica oraşului” (formulă dezvoltată în Franţa anilor 1970 şi
având ca şi ţintă cartierele – problemă, defavorizate) are ca şi obiect „oferirea unei forme
urbanului”; este vorba, de fapt, despre o politică de dezvoltare social-urbană, care include
componente de palnificare urbană,dar şi componente sociale şi economice168.
Dreptul urbanismului şi dreptul construcţiilor169. În doctrina franceză s-a evaluat
posibilitatea separării dreptului urbanismului de dreptul construcţiilor în condiţiile în care dreptul
construcţiilor ar lua în considerare clădirile însele, ca unic element, fiind guvernat de norme
juridice de drept privat, având ca şi obiect de reglementare edificarea clădirilor de toate categoriile
şi destinaţiile, iar dreptul urbanismului, ca ramură mult mai vastă, ar avea în vedere doar într-o
mică măsură aspectele legate de construirea unei clădiri (chestiuni precum:
localizarea/amplasarea ei, volumetria, aspectul/estetica acesteia, integrarea în zonă, în textura
urbană preexistentă etc.) ignorând orice legătură cu aspectele tehnice înglobate/aferente .
Opinăm că realitatea oraşelor contemporane ne obligă să tratăm cele două elemente –
urbanismul şi construcţiile – împreună, întrucât aplicarea principiilor dezvoltării durabile impune
tratarea de o manieră holistică, integratoare, a tuturor temelor urbane, abordare care include şi
chestiuni referitoare la materialele utilizate în cadrul edificării, la tehnologiile şi utiljele utilizate, la
energiile folosite şi alte aspecte tehnicecare sunt de avut în vedere şi la (obligatoria, pentru
numeroase tipuri noi de investiţii) evaluare de impact a unor planuri şi programe asupra
mediului170.
Dreptul urbanismului şi dreptul civil. Cu o ancorare puternică în această ramură de drept
(care aparţine familiei dreptului privat), cea a urbanismului face adesea trimitere la unele
reglementări care vizează: proprietatea, dezmembrămintele ei (utile în procedura de autorizare),
aspectele legate de publicitatea imobiliară, de unele categorii de servituţi etc.
Dată fiind „aria de acoperire” largă a urbanismului, este firesc a fie nevoie de invocarea
unui număr mare de reglementări din toate domeniile: agricultură, industrie, transporturi, apărare,
cultură, învăţământ etc., norme care, prin conţinutul lor, condiţionează, restricţionează sau
facilitează realizările urbanistice.

167A se vedea Bernard Drobenko, „Un enjeu pour le droit de l'urbanisme: des établissements humains durables
(Habitat II et Agendas 21 locaux”), Annuaire Français du droit de l'urbanisme et de l'habitat, nr.1, 1996, p. 73
168A se vedea Henri Jaquot, François Priet, op. cit. p.13
169Legislaţia românească nu consacră o ramură aparte. „dreptul construcţiilor”; legătura dintre cele două ramuri este

consacrată în doctrina franceză

170Potrivit Directivei nr. 2001/42/CE a Parlamentului European

68
 CAPITOLUL VIII
AMENAJAREA TERITORIULUI ŞI URBANISMUL

Legislaţia în domeniu din ţara noastră nu defineşte nici urbanismul, nici activitatea de
amenajare a teritoriului, ci, privindu-le împreună, precizează conţinutul acestora, trăsăturile
specifice, obiectivele lor şi modalităţile de realizare. Astfel, Legea nr. 350/2001 privind
amenajarea teritoriului şi urbanismul prevede, la art.2 al.(3) că “gestionarea spaţială a teritoriului
se realizează prin intermediul amenajării teritoriului şi al urbanismului, care constituie ansambluri
de activităţi complexe de interes general ce contribuie la dezvoltarea spaţială echilibrată, la
protecţia patrimoniului natural şi construit, la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile urbane
şi rurale, precum şi la asigurarea coeziunii teritoriale la nivel regional, naţional şi european”. Se
poate aprecia, din economia textului de lege invocat, ca urbanismul este unul dintre cele două
instrumente (celălalt fiind amenajarea teritoriului) prin intermediul cărora se realizează
gestionarea spaţială a teritoriului şi care are rolul complex precizat de norma juridică prezentată.
Potrivit aceleiaşi reglementări, el trebuie să reprezinte o activitate: a) operaţională, prin detalierea
şi delimitarea în teren a prevederilor planurilor de amenajare a teritoriului; b) integrată, prin
sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea teritoriului localităţilor; c) normativă, prin
precizarea modalităţilor de utilizare a terenurilor, definirea destinaţiilor şi gabaritelor de clădiri,
inclusiv infrastructura, amenajări şi plantaţii (potrivit art. 4).
Amenajarea teritoriului – ca activitate mai largă, mai cuprinzătoare (circumscriind
urbanismul ) – trebuie să fie (în conformitate cu prevederile art.3):
- globală, urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale într-un ansamblu integrat;
- funcţională, trebuind să ţină seama de cadrul natural şi construit bazat pe valori de cultură şi
interese comune;
- prospectivă, trebuind să analizeze tendinţele de dezvoltare pe termen lung a fenomenelor şi
intervenţiilor economice, ecologice, sociale şi culturale şi să ţină seama de acestea în aplicare;
- democratică, asigurând participarea populaţiei şi a reprezentanţilor ei politici la adoptarea
deciziilor.
Amenajarea teritoriului – al cărei scop îl constituie armonizarea la nivelul întregului teritoriu
a politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale – se desfăşoară pe întreg teritoriul
României, pe baza principiului ierarhizării, coeziunii şi integrării spaţiale, la nivel naţional, regional
şi judeţean.
Principalele obiective ale acestei activităţi sunt:
- dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu respectarea specificului
acestora;
- îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane;
- gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului;
- utilizarea raţională a teritoriului.
Putem concluziona că ambele categorii de activităţi – amenajarea teritoriului şi urbanismul
– au ca şi obiect organizarea spaţială a teritoriilor, deosebirea fiind de scară şi anvergură .

Metodologia amenajării teritoriului şi urbanismului. Amenajarea teritoriului presupune

acţiuni teoretice şi practice care se direcţionează pe două căi distincte, dar simultane şi care se
completează, respectiv se susţin reciproc. Cele două căi vizează acelaşi cadru material, dar la
scări calitativ deosebite: la scară microteritorială şi la scară macroteritorială.

69
 Studiul de amenajarea teritoriului la scară microteritorială are un caracter preponderent
analitic. El porneşte de la unitatea de bază – aşezarea (urbană sau rurală) şi de la componentele
morfologice ale acesteia: zona, cartierul, ansamblul urbanistic etc.
Pe trepte succesive se abordează forme structurale tot mai ample: grupe de localităţi,
microregiuni municipale, judeţe, structuri interjudeţene şi regionale, inclusiv reţeaua de
magistrale care realizează conexiunile, ajungând – prin asamblarea coordonată a acestor studii –
la o viziune de ansamblu a organizării întregului teritoriu naţional.
Studiul de amenajarea teritoriului la scară macroteritorială abordează problematica într-un
concept global şi sintetic, prefigurându-se modele structurale de perspectivă care se referă la
întreg teritoriul ţării. Pe baza unei selecţii a modelelor iniţiale se compartimentează teritoriul în
regiuni echilibrate ca profil social-economic, în arii judeţene specializate funcţional care determină
fluxurile majore de comunicaţie şi energetice. Se pot stabili astfel zonele, platformele şi nodurile
polarizatoare ale forţelor de producţie, se estimează mărimea şi specificul tuturor localităţilor din
reţea, făcându-se şi ierarhizarea lor în teritoriu. Pot fi prevăzute direcţiile de dezvoltare şi se pot
anticipa necesităţile de echipare complexă, amplasarea şi etapele de edificare a investiţiilor,
priorităţile şi urgenţele.
Abordarea problemelor aceluiaşi cadru teritorial pe cele două căi simultane permite ca,
prin compararea obiectivă a soluţiilor şi selectarea prin optimizare, să se elaboreze sinteza
propunerilor privind eşalonarea acţiunilor remodelatoare a teritoriului atât pentru un viitor imediat,
cât şi pentru o perspectivă mai îndepărtată pentru întreaga reţea de loalităţi, pentru întregul
teritoriu naţional.
Urbanismul trebuie să reprezinte – potrivit legii – o activitate:
- operaţională, prin detalierea şi delimitarea în teren a prevederilor planurilor de amenajare a
teritoriului;
- integratoare, prin sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea teritoriului localităţilor.
- normativă, prin precizarea modalităţilor de utilizare a terenurilor, definirea destinaţiilor şi
gabaritelor de clădiri, inclusiv infrastructura, amenajări şi plantaţii (art. 4).
Urbanismul are ca scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor, prin realizarea
strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung. Activitatea se desfăşoară la nivelul
tuturor localităţilor urbane şi rurale, în acord cu potenţialul acestora şi cu aspiraţiile locuitorilor.
Principalele obiective ale activităţii sunt:
■ îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor, asigurarea accesului la
infrastructuri, servicii publice şi locuinţe convenabile pentru toţi locuitorii;
■ crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor, vârstnicilor şi ale
persoanelor cu handicap;
■ utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcţiunile urbanistice adecvate; extinderea
controlată a zonelor construite;
■ protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural;
■ asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localităţile urbane şi rurale;
■ protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale .
Aceste aspecte – punctuale în enumerare, dar complexe în realitate – trebuie „articulate”
corespunzator, astfel încât „întregul” să fie constituit dintr-un cadru corespunzător de muncă şi
viaţă pentru membrii comunităţii. Misiunea care revine structurilor cu responsabilităţi în domeniu
este, de departe, una extrem de dificilă şi implică asumarea responsabilităţii pe o durată de timp
care „grevează” mai multe generaţii.

Autorităţile cu atribuţii în materie de urbanism. Noţiunea de “administraţie publică” are

două sensuri. Într-unul desemnează o anumită activitate, iar în celălalt semnifică organul de stat
care realizează această activitate. Pornind de la aceste chestiuni, se poate explica noţiunea de
“serviciu public” – de care se legă noţiunea administraţiei publice – acesta (serviciul public)
putând fi înţeles fie ca prestaţie, fie ca organism care realizează această prestaţie.

70
 Administraţia publică având menirea de a servi interesului public, prin natura ei are ca
obiect realizarea valorilor politice care exprimă interesele generale ale societăţii organizate de
către stat. Punerea în executare a legilor aparţine puterii executive, cu ajutorul administraţiei
publice. Administraţia publică, atât ca activitate, cât şi ca organizare, depinde de lege, fiind în
acelaşi timp expresia şi instrumentul acesteia. Mai mult, administraţia publică deschide
perspectiva necesităţii contenciosului administrativ171, instituţie menită să asigure respectarea
legii de către administraţia publică însăşi.
Apariţia şi evoluţia preocupărilor administraţiei în materie de urbanism datează la noi încă
de pe vremea Regulamentelor organice (1831), prin care s-au instituit “ sfaturile orăşeneşti”,
având ca şi atribuţii principale administrarea şi gospodărirea oraşelor în componentele sale
(pavarea, iluminatul, politica urbanistică de înfrumuseţare etc.). Nevoia acordării de personalitate
juridică localităţilor urbane s-a numărat printre obiectivele programelor Revoluţiei de la 1848, idee
care avea să fie concretizată prin reglementările timpului.
Fără a mai enumera, nici măcar succint, reglementările din domeniul urbanismului, de la
aceste forme timpurii până în zilele noastre, ne propunem să le abordăm pe cele aflate în
vigoare.

Structura instituţională. Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001172 stabileşte că

administraţia publică, în unităţile administrativ-teritoriale, se organizează şi funcţionează în
temeiul principiilor autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor
administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor
locale de interes deosebit ( art.2, al.1 )
Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune,
oraşe şi municipii sunt consiliile locale, comunale, orăşeneşti şi municipale, ca autorităţi
deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive. În fiecare judeţ se constituie un consiliu judeţean,
ca autoritate a administraţiei publice locale, pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale,
orăşeneşti şi municipale, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean (art.23).
Răspunderea pentru activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism revine, potrivit
legii, autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale.Prin adresabilitatea lor, activităţile de
amenajare a teritoriului şi de urbanism sunt asociate administraţiei publice întrucât ea este
chemată să răspundă tuturor tipurilor de solicitări, fiind direct responsabilă de gestionarea
corespunzătoare a acestora. Pe de-o parte, este obligatorie asigurarea, pentru toţi cetăţenii, a
unor condiţii de viaţă corespunzătoare, iar pe de altă parte, se impune respectarea principiilor şi
normelor legale aferente proprietăţii. Numeroasele afectaţiuni ale solului reclamă, în condiţiile
actuale, o compatibilizare a acestora, posibil de soluţionat în coordonatele aspectelor privitoare la
destinaţiile „biologice” ale acestuia şi la regimul juridic reglementator.
Consiliul local exercită o serie de categorii de atribuţii, dintre care le menţionăm doar pe
cele privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau municipiului,
precum şi pe cele care se referă la gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni. În exercitarea
acestora, consiliul local:
c) avizează sau aprobă, în condiţiile legii, documentaţiile de amenajare a teritoriului şi
urbanism ale localităţilor;
d) asigură, potrivit competenţelor sale şi în condiţiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea
serviciilor publice de interes local privind: situaţiile de urgenţă, conservarea, restaurarea şi
punerea în valoare a monumentelor istorice şi de arhitectură, a parcurilor, grădinilor
publice şi rezervaţiilor naturale; serviciile comunitare de utilităţi publice; dezvoltarea

171A se vedea Legea nr. 554/7.12.2004 privind contenciosul administrativ, ultima oară modificată prin Legea nr.
138/15.10. 2014
172Legea nr. 215/2001 (republicată) a fost ultima oară modificată prin O.G. nr. 41/30.09.2015

71
 urbană; activităţile de administraţie social-comunitară; locuinţele sociale şi celelalte unităţi
locative aflate în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale sau în administrarea sa ş.a.173
Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice locale, constituită la nivel
judeţean pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale, orăşeneşti şi municipale, în vederea
realizării serviciilor publice de interes judeţean. În exercitarea atribuţiilor ce îi revin privind
dezvoltarea economico-socială a judeţului, consiliul judeţean stabileşte, pe baza avizului
consiliilor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale implicate, proiectele de organizare şi
amenajare a teritoriului judeţului, precum şi de dezvoltare urbanistică generală a acestora, în
cooperare cu autorităţile administraţiei publice locale comunale, orăşeneşti sau municipale
implicate174.
Organul administraţiei publice centrale de specialitate, care aplică strategia dezvoltării şi
politica Guvernului în domeniile amenajării teritoriului, urbanismului, lucrărilor publice şi
construcţiilor, cu respectarea autonomiei locale este Ministerul Dezvoltării Regionale şi
Administraţiei Publice. Atribuţiile sale privesc, printre altele, asigurarea elaborării Planului de
amenajare a teritoriului naţional – ca sinteză a politicilor şi planurilor sectoriale şi locale de
amenajare a teritoriului, stabilirea, împreună cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale
care au atribuţii în domeniu, de măsuri pentru protejarea zonelor cu valoare istorică, arhitecturală
sau peisagistică. Acesta organizează şi activitatea de cercetare ştiinţifică de interes public în
domeniile amenajării teritoriului, urbanismului şi pentru creşterea stabilităţii, siguranţei
construcţiilor şi protecţiei antiseismice şi organizează elaborarea, avizarea şi aprobarea
normativelor, prescripţiilor şi reglementărilor tehnice pentru domeniile sale de activitate, instituind
şi controlul privind aplicarea acestora.
De asemenea, ministerul de resort exercită controlul de stat din domeniul construcţiilor,
lucrărilor publice, urbanismului şi amenajării teritoriului privind respectarea regimului de autorizare
a construcţiilor, precum şi aplicarea sistemului calităţii cu privire la proiectarea, executarea,
exploatarea şi utilizarea construcţiilor prin intermediul Inspectoratului de Stat în Construcţii, acesta
fiind organizat şi funcţionând ca instituţie publică cu personalitate juridică în subordinea
Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice175.
Alături de aceste structuri administrative mai există o serie de alte organisme
guvernamentale sau neguvernamentale care concură la promovarea şi realizarea politicilor şi
reglementărilor de urbanism (consilii interministeriale, consilii tehnice; Uniunea Arhitecţilor,
Asociaţia Profesională a Urbaniştilor, Uniunea Artiştilor Plastici, alte organizaţii ştiinţifice,
profesionale, de creaţie).

Documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism. În “litera legii”, prin

“documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism” se înţelege ansamblul format din:
planurile de amenajare a teritoriului, planurile de urbanism, Regulamentul general de urbanism
şi regulamentele locale de urbanism, avizate şi aprobate conform legii176.
Documentaţiile de amenajare a teritoriului cuprind propuneri cu caracter director177, iar
documentaţiile de urbanism cuprind reglementări operaţionale178. Propunerile cu caracter director
stabilesc strategiile şi direcţiile principale de evoluţie a unui teritoriu la diverse niveluri de

173Potrivit art. 36 al.5 lit.c şi al.6 lit.a

174Potrivit art. 91 al.3 lit. e
175 Potrivit art. 1, al.2 din Ordonanţa Guvernului nr. 63/30.08. 2001 privind înfiinţarea Inspectoratului de Stat în

Construcţii, ulterior modificată, ultima oară prin Ordonanţa nr. 24/1.01. 2015
176Potrivit art. 39 al.1 din Legea nr. 350/2001
177Caracterul director – însuşire a unei doumentaţii aprobate de a stabili cadrul general de amenajare a teritoriului şi de

dezvoltare urbanistică a localităţilor prin coordonarea acţiunilor specifice. Caracterul director este specific
documentaţiilor de amenajare a teritoriului
178Caracterul de reglementare – însuşirea unei documentaţii aprobate de a impune anumiţi parametri soluţiilor

promovate. Caracterul de reglementare este specific documentaţiilor de urbanism. (potrivit Anexei 2 la Legea nr.
350/2001)

72
complexitate. Ele sunt detaliate prin reglementări specifice în limitele teritoriilor administrative ale
oraşelor şi comunelor. Prevederile cu caracter director cuprinse în documentaţiile de amenajare a
teritoriului aprobate sunt obligatorii pentru toate autorităţile administraţiei publice, iar cele cu
caracter de reglementare, pentru toate persoanele fizice şi juridice (art.39).
Documentaţiile de amenajare a teritoriului sunt:
- Planul de amenajare a teritoriului naţional;
- Planul de amenajare a teritoriului zonal;
- Planul de amenajare a teritoriului judeţean;
Planul de amenajare a teritoriului naţional are caracter director şi reprezintă sinteza
programelor strategice sectoriale pe termen mediu şi lung pentru întreg teritoriul ţării; el este
compus din secţiuni specializate: Căi de comunicaţie, Ape, Zone protejate, Reţeaua de localităţi,
Zone de risc natural, Turismul, Dezvoltarea rurală (prin lege se pot aproba şi alte secţiuni).
Planul de amenajare a teritoriului zonal are rol director şi se realizează în vederea
soluţionării unor probleme specifice ale unor teritorii (care pot fi intercomunale, interorăşeneşti,
interjudeţene, regionale etc.).
Planul de amenajare a teritoriului judeţean, corelat cu celelalte două categorii de planuri,
devine obligatoriu, în ceea ce priveşte conţinutul său, pentru celelalte planuri de amenajare a
teritoriului şi de urbanism pe care le detaliază.
În raport cu amploarea şi conţinutul lor, elaborarea documentaţiilor de amenajarea
teritoriului şi de urbanism sunt date – diferenţiat – în competenţa autorităţilor administraţiei
publice centrale sau locale. Astfel:
♦ întocmirea planului de amenajare a teritoriului naţional (PATN) este de competenţa
administraţiei publice centrale şi se adoptă prin lege. Prevederile PATN sunt obligatorii şi se
aplică în amenajarea teritoriului judeţelor, municipiilor, oraşelor sau comunelor, după caz.
♦ planurile zonale de amenajarea teritoriului se întocmesc de către administraţia publică centrală
şi organismele centrale ori teritoriale interesate. Acestea se aprobă de către Consiliile judeţene,
respectiv Consiliile locale.
♦ pentru planurile de amenajare a teritoriilor interorăşeneşti sau intercomunale competenţa
întocmirii lor revine Consiliilor locale interesate în cooperare.
♦ competenţa întocmirii planurilor de urbanism ale localităţilor, precum şi a regulamentelor de
urbanism aparţine Consiliilor orăşeneşti sau comunale.
Documentaţiile de urbanism se referă la localităţile urbane şi rurale şi reglemeneatză
utilizarea terenurilor şi condiţiile de ocupare a acestora cu construcţii. Ele transpun la nivelul
localităţilor propunerile cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului naţional, zonal şi judeţean;
având caracter de reglementare specifică, stabilesc reguli care se aplică direct asupra localităţilor
şi părţilor din acestea până la nivelul parcelelor cadastrale, constituind elemente de fundamentare
obligatorii pentru eliberarea certificatelor de urbanism.
Documentaţiile de urbanism sunt rezultatul unui proces de planificare urbană referitoare la
un teritoriu determinat, prin care se analizează situaţia existentă şi se stabilesc obiectivele,
acţiunile, procesele şi măsurile de amenajare şi dezvoltare durabilă a localităţilor. Documentaţiile
de urbanism se elaborează de către colective interdisciplinare formate din specialişti atestaţi în
condiţiile legii(potrivit art. 44, al. (1) ). Ele transpun, la nivelul localităţilor urbane şi rurale,
propunerile cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului naţional, zonal şi judeţean.
Activitatea de planificare este esenţială întrucât, spre deosebire de alte domenii de
activitate, consecinţele acţiunilor urbanistice pot avea (în cazul unor eşecuri înregistrate) un
impact negativ pe termen lung asupra întregii existenţe a comunităţii vizate/implicate. „Rebuturile”
în acest domeniu sunt extrem de greu (dacă nu chiar imposibil) de corectat (şi costurile
presupuse ar fi enorme!), ele fiind „vizibile”, putând fi identificate cu uşurinţă chiar şi de
nespecialişti. Deciziile greşite antrenează (cu certitudine) „reacţii în lanţ”, putând compromite o
serie de alte activităţi sau să facă imposibilă realizarea altor proiecte. Privitor la
interdisciplinaritatea pe care legea o impune colectivelor de planificatori, este regretabilă

73
rămânerea la fază de deziderat (cel puţin până la acest moment) a acestei prevederi, întrucât se
menţine ponderea ridicată a arhitecţilor şi constructorilor în aceste formaţiuni, resimţindu-se lipsa
sociologilor, peisagiştilor, medicilor, a celor preocupaţi de protecţia mediului etc. O eterogenitate
întru unitate ar schimba radical tot ce ţine de crearea unui cadru ambiental reuşit – din punct de
vedere „tehnic” şi sănătos, din perspectiva unei ridicate calităţi a vieţii.

Documentaţiile de urbanism sunt, potrivit legii, următoarele:

- Planul urbanistic general şi regulamentul local aferent acestuia (PUG);
- Planul urbanistic zonal şi regulamentul local aferent acestuia (PUZ);
- Planul urbanistic de detaliu (PUD).
Planul urbanistic general are atât caracter director şi strategic, cât şi caracter de
reglementare; el reprezintă principalul instrument de planificare operaţională, constituind baza
legală pentru realizarea programelor şi acţiunilor de dezvoltare. Fiecare unitate administrativ-
teritorială are obligaţia să îşi întocmească şi să îşi aprobe PUG-ul , care se actualizează179
periodic la cel mult 10 ani.El se realizează în cadrul mai multor etape, începând cu cea
preliminară. Aceasta cuprinde o parte scrisă şi una desenată privind analiza situaţiei existente şi
situaţia juridică a terenurilor, fiind evidenţiate terenurile aflate în proprietatea consiliilor locale şi
care sunt destinate construirii de locuinţe, în vederea punerii în aplicare a Programului naţional de
locuinţe.
Prin teritoriu administrativ se înţelege suprafaţa delimitată de lege, pe trepte de
organizare administrativă a teritoriului: naţional, judeţean şi al unităţilor administrativ-teritoriale
(municipiu, oraş, comună).
Teritoriul intravilan reprezintă totalitatea suprafeţelor construite şi amenajate ale
localităţilor ce compun unitatea administrativ-teritorială de bază, delimitate prin planul urbanistic
general aprobat şi în cadrul cărora se poate autoriza execuţia de construcţii şi de amenajări. De
regulă, intravilanul se compune din mai multe trupuri (sate sau alte localităţi suburbane
componente).
Teritoriul extravilan reprezintă suprafaţa cuprinsă între limita administrativ-teritorială a
unităţii de bază (municipiu, oraş, comună) şi limita teritoriului intravilan.
Dintre reglementările pe termen scurt, la nivelul întregii unităţi administrativ-teritoriale de
bază, menţionăm:
- stabilirea şi delimitarea teritoriului intravilan în relaţie cu teritoriul administrativ al localităţii;
- stabilirea modului de utilizare a terenurilor din intravilan;
- zonificarea funcţională în corelaţie cu organizarea reţelei de circulaţie;
- delimitarea zonelor afectate de servituţi publice;

179 Actualizarea PUG reprezintă revizuirea reglementărilor urbanistice, a indicatorilor urbanistici propuşi şi a prevederilor
planului iniţial prin aducerea acestora în acord cu legislaţia în vigoare, tendinţele de dezvoltare şi cerinţele de
dezvoltare durabilă socioeconomice şi de mediu actuale, precum şi actualizarea listei de proiecte de investiţii necesare
pentru implementarea viziunii de dezvoltare, în baza unor studii de specialitate şi a analizei gradului de implementare a
planurilor urbanistice în vigoare şi a impactului acestora la nivelul localităţii, dacă este cazul ( potrivit art 1 din Legea nr.
324/16.12. 2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul).
Ne permitem exprimarea nedumeririi faţă de introducerea acestei definiţii în actul normativ de modificarea Legii
nr.350/2001, considerând-o „ciudată”: orice actualizare presupune luarea în calcul a noutăţilor apărute în domeniu, deci
şi în cazul urbanismului este un lucru firesc, în momentul actualizării PUG , să se ţină seama de toate aspectele noi
incidente. Faptul că se face vorbire despre „acordul cu legislaţia în vigoare” ne poate induce ideea că, pânâ acum, în
asemenea demersuri, nu s-au cunoscut – de către cei responsabili cu realizarea PUG – noutăţile din legislaţia
incidentă în domeniu. Acesta să fi fost motivul apariţiei unor reglementări derogatorii (vizând PUZ-uri) atâta vreme?
Impactul investiţiilor abia acum suscită interes, după ce s-au edificat enorm şi inadmisibil de multe investiţii cu impact
sever asupra mediului oraşelor (şi din perspective environmentale, şi financiare). Cerinţele de sustenabilitate
socioeconomică actuale sunt cam cele la care ne refeream şi la data la care legea opera, respectiv înainte de a se face
această subliniere. Apreciem ,în aceste condiţii, o oarecare inutilitate a acestor „noutăţi” şi am miza mai mult pe corecta
înţelegere şi aplicare, de către cei îndrituiţi să traseze viitorul oraşelor, a reglementărilor existente, iar elementele de
noutate aduse de legiuitor să aibă consistenţă şi aplicabilitate practică imediată (dacă se poate).

74
- modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii tehnico-edilitare;
- stabilirea zonelor protejate şi de protecţie a monumentelor istorice şi a siturilor arheologice
reperate;
- zonele care au instituit un regim special de protecţie prevăzut de legislaţia în vigoare;
- formele de proprietate şi circulaţia juridică a terenurilor;
- precizarea condiţiilor de amplasare şi conformare a volumelor construite, amenajate şi plantate;
- zonele de risc natural delimitate şi declarate astfel, conform legii,precum şi măsurile specifice
privind prevenirea şi atenuarea riscurilor, utilizarea terenurilor şi realizarea construcţiilor în aceste
zone;
- zone de risc natural datorate unor depozitări istorice de deşeuri;
PUG cuprinde prevederi pe termen mediu şi lung cu privire la:
- evoluţia în perspectivă a localităţii;
- direcţiile de dezvoltare funcţională în teritoriu;
- traseele coridoarelor de circulaţie şi de echipare prevăzute în planurile de amenajare a
teritoriului naţional, zonal şi judeţean;
- zonele de risc natural delimitate şi declarate astfel, conform legii,precum şi măsurile specifice
privind prevenirea şi atenuarea riscurilor, utilizarea terenurilor şi realizarea construcţiilor în aceste
zone;
- lista principalelor proiecte de dezvoltare şi restructurare;
- stabilirea şi delimitareazonelor cu interdicţie temporară şi definitivă de construire;
- delimitarea zonelor în care se preconizează operaţiuni urbanistice de regenerare urbană.
La baza elaborării PUG-ului trebuie să stea strategia de dezvoltare a localităţii, întrucât
existenţa unei viziuni de ansamblu a ceea ce se doreşte a fi realizat (la care se adaugă bugetul
pe care se poate conta, precum şi programele de investiţii publice ale localităţii care urmăresc
realizarea obiectivelor de utilitate publică) permite stabilirea liniilor de acţiune pentru viitor şi
găsirea celor mai eficiente mijloace şi instrumente pentru ca planurile să devină realitate. Este
extrem de important, în această etapă, să se realizeze o diagnoză corectă a situaţiei „de pornire”
(cu identificarea tuturor punctelor sensibile, vulnerabile ale localităţii) pentru ca toate demersurile
ulterioare să repare – în primul rând – răul existent, abia mai apoi trebuind să fie luate măsurile de
îmbunătăţire, de „însănătoşire”, de dezvoltare a localităţii.
O prevedere importantă a legii vizează identificarea, prin PUG, a zonelor pentru care se
pot institui reglementări ce nu pot fi modificate prin PUZ-uri sau PUD-uri şi de la care nu se pot
acorda derogări. Aceste reglementări se formulează clar în Regulamentul local de urbanism
aferent PUG-ului. (Aceste prevederi se aplică în mod obligatoriu zonelor asupra cărora este
instituit un regim special de protecţie)180. PUG conţine atât piese scrise, cât şi desenate (aceasta
fiind una dintre trăsăturile specifice ale acestor documente cu valoare juridică).
Planul urbanistic zonal (PUZ) este instrumentul de planificare urbană de reglementare
specifică prin care se coordonează dezvoltarea urbanistică integrată a unor zone din localitate,
caracterizate printr-un grad ridicat de complexitate sau printr-o dinamică urbană accentuată. PUZ
asigură corelarea programelor de dezvoltare urbană integrată a zonei cu PUG.
Prin PUZ se stabilesc, în baza analizei contextului social, cultural, istoric, urbanistic şi
arhitectural, reglementări cu privire la regimul de construire, funcţiunea zonei, înălţimea maximă
admisă, coeficientul de utilizare a terenului (CUT) , procentul de ocupare a terenului (POT),
retragerea clădirilor faţă de aliniament şi distanţele faţă de limitele laterale şi posterioare ale
parcelei, caracteristicile arhitecturale ale clădirilor, materialele admise. Delimitarea zonelor pentru
care se întocmesc PUZ obligatorii se face , de regulă, în PUG (art. 47, al. 5, 4).
Elaborarea PUZ poate fi generată de intenţia realizării unui obiectiv sau unui ansamblu de
obiective care determină o influenţă deosebită din punct de vedere urbanistic într-o zonă mai
extinsă, care nu se suprapune neapărat cu zonele şi subzonele stabilite prin PUG.

180A se vedea art. 46, al. 1-6

75
 PUZ cuprinde reglementări asupra zonei referitoare la:
- organizarea reţelei stradale;
- organizarea arhitectural-urbanistică în funcţie de caracteristicile structurii urbane;
- modul de utilizare a terenurilor (prin stabilirea indicilor privind utilizarea terenurilor, POT –
Procentul de Ocupare a Terenului şi, respectiv, CUT – Coeficientul de Utilizare a Terenului),
statutul juridic şi circulaţia acestora;
- dezvoltarea infrastructurii edilitare;
- statutul juridic şi circulaţia terenurilor;
- protejarea monumentelor istorice şi servituţi în zonele de protecţie a acestora;
Elaborarea PUZ este obligatorie în cazul: zonelor centrale ale localităţilor; zonelor
construite protejate şi de protecţie a monumentelor, zonelor de agrement şi turism, zonelor/
parcurilor industriale, tehnologice şi zonelor de servicii, parcelărilor, pentru divizarea în mai mult
de 3 parcele, infrastructurii de transport, zonelor supuse restructurării sau regenerării urbane,
altor zone stabilite de autorităţile publice locale din localităţi, potrivit legii. Aceste prevederi nu se
aplică în situaţia în care PUG-urile reglementează condiţiile de autorizare a investiţiilor din zonele
menţionate, cu excepţia zonelor construite protejate (a se vedea art. 47 din Legea nr. 350/2001).
Stabilirea zonelor pentru care se întocmesc PUZ-uri obligatorii se face – de regulă – în
PUG.

Planul urbanistic de detaliu (PUD) are exclusiv caracter de reglementare specifică

pentru o parcelă în relaţie cu parcelele învecinate. PUD nu poate modifica planurile de nivel
superior.PUD este instrumentul de proiectare urbană care detaliază cel puţin:
e) modul specific de construire în raport cu funcţionarea zonei şi cu identitatea arhitecturală a
acesteia, în baza unui studiu de specialitate;
f) retragerile faţă de limitele laterale şi posterioare parcelei;
g) procentul de ocupare a terenului şi modul de ocupare a terenului;
h) accesele auto şi pietonale;
i) conformarea arhitectural-volumetrică;
j) conformarea spaţiilor publice.
În funcţie de complexitatea obiectivelor de investiţie, de caracteristicile vecinătăţilor, de
gradul de detaliere a PUG sau PUZ, administraţia publică locală poate iniţia sau solicita – prin
certificatul de urbanism – elaborarea PUD. Acesta poate fi elaborat şi la iniţiativa unui investitor
în vederea obţinerii certificatului de urbanism.
PUD se elaborează numai pentru reglementarea amănunţită a prevederilor stabilite prin
PUG sau PUZ.

Zonificarea funcţională. Delimitarea localităţilor (respectiv stabilirea intravilanului) are ca

şi scop împiedicarea extinderii haotice a aşezărilor.
Perimetrul construibil al localităţii reprezintă limita convenţională în interiorul căreia se
grupează – în mod omogen – toate zonele funcţionale ale aşezării. Acest perimetru închide un
teren unitar; numai în cazuri de excepţie – cum ar fi: condiţii naturale deosebite, situri istorice,
amplasarea unor obiective speciale etc. – perimetrul construibil poate să cuprindă unele teritorii
distincte, izolate, în afara limitei principale.
Criteriile de delimitare se stabilesc în funcţie de :
- cadrul natural şi condiţiile specifice terenului;
- forma şi organizarea localităţii (este de dorit ca forma să fie cât mai compactă, pentru a se evita
dezvoltarea dezechilibrată, tentaculară)
- în dezvoltarea perimetrului construibil se iau în calcul rezerve de teren liber pentru dezvoltarea
ulterioară.

76
 Există două tipuri de limite care marchează acest perimetru, şi anume: limite naturale
(cursuri de apă, plantaţii, terase naturale, lacuri etc.) şi limite artificiale (căi ferate, magistrale de
circulaţie rutieră, centuri pantate, borne etc.).
Dezvoltarea economico-socială a localităţilor a implicat stabilirea unor criterii de zonare
macro şi microeconomică adecvate. La baza asigurării acestor criterii a stat, iniţial, Legea privind
sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi rurale.
Zonarea funcţională a teritoriului ţării (la nivel macro) are la bază valorificarea superioară
şi raţională a resurselor materiale şi umane, creşterea eficienţei economice şi sociale a
investiţiilor, cu respectarea şi menţinerea echilibrului ecologic şi de protecţie a mediului. Zonarea
teritorială face posibilă cunoaşterea în detaliu a fiecărei zone a ţării şi constituie un instrument de
planificare a economiei naţionale.
Zonarea funcţională delimitează teritoriul în raport cu posibilităţile de dezvoltare ale
principalelor ramuri ale economiei naţionale: industrie, agricultură, silvicultură, turism ş.a. În
funcţie de ponderea pe care o au în valoarea producţiei globale, de structura populaţiei ocupate şi
de aria de cuprindere, se pot distinge următoarele categorii de zone funcţionale: zone cu profil
complex, zone cu profil mixt, zone cu profil dominant.
Un loc important în zonarea funcţională a terenului, având la bază elementele principale
privind posibilităţile de dezvoltare a fiecărei zone în parte şi a teritoriului în general, îl constituie
dezvoltarea reţelei de localităţi urbane şi rurale, având drept scop îmbunătăţirea treptată a
repartiţiei populaţiei în teritoriu, prin realizarea pe etape a unei reţele de localităţi diferenţiate prin
funcţiunile economice, care să se completeze însă armonios cu ansamblul economic-social al
ţării. Studiile de sistematizare a teritoriului se referă şi la conservarea mediului, ele trebuind să
circumscrie şi problematica protecţiei aerului, apelor, solului – şi a resurselor naturale ale acestuia
–, protecţiei pădurilor, a resurselor balneoclimaterice şi turistice ş.a.
La nivel microteritorials-a lucrat cu zone funcţionale, acestea reprezentând acele teritorii
din cadrul localităţii care sunt echipate şi amenajate pentru desfăşurarea - cu preponderenţă - a
unui anumit tip de activitate. Astfel, zonele unei localităţi se află în relaţie de interdependenţă şi,
adesea, de interferenţă.
Principalele zone ale unei aşezări urbane sunt:
- Zona industrială – care cuprinde totalitatea obiectivelor de producţie (care pot fi grupate pe
platforme industriale) şi a celor de depozitare. Amplasarea zonelor industriale se face, de regulă,
în perimetrul construibil şi numai în cazuri deosebite în afara acestuia. În funcţie de condiţiile de
protecţie a mediului ( şi ne referim la gradul de nocivitate a acestor activităţi) în cadrul perimetrului
construibil obiectivele industriale pot fi amplasate în interiorul zonelor de locuit, la marginea
acestora sau la distanţă, dezvoltate în prelungire sau în paralel.
Mărimea zonelor industriale depinde de mai mulţi factori şi se stabileşte, de regulă, pe
baza a doi parametri caracteristici: numărul locuitorilor din zonă şi suprafaţa construcţiilor care
urmează a fi executate.
Unul din factorii care influenţează pozitiv restrângerea zonei industriale şi reducerea
costurilor este asigurarea unei cooperări adecvate între diferitele unităţi de producţie cu privire la
utilităţi - transporturi, alimentare cu apă, energie, canalizare – şi la servicii. Cooperarea trebuie
extinsă şi între zona industrială şi zonele de locuit, în principal pentru scurtarea distanţelor de
transport între aceste zone şi în vederea folosirii aceloraşi surse şi căi de utilităţi (apă, energie,
canalizare etc.).
- Zona de locuit – cuprinde terenurile aferente locuinţelor, dotărilor social-culturale şi ale căilor de
circulaţie aferente şi se structurează sub forma unităţilor urbanistice complexe: complex, cartier,
sector. Uneori, zona de locuit şi zona industrială se întrepătrund prin amplasarea în interiorul
zonei de locuit a unor spaţii productive nepoluante (spre exemplu industrie alimentară, industrie
uşoară).
O astfel de rezolvare poate avea efecte pozitive, dat fiind accesul mai rapid şi mai uşor la
locul de muncă şi descongestionarea căilor de acces spre marile platforme industriale.

77
 Determinarea şi dimensionarea zonei de locuinţe are la bază o serie de factori economici,
sociali, ecologici etc. , printre care: caracteristicile geotehnice şi de relief ale terenului; protecţia
antiseismică; protecţia contra surselor poluante; regimul de înălţime; suprafaţa de teren ocupată
care, împreună cu regimul de înălţime determină şi densitatea construcţiilor; orientarea faţă de
punctele cardinale – pentru o însorire cât mai îndelungată a încăperilor de locuit ş.a.
Structura zonelor de locuinţe se organizează astfel încât să formeze unităţi urbanistice
complexe – grupe de locuinţe, complexe de locuinţe, cartiere, sectoare, oraşe care, în afara
locuinţelor, trebuie să înglobeze şi dotările social-culturale necesare, cum sunt: spaţiile de
învăţământ, culturale şi sportive, pentru asistenţă medicală, comerciale şi de alimentaţie publică,
unităţi prestatoare de servicii, parcaje, garaje, spaţii verzi etc. Pentru determinarea dotărilor
necesare zonelor de locuinţe, în funcţie de numărul de locuitori ai acestora, sunt stabiliţi indici
medii orientativi, care dau necesarul de teren şi spaţii de construit.
Zona de locuit are cea mai mare pondere în cadrul teritoriului, atât ca şi suprafaţă
(reprezentând 40– 60 - 80 % din suprafaţa aşezării urbane), cât şi ca importanţă. Funcţiunile
zonei de locuit sunt: asigurarea cazării populaţiei şi oferirea cadrului construit, specific amenajat
pentru desfăşurarea vieţii sociale şi particulare a acesteia. Componenţa zonei include: locuinţe de
toate tipurile şi categoriile; dotările aferente; spaţiile plantate de folosinţă comună; căile de
circulaţie şi amenajările aferente: parcaje, garaje, platforme gospodăreşti.
Fiecare parte a zonei de locuit se defineşte prin: numărul de locuitori şi întinderea ariei
respective; de aici rezultă frecvenţa funcţiilor urbane şi distanţele maxime – în timp şi spaţiu –
între locuinţă şi dotările necesare. Se pot, astfel, defini tipurile de compartimentări morfologice ale
zonei de locuit ca fiind: grupa de locuit, unitatea complexă urbană, cartierul şi sectorul
(orăşenesc).
Grupa de locuit prezintă ca şi caracteristici:
- funcţiuni permenente;
- distanţe, în timp şi spaţiu: 3 minute, respectiv 200 m;
- număr de locuitori: între 400 şi 2.500 ;
- suprafaţă: între 2 şi 6 ha;
În ceea ce priveşte serviciile asigurate, putem enumera:
► supravegherea şi joaca preşcolarilor;
► odihna vârstnicilor;
► aprovizionarea cu produse de primă necesitate;
► puncte de difuzare a presei;
► spălătorii;
► platforme de depozitare pentru deşeurile menajere;
► parcaje pentru biciclete, mopede, autovehicule personale.
În cadrul acestei unităţi morfologice de locuit, unităţile prestatoare de servicii sunt
amplasate chiar în clădirile de locuit sau în imediata lor apropiere contribuind astfel, printr-un
consum minim de timp, la satisfacerea cerinţelor imediate, de mare frecvenţă şi urgenţă ale
locuitorilor.
Unitatea complexă urbană are ca şi trăsături specifice:
- funcţiuni cotidiene;
- dotări amplasate la distanţe, în timp şi spaţiu, la 8 minute, respectiv 500 m;
- număr de locuitori: între 3.500 şi 10.000 (maximum 16.000);
- suprafaţă: între 10 şi 20 ha;
Complexul de locuit reprezintă unitatea urbanistică de bază, fiind format din mai multe
grupe de locuit şi are limite relativ bine conturate prin străzi de importanţă orăşenească sau de
elemente naturale.
Serviciile asigurate sunt:
► spaţii pentru joacă şi sport pentru copii şi tineri;
► spaţii şi amenajări pentru recreaţie, pentru dans;

78
► creşă, grădiniţă, şcoală primară;
► magazine alimentare şi nealimentare;
► ateliere de întreţinere şi reparaţii curente;
► cinematografe, cofeterii, patiserii etc.;
► librărie, farmacie, dispensar, oficiu poştal;
► parc, bazin de înot, patinoar;
►administraţie locală, sedii de bănci
► garaje şi parcaje pentru autovehicule particulare şi publice;
► staţii de taximetre.
Cartierul se caracterizează prin:
- dotarea cu amenajări şi servicii cu caracter periodic, amplasate în timp şi spaţiu la 20 minute,
respectiv la 1.200 m;
- numărul de locuitori variază de la 15.000 la 30.000 – limita inferioară şi între 50.000 şi 100.000 –
limita superioară;
- suprafaţa este cuprinsă între 60 şi 80 ha – limita inferioară, respectiv 150 – 300 ha – limita
superioară.
Cartierul constituie prima treaptă dintre unităţile morfologice urbane în care poate fi
asigurat un nivel complex de confort orăşenesc. El constituie modelul de dotare pe care trebuie
să îl urmeze oraşele mici şi mijlocii. Mărimea cartierului, ca şi a complexului, este direct
proporţională cu mărimea oraşului, limitele sale fiind conturate de arterele de mare circulaţie, de
zonele industriale sau, eventual, de elemente naturale.
Cartierul este format din:
- teritoriile complexelor de locuit componente;
- dotările social-culturale de folosinţă periodică;
- parcul (mare) de cartier;
- arterele de circulaţie interioară.
Serviciile oferite de dotările de cartier sunt complexe:
► liceu, şcoli profesionale specializate;
► spaţii destinate manifestărilor culturale, artistice;
► sală polivalentă;
► policlinică, clinici particulare, farmacii;
► supermagazine;
► restaurante, cofeterii, baruri;
► ateliere de confecţii şi reparaţii complexe, curăţătorii;
► servicii de administraţie publică (financiară, locativă, poliţie, notariate etc.)
► unităţi economice de producţie nenocivă.
Sectorul orăşenesc este unitatea urbanistică caracteristică oraşelor mari şi foarte mari (în
ţara noastră doar capitala beneficiază de o asemenea împărţire).
Câteva dintre caracteristicile sectorului sunt:
- numărul de locuitori: între 100.000 şi 200.000;
- suprafaţa: între 500 şi 800 ha.
Elementele constitutive ale unui sector sunt:
- teritoriile cartierelor – cu dotările specifice;
- dotări specializate de folosinţă ocazională;
- artere de circulaţie;
- zone de recreere, spaţii verzi.
Structurarea şi sistematizarea oraşelor constituie un proces complicat şi prezintă dificultăţi
mai ales în oraşele cu evoluţie spontană, deţinătoare ale unor situ-uri valoroase, ale unor tradiţii
puternice în ceea ce priveşte proprietatea şi modul de locuire.
În aceste situaţii este necesar ca rezolvările să se adapteze la situaţia existentă,
urmărindu-se corelarea – la un nivel optim – a modernizării zonelor cu păstrarea şi punerea în

79
valoare a fondului construit existent, menţinerea unui echilibru şi la nivelul existenţei ritmurilor
diferite de “viaţă” a edificiilor noi şi a celor vechi. Spiritul în care trebuie să aibă loc intervenţiile
asupra oraşelor nu trebuie să fie dominat nici de preocupări cu o puternică tentă arheologică, nici
de cele marcate de spiritul practic, nici de cele care sunt “focalizate” pe aspectul estetic, ci trebuie
să se adapteze necontenit la natură şi la trecut, astfel încât să se realizeze o continuare, nu o
suprapunere.
Unul dintre elementele cele mai sensibile în acţiunile de modernizare, de reconstrucţie a
unor zone din oraşe îl constituie graba: este de dorit ca nimic să nu se facă sub semnul urgenţei,
chiar pripei. Acest deziderat va fi accesibil şi funcţional numai atunci când vom avea o legislaţie
bine chibzuită, coerentă, reformatoare cu adevărat – şi în ideea ca omul de rând să fie instruit,
educat în spiritul unui util îmbinat cu frumosul, cu practicul, cu ecologicul şi, nu în ultimul rând,
liber să-şi mărturisească, în aceste coordonate, dorinţa de fericire181.
- Zona dotărilor social-culturale – cuprinde terenurile pe care sunt amplasate spaţiile comerciale,
teatrele, cinematografele, spitalele, şcolile, hotelurile, primăriile etc. Dotările de importanţă
orăşenească se amplasează în centrul civil al localităţii.
- Zona spaţiilor verzi – este formată din terenurile destinate parcurilor, grădinilor etc. Prezenţa
acestei zone în oraş este obligatorie pentru păstrarea echilibrului ecologic urban şi păstrarea unui
mediu de viaţă sănătos.
- Zona de circulaţie şi transport – cuprinde terenurile destinate principalelor artere de circulaţie şi
amenajările aferente: parcaje, garaje, gări, aeroporturi, porturi navale etc.
Trebuie să subliniem că, actualmente, modelele de dezvoltare urbană tind să „spargă”
tiparele utilizate până acum, care au consacrat o atare împărţire a teritoriului localităţilor (situaţie
existentă şi la noi în ţară, dar şi în alte ţări est-europene) . Se menţine, însă, din raţiuni explicabile
(şi greu de ignorat), această partajare a suprafeţei oraşelor. Probleme ridică, în fapt, mai mult
zonele (foste) industriale, deoarece dezvoltarea economică rapidă a favorizat întreprinzătorii să
identifice şi să utilizeze terenuri libere de obligaţii, situate în proximitatea oraşelor, lăsând povara
gestionării acestora autorităţilor locale (cheltuielile de decontaminare, dezafectare, demolare fiind
costisitoare, iar cheltuielile de edificare în oraş – cu tot ce presupun – fiind şi ele extrem de
ridicate). Referitor la celelalte zone, intervenţiile urbanistice ar viza recalibrarea lor pe cerinţele
aferente secolului XXI.
Modelele de dezvoltare urbană vehiculate, „fidele” principiilor sustenabilităţii, tind să
elimine o asemenea împărţire a teritoriilor urbane, promovâd aborări şi soluţii mult diferite de cele
cu care suntem familiarizaţi.

Documentaţiile de urbanism derogatorii. Există situaţii – dictate de necesitatea unor

lucrări care nu au fost anticipate a fi executate – a căror realizare presupune abaterea de la
cadrul normativ care guvernează activitatea de urbanism, prin anumite modificări necesare a fi
operate la anumiţi parametri.
Elaborarea şi adoptarea unor documentaţii de urbanism derogatorii sunt permise în
legislaţia românească în anumite condiţii, urmându-se procedura specifică şi în privinţa anumitor
componente ale acestora. Scopul unei asemenea intervenţii este acela de a se obţine noi PUZ-uri
şi PUD-uri, derogatorii de la regimul urbanistic iniţial şi care să permită emiterea unei autorizaţii
de construire în condiţiile date.
Asemenea modificări (derogări) pot interveni atunci când, prin cererea pentru emiterea
certificatului de urbanism, se solicită o modificare a prevederilor documentaţiilor de urbanism
aprobate pentru zona respectivă sau dacă condiţiile specifice ale amplasamentului ori natura
obiectivelor de investiţie o impun; decizia în această privinţă aparţine autorităţii publice locale,
exprimată prin certificatul de urbanism. Aceasta poate:

181G.M. Cantacuzino afirma că„o societate are tot atâta nevoie de legile spaţiale ale armoniei care o cuprind, cât de o
constituţie” ( op. cit. p. 46)

80
 * să respingă „în mod justificat” cererea de modificare a prevederilor de urbanism
aprobate;
* să condiţioneze autorizarea investiţiei de elaborarea şi aprobarea de către autoritatea
publică locală competentă a unui PUZ ;
* să condiţioneze autorizarea investiţiei de elaborarea şi aprobarea de către autoritatea
publică locală competentă a unui PUZ, elaborat şi finanţat prin grija persoanelor fizice şi/sau
juridice interesate, numai în baza unui aviz prealabil de oportunitate întocmit de structura
specializată condusă de arhitectul şef şi aprobat, după caz, conform competenţei, de primarul
localităţii, de primarul general al municipiului Bucureşti şi, respectiv, de preşedintele consiliului
judeţean, cu avizul prealabil al primarilor localităţilor interesate, doar în cazul în care teritoriul
reglementat implică cel puţin două unităţi administrativ-teritoriale;
* să condiţioneze autorizarea investiţiei de elaborarea unui PUD;
* să permită întocmirea documentaţiei tehnice pentru autorizaţia de construire, fără
elaborarea unei documentaţii de urbanism, în situaţia construirii pe o parcelă în cadrul unui front
preexistent în care clădirile de pe parcele adiacente au acelaşi regim de înălţime cu cel solicitat.
Prin avizul de oportunitate (care cuprinde piese scrise, respectiv memoriul tehnic
explicativ, şi piese desenate), se stabilesc următoarele:
k) teritoriul care urmează să fie reglementat prin PUZ;
l) categoriile funcţionale ale dezvoltării şi eventualele servituţi;
m) indicatorii urbanistici obligatorii – limitele minime şi maxime;
n) dotările de interes public necesare, asigurarea căilor de acces, parcajelor, utilităţilor;
o) capacităţile de transport admise.
După aprobarea PUZ sau, respectiv PUD, se poate întocmi documentaţia tehnică în
vederea obţinerii autorizaţiei de construire, exclusiv cu respectarea reglementărilor urbanistice
aprobate.
De regulă, modificările reglementărilor din PUG admise în situaţia în care se solicită
elaborarea unui nou PUZ sau, după caz, a unui PUD, vizează următoarele aspecte:
a) prin PUZ se stabilesc reglementări noi cu privire la: regimul de construire, funcţiunea
zonei, înălţimea maximă admisă, coeficientul de utilizare a terenului (CUT)182, procentul de
ocupare a terenului (POT)183, retragerea clădirilor faţă de aliniament şi distanţele faţă de
limitele laterale şi posterioare ale parcelei.
b) prin PUD se stabilesc reglementări cu privire la accesul auto şi pietonal, retragerile faţă de
limitele laterale şi posterioare ale parcelei, conformarea arhitectural-volumetrică, modul de
ocupare a terenului, design-ul spaţiilor publice, după caz, reglementări cuprinse în
ilustrarea urbanistică, parte integrantă din documentaţia de urbanism.
Modificarea prin PUZ-uri a unor zone din cadrul unei unităţi teritoriale de referinţă, stabilite
prin reglementări aprobate prin PUG, poate fi finanţată de persoane juridice şi/sau fizice. În
această situaţie CUT propus prin noua reglementare nu îl va putea depăşi pe cel aprobat iniţial cu
mai mult de 20%, o singură dată. Aceste prevederi referitoare la CUT nu sunt aplicabile în cazul
PUZ-urilor aferente zonelor de interes economic, respectiv constituirii de parcuri tehnologice,
industriale, supermagazine, hipermagazine, parcuri comerciale, zone de servicii, etc.
Controlul statului privind aplicarea prevederilor cuprinse în documentaţiile de amenajare a
teritoriului şi de urbanism, avizate şi aprobate conform legii, este asigurat de Inspectoratul de Stat
în Construcţii şi de instituţia arhitectului-şef.

182 Coeficientul de utilizare a terenului (CUT) reprezintă raportul dintre suprafaţa construită desfăşurată (suprafaţa
desfăşurată a tuturor planşeelor) şi suprafaţa parcelei.
183 Procentul de ocupare a terenului (POT) reprezintă raportul dintre suprafaţa construită (amprenta la sol a clădirii) şi

suprafaţa parcelei.
POT şi CUT sunt indici urbanistici, ei reprezentând instrumente specifice de lucru pentru controlul proiectării şi al
dezvoltării durabile a zonelor urbane

81
 Regulamentul general de urbanism184 reprezintă sistemul de norme tehnice, juridice şi
economice care stă la baza elaborării planurilor de urbanism, precum şi a regulamentelor locale
de urbanism. El stabileşte regulile de ocupare a terenurilor şi amplasare a construcţiilor, respectiv
a amenajărilor aferente acestora. Controlul de stat în aplicarea Regulamentului general de
urbanism revine Inspectoratului de Stat în Construcţii.
Regulamentul general de urbanism se elaborează de către administraţia centrală de
specialitate, pe baza principiilor generale ale activităţii de urbanism şi amenajarea teritoriului
stabilite prin lege şi aprobate de către Guvern.
Regulamentul local de urbanism pentru întreaga unitate administrativ-teritorială, aferent
PUG sau pentru o parte a acesteia, aferent PUZ, cuprinde şi detaliază prevederile referitoare la
modul concret de utilizare a terenurilor, precum şi de amplasare, dimensionare şi realizare a
volumelor construite, amenajărilor şi plantaţiilor, materiale şi culori, pe zone, în conformitate cu
caracteristicile arhitectural-urbanistice ale acestora, stabilite în baza unui studiu de specialitate.
Planurile de urbanism generale şi regulamentele locale de urbanism ale localităţilor se
elaborează şi se aprobă de către consiliile locale şi cuprind norme obligatorii pentru autorizarea
executării construcţiilor. Regulamentul aferent PUG explică şi detaliază, sub forma unor
prescripţii şi recomandări, PUG în vederea urmăririi şi aplicării acestuia. De obicei, regulamentul
aferent PUG este structurat astfel: prescripţii şi recomandări generale, la nivelul localităţii;
prescripţii şi recomandări specifice zonelor, subzonelor sau unităţilor teritoriale de referinţă.
Regulamentul aferent PUZ explică şi detaliază, sub forma unor prescripţii şi recomandări,
PUZ în vederea urmăririi aplicării acestuia. El cuprinde reguli specifice de urbanism instituite în
zona studiată, care pot completa sau detalia regulamentul aferent PUG.
Trebuie reţinut, aşadar, că în raport cu amploarea şi conţinutul lor, elaborarea
documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism revine, diferenţiat, autorităţilor
administraţiei publice centrale sau locale. Punerea de acord a documentaţiilor se urmăreşte de
către acestea astfel: prevederile planurilor aprobate pentru un teritoriu se preiau şi se detaliază în
documentaţiile ce se elaborează pentru părţi componente ale teritoriului respectiv; în planurile de
amenajare a teritoriului şi de urbanism se introduc prevederile principale ale documentaţiilor
aprobate pentru părţi componente ale acelui teritoriu.
După aprobare, PUG, PUZ şi PUD, împreună cu regulamentele locale de urbanism
aferente sunt opozabile în justiţie.
Iniţiativa elaborării documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism aparţine
colectivităţilor locale, prin autorităţile deliberative şi executive, Guvernului, precum şi persoanelor
fizice sau juridice interesate în amenajarea teritoriului şi în dezvoltarea localităţilor.
Activităţile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se finanţează din bugetele locale ale
unităţilor administrativ-teritoriale, din bugetul de stat, precum şi de persoane juridice şi fizice
interesate în dezvoltarea unor localităţi sau a unor zone din cadrul acestora.
Avizarea şi aprobarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism se fac de
către autorităţile şi organismele centrale şi teritoriale interesate (potrivit prevederilor Anexei 1 din
Legea 350/2001).
Participarea populaţiei la aceste activităţi se realizează prin: informarea ei, prin consultare,
precum şi prin alte forme de participare prevăzute de lege. Este evident că, în măsura în care
cetăţenii au un bagaj de informaţii mai bogat, cu cât îşi fac cunoscute mai bine problemele,
impunând forurilor competente soluţionarea lor, cu atât va fi mai utilă şi mai eficientă intervenţia
lor la nivelul elaborării şi punerii în aplicare a programelor în domeniu, conducând astfel la
rezultate benefice în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă, confortul material, spiritual şi estetic, atât
la nivelul habitatului cât şi la locul de muncă.

184Regulamentul general de urbanism a fost adoptat prin H.G. 525/1996 şi modificat, ultima oară, prin Hotărârea nr.
1180/29.12.2014

82
 Autorizaţiile de urbanism. Ca orice procedură de autorizare administrativă, şi cea de
urbanism presupune parcurgerea anumitor etape, finalizate prin elaborarea şi eliberarea anumitor
documente, respectiv certificatul de urbanism şi apoi autorizaţia de construire. Regulile de
urbanism, cu toate că ar trebui cunoscute pe calea măsurilor publicitare adoptate de autorităţile
publice, nu permit proprietarului ori dobânditorului cu orice titlu al unui imobil – prin insuficienţa
lor - să cunoască şi, mai ales, să aprecieze anvergura sarcinilor de urbanism care grevează
(poartă asupra) bunul(ui) respectiv. De aceea, cu ocazia fiecărei tranzacţii imobiliare, se
interoghează administraţia asupra naturii şi conţinutului servituţilor de urbanism aplicabile
imobilului care formează obiectul tranzacţiei. Iniţial, răspunsul se concretiza într-o simplă notă
informativă care, treptat, s-a transformat în certificatul de urbanism de azi. Acesta a avut, la
rându-i, o evoluţie semnificativă (în ceea ce priveşte natura şi rolul îndeplinit), la început fiind doar
un simplu instrument de informare individuală asupra servituţilor administrative aplicabile
imobilului, pentru ca astăzi să devină un instrument de control al utilizării terenurilor.
Certificatul de urbanism şi autorizaţia de construire sunt reglementate de dispoziţiile Legii
nr. 350/2001, precum şi de cele ale Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi
unele măsuri pentru realizarea locuinţelor.

Certficatul de urbanism. Certificatul de urbanism185este actul de informare prin care

autorităţile (prevăzute la art. 4 al aceleiaşi legi), în conformitate cu prevederile planurilor
urbanistice şi ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului,
care sunt informaţii de interes public, potrivit legii, face cunoscute solicitantului elementele privind
regimul juridic, economic şi tehnic al terenurilor şi construcţiilor existente la data solicitării,
stabilesc cerinţele urbanistice care urmează să fie îndeplinite prin documentaţia tehnică în funcţie
de specificul amplasamentului, lista cuprinzând avizele şi acordurile necesare în vederea
autorizării lucrărilor de construcţii, inclusiv obligaţia de a contacta autoritatea competentă pentru
protecţia mediului, cu privire la evaluarea iniţială a investiţiei şi stabilirea necesităţii evaluării
efectelor acesteia asupra mediului în vederea obţinerii actuluui administrativ al autorităţii
competente pentru protecţia mediului.
Certificatul de urbanism, potrivit art. 29 al.(1) din Legea nr. 350/2001 este actul de
informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea administraţiei publice judeţene sau locale
face cunoscute regimul juridic, economic şi tehnic al imobilelor şi condiţiile necesare în vederea
realizării unor investiţii, tranzacţii imobiliare ori a altor operaţiuni imobiliare, potrivit legii. El trebuie
emis pentru adjudecarea prin licitaţie a lucrărilor de proiectare şi de execuţie a lucrărilor publice,
precum şi pentru întocmirea documentaţiilor cadastrale de comasare, respectiv dezmembrare a
terenurilor în cel puţin 3 parcele, atunci când operaţiunile respective au ca şi obiect împărţeli ori
comasări de parcele solicitate în scopul realizării de lucrări de construcţii şi de infrastructură,
precum şi constituirea unei servituţi de trecere cu privire la un imobil. În cazul vânzării sau
cumpărării de imobile, certificatul de urbanism cuprinde informaţiile privind consecinţele
urbanistice ale operaţiunii juridice, solicitarea certificatului de urbanism atunci când operaţiunile
de împărţeli ori comasări de parcele fac obiectul ieşirii din indiviziune este facultativă, cu excepţia
situaţiei în care solicitarea este făcută în scopul realizării de lucrări de construcţii şi/sau de lucrări
de infrastructură. Este interesant că apare, fără o subliniere cuvenită, într-o formă vagă (chiar
confuză), în forma modificată a actului normativ, obligativitatea solicitării şi, implicit, a emiterii
certificatului de urbanism şi în cazul operaţiunii de vânzare-cumpărare de imobile. Legiuitorul
român a făcut corecţia necesară întrucât varianta veche consacra facultativitatea solicitării lui în
cazul vânzării sau cumpărării de imobile, sancţionând, în schimb, cu nulitatea, orice operaţiune

185A se vedea disp. Art. 6 din Legea nr. 50/1991(republicată) privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii a fost
ultima oară modificată prin O.G. nr. 41/30.09.2015

83
notarială care viza circulaţia imobiliară (atunci când operaţiunile aveau ca obiect împărţeli ori
comasări de parcele solicitate în scopul realizării de lucrări de construcţii , precum şi constituirea
unor servituţi de trecere cu privire la un imobil) şi pentru care nu se solicitase certificat de
urbanism; ori, operaţiunile notariale fiind operaţiuni juridice, nu s-au întâlnit contracte de vânzare-
cumpărare pentru terenuri/imobile nule datorită inexistenţei certificatului de urbanism, deoarece
art. 29 al. (2) din Legea nr. 350/2001 îi consacra facultativitatea în asemenea împrejurări. Era de
dorit ca, atunci când se operează o modificare a unui act normativ care priveşte, în cazul nostru,
operaţiuni juridice, această modificare să se propage în toată legislaţia care priveşte aceste
operaţiuni pentru a da stabilitate sistemului legislativ şi pentru a înlesni aplicarea lui în teritoriu. Se
impune (după cum s-a mai subliniat şi în alte împrejurări), specializarea colectivelor de elaborare
a cadrului legislativ care să fie în măsură să facă conexiunile necesare între reglementările care
guvernează un domeniu atât de specializat cum este cel al amenajării teritoriului şi urbanismului.
Certficatul de urbanism se eliberează la cererea oricărui solicitant, persoană fizică sau
juridică, care poate fi interesat în cunoaşterea datelor şi a reglementărilor cărora îi este supus
respectivul bun imobil.
Acest act este necesar întocmirii documentaţiei şi dosarului în vederea obţinerii autorizaţiei
de construire, dar el nu ţine loc de autorizaţie de construire (nu conferă dreptul de executare a
lucrărilor de construire, amenajare sau plantare). Din punct de vedere juridic, certificatul de
urbanism are valoarea unui aviz care, în anumite condiţii, produce efecte obligatorii. Acesta are
un rol important, respectiv garantează destinatarului său că, pe parcursul unei anumite perioade,
nu i se vor opune modificări care să afecteze regulile pe care certificatul le conţine.
Certificatul de urbanism cuprinde date privind: regimul juridic, regimul economic şi regimul
tehnic al imobilului.
Regimul juridic conţine:
- dreptul de proprietate asupra imobilului şi servituţile de utilitate publică care grevează asupra
acestuia;
- situarea terenului în intravilan sau în afara lui;
- prevederi ale documentaţiilor de urbanism care instituie un regim special asupra imobilului –
zone protejate, zone în care acţionează dreptul de preemţiune asupra imobilului;
- interdicţii definitive sau temporare de construcţie ;
- dacă acesta este înscris în Lista cuprinzând monumentele istorice din România şi asupra căruia,
în cazul vânzării, este necesară exercitarea dreptului de preempţiune a statului, potrivit legii,
precum şi altele prevăzute de lege.
Informaţiile privind dreptul de proprietate şi dezmembrămintele acestuia vor fi preluate din cartea
funciară, conform extrasului de carte funciară pentru informare.
Regimul economic al imobilului indică:
- folosinţa actuală;
- destinaţii admise sau neadmise, stabilite în baza prevederilor urbanistice aplicabile în zonă;
- reglementări fiscale specifice localităţii sau zonei.
Regimul tehnic indică:
- procentul de ocupare a terenului (POT);
- coeficientul de utilizare a terenului (CUT);
- dimensiunile minime şi maxime ale parcelelor;
- echiparea cu utilităţi (apă, canalizare, energie electrică, energie termică);
- edificabil admis pe parcelă;
- circulaţii şi accese pietonale şi auto, parcaje necesare;
- alinierea terenului şi a construcţiilor faţă de străzile adiacente terenului;
- înălţimea minimă şi maximă admisă.
Certificatul de urbanism indică, în funcţie de dispoziţiile de urbanism şi delimitările
administrative ale dreptului de proprietate, precum şi de starea echipamentelor publice existente

84
ori prevăzute, dacă terenul este construibil sau dacă este posibil de realizat o anumită operaţiune
determinată. După caz, el poate fi pozitiv sau negativ.
Procedura de obţinere a certificatului de urbanism cuprinde două etape: solicitarea şi,
respectiv, instrumentarea şi eliberarea actului. Condiţiile generale de solicitare se referă la faptul
că:
– orice cerere de eliberare a unui asemenea document este supusă unei taxe legale;
– în cerere trebuie precizate elementele de identificare a imobilului faţă de care se urmăreşte
cunoaşterea regimului de servituţi;
– îndeplinirea unei serii de alte formalităţi administrative.
Astfel, solicitantul, orice persoană fizică sau juridică, depune o cerere (tipizată) la organul
competent, însoţită de dovada achitării taxei.
Certificatul se emite de către aceleaşi autorităţi publice care, potrivit competenţelor, emit şi
autorizaţiile de construire; el urmează a-i fi eliberat solicitantului în cel mult 30 de zile de la data
înregistrării cererii.
Durata de valabilitate a certificatului de urbanism se stabileşte de către emitent, în raport
cu importanţa zonei şi a investiţiei.

Autorizaţia de construire.În ceea ce priveşte regimul general al amplasării construcţiilor

se impune precizarea că intravilanul localităţilor este cel existent la data de 1 ianuarie 1990,
evidenţiat în cadastrul funciar şi poate fi modificat în condiţiile legii. Totodată, terenurile situate în
intravilan pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte între vii, încheiate în formă autentică (conform
art. 2 al.1 din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor).
Cea mai importantă reglementare în sfera regimului constructibilităţii, cuprinsă în art.9 al.1
din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar este aceea că amplasarea noilor construcţii de orice
fel se face în intravilanul localităţilor. Există câteva derogări: atunci când este vorba de
amplasarea unor construcţii care, prin natura lor, pot genera efecte poluante mediului şi în ceea
ce priveşte construcţiile care prin natura lor, nu se pot plasa în intravilan, precum şi adăposturile
pentru animale. La rândul lor, şi aceste excepţii – în care construcţiile pot fi amplasate în
extravilan – sunt supuse anumitor reguli restrictive.
Autorizaţia (permisul) de construire a cunoscut mai multe definiţii în literatura de
specialitate. În accepţiunea legiuitorului român (concretizată în conţinutul Legii nr. 50/1991, art
2)”. “Autorizaţia de construire constituie actul final de autoritate al administraţiei locale pe baza
căruia este permisă executarea lucrărilor de construcţii corespunzător măsurilor prevăzute de
lege referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea şi postutilizarea construcţiilor.
Ea se emite în baza documentaţiei pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii.
Documentaţia tehnică (simplificată) prezintă elementele tehnice esenţiale necesare
emiterii autorizaţiei de construire/desfiinţare, prin care se stabilesc principalele coordonate privind
încadrarea în indicii urbanistici aprobaţi, amplasarea construcţiilor şi relaţiile acestora cu
vecinătăţile, schemele şi fluxurile funcţionale, compoziţia spaţială, structura de rezistenţă,
expresia arhitecturală, dotarea şi echiparea construcţiilor – inclusiv condiţiile de asigurare,
branşare şi racordare a acestora la infrastructura edilitară.
După emiterea autorizaţiei de construire, documentaţia tehnică (D.T.) se dezvoltă în
proiectul tehnic (P.Th.) şi constituie parte integrantă a acestuia, respectiv a detaliilor de execuţie,
fiind interzisă modificarea prevederilor documentaţiei tehnice sub sancţiunea nulutăţii autorizaţiei
de construire186.

186 A se vedea Anexa 1 a Legii nr. 50/1991, CONŢINUTUL-CADRU al documentaţiei tehnice D.T. pentru autorizarea
executării lucrărilor de construcţii.
D.T. pentru autorizarea lucrărilor de construcţii se întocmeşte pentru:
- autorizarea executării lucrărilor de construire (D.T.A.C.)
- autorizarea executării lucrărilor de desfiinţare (D.T.A.D.)
- autorizarea executării organizării lucrărilor (D.T.O.E.)

85
 Pornind de la aprecierile formulate în literatura de specialitate, coroborate cu
reglementările legale în vigoare, autorizaţia de construire se poate defini ca fiind actul
administraţiei publice locale competente prin care se asigură aplicarea regulilor de urbanism în
privinţa amplasării construcţiilor, precum şi a măsurilor legale referitoare la proiectarea,
executarea şi funcţionarea acestora.
După cum se poate remarca, este vorba de un control preventiv al utilizării terenurilor, de
exercitarea unei puteri speciale – de poliţie - prin eliberarea unei autorizaţii prealabile. Se poate
conchide că autorizaţia de construire sancţionează atât regulile de urbanism, cât şi regulile de
construcţie – în condiţiile în care legea stabileşte: “calitatea construcţiilor este rezultanta totalităţii
performanţelor de comportare a acestora în exploatare, în scopul satisfacerii, pe întreaga durată
de existenţă, a exigenţelor utilizatorilor şi colectivităţilor”.
Calitatea corespunzătoare a construcţiilor187 poate fi obţinută prin corelarea – la nivel
corespunzător – a cerinţelor legate de:
- rezistenţă şi stabilitate;
- siguranţă în exploatare;
- siguranţă la foc;
- igienă, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului;
- izolaţie termică, hidrofugă, în condiţiile economisirii de energie;
- protecţie împotriva zgomotului.
Responsabili pentru îndeplinirea acestor cerinţe sunt factorii implicaţi în conceperea,
realizarea şi exploatarea construcţiilor, precum şi în post-utilizarea lor (investitorii, cercetătorii,
proiectanţii, verificatorii de proiecte, fabricanţii şi furnizorii de produse pentru construcţii,
executanţii, proprietarii, utilizatorii, responsabilii tehnici cu execuţia, experţii tehnici, precum şi
autorităţile publice şi asociaţiile profesionale de profil.
Autorizaţia de construire se eliberează pentru:
- lucrări de construire, reconstruire, consolidare, modificare, extindere, reabilitare, schimbare de
destinaţie sau de reparare a clădirilor de orice fel, precum şi a instalaţiilor aferente acestora;
- lucrări de construire, reconstruire, exitindere, reparare, consolidare, protejare, restaurare,
conservare, precum şi orice alte lucrări ce urmează a fi efectuate la construcţii reprezentând
monumente şi ansambluri istorice, arheologice, de arhitectură, artă sau cultură, inclusiv cele din
zonele lor de protecţie;
- lucrări de construire, reconstruire, modificare, extindere sau reparare, modernizare şi reabilitare
privind căi de comunicaţie de orice fel, drumurile forestiere, lucrările de artă, reţelele şi dotările
tehnico-edilitare, lucrările hidrotehnice, amenajările de albii, lucrările de îmbunătăţiri funciare,
lucrările de instalaţii, de infrastructură, lucrările pentru noi capacităţi de producţie, transport,
distribuţie a energiei electrice şi/sau termice, precum şi de reabilitare şi retehnologizare a celor
existente;
- împrejmuiri şi mobilier urban, amenajări de spaţii verzi, parcuri, pieţe şi celelalte lucrări de
amenajare a spaţiilor publice;
- lucrări de foraje şi excavări necesare studiilor geotehnice şi ridicărilor topografice, exploatării de
cariere, balastiere, sonde de gaze şi petrol, precum şi a altor exploatări de suprafaţă şi subterane;
- lucrări, amenajări şi construcţii cu caracter provizoriu necesare în vederea organizării executării
lucrărilor;
- organizarea de tabere de corturi, căsuţe sau de rulote;
- lucrări cu caracter provizoriu: chioşcuri, tonete, cabine, spaţii de expunere situate pe căile şi în
spaţiile publice, corpuri şi panouri de afişaj, firme şi reclame, precum şi anexele gospodăreşti ale
exploataţiilor agricole situate în extravilan;
- cimitire – noi şi extinderi.

187Calitatea în construcţii este obiectul de reglementare al Legii nr. 10/1995 (republicată), ultima oară modificată prin
Legea nr. 177/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/1995

86
 Se pot executa fără autorizaţie de construire următoarele lucrări care nu modifică structura
de rezistenţă şi/sau aspectul arhitectural al construcţiilor:
- reparaţii la acoperişuri, învelitori sau terase, când nu se schimbă forma acestora şi materialele
din care sunt executate;
- reparaţii şi înlocuiri de tâmplărie interioară şi exterioară, dacă se păstrează forma şi dimensiunile
golurilor şi tâmplăriei;
- reparaţii şi înlocuiri de sobe de încălzit;
- zugrăveli şi vopsitorii interioare;
- zugrăveli şi vopsitorii exterioare, dacă nu se modifică elementele de faţadă şi culorile clădirilor
situate pe arterele principale de circulaţie;
- reparaţii la instalaţii interioare, la branşamentele şi racordurile exterioare, de orice fel, aferente
construcţiilor, în limitele proprietăţii, montarea sistemelor locale de încălzire şi preparare a apei
calde menajere cu cazane omologate, precum şi montarea aparatelor individuale de climatizare
şi/sau de contorizare a consumurilor de utilităţi;
- reparaţii şi înlocuiri la finisaje interioare şi exterioare – tencuieli, placaje, altele asemenea - ,
lucrări de reabilitare energetică a anvelopei şi acoperişului, dacă nu se schimbă sistemul
constructiv al acestuia – terasă/şarpantă - , la trotuare, la ziduri de sprijin şi la scări de acces, fără
modificarea calităţii şi a aspectului elementelor constructive.
Autorizaţia de construire se emit de către preşedinţii consiliilor judeţene, de primarul
general al municipiului Bucureşti, de primarii municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, ai
oraşelor şi comunelor, conform art. 4 din Legea nr. 50/1991, după cum urmează:
- de preşedinţii consiliilor judeţene, cu avizul primarilor, pentru lucrările care se execută: pe
terenuri care depăşesc limita unei unităţi administrativ-teritoriale; în extravilanul comunelor;
- de preşedinţii consiliilor judeţene, cu avizul prealabil al secretarului unităţii administrativ-
teritoriale sau al persoanei numite de prefect în condiţiile art.55 (8ˆ1) din Legea nr. 215/2001 a
administraţiei publice locale, în situaţiile excepţionale în care lucrările se execută la imobile situate
în raza unităţilor administrativ-teritoriale unde consiliul local este dizolvat şi primarul nu îşi poate
exercita atribuţiile:
1) ca urmare a încetării sau suspendării mandatului, în condiţiile legii;
2) în situaţia în care faţă de primar au fost dispuse, porivit legii penale, măsuri preventive, altele
decât cele care determină suspendarea mandatului şi care fac imposibilă exercitarea de către
acesta a atribuţiilor prevăzute de lege188;
- de primarii municipiilor, pentru lucrările care se execută înteritoriul administrativ al acestora;
- de primarul general al municipiului Bucureşti, cu avizul primarilor sectoarelor,
- de primarii sectoarelor municipiului Bucureşti
- de primarii oraşelor;
- de primarii comunelor ( potrivit prevederilor art.4 )
Autorizaţia de construire se obţine după parcurgerea următoarelor etape:
 emiterea certificatului de urbanism, ca urmare a cererii pentru autorizarea executării
lucrărilor de construcţii, depusă de solicitant;
 evaluarea iniţială a investiţiei şi stabilirea necesităţii evaluării efectelor acesteia asupra
mediului de către autoritatea competentă pentru protecţia mediului;
 notificarea de către solicitant a autorităţii administraţiei publice locale cu privire la
menţinerea cererii pentru autorizarea executăţii lucrărilor de construcţii, în situaţia în care
autoritatea competentă pentru protecţia mediului stabileşte necesitatea evaluării efectelor
investiţiei asupra mediului;
 emiterea avizelor şi acordurilor stabilite prin certificatul de urbanism;

188A se vedea OUG nr. 41/30.09.2015 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru
reghlementarea unor măsuri bugetare

87
  emiterea actului administrativ al autotorităţii competente pentru protecţia mediului, după
caz;
 elaborarea documentaţiei tehnice – D.T. ;
 depunerea documentaţiei pentru autorizarea executăţii lucrărilor de construcţii la
autoritatea administraţiei publice locale competente;
 emiterea autorizaţiei de construire.
Autorizaţia de construire se emite pentru executarea lucrărilor de bază şi a celor aferente
organizării executării lucrărilor în cel mult 30 de zile de la data depunerii documentaţiei pentru
autorizarea executăţii lucrărilor de construcţii, care cuprinde, în copie, următoarele documente:
a) certificatul de urbanism
b) dovada, în copie legalizată a titlului asupra imobilului, teren şi/sau construcţii sau, după
caz, extrasul de plan cadastral actualizat la zi şi extrasul de carte funciară de informare
actualizat la zi;
c) documentaţia tehnică;
d) avizele şi acordurile stabilite prin certificatul de urbanism (art. 5 din Legea nr. 50/1991);
e) actul administrativ al autorităţii competente pentru protecţia mediului;
f) dovada privind achitarea taxelor legale.
Această documentaţie se depune şi se înregistrează la autoritatea administraţiei publice
locale competente numai dacă solicitantul prezintă toate docuemntele enumerate mai sus. In
situaţia depunerii unei documentaţii tehnice incomplete, aceasta se restituie solicitantului în
termen de 5 zile de la data înregistrării, cu menţionarea în scris a elementelor necesare în
vederea completării acesteia.
Autoritatea emitentă a autorizaţiei de construire stabileşte o perioadă de valabilitate de cel
mult 12 luni de la data emiterii, interval în care solicitantul este obligat să înceapă lucrările. În
această situaţie, valabilitatea autorizaţiei se extinde pe toată durata de execuţie a lucrărilor
prevăzute prin autorizaţie, în conformitate cu proiectul tehnic.
Neînceperea lucrărilor ori nefinalizarea acestora în termenele stabilite conduce la
pierderea valabilităţii autorizaţiei, fiind necesară emiterea uneia noi. În situaţia în care
caracteristicile nu se schimbă faţă de autorizaţia iniţială, se va putea emite o nouă autorizaţie fără
a fi necesar un nou certificat de urbanism.
Prin excepţie de la aceste prevederi, în cazul justificat în care lucrările de construcţii nu pot
fi începute sau executate integral în termenul stabilit, investitorul poate solicita autorităţii emitente
prelungirea valabilităţii autorizaţiei cu cel puţin 15 zile înaintea expirării acesteia. Prelungirea se
poate acorda o singură dată pe o perioadă de maximum 12 luni.
Investitorul are obligaţia de a înştiinţa autoritatea emitentă a autorizaţiei de construire,
precum şi inspectoratul teritorial în construcţii asupra datei la care vor începe lucrările autorizate.
În caz contrar, dacă constatarea faptei de începere a lucrărilor fără înştiinţare s-a făcut în
termenul de valabilitate a autorizaţiei, data începerii lucrărilor se consideră a fi ziua următoare
datei de emitere a autorizaţiei.
Autorizaţia de construire se semnează de preşedintele consiliului judeţea sau de primar,
după caz, de secretar şi de arhitectul şef sau de persoana cu responsabilitate în domeniul
amenajării teritoriului şi urbanismului din aparatul propriu al autorităţii emitente, responsabilitatea
emiterii autorizaţiilor revenind semnatarilor, potrivit atribuţiilor stabilite prin lege.
Valabilitatea autorizaţiei se menţine în cazul schimbării investitorului înaintea finalizării
lucrărilor, cu condiţia respectării prevederilor acesteia şi a înscrierii în cartea funciară a
modificărilor intervenite cu privire la drepturile reale imobiliare.
În situaţia în care în timpul executării lucrărilor şi numai în perioada de valabilitate a
autorizaţiei de construire survin modificări de temă privind lucrările autorizate, care conduc la
necesitatea modificării acestora, titularul are obligaţia de a solicita o nouă autorizaţie de construie,

88
sens în care el va depune o nouă documentaţie tehnică la autoritatea administraţiei publice locale
competente.
Autorizaţia de construire este publică, fiind pusă la dispoziţia publicului spre informare pe
pagina proprie de web a autorităţii administraţiei publice locale emitente sau prin afişare la sediul
acesteia. În plus, din anul 1998 există obligaţia legală pentru toate şantierele de construcţii de a
afişa – la loc vizibil, pe toată perioada lucrărilor – un panou de identificare, care trebuie să
cuprindă date şi informaţii minime privind obiectivul respectiv: denumirea şi adresa acestuia,
beneficiarul investiţiei, proiectantul general, constructorul, numărul autorizaţiei de construire,
organul emitent, termenul de execuţie a lucrărilor prevăzut în autorizaţie, data începerii şi data
finalizării construcţiei.
Desfiinţarea construcţiilor şi amenajărilor pentru care a fost emisă autorizaţia de construire
se face pe baza autorizaţiei de desfiinţare obţinută în prealabil şi care este eliberată de aceleaşi
autorităţii care au emis-o, astfel încât procedura de solicitare, eliberare şi valabilitate a autorizaţiei
de construire să fie identică cu cea de obţinere a autorizaţiei de desfiinţare.
Ca un corolar al celor prezentate afirmăm că urbanizarea presupune nu numai modificarea
stării aşezărilor umane, ci şi schimbarea mentalităţii prin implementarea unei concepţii
progresiste, eficiente şi ecologice, toate acestea urmând să se reflecte în lege şi în aplicarea ei.
Pentru a exemplifica modul de aplicare practică a prevederilor legale prezentate mai sus,
vom rezuma câteva speţe prin care s-au soluţionat unele litigii în materia analizată.

1. Aviz al Direcţiei pentru cultură şi culte a Municipiului Bucureşti (art.3, art.4 şi art.10 din
Legea nr.50/1991, republicată)
Lipsa avizului Direcţiei pentru cultură şi culte atrage nelegalitatea autorizaţiei de
construire dacă din respectiva autorizaţie reiese că prin supraetajarea construcţiei
urmează a fi afectate elementele specifice ale clădirii protejate ca urmare a clasificării sale
ca ansamblu arhitectural monument istoric.
În speţă, reclamantul T. S. a solicitat Tribunalului Bucureşti să dispună anularea
autorizaţiei de construire emisă de pârâta Primăria Sector 3 şi obligarea pârâtei U. E. să aducă
construcţia la stadiul iniţial. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, la începutul anului 2008,
pârâta U. E. a iniţiat lucrări de modificare structurală a casei fără a poseda autorizaţie de
construire, autorizaţia contestată – care încălca atât dispoziţiile Codului civil, cât şi pe cele ale
Legii nr.50/1991 – fiind eliberată ulterior. Reclamantul a mai arătat că imobilul din litigiu este
încadrat într-un ansamblu de arhitectură, clasificat monument istoric, astfel că era necesar
avizulDirecţiei pentru cultură şi culte a Municipiului Bucureşti, aviz care însă nu s-a solicitat.
În baza actelor depuse la dosarul cauzei şi a susţinerilor părţilor, prin sentinţa pronunţată
la 1 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a admis
cererea formulată de reclamantul T. S. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Sector 3 Bucureşti –
Direcţia de urbanism şi amenajarea teritoriului şi U. E. şi a dispus anularea autorizaţiei de
construire emisă de pârâta Primăria Sector 3 şi a obligat pe pârâta U. E. să readucă construcţia la
stadiul iniţial. Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a apreciat că autorizaţia de
construire contestată este nelegală deoarece imobilul din litigiu face parte dintr-un ansamblu de
arhitectură clasificat ca monument istoric, iar autorizaţia de construire a fost eliberată fără a se fi
acordat în prealabil avizul Direcţiei pentru cultură şi culte a Municipiului Bucureşti, aviz care era
necesar.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Primăria Sector 3 Bucureşti, prin
primar, considerând că hotărârea judecătorească atacată este nelegală şi netemeinică pentru că
instanţa a aplicat greşit legea şi a făcut o apreciere eronată a probelor administrate în cauză în
ceeace priveşte încadrarea, în mod individual, a imobilului în categoria imobilelor monumente
istorice.
Analizând recursul declarat, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că sentinţa pronunţată
de Tribunalul Bucureşti este legală şi temeinică, fiind dată cu aplicarea corectă a legii şi pe baza

89
unei aprecieri corespunzătoare a probelor de la dosar. Instanţa de recurs a apreciat că
neclasificarea individuală, ca monument istoric, a imobilului proprietatea intimatei nu este
necesară, în condiţiile în care construcţia face parte dintr-un ansamblu clasificat ca monument
istoric; pe cale de consecinţă, în mod corect s-a apreciat prin sentinţa atacată că, fiind monument
istoric, sunt protejate elemente care definesc aspectul exterior. Din autorizaţia de construire
rezultă că sunt afectate tocmai elementele clădirii protejate ca urmare a clasării în ansamblul
arhitectural monument istoric prin supraetajarea construcţiei. În mod obiectiv principalul motiv de
nelegalitate al autorizaţiei de construire îl reprezintă lipsa avizului de la Direcţia pentru cultură şi
culte a Municipiului Bucureşti. Faţă de cele arătate mai sus, Curtea de Apel Bucureşti a respins –
ca nefondat – recursul declarat împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti.
(C.A. Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, decizia nr.143 din 18 ian.2010)189

2. Hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti de declarare a utilităţii publice

(art.7 alin.4 din Legea nr. 33/1994)
În raport de dispoziţiile art.7 alin.4 din Legea nr.33/1994, declararea utilităţii publice
în cazul lucrărilor menţionate în hotărârea contestată s-a făcut în mod greşit prin hotărâre
a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în condiţiile în care competenţa aparţine
Parlamentului României, în considerarea calităţii de monumente istorice a unor imobile
supuse exproprierii.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr.1176 din 9 aprilie 2008, pronunţată de Secţia a
IX-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii C.R.J. şi T.M. III,
în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti (CGMB) şi a anulat
hotărârea CGMB adoptată la 6 iulie 2006. Pentru a decide astfel, prima instanţă a reţinut că prin
hotîrârea atacată a fost declarată de utilitate publică lucrarea de interes local numită „Pasaj
denivelat superior B”, fapt care impunea exproprierea unor imobile din această zonă. Or, în raport
de dispoziţiile art.7 alin.1, 3 şi 4 din Legea nr.33/1994, utilitatea publică se putea declara doar de
către Guvern, în condiţiile în care unele imobile din zona supusă exproprierii sunt clasificate ca
monumente istorice. În aceste condiţii, CGMB nu avea competenţa să declare utilitatea publică.
De asemenea, potrivit art.8 din Legea nr.33/1994, se impunea efectuarea unei cercetări prealabile
(de către o comisie constituită din reprezentanţi ai CGMB), precum şi înscrierea lucrării în
planurile urbanistice şi de amenajarea teritoriului, ceeace nu s-a făcut în cauză.
Împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti a declarat recurs CGMB, motivând că
reclamantele nu aveau calitate procesuală activă deoarece nu au fost vătămate şi nici nu au fost
împuternicite de proprietarii imobilelor supuse expropierii. În ceea ce priveşte fondul litigiului,
recurentul susţine că art.7 din Legea nr.33/1994 conţine o normă dispozitivă cu privire la
competenţa autorităţilor care pot declara utilitatea publică în cazul monumentelor istorice, arătând
că aceasta „se poate declara prin lege”, din această formulare putându-se înţelege că este
competent fie Guvernul, fie consiliul local, judeţean ori CGMB. Cu privire la înscrierea în planurile
urbanistice, recurentul susţine că la dosarul de fond există dovada că lucrarea a fost înscrisă în
Planul Urbanistic General (PUG), iar legea nu distinge între Planul Urbanistic Zonal (PUZ) şi
PUG. Faptul că din comisia care a realizat cercetarea prealabilă nu făceau parte persoanele
menţionate de art.9 din Legea nr.33/1994 nu putea atrage nulitatea hotărârii atacate, întrucât
legea nu prevede vreo sancţiune în cazul compunerii comisiei în altă formulă.
Intimatele au formulat întâmpinare, arătând că T.M.III este îndreptăţită să introducă
acţiune în justiţie, în temeiul art.5 din OUG nr.195/2005. Apoi, intimatele au arătat că soluţia
instanţei de fond este legală şi temeinică, motivele din hotărâre fiind conforme cu dispoziţiile
legale.

189
A se vedea A. N. Ghica, URBANISMUL. AUTORIZAŢIILE DE CONSTRUIRE, CERTIFICATELE DE URBANISM ŞI
AVIZE. Practică judiciară, Edit.”Hamangiu”, Bucureşti, 2011, p.213-215.

90
 Analizând probele administrate în cauză, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că recursul
este nefondat, observând că prin instanţă a reţinut în mod corect că unele imobile din zona
supusă exproprierii în vederea realizării lucrărilor de utilitate publică menţionate în HCGMB din 6
iulie 2006 sunt monumente istorice. În aceste condiţii, erau incidente dispoziţiile art.7 alin.4 din
Legea nr.33/1994, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond. Utilizarea formulei „se poate...” în
contextul întregului articol de lege nu duce la concluzia că ar fi vorba de o normă cu caracter
dispozitiv în ceeace priveşte competenţa autorităţilor, ci caracterul dispozitiv se referă la
posibilitatea autorităţii competente (în speţă, a Parlamentului) de a declara sau nu utilitatea
publică în cazurile menţionate în articol. Legiuitorul nu utilizează verbul „trebuie” pentru că a
înţeles să lase la aprecierea Parlamentului adoptarea sau nu a unei legi de declarare a utilităţii
publice în astfel de cazuri. Faţă de aceste considerente, Curtea constată că declararea utilităţii
publice în cazul lucrărilor la Pasajul suprateran B s-a făcut în mod greşit printr-o hotărâre a
CGMB, în condiţiile în care competenţa în considerarea calităţii de monumente istorice a unor
imobile supuse exproprierii aparţine Parlamentului României.
Faţă de considerentele expuse, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că soluţia de anulare
a actului atacat este legală şi temeinică, motiv pentru care a respins recursul ca nefondat.
(C.A. Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, decizia nr.472 din 16
febr.2009)190

3. Acţiune în constatarea refuzului nejustificat de emitere a certificatului de urbanism.

Termene de formulare (O.U.G. nr.114/2007; Legea nr.554/2004, art.11 alin.1 lit.b, alin.2)
Acţiunea reclamantului privind constatarea refuzului autorităţii publice pârâte de
emitere a certificatului de urbanism este tardiv formulată, în condiţiile în care refuzul
pârâtului de soluţionare a cererii i-a fost comunicat la 27 august 2007, iar acţiunea a fost
înregistrată la 11 iulie 2008, după expirarea termenelor de 6 luni, respectiv 1 an, prevăzute
de art.11 alin.1 şi 2 din Legea nr.554/2004. Dispoziţiile Legii contenciosului administrativ,
act normativ cu caracter special, se aplică cu prioritate faţă de Decretul nr.167/1958
privitori la prescripţia extinctivă, care constituie dreptul comun în materie.
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Roşiori de Vede, reclamantul U.O. a chemat în
judecată pe Primarul Municipiului Roşiori de Vede, solicitând ca – prin sentinţa ce se va pronunţa
– să se dispună obligarea pârâtului la eliberarea certificatului de urbanism pentru emiterea
autorizaţiei de construire. În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, în urma cererii sale, i s-a
eliberat certificatul de urbanism la data de 19 august 2004 nesemnat, neştampilat, care – în
opinia sa – este un act lovit de nulitate. Reclamantul a susţinut că este de neînţeles de ce, în
baza actelor legale depuse – care atestă faptul că este proprietarul terenului amplasat în parcul
central – nu i se eliberează autorizaţie de construire.
Pârâtul, prin întâmpinarea depusă la 29 iulie 2009, a invocat excepţia de necompetenţă
materială a instanţei, susţinând că soluţionarea cauzeieste de competenţa instanţei de contencios
administrativ şi fiscal, respectiv Tribunalul Teleorman, Secţia de contencios administrativ şi fiscal,
potrivit dispoziţiilor art.2 alin.1 lit.c şi art.8 alin.1 din Legea nr. 554/2004. Pe fondul cauzei, pârâtul
a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că refuzul de emitere a autorizaţiei de
construire, întrucât proprietatea reclamantului se suprapune integral pe un teren prevăzut cu
destinaţia de spaţiu verde amenajat, iar potrivit dispoziţiilor art.71 alin.1 din OUG nr.195/2005
schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi sau prevăzute ca atare în
documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora sau strămutarea lor este interzisă,
indiferent de regimul lor juridic.
Judecătoria Roşiori de Vede, prin sentinţa civilă pronunţată la 2 septembrie 2008, a admis
excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei
Tribunalului Teleorman, Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

190 A se vedea A. N. Ghica, op.cit., p.215-222.

91
 Pe baza probelor (cu înscrisuri) administrate în cauză, Tribunalul Teleorman a pronunţat
sentinţa civilă din 11 noiembrie 2008 prin care a dispus admiterea excepţiei tardivităţii, invocată
din oficiu, şi respingerea acţiunii formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Primarul
Municipiului Roşiori de Vede, ca fiind tardiv formulată.
Reclamantul a declarat recurs împotriva hotărârii pronunţată de Tribunalul Teleorman,
susţinând că aceasta este nelegală şi netemeinică, întrucât în mod eronat s-a dispus respingerea
acţiunii ca fiind tardiv formulată.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările
dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că recursul
formulat este nefondat pentru considerentele care urmează. Litigiul dedus judecăţii vizează
refuzul pârâtului Primarul Municipiului Roşiori de Vede de a-i recunoaşte reclamantului dreptul
consfinţit prin certificatul de urbanism eliberat la 19 august 2004, refuz considerat de acesta ca
fiind nejustificat. Potrivit dispoziţiilor art.11 alin.1 lit.b din Legea nr.554/2004, cererile prin care se
solicită recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen
de 6 luni de la data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii, iar art.11 alin.2 din
aceeaşi lege prevede că – pentru motive temeinice – în cazul actului administrativ individual,
cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alineatul precedent, dar nu mai târziu de 1
an de la data comunicării actului. Termenul prevăzut la alin.1 este un termen de prescripţie, iar
celălalt este un termen de decădere. În speţă, refuzul pârâtului de a soluţiona cererea
reclamantului prin care solicita emiterea certificatului de urbanism i-a fost comunicat la data de 27
august 2007, iar acţiunea a fost înregistrată la instanţă la 11 iulie 2008, după expirarea termenelor
de 6 luni, respectiv 1 an prevăzute de Legea nr.554/2004. În aceste condiţii, în mod corect
instanţa de fond a reţinut că acţiunea promovată de reclamant este tardivă şi a dispus
respingerea acesteia. În consecinţă, Curtea a respins recursul ca nefondat.
(C.A.Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, decizia nr.1801 din 28
sept.2009)191

4. Autorizaţie de construire. Acordul proprietarilor vecini (art.3 alin.1 lit.a, anexa 1 lit.A
pct.2.5.6. anexa 2 pct.24 din Legea nr.50/1991, republicată)
Potrivit anexei 1 lit.A pct.2.5.6. din Legea nr.50/1991, pentru stabilirea destinaţiei de
atelier de confecţii textile pentru o parte a imobilului este necesar acordul exprimat prin act
autentic notarial al proprietarilor vecini (cazul amplasării de construcţii cu altă destinaţie
decât cea a clădirilor învecinate).
Prin sentinţa civilă pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IX-a contencios
administrativ şi fiscal, la data de 7 mai 2009, a fost admisă în parte acţiunea formulată de
reclamanţii E.D şi E.Ş., în contradictoriu cu pârâţii Primarul Sectorului 2 Bucureşti, J.E. şi J.N., a
fost anulată în parte autorizaţia de construire emisă la 11 septembrie 2008, numai în ceeace
priveşte destinaţia de atelier de confecţii textile dată spaţiului E., fiind menţinută în rest autorizaţia,
inclusiv în privinţa dreptului de a edifica întreaga construcţie şi a fost respins capătul de cerere
având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor materiale, ca neîntemeiat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că pentru stabilirea
destinaţiei de atelier de confecţii textile pentru o parte din imobilul pârâţilor era necesar acordul
notarial al reclamanţilor, conform prevederilor Legii nr.50/1991. Întrucât reclamanţii nu şi-au dat
acordul pentru această destinaţie (menţionată în autorizaţia de construire), în temeiul art.18 din
Legea nr.554/2004, instanţa a anulat în parte autorizaţia atacată, menţinând însă dreptul pârâţilor
de a edifica întreaga construcţie autorizată, cu destinaţia de locuinţe pentru aceştia.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâţii.
Recurenţii reclamanţi au susţinut în esenţă că în mod greşit instanţa de fond a admis doar
în parte acţiunea şi a dispus doar anularea în parte a autorizaţiei de construire, deşi din

191 A se vedea A. N. Ghica, op.cit., p.289-292.

92
înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi din celelalte probe administrate concluzionau că se
impune obţinerea acordului proprietarilor imobilului situat în vecinătate.
Pârâţii au susţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este greşită întrucât au fost
interpretate eronat prevederile Legii nr.50/1991 în ceeace priveşte necesitatea acordului în formă
autentică pentru construirea unei clădiri cu destinaţia de atelier de croitorie, deşi dispoziţiile legale
nu menţionează această obligaţie.
Analizând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, precum şi dispoziţiile legale
incidente în cauză, Curtea a constatat că recursurile formulate sunt nefondate, apreciind că
instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză şi a reţinut – în
raport de materialul probator administrat – legalitatea autorizaţiei de construire a imobilului
respectiv cu respectarea destinaţiei de locuinţă (în lipsa acordului notarial al proprietarilor vecini
pentru stabilirea destinaţiei de atelier de croitorie pentru o parte din imobil).
Astfel fiind, Curtea – constatând că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică – a
respins recursurile formulate, ca nefondate.
(C.A.Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, decizia nr.2322 din 16 nov.2009)

5. Autorizaţie de construire. Acordul asociaţiei de proprietari (art.11 alin.2 din Legea

nr.230/2007)
În conformitate cu art.11 alin.2 din Legea nr.230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea asociaţiilor de proprietari, „proprietarul nu poate schimba aspectul sau destinaţia
proprietăţii comune fără a obţine mai întâi acceptul din partea asociaţiei de proprietari”.
În condiţiile în care lucrările care vizau zidul exterior al imobilului – faţada blocului de
locuinţe comune, respectiv copertina situată deasupra intrării în bloc, aveau drept consecinţă
evidenta schimbare a aspectului proprietăţii comune, autorizarea acestor lucrări de către
autoritatea publică pârâtă, fără a exista acceptul din partea asociaţiei de proprietari, este
nelegală.
(C.A. Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, decizia nr.2383 din 19
nov..2009)

6. Dispoziţie de desfiinţare a unor construcţii autorizate provizoriu (art.28 alin.1, art.32 alin.1
şi art.33 alin.4 din Legea nr.50/1991, republicată)
Conform art.32 alin.1 din Legea nr.50/1991, republicată: „În cazul în care persoanele
sancţionate contravenţional au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor
dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei, potrivit prevederilor art.28 alin.1,
organul care a aplicat sancţiunea va sesiza instanţele judecătoreşti pentru a dispune, după caz:
a) încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei; b) desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal”.
Potrivit art.33 alin.4 din Legea nr.50/1991: „Prin excepţie de la prevederile art.32,
construcţiile executate fără autorizaţie de construire pe terenuri aparţinând domeniului public sau
privat al judeţelor, oraşelor ori comunelor vor putea fi desfiinţate pe cale administrativă de
autoritatea administraţiei publice competente, fără sesizarea instanţelor judecătoreşti şi pe
cheltuiala contravenientului”.
În condiţiile în care nu s-a făcut dovada faptului că proprietarul construcţiilor/constructorul
a fost sancţionat contravenţional, dispoziţia primarului general nu este aplicabilă, aceasta
referindu-se la acţiunea de „dezafectare şi degajare a construcţiilor provizorii, neautorizate,
amplasate pe domeniul public al Municipiului Bucureşti”.
(C.A. Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, decizia nr.876 din 25 mart.2010)

7. Analiza legalităţii şi oportunităţii emiterii autorizaţiei de construire (art.21 alin.5 din Legea
nr.10/2001 şi art.1 din Legea nr.554/2004)

93
 Analiza legalităţii şi oportunităţii emiterii autorizaţiei de construire se face numai în măsura
în care aceasta lezează drepturile izvorâte din calitatea de persoane notificatoare a reclamanţilor
în baza Legii nr.10/2001, nu şi din aceea de titulari ai unui drept real asupra bunului în litigiu.
Emiterea autorizaţiei de construire nu este de natură să lezeze drepturile izvorâte din
calitatea de persoane notificatoare a reclamanţilor, nemaiavând relevanţă în ce măsură emiterea
autorizaţiei s-a făcut cu respectarea celorlalte condiţii invocate de reclamanţi, respectiv emiterea
de către un organ competent, existenţa avizului Ministerului Culturii şi Cultelor, respectarea
interdicţiei de construire în zona de protecţie a unui monument istoric.
(C.A. Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, decizia nr.597 din 1 mart.2010)

8. Pierderea valabilităţii autorizaţiei echivalează cu pierderea dreptului de a construi. Efect

al neexecutării obligaţiilor (art.48o din Codul civil, art.44 din Constituţie)
Pierderea valabilităţii autorizaţiei echivalează cu pierderea dreptului de a construi şi se
constituie într-un efect al neexecutării obligaţiilor ce derivă din autorizaţia de construire. Această
împrejurare nu îşi poate produce efectele decât pentru viitor, în timp ce nulitatea actului îşi
produce efecte, de regulă, pentru trecut, acesta fiind desfiinţat ca şi când nu ar fi existat.
(C.A. Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, decizia nr.1242 din 10 mai 2010)

9. Autorizaţie de desfiinţare. Construcţie edificată pe domeniul public (Legea nr.50/1991,

reepublicată, art.36 alin.5 lit. a şi c din Legea nr.215/2001, republicată)
Indiferent de caracterul definitiv sau provizoriu al construcţiei, pentru demolarea acesteia
este necesară existenţa unui act cu putere egală autorizaţiei de construire, pe care legea îl
defineşte ca fiind autorizaţia de desfiinţare.
Pentru desfiinţarea construcţiei edificate pe domeniul public este necesară o hotărâre a
consiliului local din care să rezultă necesitatea amenajării teritoriului sau aplicarea prevederilor
documentaţiilor de urbanism în perimetrul în care se află construcţia (în speţă, bateria de garaje),
întrucât utilizarea terenului pe care se află construcţia ce serveşte altor scopuri reprezintă o
schimbare a destinaţiei terenului faţă de destinaţia dată la emiterea autorizaţiei de construire.
(C.A. Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, decizia nr.1234 din 10 mai 2010)

10. Cauze de nulitate a autorizaţei de construire (art.7 din Legea nr.50/1991, republicată)
Este nelegală obligarea societăţii pârâte prin prevederile certificatului de urbanism la
obţinerea acordului tuturor proprietarilor, întrucât aceasta nu construia în condiţiile prevăzute de
Legea nr.50/1991, fiind proprietara terenului pe care se edifica magazinul de prezentare.

94
 CAPITOLUL IX

ALTE REGLEMENTĂRI LEGALE AFERENTE DOMENIULUI

URBANISMULUI

ASPECTE JURIDICE AFERENTE TERENURILOR

Legea nr. 18/1991 a fondului funciar192

Prima reglementare de factură „nouă” din legislaţia românească postrevoluţionară

referitoare la terenuri, destinaţia şi modul în care pot fi întrebuinţate este Legea nr. 18/1991,
având ca şi obiect de reglementare fondul funciar. Potrivit ei, terenurile de orice fel, indiferent de
destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac
parte, constituie fondul funciar al României193.
Din perspeciva urbanismului sunt de interes o serie de aspecte precum: clasificarea
terenurilor în funcţie de detinaţie, scoaterea unor terenuri din circuitul agricol, utilizarea temporară
sau definitivă a terenurilor în alte scopuri decât producţia agricolă şi silvică, amplasarea
construcţiilor pe anumite terenuri.
Astfel, în funcţie de destinaţie, terenurile sunt:
a) terenuri cu destinaţie agricolă, şi anume: terenurile agricole productive - arabile, viile, livezile,
pepinierele viticole, pomicole, plantaţiile de hamei şi duzi, păşunile, fâneţele, serele, solariile,
răsadniţele şi altele asemenea -, cele cu vegetaţie forestieră, dacă nu fac parte din
amenajamentele silvice, păşunile împădurite, cele ocupate cu construcţii şi instalaţii
agrozootehnice, amenajările piscicole şi de îmbunătăţiri funciare, drumurile tehnologice şi de
exploatare agricolă, platformele şi spatiile de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole
şi terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă;
b) terenuri cu destinaţie forestieră, şi anume: terenurile împădurite sau cele care servesc
nevoilor de cultura, producţie ori administrare silvică, terenurile destinate împăduririlor şi cele
neproductive - stâncării, abrupturi, bolovănişuri, râpe, ravene, torenţi -, dacă sunt cuprinse în
amenajamentele silvice;
c) terenuri aflate permanent sub ape, şi anume: albiile minore ale cursurilor de apă, cuvetele
lacurilor la nivelurile maxime de retenţie, fundul apelor maritime interioare şi al marii teritoriale;
d) terenuri din intravilan, aferente localităţilor urbane şi rurale, pe care sunt amplasate
construcţiile, alte amenajări ale localităţilor, inclusiv terenurile agricole şi forestiere;
e) terenuri cu destinaţii speciale, cum sunt cele folosite pentru transporturile rutiere, feroviare,
navale şi aeriene, cu construcţiile şi instalaţiile aferente, construcţii şi instalaţii hidrotehnice,
termice, de transport al energiei electrice şi gazelor naturale, de telecomunicaţii, pentru
exploatările miniere şi petroliere, cariere şi halde de orice fel, pentru nevoile de apărare, plajele,
rezervaţiile, monumentele naturii, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice şi altele
asemenea194.
Această clasificare prezintă o importanţă aparte, întrucât fiecare categorie beneficiază de
un anume mod de întrebuinţare, de gestionare şi reglementare. Urbanismul referindu-se la
teritoriul localităţilor, este util să se ştie că amplasarea noilor construcţii de orice fel se face în
intravilanul localităţilor şi că doar prin excepţie, unele construcţii care, prin natura lor, pot genera
efecte poluante factorilor de mediu, pot fi amplasate în extravilan. În acest caz, amplasamentele
se vor stabili pe baza de studii ecologice de impact, prealabile, avizate de organele de

192Legea nr. 18/1991 a fondului funciar (republicată) a fost ultima oară modificată prin Legea nr. 38/11.03.2015
193Legea nr. 18/1991 a fondului funciar
194A se vedea art. 2

95
specialitate, privind protecţia mediului înconjurător. De asemenea, fac excepţie construcţiile care,
prin natura lor, nu se pot amplasa în intravilan, precum şi adăposturile pentru animale195.
Uneori este dorită schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor agricole deţinute fie de
persoane fizice, fie de către persoane juridice. În această situaţie reglementările legale prevăd
cazurile în care acest lucru este posibil; pentru persoanele fizice se instituie obligaţia de a
comunica, în termen de 30 zile de la data la care a avut loc această operaţiune, modificarea
intervenită oficiului de cadastru agricol şi organizarea teritoriului agricol, judeţean sau al
municipiului Bucureşti, care are obligaţia să o înregistreze. Persoanele juridice pot opera
asemenea schimbări doar în baza avizelor organelor agricole de specialitate judeţene – pentru
cazuri expres enumerate de lege – , cu aprobarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale –
pentru situaţiile în care statul deţine majoritatea acţiunilor persoanei juridice - , precum şi cu
aprobarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, respectiv acordul Comisiei naţionale a
monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice - în cazurile, de asemenea prevăzute de normele
legale.
Există situaţii în care, pentru realizarea anumitor obiective de investiţii, este necesară
scoaterea din circuitul agricol a unor suprafeţe. Legea precizează condiţiile în care se poate
derula o atare procedură şi aspectele financiare implicate. Regula generală este că amplasarea
construcţiilor de orice fel pe terenuri agricole din extravilan de clasa I şi a II-a de calitate, pe cele
amenajate cu lucrări de îmbunătăţiri funciare, precum şi pe cele plantate cu vii şi livezi, parcuri
naţionale, rezervaţii, monumente, ansambluri arheologice şi istorice este interzisă.
Se exceptează de la aceste prevederi construcţiile care servesc activităţile agricole, cu destinaţie
militară, căile ferate, şoselele de importanta deosebita, liniile electrice de înaltă tensiune, forarea
şi echiparea sondelor, lucrările aferente exploatării ţiţeiului şi gazului, conductele magistrale de
transport gaze sau petrol, lucrările de gospodărire a apelor şi realizarea de surse de apa.
Referitor la scoaterea definitivă din circuitul agricol a terenurilor agricole din extravilan, de
clasa I şi clasa a II-a de calitate, a celor amenajate cu lucrări de îmbunătăţiri funciare, precum şi a
celor plantate cu vii şi livezi, prin extinderea intravilanului localităţilor, legea stipulează că se face
la propunerea consiliilor locale, prin ordin al directorului Direcţiei Generale pentru Dezvoltare
Rurală, cu avizul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Scoaterea definitivă din circuitul agricol şi silvic a terenurilor situate în extravilanul
localităţilor se face cu plata, de către persoanele fizice sau juridice solicitante, a unor taxe196.
Pentru terenurile scoase definitiv din circuitul agricol şi silvic pentru construcţii care deservesc
activităţile agricole şi silvice, lucrările de îmbunătăţiri funciare, regularizarea cursurilor de apă,
realizarea de surse de apă potabilă şi obiective meteorologice, precum şi pentru terenurile
agricole sau silvice, în suprafaţă de până la 500 mp, aflate în proprietatea persoanelor în vârstă
de până la 40 de ani şi care doresc să îşi construiască o locuinţă, nu se datorează aceste taxe.
De asemenea, se exceptează de la plata taxelor perimetrele agricole din satele sau cătunele
demolate, aflate în curs de reconstrucţie197.
Este de reţinut şi faptul că, prin deţinători de terenuri se înţelege titularii dreptului de
proprietate, ai altor drepturi reale asupra acestora sau cei care, potrivit legii civile, au calitatea de
posesori ori deţinători precari198. Această definire a calităţii de deţinător de teren este importantă
atunci când se pune problema obţinerii autorizaţiei de construire, care condiţionează obţinerea
respectivului act administrativ de îndeplinirea unor cerinţe de acest gen.
În ceea ce priveşte folosirea temporară sau definitivă a terenurilor în alte scopuri decât
producţia agricolă şi silvică, aceasta se poate face numai în condiţiile prevăzute de lege199.

195 Potrivit art. 91

196 Din aceste taxe se constituie Fondul de ameliorare a fondului funciar, aflat la dispoziţia Ministerului Agriculturii şi
Dezvoltării Rurale şi, respectiv, a Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor.
197Potrivit art. 92
198 Potrivit art.3
199 Potrivit art. 90

96
 Legat de realizarea unor lucrări de infrastructură sunt de avut în vedere prevederile potrivit
cărora liniile de telecomunicaţii şi cele de transport şi distribuire a energiei electrice, conductele
de transport pentru alimentare cu apa, canalizare, produse petroliere, gaze, precum şi alte
instalaţii similare, se vor grupa şi amplasa de-a lungul şi în imediata apropiere a căilor de
comunicaţii - şosele, cai ferate -, a digurilor, canalelor de irigaţii şi de desecări şi a altor limite
obligate din teritoriu, în aşa fel încât să nu se stânjenească execuţia lucrărilor agricole.
Aprobarea ocupării terenurilor în astfel de cazuri se da de către oficiul de cadastru agricol şi
organizare a teritoriului agricol, judeţean sau al municipiului Bucureşti, după caz, indiferent de
mărimea suprafeţei necesare, pe baza acordului deţinătorilor şi cu plata despăgubirilor
convenite200.

CADASTRUL ŞI PUBLICITATEA IMOBILIARĂ

Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare201

În condiţiile urbanizării accentuate, construcţiile de toate tipurile sunt cele mai mari
consumatoare (chiar devoratoare!) de terenuri. Gestionarea eficientă şi corectă a tuturor
problemelor aferente oraşelor este condiţionată de asigurarea, în primul rând, a echilibrului
balanţei de interese existente în societate (la toate nivelurile), lucru care poate fi realizat doar prin
punerea în valoare a modului de funcţionare a individualităţii complexe a teritoriului respectiv.
Evoluţia economică şi demografică ne-au adus în situaţia în care ne confruntăm cu
penuria de spaţii; nu mai sunt spaţii (pluralul este intenţionat folosit, în considerarea celor
susţinute mai sus) care să asigure – în acelaşi timp (dinamic şi el!) – toate utilizările necesare fără
a se creea o situaţie conflictuală între ele (spre exemplu, locuire – spaţii verzi – zone de trafic). Se
poate concluziona că fiecare porţiune de teritoriu va trebui guvernată doar de reglementări care
să ţină cont de caracteristicile proprii, în scopul de a putea arbitra aceste conflicte cât mai judicios
posibil, adică de cea mai echilibrată manieră, cea mai economică, cea mai durabilă posibil,
utilizând cel mai bine resursele pe care le oferă, reducând la minimum impactele negative pe care
le pot genera, şi aceasta – de fiecare dată – potrivit configuraţiei unice pe care o constituie.
Această nouă abordare a spaţiului este net superioară, de o complexitate aparte, realistă,
faţă de cea clasică202 în care acesta (considerat şi exprimat în limbaj curent prin sintagma
„suprafaţă de teren”) era perceput ca fiind la dispoziţia tuturor, de o manieră nelimitată, furnizând
oamenilor toate cele necesare traiului. Importanţa pământului, ca suport material al omenirii, a
cunoscut evaluări continue, el devenind pe rând obiect al muncii şi mijloc de producţie agricolă,
forestieră, sursă de materii prime şi locaţie pentru desfăşurarea tuturor activităţilor; actuamente, el
este bunul economic de bază, diferit de alte mijloace de producţie, întrucât este de neînlocuit,
stabil şi indestructibil203.
Terenurile şi construcţiile, de toate categoriile şi mărimile, au devenit – pe parcursul
evoluţiei societăţii – bunuri imobile obiect al proprietăţii publice şi private, elemente-reper atât
pentru determinarea gradului de dezvoltare economică, cât şi pentru ierarhizarea socială,
culturală, educaţională etc. a statelor lumii. În acest context, s-a simţit şi s-a impus nevoia
inventarierii acestor bunuri în scopul cuantificării valorii lor (mai ales în vederea impozitării),
pentru realizarea unei evidenţe exacte a aşezării, întinderii şi a deţinătorilor, din necesităţi de
ordin tehnic, juridic, social, de protecţia mediului etc. Acest demers s-a concretizat, în zilele
noastre, în sistemul de evidenţă al cadastrului şi al publicităţii imobiliare, după ce, fireşte, s-

200 Potrivit prevederilor art. 102

201 Legea nr. 7/1996 (republicată) a cadastrului şi publicităţii imobiliare a fost ultima oară modificată prin OUG nr.
57/9.12.2015
202
A se vedea N. Boş, O. Iacobescu, CADASTRU ŞI CARTE FUNCIARĂ, Edit. „C. H. Beck”, Bucureşti, 2009, p.5-7.
203 A se vedea M. Miclea, CADASTRUL ŞI CARTEA FUNCIARĂ, Edit. „All”, Bucureşti, 1995, p. 85.

97
au parcurs o serie de etape înspre finalizarea acestui demers, care au urmărit – în principal –
două aspecte legate de bunurile imobile: întindereaşi calitatea (folosinţa) terenurilor şi
construcţiilor şi stabilirea deţinătorilor cu orice titlu ai acestor bunuri. Aceste aspecte au interesat
atât statul – în vederea stabilirii impozitelor, taxelor şi asigurării unei linişti sociale
corespunzătoare, cât şi pe deţinătorii legali, pentru dovedirea şi garantarea dreptului de
proprietate şi/sau a unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Este remarcabil că la
început a predominat caracterul fiscal al evidenţelor, dar – în timp – a devenit preponderent
caracterul juridic al acestora.
Actuala evidenţă funciară este organizată pe două componente:
- cadastrul – care asigură baza materială a acesteia prin determinări cantitative şi
calitative, bazate pe măsurători, descrieri şi evaluări ale imobilelor;
- publicitatea imobiliară, respectiv cartea funciară, care urmăreşte încrierea în registrele
publice a bunurilor imobile, precum şi a unor drepturi, acte şi fapte juridice legate de acestea.
Considerentele de ordine menţionate – care trebuie să guverneze domeniul imobiliar în
orice societate modernă – sunt susţinute de reguli cuprinse în acte normative prin care se asigură
cadrul juridic necesar desfăşurării tuturor activităţilor specifice acestuia.

Cadrul legal în materie în vigoare în România, respectivLegea nr. 7/1996 a cadastrului şi

publicităţii imobiliare, are ca şi scop constituirea unui sistem real şi unic de publicitate imobiliară
pentru întreaga ţară, menit să înlocuiască cele trei sisteme de publicitate imobiliară aplicate, o
bună bucată de timp, în dreptul nostru: sistemul de carte funciară (folosit în Transilvania, Banat,
Crişana, Satu-Mare, Maramureş şi Bucovina), registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni (în Vechiul
Regat) şi regimul propriu Bucureştiului şi câtorva aşezări limitrofe204. Legea cadastrului şi
publicităţii imobiliare a suferit numeroase modificări şi completări pe parcursul aplicării sale:toate
acestea nu au dat rezultatele scontate, întrucât nici până acum nu s-a finalizat un proces de care
depindea, fundamental, succesul a numeroase reforme preconizate pentru ţara noastră – vizând
realizarea economiei de piaţă liberă, concurenţială, consolidarea structurilor democratice,
stabilirea unor raporturi sociale corecte – ,care, toate, puteau fi asigurate doar în condiţii de
evidenţă clară a proprietăţii funciare, cu luarea în considerare a valenţelor materiale şi juridice ale
acesteia.
Potrivit acestei reglementări, cadastrul şi cartea funciară formează un sistem unitar şi
obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică, de importanţă naţională, a tuturor
imobilelor205 de pe întreg teritoriul ţării.
Scopul acestui sistem este acela de:
p) determinare a informaţiilor tehnice, economice şi juridice referitoare la teren;
q) furnizare de date instituţiilor publice ale statului, necesare sistemului de impozitare şi pieţei
imobiliare;
r) asigurare a publicităţii drepturilor reale imobiliare, a drepturilor personale, a actelor şi
faptelor juridice, precum şi a oricăror altor raporturi juridice, prin cartea funciară;
s) a contribui la asigurarea securităţii tranzacţiilor imobiliare şi facilitarea creditului ipotecar.
Este vorba – aşadar – de realizarea unui sistem de evidenţă la nivel naţional, care
presupune desfăşurarea unor lucrări de factură tehnică (ridicări în plan), economică (de bonitare-
evaluare) şi juridico-administrativă (emiterea, încheierea şi ţinerea evidenţei diferitelor acte şi alte
documente) grupate în documentaţii cadastrale (planuri şi registre). Sistemul are – potrivit legii –

204
A se vedea şi M. Tăbăraş, M. Constantin, CADASTRU ŞI PUBLICITATE IMOBILIARĂ. Culegere de practică
judiciară, Edit. „C. H. Beck”, Bucureşti, 2009, p. 1.
205 Prin imobil se înţelege terenul, cu sau fără construcţii, de pe teritoriul unei unităţi administrativ-teritoriale,
aparţinând unuia sau mai multor proprietari, care se identifică printr-un număr cadastral unic şi se înscrie într-o carte
funciară. Entităţile de bază sunt imobilul şi proprietarul. (potrivit art. 1 alin. 5, 6 şi 7 din Legea nr. 7/1996).

98
ca finalitate înscrierea în registrul de publicitate imobiliară, denumit carte funciară, operaţie
distinctă, cu un pronunţat caracter juridic206.

Evidenţa fondului funciar se realizează prin cadastru, iar evidenţa drepturilor reale
imobiliare se face prin sistemul de publicitate imobiliară.
A. Cadastrul este, în fapt, lucrarea prin care se identifică, descrie, delimitează, măsoară,
clasifică, evaluează şi înregistrează imobilele funciare pe care le individualizează în natură şi,
cartografic, pe hartă. Cadastrul, şi informaţiile pe care le cuprinde, are valoarea unui document
administrativ; el devine registrul oficial al proprietăţii doar după îndeplinirea formalităţilor de
publicitate prevăzute de lege207.
Cadastrul se realizează, la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, pe sectoare
cadastrale. Sectorul cadastral este unitatea de suprafaţă delimitată de elemente liniare stabile în
timp (şosele, ape, canale, diguri, căi ferate etc.) care cuprinde unul sau mai multe imobile
alăturate.
Planul cadastral conţine reprezentarea grafică a limitelor imobilelor dintr-o unitate
administrativ teritorială, care se înscriu în cartea funciară, precum şi numerele cadastrale ale
acestora.
Extrasul de plan cadastral reprezintă secţiunea din planul cadastral, cu reprezentarea
imobilului şi a celor invecinate, a dimensiunilor laturilor acestuia, precum şi a datei ultimei
actualizări a bazei de date grafice gestionate de Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate
Imobiliară208.
Cadastrul îndeplineşte 3 funcţii: tehnică, economică şi juridică. Funcţia tehnică se
realizează prin determinarea limitelor dintre imobilele învecinate, pe bază de măsurători (lucrările
de măsurători putând fi executate prin orice metodă – grafică, numerică, fotogrammetrică sau
combinate). Funcţia economică se concretizează în evidenţierea elementelor tehnice necesare
stabilirii valorilor impozabile ale imobilelor sau, după caz, a impozitelor ori taxelor pe aceste
imobile. Funcţia juridică se înfăptuieşte prin identificarea deţinătorilor imobilelor şi înscrierea în
cartea funciară209.
Evidenţa cadastrală are ca şi obiective:
- identificarea, descrierea şi înregistrarea în documentele cadastrale a imobilelor prin
natura lor, măsurarea şi reprezentarea acestora pe hărţi şi planuri cadastrale, precum şi stocarea
datelor pe suporturi informative;
- identificarea şi înregistrarea proprietarilor, a altor deţinători legali de imobile şi a
posesorilor;
- furnizarea datelor necesare sistemului de impozite şi taxe pentru stabilirea corectă a
obligaţiilor fiscale ale contribuabililor, solicitate de instituţiile abilitate;
- publicitatea imobiliară, care asigură opozabilitatea drepturilor reale imobiliare, a
drepturilor personale, a actelor şi faptelor juridice, precum şi a oricăror raporturi juridice supuse
publicităţii , referitoare la imobile210.
Lucrările tehnice de cadastru se realizează prin utilizarea elementelor de reprezentare
grafică a limitelor unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi a limitelor intravilanelor, deţinute de
oficiile teritoriale. Documentele tehnice ale cadastrului se întocmesc şi ele la nivelul unităţilor
administrativ-teritoriale, pentru fiecare sector cadastral în parte; ele trebuie să evidenţieze situaţia
reală constatată de persoana autorizată care efectuează lucrările de înregistrare sistematică şi
constituie temeiul înregistrării din oficiu a imobilelor în evidenţele de cadastru şi în cartea funciară.

206 A se vedea şi N. Boş, O. Iacobescu, op.cit., p. 8.

207
A se vedea M. Miclea, op.cit., p. 90.
208 A se vedea disp. art. 2, alin. 1, 3 şi 5 din Legea nr. 7/1996.
209 A se vedea disp. art. 10 alin. 1, 3 şi 4 din Legea nr. 7/1996.
210 A se vedea disp. art. 2 alin. 2

99
Documentele tehnice sunt: planul cadastral; registrul cadastral al imobilelor (cuprinse în sectorul
cadastral); opisul alfabetic al titularilor drepturilor reale de proprietete,al posesorilor şi al altor
deţinători211.
Registrul cadastral al imobilelor şi planul cadastral stau la baza întocmirii sau a completării
cărţilor funciare, precum şi la finalizarea măsurătorilor cadastrale la nivelul sectoarelor cadastrale.
Un exemplar din planurile şi registrele cadastrale se transmite gratuit unităţilor administrativ-
teritoriale212.
B. Publicitatea imobiliară este procedura prin care se realizează înscrierea în
documentele publice a situaţiei materiale şi juridice a imobilelor în vederea ocrotirii drepturilor
(reale şi personale) ale titularilor respectivelor bunuri, a actelor şi faptelor juridice referitoare la
starea şi capacitatea persoanelor fizice şi juridice, a acţiunilor în justiţie şi a măsurilor de
indisponibilizare care se iau în legătură cu bunurile imobile înscrise în cartea funciară. Prin
publicitatea imobiliară se asigură opozabilitatea tuturor înscrierilor din cartea funciară faţă de terţi.
Publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă a cadastrului are ca obiect –
potrivit legii – înscrierea în cartea funciară213 a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele
din aceeaşi unitate administrativ-teritorială, în scopul transmiterii sau constituirii de drepturi reale
imobiliare ori, după caz, al opozabilităţii faţă de terţi a acestor înscrieri.
Cărţile funciare întocmite şi numerotate pe teritoriul administrativ al fiecărei localităţi
alcătuiesc, împreună, registrul cadastral de publicitate imobiliară al acelui teritoriu, registru care
se ţine de către biroul teritorial din cadrul oficiului teritorial în a cărui rază teritorială de activitate
este situat imobilul respectiv214.
Dreptul de proprietate, precum şi celelalte drepturi reale (şi/sau de creanţă) asupra unui
imobil se înscriu în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în
mod valabil.
În ceeace priveşte dreptul de proprietate asupra construcţiilor, acesta se înscrie în cartea
funciară în baza unui certificat de atestare, eliberat de autoritatea locală emitentă a autorizaţiei de
construire, care să confirme că edificarea construcţiilor s-a efectuat conform autorizaţiei de
construire şi că există proces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, precum şi a celorlalte
dispoziţii legale în materie şi a unei documentaţii cadastrale215.
Este remarcabil că s-a acceptat, după o lungă perioadă de timp, ca dreptul de proprietate
asupra construcţiilor să se poate înscrie în cartea funciară şi pe stadii de execuţie, în baza
următoarelor documente: certificatul de atestare a stadiului realizării construcţiei, eliberat de
primarul unităţii administrativ-teritoriale; procesul-verbal de constatare privind stadiul realizării

211 A se vedea disp. art. 12 alin. 1 şi 2

212 A se vedea disp. art. 16
213 Cartea funciară reprezintă suportul tehnic/material al publicităţii imobiliare; ea este acel înscris autentic, cu caracter

public (întocmit şi administrat de organe special abilitate ale statului), care cuprinde descrierea imobilelor, cu arătarea
drepturilor reale corespunzătoare lor, precum şi cu indicarea eventualelor drepturi de creanţă, a actelor, faptelor
născute în legătură cu imobilele înscrise în cartea funciară cu scopul arătării dobândirii, stingerii, modificării acestora
pentru informarea exactă a persoanelor interesate; în concret, conform disp. art.23 din Legea nr. 7/1996, cartea
funciară este alcătuită din titlu (indicând numărul ei şi localitatea în care este situat imobilul), precum şi din 3 părţi:
partea I – în care sunt descrise imobilele, partea a II-a – unde se fac înscrieri privitoare la dreptul de proprietate şi
partea a III-a – în care se fac înscrierile referitoare la dezmembrămintele dreptului de proprietate (dreptul de superficie,
dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de folosinţă, dreptul de abitaţie, dreptul de concesiune, dreptul de
administrare) şi la sarcini (servituţi în sarcina fondului aservit, ipoteca şi privilegiile imobiliare, sechestrul, precum şi
locaţiunea şi cesiunea de creanţă) (A se vedea şi: C. Bârsan, op.cit. pp. 437-474 ; M. Tăbăraş, M. Constantin, op.cit.,
p.5).
214 A se vedea disp. art. 21 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 7/1996
215Construcţiile realizate înainte de 1.08.2001 se întabulează, în lipsa autorizaţiei de construire, în baza certificatului de

atestare fiscală prin care se atestă achitarea tuturor obligaţiilor fiscale de plată datorate autorităţii administraţiei publice
locale în a cărei rază se află situată construcţia, precum şi a documentaţiei cadastrale. (a se vedea disp. art. 37, al. 1 şi
2)

100
construcţiei şi documentaţia cadastrală216. Această modificare este mai mult decât binevenită, ea
oferind investitorului posibilitatea de a întabula construcţia şi dacă lucrările nu sunt încă finalizate,
el putând să-şi înscrie dreptul de proprietate (în funcţie de stadiul de realizare a investiţiei); pentru
administraţia publică această măsură permite realizarea şi încasarea de venituri semnificative din
impozitele şi taxele pe teren, respectiv pe construcţii.
Potrivit Legii nr. 50/1991, construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu
nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi cele care nu au efectuată recepţia la terminarea
lucrărilor, nu se consideră finalizate şi nu pot fi întabulate în cartea funciară217.
Este evidentă diferenţa de regim juridic instituită prin cele două acte normative în legătură
cu posibilitatea înscrierii dreptului de proprietate asupra construcţiilor, fiind necesară, acum, o
corelare a prevederilor legale aflate concomitent în vigoare, iar soluţia optimă şi corectă este
aceea prevăzută de reglementare conţinută de Legea nr. 7/1996.
Tipurile de înscriere în cartea funciară sunt: întabularea (având ca obiect înscrierea
definitivă a drepturilor reale), înscrierea provizorie a drepturilor reale sub condiţia justificării
ulterioare şi, respectiv, notarea (având ca obiect înscrierea drepturilor personale, a actelor şi
faptelor juridice referitoare la starea şi capacitatea persoanelor, acţiunilor şi căilor de atac în
justiţie, precum şi a măsurilor de indisponibilizare, în legătură cu imobilele din cartea funciară). În
cazul în care cuprinsul cărţii funciare nu corespunde (sub aspectul înscrierilor conţinute) cu
situaţia juridică reală, se poate solicita rectificarea218 sau modificarea219 acesteia.
Înscrierile în cartea funciară se efectuează la cererea părţilor interesate, exceptând
cazurile în care legea prevede înscrierea din oficiu; cererea de înscriere se va transmite la biroul
teritorial în circumscripţia căruia este situat imobilul. Întabularea sau înscrierea provizorie poate fi
cerută de orice persoană care, potrivit înscrisului original, hotărârii judecătoreşti sau hotărârii
autorităţii administrative, urmează să strămute, să constituie, să modifice, să dobândească sau să
stingă un drept tabular220.

Cadastrul şi cartea funciară nu sunt doar mijloace de evidenţiere a unei ordini instituite în
realitatea fizică, materială, ci sunt – ele însele şi informaţiile pe care le cuprind – instrumente
extrem de preţioase (indispensabile chiar!) pentru diverse domenii; ele sunt, de asemenea,de
maximă importanţă pentru activităţile de amenajare a teritoriului şi urbanism. Fără ele nu se poate
desfăşura o planificare corectă, riguroasă şi „sănătoasă” la nici un nivel şi în nici o zonă a
acestora.
Planul de Amenajare a Teritoriului Naţional (PATN, ca primă documentaţie de amenajare
teritorială, care reprezintă sinteza programelor strategice sectoriale pe termen mediu şi lung pe
întreg teritoriul ţării221) trebuie să utilizeze informaţiile cuprinse în evidenţa cadastrală în modul cel
mai eficient posibil. Lipsa unei asemenea „oglinzi” a situaţiei reale a dus, în ultimii ani, la un
număr impresionant de procese deferite instanţelor care, la rândul lor, au determinat nerealizarea
unor obiective de importanţă majoră de infrastructură (în special rutieră). Sunt bine cunoscute
proiectele – de mare anvergură – care vizau realizarea autostrăzilor din ţara noastră, investiţie ale

216 Conform disp. art. 37 alin. 3 din Legea nr. 7/1996.

217 A se vedea disp. art. 37 alin. 5 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcţii.
218 Prin rectificare se înţelege radierea, îndreptarea sau corectarea oricărei înscrieri inexacte în cartea funciară.
Rectificarea înscrierilor se poate face fie pe cale amiabilă, prin declaraţie autentică notarială a titularului dreptului ce
urmează a fi radiat sau modificat, fie – în caz de litigiu – prin hotărâre judecătorească definitivă (potrivit art. 907 şi 908
din Codul civil)
219 Prin modificare se înţelege orice schimbare privitoare la aspecte tehnice ale imobilului (descrierea, destinaţia sau

suprafaţa acestuia), schimbare care nu afectează esenţa dreptului care poartă asupra acelui imobil. Modificarea se
poate cere oricând, numai la solicitarea titularului dreptului de proprietate înscris în cartea funciară. (potrivit art. 914 din
Codul civil).
220Potrivit art. 28 al.5 din Legea nr.7/1996
221 PATN este compus din secţiuni specializate: Căi de comunicaţie, Ape, Zone protejate, Reţeaua de localităţi, Zone

de risc natural, Turism, Dezvoltare rurală, prin lege putându-se aproba şi alte secţiuni.

101
cărei beneficii erau incontestabile, pentru toate sferele economiei. Ori, în absenţa unei evidenţe
funciare corect întocmite şi actualizate (pentru a cărei realizare s-au alocat fonduri şi au fost
pregătiţi specialişti), prin utilizarea documentelor existente – incomplete, lipsite de o abordare şi o
concepţie unitară, cu o bază materială îndoielnică, departe de standardele europene – la care s-a
adăugat o legislaţie extrem de schimbătoare, s-a ajuns la stagnarea lucrărilor şi, implicit, la
imposibilitatea realizării acestor obiective. Etapele – planificate corect din punct de vedere tehnic
– de realizare a diverselor tronsoane au fost blocate de procesele care vizau în special
exproprierile. Cunoaşterea – din timp şi de o manieră corectă – a regimului juridic al imobilelor pe
care urmau să le traverseze aceste magistrale de circulaţie, a preţului real, de piaţă al acestora,
ajutată de o legislaţie clară, care să prevadă etape logice, clare dar scurte de soluţionare a
chestiunilor aferente exproprierii ar fi dus la cu totul alte rezultate.
Cu certitudine, se pune problema conştientizării şi aplicării corecte a principiilor potrivit
cărora binele public trebuie să aibă întâietate şi a celor care statuează că drepturile individuale
ale cetăţenilor trebuie respectate. În acest context trebuie, credem, „marşat” mai mult pe ideea că
oricărui drept îi corespund şi obligaţii corelative. Realitatea a demonstrat că – din păcate – acest
aspect este extrem de neglijat. În acest context putem aprecia că reglementările legale în vigoare
(Legea nr.18/1991 a fondului funciar) au oferitposibilitatea redobândirii unor suprafeţe generoase
de teren care au fost trecute abuziv, în trecut, în proprietatea statului ori au fost supuse forţat
colectivizării, fără a se institui, în paralel, modalităţi de monitorizare şi, implicit, de sancţionare a
celor care nu ar fi respectat anumite cerinţe, condiţii, standarde (care trebuiau şi ele, la rândul lor.
instituite de legiuitor!) legate de modul (obligatoriu) de utilizarea acestor imobile şi de modalitatea
de impozitare a acestora. Lipsa unei viziuni, a unei analize a impactului pe care anumite acte
normative le-ar putea avea asupra vieţii sociale şi economiei în ansamblul său au determinat
grave (uneori iremediabile) „fracturi” în viaţa societăţii româneşti, ajungându-se la situaţia în care,
încercându-se o reparare a unor greşeli din trecut, să fie grevate (nu numai financiar, ci şi sub alte
forme) generaţii care nu au avut nicio implicare, nicio vină pentru acestea, retezându-li-se practic
posibilitatea de a demara şi realiza obiective racordate/aliniate stilului de muncă şi viaţă, precum
şi standardelor lumii de azi.
Evident, aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în cazul altor tipuri de investiţii de interes public,
la nivel naţional, regional, zonal sau judeţean, efectele transmiţându-se, mai apoi, la nivelul
localităţilor şi influenţând întocmirea şi conţinutul documentaţiilor de urbanism (PUG, PUZ, PUD).
Astfel, se ştie că planul urbanistic general (PUG având caracter director şi strategic, dar şi
de reglementare – reprezentând principalul instrument de planificare operaţională şi constituind
baza legală pentru realizarea programelor şi acţiunilor de dezvoltare – prezintă strategia,
priorităţile şi reglementările de urbanism aplicate în utilizarea terenurilor şi construcţiilor în cadrul
localităţii222. Şi aici intervine, ca factor esenţial, hotărâtor pentru viaţa localităţii (fie ea urbană sau
rurală) situaţia juridică a terenurilor. Schimbările majore produse în ultimii ani, procesul de
urbanizare accelerată (tendinţă care s-a manifestat şi se menţine şi în ţara noastră) au determinat
modificări consistente şi în legislaţia din domeniul urbanismului. Corecta lor înţelegere, dar mai
ales aplicare, este decisiv condiţionată de existenţa unei corecte evidenţe cadastrale. Orice
proces de planificare urbană modern porneşte de la aceste date. Abordarea antreprenorială a
urbanismului este condiţionată de posibilităţile de dezvoltare a localităţii, de şansele de creşterea
gradului de atractivitate, de sporirea „vizibilităţii”, de oferirea unor „ferestre” de oportunităţi şi nu îşi
poate găsi concretizarea decât în condiţiile unei bune cunoaşteri a facilităţilor, dar şi a
constrângerilor existente la nivelul fiecărei zone a localităţii. Mari obiective investiţionale au fost
blocate, pretutindeni în ţară, fie din considerente adesea minore (suprafeţe de teren în litigiu - cu
„şanse” de lămurire pe durata unor ani buni, cunoscută fiind celeritatea proceselor – dispute,
uneori cu tentă politică din cadrul autorităţilor cu competenţă în domeniul urbanismului, divergenţe
de interese, lipsa utilităţilor etc.), fie, pur şi simplu, de lipsa unei viziuni de dezvoltare şi a unei

222 A se vedea disp. art. 46 alin. 1 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul

102
reale voinţe de schimbare. O diagnoză corectă a oraşului, o evidenţă clară a imobilelor libere sau
cu un anumit potenţial care să poate fi imediat, necondiţionat, valorificate, o viabilizare promptă a
terenurilor vizate de amenajare ar permite o derulare rapidă a numeroaselor demersuri
investiţionale şi realizarea de obiective de dezvoltare.
Evaluările imobiliare servesc atât unor scopuri fiscale, cât şi la stabilirea despăgubirilor în
cazuri de expropriere, distrugere sau calamităţi, precum şi la ieşirile din indiviziune, la calcularea
sultelor, lucrări de comasare etc. Actualmente, la noi în ţară metodologia evaluării imobilelor este
neuniformă, incompletă, ea necesitând proceduri şi un cadru reglementator nou. Actualizarea
preţurilor rezultate din evaluarea unui imobil, la o anumită dată, indiferent de natura lui, se face cu
indicii preţurilor de consum preluaţi din Buletinele statistice de preţuri pentru intervalul scurs de la
data publicării actului normativ până la data evaluării. Pentru siguranţă, evaluarea oricărui imobil –
teren sau construcţie – trebuie comparată cu preţurile de vânzare de pe piaţa liberă, în scopul
evitării unor situaţii aberante ce pot rezulta din calcule223.
La elaborarea PUZ-urilor şi PUD-urilor au apărut, în practică, o serie de dificultăţi
generate, adesea, tot de lipsa unei evidenţe riguroase a terenurilor şi a regimului lor juridic.
Documentaţiile de urbanism derogatorii224 (pentru PUZ şi PUD, din fericire „împuţinate” prin
ultimele modificări ale art. 32 din Legea nr.350/2001)permit modificări ale prevederilor
documentaţiilor de urbanism aprobate pentru zona respectivă; problemele care apar cu această
ocazie sunt determinate de faptul că uneori aceste documentaţii derogatorii nu se „potrivesc”,
asemenea unor piese de puzzle, iar încercarea de ale încadra în „tabloul” PUG eşuează. În lipsa
unui control riguros al organelor abilitate, fiecare investitor doreşte să-şi extindă zona, să mai
câştige măcar câteva zeci de centrimetri (dacă nu mai mult), ignorând, practic, limitele prevăzute
în proiectele de execuţie aprobate. Astfel s-a ajuns la diminuarea considerabilă a dimensiunilor
unor căi de circulaţie, a trotuarelor, la dispariţia unor spaţii de gardă etc., cu repercursiuni nu doar
asupra aspectelor estetice, ci şi a celor funcţionale ale construcţiilor. Asemenea împrejurări sunt
generate şi de lipsa corelării vechilor evidenţe funciare cu rezultatele măsurătorilor efectuate în
acest moment cu mijloace moderne, de mare precizie; erorile rezultate, însumate, generează o
sumedenie de nesuprapuneri şi, inevitabil, sunt surse permanente de conflict între vecini. Practica
(a se înţelege realitatea, care este vizibilă, perceptibilă nestingherit de către oricine) oferă
numeroase exemple de asemenea „greşeli”, toate având aceleaşi cauze majore: lipsa unei
evidenţe clare, precise a situaţiei terenurilor, precum şi absenţa unei supravegheri continue, a
controlului fazelor succesive de realizare a lucrărilor.
Aceeaşi evidenţă, oferită de sistemul cadastral stă şi la baza eliberării autorizaţiilor de
urbanism, respectiv a certificatul de urbanism şi a autorizaţiei de construire. Astfel, atunci când se
solicită eliberarea certificatului de urbanism (demers care poate fi întreprins de către orice
persoană fizică sau juridică interesată), cererea adresată autorităţilor administraţiei publice
competente trebuie să cuprindă, printre altele, elementele de identificare a imobilului: număr
cadastral şi număr de carte funciară (unde este cazul, dacă legea nu dispune altfel)225. Apoi,
trebuie subliniat faptul că certificatul de urbanism este obligatoriu de solicitat în situaţii expres
prevăzute de lege (inclusiv atunci când intervin aspecte legate de circulaţia imobiliară a
terenurilor). Din categoria tipurilor de informaţii furnizate prin intermediul certificatului de
urbanism, cele care se referă la regimul juridic şi la cel economic al imobilului sunt oferite de
sistemul de cadastru226. Ne aflăm, practic, în această etapă, în faţa unui control preventiv –
absolut necesar – al utilizării terenurilor de către administraţiile locale.
Responsabili pentru totalitatea activităţilor care sunt legate de procesul de edificare sunt
factorii implicaţi în conceperea, realizarea şi exploatarea construcţiilor, precum şi în post-utilizarea

223 A se vedea N. Boş, O. Iacobescu, op. cit., pag. 245

224 A se vedea disp. art. 32 din Legea nr. 350/2001.
225Potrivit art. 6 al.4 din Legea nr.50/1991
226 Potrivit art.31 din Legea nr. 350/2001

103
lor (investitorii, cercetătorii, proiectanţii, verificatorii de proiecte, fabricanţii şi furnizorii de produse
pentru construcţii, executanţii, proprietarii, utilizatorii, responsabilii tehnici cu execuţia, experţii
tehnici, precum şi autorităţile publice şi asociaţiile profesionale de profil. Din categoria experţilor
tehnici fac parte, întotdeauna, şi specialiştii în cadastru, aşa încât rezultatul muncii lor se
constituie într-o garanţie a valorificării corecte, legale şi economicoase a terenurilor.
Documentaţia cadastrală se elaborează utilizându-se informaţii din varii domenii, lucru
care determină caracterul interdisciplinar al cadastrului. Dacă pot fi identificate domenii de bază –
geodezia, cartografia, topografia, fotogrammetria, teledetecţia, informatica (inclusiv Sistemul
Geografic Informaţional GIS), o serie de alte sectoare de preocupări şi activitate sprijină, dar şi
utilizează, documentaţia cadastrală: dreptul (prin norme juridice care asigură organizarea şi
punerea în aplicare a aspectelor cu caracter juridic); pedologia şi construcţiile (activităţi care
acoperă partea economică a cadastrului privind evaluarea imobilelor prin bonitare cadastrală şi
încadrarea edificatelor cu indicatorii corespunzători); amanajarea teritoriului şi urbanismul (prin
furnizarea de piese desenate – planuri – şi date privind intravilanul, planuri urbanistice ş.a.);
amenajarea pădurilor şi protecţia mediului (pentru furnizarea de date referitoare la fondul forestier
naţional, surse de poluare etc.).
Se poate concluziona, astfel, că există o paletă largă de cunoştinţe care trebuie
valorificate, în realizarea cadastrului, cu ponderi diferite în timp, a căror eficientă utilizare se poate
realiza doar prin prestarea unei activităţi riguros planificate şi desfăşurate, de către specialişti cu o
temeinică pregătire.
Cadastrul şi publicitatea imobiliară sunt domenii de activitate bine conturate, care se
sprijină, se completează şi se condiţionează reciproc, constituind un sistem integrat de evidenţă
a imobilelor şi a actelor juridice legate de acestea. Prin intermediul acestui sistem se culeg date
specifice şi se furnizează informaţii variate, dar obiective, asupra imobilelor şi a fondului funciar în
general. Ele sunt puse în slujba statului şi a deţinătorilor de drept ai acestora, pentru apărarea şi
garantarea drepturilor reale (în esenţă, de proprietate), stabilirea unor impozite şi taxe echitabile.
Orice stat modern, cu un regim democratic, dintr-o lume cu o economie modernă, nu
poate fi perceput ca atare fără un sistem eficient de cadastru şi publicitate imobiliară, devenit, prin
funcţiile sale importante, obligatoriu227.
Cazul ţării noastre prezintă trăsături particulare, interesante – am putea spune: o scurtă
privire asupra succedării unor reglementări furnizează interesante teme de dezbatere. Legea nr.
18/1991 deschidea perspectiva unor „reparaţii” constând în reconstituirea dreptului de proprietate
pentru terenurile agricole şi pentru terenurile forestiere228 , în condiţiile în care, din perspectivă
urbanistică, erau precizate categoriile de terenuri care constituie fondul funciar al României, erau
prevăzute (indirect) posibilităţile (şi condiţiile) de extindere a intravilanului , fiind stipulate şi condiţii
de constructibilitate în anumite zone (pe anume categorii de terenuri).
Ulterior, prin Legea nr.7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, s-a instituit
obligativitatea trecerii la un sistem unitar de evidenţă a tuturor categoriilor de terenuri, lucrare care
urma să rezolve – de o manieră modernă şi întru eficientizarea operaţiunilor imobiliare – problema
unei „oglinzi” a teritoriului naţional şi care era menită a oferi şi o situaţie clară a regimului de
proprietate asupra imobilelor situate pe acesta. Din păcate nu s-a trecut rapid la efectuarea
procedurilor prevăzute de lege (în pofida utilităţii indubitabile şi a celerităţii reclamate de procesele
de restituire a bunurilor imobile prevăzute în alte reglementări anterioare) şi nu s-au stabilit
termene pentru aceasta.

227
A se vedea N. Boş, O. Iacobescu, op. cit., pag. 17
228Ulterior,prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor
forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, publicată în M.Of.
nr.8/12.01.2000, (ultima oară modificată prin Legea nr. 267/7.12.2011), s-a precizat că dispoziţiile acesteia se aplică şi
în cazul restituirii construcţiilor accesorii terenurilor agricole şi silvice.

104
 Au apărut, apoi, alte dispoziţii, precum Legea nr. 1/2000) pentru reconstituirea dreptului de
proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii
fondului funciar nr.18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru
finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod
abuziv în perioada regimului comunist în România229, care au însoţit succesiunea modificărilor
Legii cadastrului. Menţionăm că pe tot parcursul evidenţiat s-a subliniat importanţa cadastrului în
economia numeroaselor domenii în care era incident, s-au evidenţiat extrem de numeroase
dificultăţi în aplicarea normelor apărute şi instanţele au fost năpădite de un imens număr de litigii
imobiliare, situaţie care a creat dezechilibru şi conflicte majore în societate; asta ca să nu invocăm
şi sumele alocate acţiunilor care ar fi trebuit să facă ordine în domeniu.
Apariţia în spectrul legislativ a HG. nr. 294/2015 privind aprobarea Programului naţional de
cadastru şi carte funciară 2015-2023230 ridică, de asemenea, o serie de nedumeriri. În primul
rând, orizontul temporal invocat este unul îngrijorător: pe de o parte ne gândim pe ce bază
(materială) se vor face reconstituirile drepturilor de proprietate, în lipsa unei evidenţe a fondului
funciar al ţării şi, de asemenea, cât de corectă a fost procedura până acum (tot în absenţa
acesteia); ne punem întrebarea: dacă la finalizarea înregistrării sistematice a imobilelor se vor
constata erori care nu vor putea fi corectate, cine va răspunde pentru ele? Abia acum (potrivit legii
în discuţie) se vor realiza campanii de informare şi conştientizare publică a cetăţenilor (asupra
unor chestiuni de importanţa proprietăţii private)? Care sunt „beneficiarii rezultatelor directe”
(corespunzătoare acţiunilor din Programul naţional): „proprietarii, posesorii ori alţi deţinători ai
imobilelor” reali, sau cei care au dobândit – prin mijloace frauduloase, după cum s-a dovedit –
aceste calităţi? De ce nu oferă legea dispoziţii referitoare la eventualele posibilităţi de reparare a
„erorilor” astfel comise?
Se face vorbire în actul normativ despre comisia – constituită la nivelul ANCPI – care ar
urma să prioritizeze unităţile administrativ-teritoriale la nivelul fiecărui judeţ231 ţinând cont de cel
puţin unul dintre următoarele criterii:
t) unităţi administrativ-teritoriale care fac obiectul dezvoltării proiectelor de infrastructură de
interes naţional;
u) unităţi administrativ-teritoriale care fac obiectul realizări unor proiecte de dezvoltare locală;
v) unităţi administrativ-teritoriale care prezintă aşezări informale ale comunităţilor aflate în
condiţii de sărăcie extremă.
Opinăm că formularea „ţinând cont de cel puţin unul dintre criterii” este destul de vagă,
lipsind indiciile care să determine luarea în calcul a unuia, a două sau a tuturor acestora. Puterea
discreţionară a administraţiei publice locale să fie soluţia? Care ar fi situaţiile care ar reclama
urgenţa înregistrării? Este în măsură această comisie – sau chiar ANCPI – să cuprindă, să
analizeze şi să se pronunţe în cunoştinţă de cauză în privinţa anvergurii, complexităţii şi
impactului înregistrării sistematice în toate domeniile în care intervin aspecte imobiliare?
Alăturând (cel puţin) actele normative invocate mai sus este uşor de constatat că o
articulare a lor în sensul unei aplicări unitare, logice a normelor cuprinse în ele este, practic,
imposibilă.

CALITATEA ÎN CONSTRUCŢII

229 Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a
imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România a fost iniţial publicată în M.Of. nr.
278/2013, ultima oară fiind modificată prin OUG nr.66/30.12.2015. De menţionat este faptul că nici la acel moment
lucrările de cadastru nu erau într-o fază avansată de execuţie.
230 HG. nr. 294/2015 privind aprobarea Programului naţional de cadastru şi carte funciară 2015-2023 a fost publicată în

M.Of. nr.309/6.05.2015
231De menţionat faptul că înregistrarea sistematică se face pe unităţi administrativ-teritoriale, nu la solicitarea

persoanelor fizice sau juridice

105
 Legea nr. 10/1995 (republicată) privind calitatea în construcţii232

Un ansamblu special de reglementări vizează ceea ce, în domeniul construcţiilor,

reprezintă cerinţe fundamentale (care trebuie acoperite obligatoriu) pentru orice tip de construcţie:
calitatea acestora. Potrivit normelor de specialitate, calitatea construcţiilor se apreciază a fi
rezultanta tuturor performanţelor de comportare în exploatare a acestora, astfel încât, pe
întreaega durată de existenţă, să fie satisfăcute exigenţele utilizatorilor şi a colectivităţilor233. Tot
ce ţine de calitatea instalaţiilor şi a echipamentelor tehnologice de producţie (aferente lucrărilor de
executare sau aparţinând construcţiilor) se stabileşte şi se realizează pe bază de reglementări
specifice fiecărui domeniu de activitate. Legea stabileşte obligativitatea îndeplinirii condiţiilor de
calitate pentru toate categoriile de construcţii şi tuturor instalaţiilor aferente, indiferent de forma de
proprietate sau de destinaţie, precum şi lucrărilor de modernizare, modificare, transformare,
consolidare şi reparaţii ale acestora.
Scopul instituirii acestui cadru reglementator este de a se asigura realizarea şi exploatarea
unor construcţii de calitate corespunzătoare, care să permită protejarea vieţii oamenilor, a
bunurilor acestora, de a conferi securitate comunităţilor şi, nu în ultimul rând, din raţiuni de
protejare a cadrului natural şi a celui amenajat. Sistemul calităţii în construcţii vizează diferenţiat
edificiile, după categoria lor de importanţă (stabilită în funcţie de : complexitate, destinaţie, mod
de utilizare, grad de risc sub aspectul siguranţei, considerente economice)234.
Cerinţele fundamentale, care trebuie îndeplinite şi menţinute pe întreaga durată de
existenţă, de către o construcţie de calitate corespunzătoare sunt:
- rezistenţă mecanică şi stabilitate
- securitate la incendiu
- igienă, sănătate şi mediu
- siguranţă şi accesibilitate în exploatare
- protecţie împotriva zgomotului
- economie de energie şi izolare termică
- utilizarea sustenabilă a resurselor naturale.
Aceste obligaţii revin tuturor celor implicaţi în conceperea, realizarea şi exploatarea
construcţiilor, precum şi în postutilizarea lor235, potrivit responsabilităţilor fiecăruia; aşadar, ele

232 Legea nr. 10/1995 (republicată) privind calitatea în construcţii, publicată în M.Of. nr.12 din 24 ianuarie 1995,
modificată şi completată ulterior, ultima dată prin Legea nr. 177/2015
233 Dacă ”triada vitruviană” consacra trei calităţi fundamentale pentru o construcţie – fermitas, utilitas şi venustas

(rezistenţă, funcţionalitate şi estetică) – reglementarea referitoare la calitatea construcţiilor face trimitere doar la prima,
celelalte fiind consacrate în alte acte normative ( Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de
construcţii şi Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul )
234 În art. 19 şi 20din Anexa nr. 2 – Regulament privind conducerea şi asigurarea calităţíi în construcţii – a H.G.

766/1997 pentru aprobarea unor regulamente privind calitatea în construcţii, publicată în M. Of. nr. 352 din 10
decembrie 1997 se stipulează că, în domeniul construcţiilor se aplică 3 modele, notate cu 1, 2 şi 3, reprezentând
niveluri distincte de asigurare a calităţii (potrivit standardelor SR EN ISO), diferenţiate între ele, în principal, prin
numărul şi conţinutul cerinţelor de asigurare a calităţii faţă de elementele şi condiţiile referitoare la sistemul calităţii,
luate în considerare, care descresc de la modelul 1 – cel mai complex şi pretenţios – spre modelul 3, mai simplu şi mai
puţin pretenţios în ceea ce priveşte numărul şi nivelul cerinţelor şi condiţiilor. Corespondenţa categoriei de importanţă a
construcţiilor şi modelele de asigurare a calităţii este de maniera:
Categoria de importanţa a construcţiei Modelul de asigurare a calităţii
Excepţională (A) model 1 sau reglementare specială
Deosebită (B) model 1 sau 2
Normală (C) model 2 sau 3
Redusă (D) model 3 (opţional)
235Postutilizarea construcţiilor cuprinde activităţile de dezafectare, demontare şi demolare a construcţiilor, de

recondiţionare şi de refolosire a elementelor şi a produselor recuperabile, precum şi reciclarea deşeurilor cu asigurarea

protecţiei mediului, potrivit art. 19 din Legea nr. 10/1995 )

106
sunt în sarcina: investitorilor236, cercetătorilor, proiectanţilor, verificatorilor de proiecte, fabricanţilor
şi furnizorilor de produse pentru construcţii, executanţilor, proprietarilor, utilizatorilor,
responsabililor tehnici cu execuţia, experţilor tehnici, precum şi autorităţilor publice şi asociaţiilor
profesionale de profil.
Sistemul calităţii în construcţii237 reprezintă ansamblul de structuri organizatorice,
responsabilităţi, regulamente, proceduri şi mijloace care concură la realizarea calităţii
construcţiilor în toate etapele de concepere, realizare, exploatare şi postutilizare a cestora. Acesta
se compune din:
a) activitatea de reglementare în construcţii;
b) certificarea performanţei şi a conformităţii produselor pentru construcţii;
c) agrementul tehnic238 în construcţii;
d) verificarea şi expertizarea tehnică a proiectelor;
e) verificarea calităţii lucrărilor executate, expertizarea tehnică a execuţiei lucrărilor şi
a construcţiilor, precum şi auditul energetic al clădirilor239;
f) managementul calităţii în construcţii;
g) acreditarea şi/sau autorizarea laboratoarelor de analize şi încercări în construcţii;
h) activitatea metrologică în construcţii
i) recepţia lucrărilor;
j) urmărirea comportării în exploatare şi intervenţii la construcţiile existente, precum
şi postutilizarea construcţiilor;
k) exercitarea controlului de stat al calităţii în construcţii;
l) atestarea tehnico-profesională şi autorizarea specialiştilor care desfăşoară
activitate în construcţii.
Verificarea proiectelor pentru execuţia construcţiilor, în ceea ce priveşte respectarea
reglementărilor tehnice referitoare la cerinţele esenţiale se va face numai de către specialişti

236Investitorii sunt persoane fizice sau juridice care finanţează şi realizează investiţii sau intervenţii la construcţiile
existente (cf. art. 22 din Legea nr. 10/1995 )
237 Potrivit art. 8 din Legea nr. 10/1995
238Agrementul tehnic este aprecierea tehnică favorabilă, concretizată într-un document scris, asupra aptitudinii de

utilizare, în conformitate cu cerinţele legii calităţii în construcţii, a unor noi produse, procedee sau echipamente –
denumite genericproduse – pentru care nu există şi nu pot fi încă elaborate standarde naţionale sau alte reglementări
tehnice oficiale sau pentru care există astfel de standarde şi reglementări, dar produsele nu se încadrează în cerinţele
acestora, diferenţa influenţând una dintre cerinţele esenţiale (potrivit art. 5 din L.10/1995) privind calitatea în construcţii
(a se vedea dispoziţiile art. 1 din Anexa nr. 5 – Regulament privind agrementul tehnic pentru produse, procedee şi
echipamente noi în construcţii - aferentă H.G. 766/1997 pentru aprobarea unor regulamente privind calitatea în
construcţii
239Auditul energetic este operaţia pe care o efectuează auditorul energetic şi constă în determinarea caracteristicilor

reale termotehnice şi funcţionale ale sistemului clădire-instalaţii, în scopul caracterizării din punct de vedere energetic a
clădirii. Prin auditul energetic se stabilesc – tehnic şi economic – soluţiile de reabilitare şi modernizare termoenergetică
a clădirii pe baza rezultatelor expertizei termice şi energetice ale acelei clădiri. Auditul şi expertiza energetică stau la
baza eliberării Certificatului de Performanţă Energetică.
Certificatul de Performanţă Energetică a clădirii este documentul elaborat conform metodologiei de calcul al
performanţei energetice a clădirilor, prin care este indicată performanţa energetică a unei clădiri sau a unei unităţi de
clădire şi care cuprinde date cu privire la consumurile de energie în clădiri şi care, după caz, poate fi însoţit de
recomandări de reducere a acestora (potrivit art.3 pct.3 din Legea nr. 159/2013 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 372/2005 privind performanţa energetică a clădirilor, publicată în M.Of. nr.1144/2005
Unitatea de clădire reprezintă o zonă, o parte a unei clădiri, un etaj sau un apartament dintr-o clădire, care este
conceput/conceputăsau modificată/modificat pentru a fi utilizată/utilizat separat. (potrivit art.3 pct. 11 din Legea nr.
159/2013). Data stabilită pentru intrarea în vigoare a reglementării a fost modificate după cum urmează: 1.01.2007 ,
1.03.2010 şi, în final, 19. 07.2013(!)
O altă prevedere interesantă a Legii nr. 159/2013 stipulează: „clădirile noi, pentru care recepţia la terminarea lucrărilor
se efectuează începând cu 31 decembrie 2020 vor fi clădiri al căror consum de energie din surse convenţionale este
aproape egal cu zero şi, prin excepţie de la aceste prevederi, clădirile noi din proprietatea/administrarea autorităţilor
administraţiei publice care urmează să fie recepţionate după 31 decembrie 2018 vor fi clădiri al căror consum de
energie din surse convenţionale este aproape egal cu zero.”(potrivit art. 12 3)

107
verificatori de proiecte atestaţi pe domenii/subdomenii şi activităţi, alţii decât specialiştii elaboratori
ai proiectelor.
Verificarea calităţii execuţiei construcţiilor este obligatorie şi se efectuează de către
investitori prin diriginţi de şantier autorizaţi , angajaţi ai investitorilor şi prin responsabili tehnici cu
execuţia autorizaţi (RTE), angajaţi ai executanţilor.
Recepţia construcţiilor240 constituie certificarea realizării acestora pe baza examinării lor
nemijlocite, în conformitate cu documentaţia de execuţie şi cu documentele cuprinse în cartea
tehnică a construcţiei (potrivit art. 17). Recepţia se face de către investitor/proprietar, în prezenţa
proiectantului şi a executantului şi/sau reprezentanţilor de specialitate, legal desemnaţi de
aceştia.
O piesă importantă despre care face vorbire legiuitorul este cartea tehnică a
construcţiei, care cuprinde documentaţia privind proiectarea, cea privind execuţia, documentaţia
privind recepţia şi documentaţia privind urmărirea comportării în exploatare şi intervenţii asupra
construcţiei; aceasta se întocmeşte prin grija investitorului şi se predă proprietarului construcţiei,
care are obligaţia de a o păstra şi de a o completa la zi; prevederile din cartea tehnică a
construcţiei referitoare la exploatare sunt obligatorii pentru proprietar şi utilizator. Urmărirea
comportării în exploatare a construcţiilor se face pe toată durata de existenţă a acestora şi
cuprinde ansamblul de activităţi privind examinarea directă sau investigarea cu mijloace de
observare şi măsurare specifice , în scopul menţinerii cerinţelor esenţiale. În mod obişnuit, pe
parcursul existenţei şi întrebuinţării construcţiilor apar modificări ale acestora care, fireşte, trebuie”
corectate” la un moment dat. Intervenţiile la construcţiile existente – constând în lucrări de
construire,reconstruire, consolidare, sprijinire provizorie a elementelor avariate, extindere,
desfiinţare parţială, reparaţii, reabilitare termică, creşterea performanţei energetice, schimbare de
destinaţie, protejare, restaurare, conservare, desfiinţare totală –se efectuează în baza unei
expertize tehnice întocmite de un expert tehnic atestat şi, după caz, în baza unui audit energetic
întocmit de un auditor energetic pentru clădiri, atestat. Intervenţiile la construcţii se consemnează
obligatoriu în cartea tehnică a construcţiei241.
Actul reglementator (Legea nr. 10/1995) stipulează, de asemenea, obligaţiile şi
răspunderile pentru: investitori, proiectanţi, executanţi, specialiştii verificatori de proiecte,
responsabilii tehnici cu execuţia, experţii tehnici atestaţi, proprietarii construcţiilor, administratorii
şi utilizatorii construcţiilor, pentru tot ce înseamnă activitatea de cercetare în domeniu, precum şi
obligaţii şi răspunderi comune.

Controlul de stat al calităţii în construcţii se execută de către Inspectoratul de Stat în

Construcţii242 care, potrivit legii, are următoarele atribuţii generale: funcţia de autoritate în stat,
funcţia de reglementare şi avizare, funcţia de autoritate de control şi inspecţie, funcţia de
reprezentare şi, de asemenea, atribuţii specifice. Referitor la prerogativele aferente funcţiei de
autoritate de control şi inspecţie, este de subliniat faptul că ISC:
- exercită controlul statului cu privire la aplicarea unitară a prevederilor legale în
domeniul calităţii construcţiilor, în toate etapele de concepţie, proiectare, autorizare,
execuţie, recepţie, utilizare şi postutilizare, indiferent de forma de proprietate sau
destinaţia construcţiilor;

240 Efectuarea recepţiei la terminarea lucrărilor este obligatorie pentru toate tipurile de construcţii autorizate, inclusiv în
situaţia realizării acestor lucrări în regie proprie. (Potrivit art. 37 al.2 din Legea nr. 50/1991)
241 Potrivit art.16 din Legea nr. 10/1995
242 Inspectoratul de Stat în Construcţii (I.C.S.) funcţionează în baza unui regulament stabilit prin Ordonanţa nr. 63/2001(

modificată, ultima oară, prin O.G. Nr. 24/2015)

108
 - autorizează continuarea execuţiei lucrărilor ajunse în faze determinante de
execuţie243;
- exercită controlul statului la organele de specialitate ale administraţiei publice locale cu
privire la emiterea certificatelor de urbanism şi a autorizaţiilor de construire/desfiinţare
şi la organizarea şi exercitarea activităţii de control al disciplinei în construcţii;
- exercită controlul statului în domeniul disciplinei în urbanism şi al amenajării teritoriului;
- exercită controlul statului privind supravegherea pieţei produselor pentru construcţii;
- exercită controlul execuţiei şi recepţiei lucrărilor finanţate din fonduri comunitare,
naţionale şi din alte surse legal constituite.
În contul I.S.C. se varsă sumele aferente cheltuielilor pentru controlul statului în
amenajarea teritoriului şi urbanism şi, respectiv pentru autorizarea executării lucrărilor de
construcţii (suportate de către investitori, în valoare echivalentă cu o cotă de 0,1% din valoarea
lucrărilor autorizate ) prevăzute de Legea nr. 50/1991.

SERVICIILE COMUNITARE DE UTILITĂŢI PUBLICE

Legea nr. 51/2006 (republicată) privind serviciile comunitare de utilităţi publice244

Administraţia publică locală este chemată să răspundă de o multitudine de aspecte ale

vieţii şi activităţilor din comunitate care, de o bună bucată de vreme, s-au multiplicat şi s-au
diversificat consistent. Un segment al acestor intervenţii îl constituie cel aferent unei suite de
acţiuni şi activităţi reglementate prin care trebuie asigurată satisfacerea nevoilor colectivităţilor
locale legate de:
a) alimentarea cu apă;
b) canalizarea şi epurarea apelor uzate;
c) colectarea, canalizarea şi evacuarea apelor pluviale;
d) producţia, transportul, distribuţia şi furnizarea de energie termică în sistem
centralizat;
e) salubrizarea localităţilor;
f) iluminatul public;
g) administrarea domeniului public şi privat al unităţilor administrativ-teritoriale,
precum şi altele asemenea;
h) transportul public local.
Toate acestea se constituie în ceea ce legiuitorul numeşte servicii comunitare de
utilităţi publice, ele servind – după cum indică şi denumirea lor – interesului public general. Este
important de subliniat faptul că acestea sunt înfiinţate, organizate şi furnizate/prestate la nivelul
comunelor, oraşelor, municipiilor, judeţelor, municipiului Bucureşti şi, după caz, în condiţiile legii,
la nivelul subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor, sub conducerea, coordonarea şi
controlul şi responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice locale 245. Făcând parte din sfera
serviciilor publice de interes general, serviciile comunitare de utilităţi publice au o serie de
caracteristici, dintre care reţinem:
- au caracter economico-social;
- au caracter tehnico-edilitar;
- au caracter permanent şi regim de funcţionare continuu;

243 Fază determinantă – stadiul fizic după care o lucrare de construire nu mai poate continua fără o analiză având la
bază concluzii formulate în scris de către beneficiar, proiectant şi executant şi care se autorizează, după caz, de
reprezentantul local al I.S.C.
244Legea nr. 51/2006, (republicată în M.Of. nr. 121/5.03.2013), cu modificările şi completările ulterioare, ultima oară

modificată prin OUG. Nr. 68/2014

245Potrivit art. 1 al. (3) din Legea nr. 51/2006

109
 - regimul de funcţionare poate avea caracter de monopol;
- presupun existenţa unei infrastructuri tehnico-edilitare246 adecvate;
- aria de acoperire are dimensiuni locale: comunale, orăşeneşti, municipale sau
judeţene;
- sunt furnizate/prestate pe baza principiului „beneficiarul plăteşte”;
- recuperarea costurilor de exploatare sau investiţie se face prin preţuri şi tarife
reglementate247 sau taxe speciale;
- pot fi furnizate/prestate de către operatorii titulari de licenţă care sunt organizaţi şi
funcţionează fie în baza reglementărilor de drept public, fie în baza reglementărilor de
drept privat.248
Cunoaşterea acestor chestiuni este importantă atât pentru cei interesaţi în mod special de
atribuţiile administraţiei publice, cât şi pentru membrii comunităţilor, în calitatea lor de beneficiari
direcţi (ai acestor servicii), întrucât autorităţile administraţiei publice locale (deci cele mai
aproape de cetăţeni) au competenţă exclusivă în tot ceea ce priveşte înfiinţarea, organizarea,
coordonarea, monitorizarea şi controlul funcţionării serviciilor de utilităţi publice, precum şi în ceea
ce priveşte crearea, dezvoltarea, modernizarea, administrarea şi exploatarea bunurilor proprietate
publică sau privată a unităţilor administrativ-teritoriale, aferente sistemelor de utilităţi publice.
Serviciile sunt furnizate de către operatori/operatori regionali, titulari de licenţă, în baza unor
contracte, fiind desfăşurate printr-o gestiune directă sau printr-o gestiune delegată.
Operatorii sunt persoanele juridice de drept public sau de drept privat înregistrate într-un
stat membru al U.E. ori în alt stat sau, după caz, structură fără personalitate juridică aflată în
subordinea autorităţilor administraţiei publice locale, care are competenţa şi capacitatea,
recunoscute prin licenţă emisă de o autoritate naţională de reglementare competentă ori de un
organism competent echivalent dintr-un stat membru U.E., de a furniza/presta un serviciu sau o
activitate din sfera serviciilorde utilităţi publice şi care asigură nemijlocit gestiunea propriu-zisă a
serviciului/activităţii, precum şi administrarea, funcţionarea şi exploatarea serviciului de utilităţi
publice aferent acestuia/acesteia.
Operatorii regionali sunt societăţile comerciale cu capital social integral al unităţilor
administrativ-teritoriale membre ale unei asociaţii de dezvoltare intercomunitară249având ca obiect
de activitate serviciile de utilităţi publice, înfiinţată în baza hotărârilor autorităţilor deliberative ale
acestora; ei asigură atât gestiunea propriu-zisă a serviciului, cât şi implementarea programelor de
investiţii de interes zonal sau regional realizate în comun în cadrul asociaţiei.

246Infrastructura tehnico-edilitară reprezintă ansamblul sistemelor de utilităţi publice destinate furnizării/prestării

serviciilor de utilităţi publice; infrastructura tehnico-edilitară aparţine domeniului public ori privat al unităţilor
administrativ-teritoriale şi este supusă regimului juridic al proprietăţii publice sau private, potrivit legii.
Sistemul de utilităţi publice este formatdin ansamblulbunurilor mobile şi imobile, dobândite, potrivit legii, constând din
terenuri, clădiri, construcţii şi instalaţii tehnologice, echipamente şi dotări funcţionale, specific unui serviciu de utilităţi
publice, prin ale cărui exploatare şi funcţionare se asigură furnizarea/prestarea serviciului (potrivit art. 2 , pct.i) şi j).
Acesta este parte componentă a infrastructurii tehnico-edilitare a unităţilor administrativ-teritoriale, sunt bunuri de
interes şi folosinţă publică şi aparţin, prin natura lor sau potrivit legii, domeniului public sau privat al unităţilor
administrativ-teritoriale, fiind supuse regimului juridic al proprietăţii publice sau private a acestora, după caz.
247 Autorităţile de reglementare competente sunt: Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare

de Utilităţi Publice, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, Autoritatea Rutieră Română sau
autorităţile publice locale, după caz.
248 Potrivit art.1 al. (4)
249 Două sau mai multe unităţi administrativ-teritoriale, în limitele competenţelor autorităţilor deliberative şi executive,

pot să coopereze şi să se asocieze în scopul constituirii unor asociaţii de dezvoltare intercomunitară având caobiect
furnizarea/prestarea în comun a serviciilor comunitare de utilităţi publiceşi înfiinţarea, modernizarea şi/sau dezvoltarea
sistemelor de utilităţi publice aferente (pe raza de competenţă a unităţilor administrativ-teritoriale membre), precum şi
realizarea de proiecte de investiţii publice de interes zonal sau regional. Acestea sunt structuri de cooperare cu
personalitate juridică de drept privat şi statut de utilitate publicărecunoscut prin efectul legii. (A se vedea şi HG. Nr.
358/2008 pentru aprobarea actului constitutiv-cadru şi a statutului-cadru ale asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară
cu obiect de activitate serviciile de utilităţi publice,publicată în M.Of. nr. 627 din 28 august 2008; Legea nr. 215/2001
republicată ; Legea–cadru a descentralizării nr. 195/2006)

110
 Licenţa este actul tehnic şi juridicemis de autoritatea de reglementare competentă, prin
care se recunosc calitatea de operator de servicii de utilităţi publice într-un domeniu reglementat,
precum şi capacitatea şi dreptul de a furniza/presta un serviciu de utilităţi publice250.
Între „actorii” comunităţii (respectiv organele administraţiei publice locale, furnizori
/prestatori de servicii de utilităţi publice şi beneficiarii acestora) se stabilesc raporturi juridice de
diferite tipuri. Astfel:
- raporturile juridice dintre autorităţile administraţiei publice locale şi utilizatori251 sunt raporturi
juridice de natură administrativă, supuse normelor juridice de drept public;
- raporturile juridice dintre autorităţile administraţiei publice locale şi operatori sunt supuse
normelor juridice de drept public sau privat, în funcţie de forma de gestiune adoptată;
- raporturile juridice dintre operatorii serviciilor de utilităţi publice şi utilizatorii acestor servicii sunt
raporturi contractuale, supuse normelor de drept privat, fiind desfăşurate pe baza contractului-
cadru de furnizare/prestare a serviciilor de utilităţi publice, elaborat de autoritatea de reglementare
competentă, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, a regulamentelor serviciilor şi a
caietelor de sarcini specifice acestora.
În cadrul acestor raporturi juridice reglementarea legală stipulează drepturile şi obligaţiile
părţilor, în fiecare împrejurare în care ele se stabilesc252.
Gestiunea serviciilor de utilităţi publice reprezintă modalitatea de organizare, funcţionare
şi administrare în scopul furnizării/prestării acestora în condiţiile stabilite de autorităţile
administarţiei publice locale253 (şi, evident – chiar dacă legiuitorul nu face sublinierea – potrivit
nevoilor cetăţenilor, în concordanţă cu posibilităţile tehnice disponibile). Gestiunea poate fi:
gestiune directă şi gestiune delegată, modalitatea fiind stabilită prin hotărâri ale autorităţilor
deliberative ale unităţilor administrativ-teritoriale, în funcţie de natura şi starea serviciului, de
necesitatea asigurării celui mai bun raport preţ/calitate, de interesele actuale şi de perspectivă ale
unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi de mărimea şi complexitatea sistemelor de utilităţi
publice. Indiferent de forma de gestiune, desfăşurarea activităţilor specifice oricărui serviciu de
utilităţi publice se realizează pe baza unui regulament al serviciului şi a unui caiet de sarcini,
elaborate şi aprobate de autorităţile administraţiei publice locale.
Gestiunea directă este modalitatea de gestiune în care autorităţile deliberative şi
executive, în numele unităţilor administrativ-teritoriale pe care le reprezintă, îşi asumă şi exercită
nemijlocit toate competenţele şi responsabilităţile ce le revin cu privire la furnizarea/prestarea
serviciilor de utilităţi publice, respectiv la administrarea, funcţionarea şi exploatarea sistemelor de
utilităţi publice aferente acestora. Aceasta se realizează prin intermediul unor operatori de drept
public înfiinţaţi la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, în baza hotărârilor de dare în
administrare adoptate de autorităţile deliberative ale acestora254.
Gestiunea delegată este modalitatea de gestiune în care autorităţile administraţiei publice
locale de la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale sau, după caz, asociaţiile de dezvoltare
intercomunitară cu obiect de activitate serviciile de utilităţi publice, în numele şi pe seama
unităţilor administrativ-teritoriale membre, atribuie unuia sau mai multor operatori toate sau numai
o parte din competenţele şi responsabilităţile proprii privind furnizarea/prestarea serviciilor de
utilităţi publice, precum şi concesiunea sistemelor de utilităţi publice, pe baza unui contract

250 Licenţa emisă de autorităţile de reglementare competente este valabilă maximum 5 ani de la data emiterii şi
îndreptăţeşte operatorul, pe perioada sa de valabilitate, la un număr nelimitat de participări la procedurile de atribuire a
contractelor de delegare a gestiunii serviciilor organizate (potrivit art. 38 al. (6)).
251 Potrivit art. 41 al. (1) din Legii nr. 51/2006, au calitatea de utilizatori beneficiarii individuali sau colectivi, direcţi ori

indirecţi, ai serviciilor de utilităţi publice: utilizatorii casnici persoane fizice sau asociaţii de proprietari/locatari; agenţii
economici şi instituţiile publice.
252 Pentru detalii referitoare la contractele administrative, a se vedea Rodica Narcisa Petrescu, DREPT

ADMINISTRATIV, Edit. Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag. 358 şi urm.; Lucian Chiriac, DREPT ADMINISTRATIV.
ACTIVITATEA AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE, Edit. Hamangiu, Bucureşti, 2011, pag.180 şi urm.
253 Potrivit art. 23 al. (1).
254 Potrivit art. 29, al. (1), (2)

111
denumit contract de delegare a gestiunii. Operatorii care îşi desfăşoară activitatea în modalitatea
gestiunii delegate realizează furnizarea/prestarea serviciilor în baza contractului de delegare a
gestiunii srviciului şi în baza licenţei eliberate de autoritatea de reglementare competentă.
Contractul de delegare a gestiunii este unul încheiat în formă scrisă, prin care una sau mai
multe unităţi administrativ-teritoriale, individual sau în asociere, în calitate de delegatar, atribuie,
pe o perioada determinată255, unui operator licenţiat, în calitate de delegat (care acţionează pe
riscul şi răspunderea sa), dreptul şi obligaţia de a furniza/presta integral un serviciu de utilităţi
publice ori, după caz, numai unele activităţi specifice acestuia, inclusiv dreptul şi obligaţia de a
administra şi de a exploata infrastructura tehnico-edilitară aferentă serviciului/activităţii
furnizate/prestate, în schimbul unei redevenţe.
Contractul de delegare a gestiunii serviciilor de utilităţi publice poate fi: contract de
concesiune sau contract de parteneriat public-privat.
Procedurile de atribuire a contractelor de delegare a gestiunii serviciilor de utilităţi publice
sunt: licitaţia publică deschisă (procedură la care orice operator licenţiat interesat are dreptul
de a depune oferta şi, respectiv, negocierea directă (procedură prin care unităţile administrativ-
teritoriale sau după caz, ADI cu obiect de activitate serviciile de utilităţi publice, negociază
clauzele contractuale, inclusiv redevenţa, cu unul sau mai mulţi operatori licenţiaţi interesaţi).
Procedura de negociere directă se aplică numai dacă, după respectarea procedurii de licitaţie , nu
a fost posibilă desemnarea unui câştigător; la această procedură au dreptul să participe numai
oferanţii care au depus oferte la procedurile de licitaţie organizate potrivit legii256.
Au calitatea de operator furnizorii/prestatorii de servicii de utilităţi publice care îşi
desfăşoară activitatea pe baza licenţei eliberate de către autorităţile de reglementare competente.
Aceştia au, în temeiul legii, aceleaşi drepturi şi obligaţii în raporturile cu autorităţile administraţiei
publice locale sau cu utilizatorii, indiferent de modalitatea de gestiune adoptată sau de statutul
juridic, forma de organizare, natura capitalului, tipul de proprietate ori ţara de origine din UE.
Furnizarea/prestarea unui serviciu de utilităţi publice se realizează în una dintre
următoarele modalităţi:
- în baza unui contract de furnizare sau de prestări servicii încheiat între operator şi utilizatorul
direct (ex. furnizarea curentului electric, furnizarea apei potabile);
- prin achitarea unui tarif sau plata unui bilet;
- prin achitarea unei taxe speciale (în situaţia în care încheierea contractului de furnizare sau
prestare a serviciului între operator şi utilizatorul indirect nu este posibilă din punct de vedere
tehnic şi comercial sau în situaţia în care, în hotărârea de delegare a gestiunii, este prevăzută
această modalitate, precum şi cuantumul contravalorii serviciului public furnizat/prestat.
Contractul de furnizare sau de prestare a serviciului constituie actul juridic prin care se
reglementează raporturile dintre operator şi utilizator cu privire la furnizarea/prestarea, utilizarea,
facturarea şi plata unui serviciu de utilităţi publice.
Determinarea consumurilor/cantităţilor de utilităţi publice în vederea facturării se face prin
măsurare directă cu ajutorul sistemelor de măsurare-înregistrare a consumurilor/cantităţilor de
utilităţi furnizate/prestate ; sistemele de măsurare/înregistrare se montează pe branşamentul care
deserveşte fiecare utilizator individual sau colectiv, indiferent de serviciu, operator sau utilizator 257.
Factura pentru serviciile furnizate/prestate se emite cel mai târziu până la data de 15 a
lunii următoare celei în care prestaţia a fost efectuată. Utilizatorii de servicii de utilităţi publice,

255 Conf. art. 32 al. (3), durata unui contract de delegare a gestiunii nu poate fi mai mare de 35 de ani, la stabilirea
acesteia luându-se în calcul timpul necesar amortizării investiţiilor în sarcina operatorului/operatorului regional. Această
durată poate fi prelungită, în aceleaşi condiţii contractuale, ori de câte ori autoritatea administraţiei publice locale solicită
operatorului, pentru buna executare a serviciului, realizarea unor investiţii ce nu ar putea fi amortizate în termenul
rămas până la finalizarea contractului decât printr-o creştere excesivă a tarifelor şi taxelor. Prelungirea se poate face
cu condiţia ca durata maximă a contractului să nu depăşească 49 ani.
256 Potrivit art. 29 alin. 8, 10
257 Potrivit art. 42

112
persoane fizice sau juridice, sunt obligaţi să achite facturile reprezentând contravaloarea
serviciilor furnizate/prestate în termenul de scadenţă de 15 zile lucrătoare de la data primirii
facturilor (data emiterii se înscrie pe factură). Termenul de scadenţă privind plata facturii se ia în
calcul începând cu data primirii facturii. Neachitarea facturii de către utilizator în termen de 30 zile
de la data scadenţei atrage penalităţi de întârziere.
Dacă sumele datorate, inclusiv penalităţile, nu au fost achitate după 45 zile de la primirea
facturii, operatorul poate întrerupe furnizarea/prestarea serviciului cu un preaviz de 5 zile
lucrătoare, având dreptul să solicite recuperarea debitelor în instanţă. Reluarea furnizării/prestării
serviciului se face în termen de maximum 3 zile de la efectuarea plăţii, cheltuielile fiind suportate
de către utilizator.
Nerespectarea dispoziţilor legale în materie atrage răspunderea juridică, care poate
îmbrăca următoarele forme: disciplinară, civilă, contravenţională sau penală, după caz, a
persoanelor vinovate.
Finanţarea cheltuielilor curente pentru furnizarea/prestarea serviciilor de utilităţi publice,
precum şi pentru întreţinerea, exploatarea şi funcţionarea sistemelor aferente se realizează pe
criterii economice şi comerciale; mijloacele materiale şi financiare necesare desfăşurării
activităţilor specifice fiecărui serviciu se asigură prin bugetele de venituri şi cheltuieli ale
operatorilor258.

REGULAMENTUL GENERAL DE URBANISM

H.G. 525/27.07. 1996 pentru aprobarea Regulamentului General de Urbanism259

Regulamentul general de urbanism (RGU) reprezintă sistemul unitar de norme tehnice şi

juridice care stă la baza elaborării palnurilor de amenajare a teritoriului, planurilor urbanistice,
precum şi a regulamentelor locale de urbanism260. Acesta stabileşte regulile de ocupare a
terenurilor şi de amplasare a construcţiilor şi a amenajărilor aferente acestora. Normele cuprinse
în planurile de amenajare a teritoriului, în planurile urbanistice şi în regulamentele locale de
urbanism sunt obligatoriu de respectat în cursul procedurii de autorizare a executării lucrărilor de
construcţii261.
De prevederile RGU se ţine seama în proiectarea şi realizarea tuturor construcţiilor şi
amenajărilor, indiferent de categoria de terenuri, atât în intravilan, cât şi în extravilan 262.
Primul capitol al documentului reglementator instituie, în prima sa parte, norme referitoare
la modul de ocupare a terenurilor, urmărindu-se ca, prin procedura de autorizare a executării
lucrărilor de construcţii să se asigure protejarea terenurilor agricole, a suprafeţelor împădurite, a
resurselor de apă, a zonelor cu valoare peisagistică şi a zonelor naturale protejate, a zonelor
construite protejate.
Frecvenţa (crescândă, din păcate) cu care apar o serie de fenomene naturale şi antropice
care angrenează pierderi umane şi materiale considerabile a determinat instituirea unor reguli
referitoare la evitarea expunerii populaţiei şi bunurilor construite la riscuri – naturale şi
tehnologice. Astfel, în RGU sunt stipulate măsuri al căror conţinut se referă la asigurarea
echipării edilitare, precum şi la condiţii de amplasare şi conformare a construcţiilor.
Interesante de comentat ni se par, spre exemplu, chestiunile referitoare la amplasarea
reţelelor de telecomunicaţii – obligatoriu de realizat în varianta de amplasare subterană, conform
prevederilor legale, încă din 2010 şi neaplicate decât parţial pânâ în 2015263.

258 Potrivit art. 43

259 H.G. 525/27.07. 1996 pentru aprobarea Regulamentului General de Urbanism a fost ulterior republicată, actualizată,
ultima oară prin Hotărârea nr. 1180/29.12. 2014S
260 Regulamentele locale de urbanism sunt documente care însoţesc PUG-urile şi PUZ-urile
261 Potrivit art. 1 al HG 525/1996
262 Construcţiile şi amenajările cu caracter militar sunt exceptate de la aceste prevederi

113
 Un alt aspect care poate fi supus atenţiei şi comentariilor critice se referă la amplasarea
construcţiilor cu funcţiuni de locuire în zonele de protecţie a căilor ferate. Astfel, potrivit art. 20 din
HG 525/1996, este permisă amplasarea doar a unor categorii de construcţii în zona de protecţie a
infrastructurii feroviare264 (cu avizul organului central de specalitate, respectiv Ministerul
transporturilor). Există, însă, construcţii cu destinaţie locuinţă realizate (nu spunem şi autorizate a
fi executate) în acest perimetru protejat, situate la distanţe mult inferioare celei prevăzute de lege
(max. 50 m!); ori construcţiile cu destinaţie locuinţă nu fac nicidecum parte din categoria imobilelor
care pot fi edificate în zona de protecţie a infrastructurii feroviare.
O altă situaţie, asemănătoare, apare în cazul amplasării construcţiilor în zona
aeroporturilor, în condiţiile în care art. 21 din HG 525/1996 precizează că autorizarea executării
construcţiilor în vecinătatea terenurilor aferente aeroporturilor şi a culuarului de siguranţă se face
cu avizul Ministerului transporturilor; este greu de crezut că se întreprind demersuri de către un
potenţial beneficiar tocmai la minister pentru a obţine o autorizaţie în vederea edificării unei
locuinţe, spre exemplu. Problema poate deveni interesantă în condiţiile în care apar daune la
locuinţe, provocate de zgomotul produs de avioane (fisuri ale structurii de rezistenţă). Asigurarea
locuinţelor este, după cum ştim, obligatorie. În condiţiile în care asigurătorul nu este informat
asupra situării locuinţei în proximitatea aeroportului, orice demers de dezdăunare în cazul
producerii unor evenimente de tipul celor menţionate este „necâştigător”. Categoric, discuţia
poate fi dezvoltată după cum construcţia a fost ralizată cu respectarea procedurilor aferente
autorizării sau a fost realizată cu nerespectarea legii (fără autorizaţie).
Referitor la asigurarea acceselor obligatorii (chestiuni care fac obiectul Secţiunii 2 a
reglementării în discuţie), se prevăd atât numărul, cât şi configurarea acestora, astfel încât să fie
permisă deplasarea, în condiţii de confort şi securitate, atât a autovehiculelor (incluzându-le pe
cele speciale, cum sunt mijloacele de stingere a incendiilor), cât şi a pietonilor ( cu luarea în
considerare a diferitelor categorii ale acestora, valizi şi a celor cu handicap, care utilizează
mijloace specifice de deplasare).
O atenţie aparte şi o detaliere a impactului pe care parcelarea – ca şi operaţiune de
divizare a unei suprafeţe de teren în vederea realizării unor noi construcţii – o are asupra
dezvoltării urbanistice viitoare a unei zone, merită acordată Secţiunii 4 (care face referire la forma
şi dimensiunile terenului şi ale construcţiilor). Parcelarul unei zone este extrem de important
atunci când se gândeşte şi se proiectează viitorul unui areal anume, mai ales când condiţionările
impuse de textura urbană existentă trebuie respectate. Din păcate (din nou!), o serie de intervenţii
urbanistice de dată relativ recentă au fost „nefericite” tocmai pentru că împărţirea aceasta nu s-a
realizat de o manieră corectă, ca parte a unei gândiri mai largi şi mai comprehensive, cu luarea în
considerare a caracteristicilor parcelarului existent. Un asemenea exemplu îl constituie
„urbanizarea” unor zone de tip rural, situate în proximitatea imediată a marilor oraşe, în care
parcelarul era caracteristic unui asemenea tip de locuire şi nu ar fi fost prielnic unui alt stil .
Edificiile realizate (cu ignorarea aspectelor legale referitoare şi la accese şi accesibilitate!) nu
respectă aceste cerinţe, înregistrându-se adesea situaţii conflictuale între vehicule şi pietoni –
care îşi dispută aprig spaţiul destinat deplasării – şi împrejurări triste, în care maşinile de
pompieri şi cele de intervenţie medicală nu au putut ajunge la locul producerii unor evenimente
sau la solicitările cetăţenilor din cauza subdimensionării căilor de acces.
Ne face să zâmbim lectura art. 31, potrivit căruia autorizarea executării contrucţiilor se
face cu respectarea înălţimii medii a clădirilor învecinate şi a caracterului zonei, fără ca diferenţa

263 Prin HG nr. 1180/2014 s-a acceptat ca, prin excepţie de la prevederile art. 18 din HG 525/1996 (modificată şi
completată), reţelele de comunicaţii electronice şi infrastructura asociată să poată fi amplasate şi în varianta
supraterană, în intravilanul şi extravilanul comunelor, satelor şi localităţilor aparţinătoare oraşelor şi municipiilor.
264 Potrivit art. 20 al. 3 din HG 525/1996, prin zona de protecţie a infrastructurii feroviare se înţelege fâşia de teren,

indiferent de proprietar, cu lăţimea de 100 m măsurată de la limita zonei cadastrale C.F.R., situată de o parte şi de alta
a căii ferate.

114
de înălţime să depăşească cu mai mult de două niveluri clădirile imediat învecinate265: suntem
zilnic martorii resemnaţi ai unor încălcări barbare a acestor prevederi, ai apariţiei unor inserţii mai
mult decât agresive în peisajul urban, care nici pe de parte nu se apropie de ceea ce prevede
legea, ci, poate, de cum şi ce înţelege administraţia şi/sau/cu dezvoltatorii imobiliari.
Aceleaşi remarci le putem face şi referindu-ne la ceea ce prevede legiuitorul privitor la
aspectul exterior al construcţiilor, care nu trebuie să contravină funcţiunii acestora şi să nu
deprecieze aspectul general al zonei. Cu certitudine, la acest capitol sunt de nestăvilit acţiunile de
colorare a faţadelor în cele mai tari şi mai nepotrivite culori, atât la imobile private, cât şi la clădiri
ale instituţiilor de stat (simbol al unor gusturi mai mult decât îndoielnice şi ale particularilor, ale
dezvoltatorilor dar şi ale administratorilor oraşelor). De neînţeles este lipsa de reacţie a
cetăţenilor la acest tip de agresiune şi poluare vizuală, situaţie motivată fie de o acceptare care
are la bază un acelaşi set de preferinţe (caz dătător de fiori pentru cineva cu gusturi normale, nu
neapărat rafinate), fie de ideea că, oricum, şi la o sesizare lansată, şansa de a se schimba ceva
este, fatalmente, nulă (împrejurare tristă).
La fel de sceptici ne lasă şi aspectele legale referitoare la parcaje, spaţii verzi şi
împrejmuiri.

REGLEMENTAREA VIZÂND EVALUAREA ŞI GESTIONAREA ZGOMOTULUI AMBIANT

Hotărârea nr. 321/14. 04. 2005 privind evaluarea şi gestionarea zgomotului ambiant266

Una dintre problemele cu care se confruntă oraşele, în special cele mari şi, respectiv,
aglomerările urbane, este poluarea sonoră. Dincolo de beneficiile incontestabile pe care „maşina”
(generic vorbind, nerămânând doar la forma ei cea mai cunoscută- autovehiculele) le-a adus în
viaţa noastră, ea ne-a ruinatstarea de linişte, ne-a dereglat o serie de fluxuri organice şi ne-a
indus, treptat şi perfid, o stare de agitaţie permenentă, de nelinişte, pe care majoritatea medicilor
o asociază deja binecunoscutului şi mereu invocatului stress (urban). Ubicuitatea acestui factor cu
impact negativ major asupra stării de sănătate generală a populaţiei a determinat impunerea, prin
lege, a unor acţiuni şi măsuri care, abordate unitar, la nivel naţional, să permită evitarea,
prevenirea sau reducerea disconfortului provocate de expunerea populaţiei la zgomotul ambiant.
Sursele de zgomot avute în vedere de cadrul reglementator sunt cele care sunt produse în
special de vehiculele rutiere, feroviare, de infrastructura acestora, de aeronave, de echipamentele
industriale, echipamentele destinate utilizării în exteriorul clădirilor, maşinile industriale mobile,
toate fiind considerate surse principale de zgomot267.
Măsurile care urmează a fi implementate sunt:
- determinarea expunerii la zgomotul ambiant prin realizarea cartării acestuia;
- asigurarea accesului publicului la informaţiile legate de zgomotul ambiant;
- adoptarea, în baza rezultatelor cartării, a planurilor de acţiune pentru prevenirea şi
diminuarea zgomotului ambiant, mai ales în situaţiile în care nivelurile de expunere pot
cauza efecte dăunătoare asupra sănătăţii umane.

265 Clădirile imediat învecinate sunt considerate a fi cele amplasate alăturat, de aceeaşi parte a străzii.Excepţie de la
această prevedere fac doar construcţiile care au fost cuprinse într-un PUZ, conform legii. Opinia noastră este că şi
PUZ-urile trebuie să asigure o unitate estetică, de stil, o anume articulare cu existentul construit, nefiind recomandate
asemenea „fracturi”în structura oraşelor. Am accepta o asemenea derogare doar în cazul unor zone noi, caracterizate,
la rândul lor, de trăsături aparte, specifice lor, care să le individualizeze clar, de o manieră – am putea spune –
emblematică, dar poziţionate într-o zonă a oraşului în care să nu interfereze deranjant cu edificatul anterior.
266 Hotărârea nr. 321/14. 04. 2005 (republicată)privind evaluarea şi gestionarea zgomotului ambiant a fost ultima oară

modificată prin Hotărârea nr. 1260/12.12. 2012

267Potrivit art. 1

115
 Zonele care urmează să constituie obiectul studiului sunt: zonele construite; parcurile,
grădinile publice sau alte zone liniştite dintr-o aglomerare; zonele liniştite din spaţiile deschise;
proximitatea unităţilor de învăţământ, a spitalelor şi a altor clădiri şi zone sensibile la zgomot.
De menţionat că prevederile legii nu operează atunci când este vorba de zgomotul
generat de: persoana expusă; activităţi casnice; vecini; activităţile de la locul de muncă şi din
interiorul mijloacelor de transport în comun; activităţile militare din zonele militare.
Autorităţile administraţiei publice locale trebuie să realizeze cartarea zgomotului268 şi
să elaboreze hărţile strategice de zgomot269, precum şi planurile de acţiune pentru aglomerările şi
drumurile principale aflate în administrarea lor; totodată, acestea trebuie să şi implementeze
măsurile de reducere şi gestionare a zgomotului (respectând termenele menţionate, în acest
sens, în planurile de acţiune). Atât hărţile strategice, cât şi planurile de acţiune, se pun la
dispoziţia agenţiilor regionale pentru protecţia mediului, putând fi puse, apoi, la dispoziţia
publicului.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului transmite Comisiei europene o
serie de date, care sunt cuprinse în formate de raportare (stabilite de către CE).
Pentru realizarea şi revizuirea cartării strategice de zgomot se utilizează indicatorii
L(zsn)şi L(noapte)270,în completarea lor putând fi utilizaţi şi indicatori suplimentari271.
Planurile de acţiune trebuie să protejeze zonele liniştite din aglomerări împotriva
creşterii nivelului de zgomot. Măsurile de gestionare şi reducere a zgomotului prevăzute în
planurile de acţiune se stabilesc de către autorităţile sau operatorii economici (respectiv cei care
administrează aeroporturile principale, drumurile principale, căile ferate principale, aeroporturile şi
porturile menţionate în cuprinsul legii), pe domeniul lor de competenţă, dar trebuie să fie adresate
cu prioritate situaţiilor identificate prin depăşirea oricărei valori-limită în vigoare şi utilizând alte
criterii alese în acest scop şi se aplică celor mai importante zone stabilite în acest mod prin
realizarea cartării strategice de zgomot272.
Alte aspecte care vizează calitatea aerului sunt cuprinse în Legea nr. 104/2011 privind
calitatea aerului înconjurător273, în cuprinsul căreia se găsesc norme care au ca şi scop protejarea
sănătăţii umane şi a mediului ca întreg.
Apreciem că o atenţie sporită ar trebui acordată aerului interior, dat fiind faptul că o
mare parte a timpului este petrecut – de către un număr mare de indivizi – în spaţii inchise.
Câteva cerinţe, vag şi timid formulate, se află cuprinse în Hotărârea nr. 1091/16.08. 2006 privind
cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru locul de muncă, acestea făcând trimitere doar la
măsurile care trebuiesc luate pentru ventilarea corespunzătoare a locurilor de muncă în spaţii
închise274 .

268Cartarea zgomotului presupune prezentarea datelor privind situaţia existentă sau prognozată referitoare la zgomot
în funcţie de un indicator de zgomot, care evidenţiază depăşirile valorilor limită în vigoare, numărul persoanelor afectate
sau numărul de locuinţe expuse la anumite valori ale unui indicator de zgomot pentru o anumită zonă.
Indicatorul de zgomot este un parametru fizic utilizat pentru descrierea zgomotului ambiant, care are legătură cu un
efect dăunător.
269Harta strategică de zgomot se întocmeşte pentru evaluarea globală a expunerii la zgomot într-o zonă dată, cauzat de

surse diferite de zgomot sau pentru a stabili previziuni generale pentru o astfel de zonă.
270L(zsn) (indicator de zgomot pentru zi-seară-noapte) – indicator de zgomot asociat disconfortului general;

L(noapte) – indicator de zgomot pentru perioada noapte – este asociat tulburării somnului din perioada noapte.
Legea consacră perioada zilei de 12 ore (07,00-19,00), cea de seară de 4 ore (19,00-23,00) şi cea de noapte de 8 ore
(23,00-7,00), ora locală.
Măsurătorile se efectuează la o înălţime h=4±0,2 m sau min. 1,5 m (cu corecţii), la o distanţă de 2m de faţada expusă a
clădirii.
271Atunci când apar situaţii tipul celor menţionate în Anexa 2 a legii.
272Potrivit art.11 al.2 şi 3
273 Legea nr. 104/15.06. 2011 privind calitatea aerului înconjurător a fost publicată în M.Of. nr. 452/28.06. 2011
274Potrivit pct. 6 din Anexa 1 a Hotărârii nr. 1091/2006, „la locurile de muncă în spaţii închise trebuie luate măsuri pentru

a asigura suficient (?) aer proaspăt, avându-se în vedere metodele de lucru utilizate şi cerinţele fizice impuse

116
 REGLEMENTAREA REFERITOARE LA MONUMENTELE ISTORICE
Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice275

Monumentele istorice fac parte din categoria elementelor identitare, emblematice ale
oraşelor, alături de monumentele de for public.
Legea defineşte monumentele istorice ca fiind bunuri imobile, construcţii şi terenuri situate
pe teritoriul României, semnificative pentru istoria, cultura şi civilizaţia naţională şi universală.
Pentru clasarea276 unui imobil ca şi monument istoric este necesară parcurgerea unei proceduri
legale, declanşate de către direcţiile pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţene,
respectiv a municipiului Bucureşti. Procedura poate fi demarată din oficiu sau la cerere/ la
propunere, în funcţie de tipul de proprietate sau de calitatea solicitantului277.
Pot fi clasate ca monumente istorice şi bunurile imobile situate în afara graniţelor,
proprietăţi ale statului român, cu respectarea legislaţiei statului pe teritoriul căruia se află. Legea
stipulează, de asemenea, că acestea fac parte integrantă din patrimoniul naţional şi sunt protejate
prin lege.
Extrem de „generos” este conţinutul art. 2 al. 3 care defineşte protejarea monumentelor
istorice care, printre altele, face vorbire despre „paza şi întreţinerea, consolidarea, restaurarea,
punerea în valoare a acestora şi integrarea lor social-economică şi culturală în viaţa colectivităţilor
locale”. Pe cât de frumos este mesajul reglementării legale, pe atât de sumbră este existenţa
cotidiană a acestor repere ale culturii şi civilizaţiei: paza este fie inexistentă, fie ineficientă în
numeroase cazuri (motiv pentru care o sumedenie de imobile au fost devalizate, schingiuite şi
mutilate); întreţinerea este adesea o povară greu de dus şi pentru administraţie şi pentru
proprietarii cu mijloace financiare modeste; consolidarea – proces considerat inutil a fi realizat la
timp, dându-se teremene de amânare până clădirea „se îmbolnăveşte” irecuperabil şi este
declasată sau desfiinţată din raţiuni de securitate a trecătorilor fie, procedură mai nouă, dislocarea
elementelor care prezintă pericol de desprindere şi accidentare (!); restaurarea este un alt
„tratament” de care beneficiază rareori, şi cu materiale nu întotdeauna potrivite, imobilele cu front
la stradă care trebuie să arate bine cu diverse ocazii; punerea în valoare se realizează uneori cu
ajutorul iluminatului specific, „procedură” care poate ascunde meşteşugit „cicatricile” trist vizibile.
Baza de date necesar a fi utilizată (actualizată permanent) este reprezentată de inventarul
monumentelor istorice, prin inventarierea acestora înţelegându-se acţiunea de strângere a
totalităţii informaţiilor, documentelor, studiilor, cercetărilor şi a documentaţiilor cu privire la
identificarea imobilelor susceptibile de a dobândi calitatea de monument istoric, a imobilelor
clasate ca monumente istorice, a monumentelor declasate278, precum şi a celor distruse sau
dispărute (cf. art. 12) . Bunul imobil se clasează prin ordin al ministrului culturii şi patrimoniului
naţional, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

lucrătorilor. În cazul utilizării unui sistem de ventilare forţată, acesta trebuie să fie menţinut în stare de funcţionare”(???).
Este interesantă formularea utilizată de legiuitor, fără indicarea expresă a valorilor la care se face raportarea,
275 Legea nr. 422/2001(republicată) a fost iniţial publicată în M.Of. nr. 407/24.07.2004, ultima oară fiind modificată prin

Legea nr. 187/2012

276Clasarea este procedura prin care se conferă regim de monument istoric unui bun imobil (potrivit art. 12 al. 3).
277Procedura se declanşează din oficiu: a) pentru bunurile imobile aflate în proprietatea statului sau a unităţilor

administrativ-teritoriale; b) pentru bunurile imobile aflate în proprietatea cultelor religioase; c) pentru bunurile imobile
descoperite întâmplător sau în cadrul unor cercetări arheologice sistematice; la cerere sau, după caz, la propunerea :
a) proprietarului bunului imobil; b)primarului localităţii, a consiliului local sau judeţean, respectiv a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti, pe al cărui teritoriu administrativ se află bunul imobil în cauză; c) Comisiei Naţionale a
Monumentelor Istorice, a Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor; d) asociaţiilor şi fundaţiilor legal constituite, cu
activitate în domeniul monumentelor istorice (potrivit art. 13 al. 1)
278Prin declasare se înţelege radierea din Lista monumentelor istorice a unui bun imobil sau a unei părţi din acesta, prin

menţionarea în listă a ordinului de declasare (potrivit art. 19 al.1)

117
 Monumentele istorice pot aparţine fie domeniului public sau privat al statului, al judeţelor,
oraşelor sau comunelor, fie sunt proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice. Cele care
sunt proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale sunt inalienabile,
imprescriptibile şi insesizabile, putând fi date în administrarea instituţiilor publice sau
concesionate, date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică sau închiriate. În ceea ce
priveşte monumentele istorice aparţinând domeniului privat, ele pot face obiectul circuitului civil, în
condiţiile legii. Vânzarea acestora se poate face doar în condiţiile exercitării dreptului de
preemţiune al statului (prin Ministerul Culturii – pentru monumentele clasate în grupa A sau prin
serviciile publice deconcentrate ale acestuia – pentru cele aparţinând grupei B279).
Atunci când monumentele fac obiectul unor tranzacţii imobiliare, în actele de înstrăinare,
concesionare, închiriere, dare în administrare sau dare în folosinţă gratuită este obligatorie
menţionarea regimului de monument istoric al acestora şi, de asemenea, protejarea acestora,
potrivit legii280.
Este facilă sesizarea fracturii dintre prevederile cuprinse în conţinutul art. 7 (care fac
referire la garantarea şi asigurarea de către stat – prin autorităţile administraţiei publice centrale
de specialitate, instituţiile de specialitate subordonate acestora şi autorităţile administraţiei publice
locale, a protejării monumentelor istorice) şi realitateacare oferă extrem de numeroase cazuri
de încălcare sau ignorare incalificabilă a acestor norme obligatorii instituite prin lege (şi de la a
căror abatere ar trebui să intervină forţa coercitivă a ...aceluiaşi stat! Dacă alăturăm acestor
prevederi (demers ludic sau pur speculativ!!!) pe cele cuprinse în art. 10, în care se spune că
„monumentele istorice sunt protejate indiferent de regimul lor de proprietate sau de starea lor de
conservare”, precum şi cele din art. 11, unde se stipulează că „desfiinţarea, distrugerea parţială
sau totală, profanarea, precum şi degradarea monumentelor istorice sunt interzise”, ne-ar fi mai
uşor să înţelegem ignoranţa celor responsabili de ocrotirea acestor bunuri: ele pot fi ruine sau pot
deveni aşa ceva sub ochii noştri, că tot ocrotite sunt, deoarece rareori acţiunile de distrugere au
ca şi urmare firească, dar şi rapidă, repararea prejudiciului. Tot legea prevede şi instituirea unei
zone de protecţie pentru fiecare monument istoric, prin care se asigură conservarea integrată şi
punerea în valoare a acestuia şi, de asemenea, a cadrului său natural sau construit (delimitarea şi
instituirea acestei zone făcându-se o dată cu clasarea bunului imobil ca şi monument istoric.
Adesea monumentele istorice necesită o serie de intervenţii, operaţii care, făcute numai
pe baza şi cu respectarea avizului emis de către Ministerul Culturii sau, după caz, de către
serviciile publice deconcentrate ale acestuia, constau în:
- lucrări de cercetare, conservare, construire, extindere, consolidare, restructurare,
amenajări peisagistice şi de punere în valoare, care modifică substanţa sau aspectul
monumentelor istorice;
- executarea de mulaje de pe componente ale monumentelor istorice;
- amplasarea definitivă sau temporară de imprejmuiri, construcţii de protecţie, piese de
mobilier fix, de panouri publicitare, firme, sigle sau orice fel de însemne pe şi în
monumente istorice;
- schimbări ale funcţiunii sau destinaţiei monumentelor istorice, inclusiv schimbările
temporare;
- strămutarea monumentelor istorice;
- amenajări de căi de acces, pietonale şi carosabile, utilităţi anexe, indicatoare, inclusiv
în zonele de protecţie a monumentelor istorice281.
Autorizarea lucrărilor de construire/desfiinţare precum şi a celor referitoarela intervenţiie ce
urmează a se efectua asupra monumentelor istorice prezintă aspecte particulare, în sensul că

279Potrivit art.8 al. 1 monumentele istorice se clasează în: a) grupa A – monumente istorice de valoare naţională şi
universală; b) grupa B – monumente istorice reprezentative pentru patrimoniul cultural local.
280Potrivit art. 5
281Potrivit art. 23

118
actele administrative – autorizaţiile de construire/desfiinţare se eliberează numai pe baza şi în
conformitate cu avizul ministerului de resort şi, respectiv al serviciilor publice deconcentrate ale
acestuia, alături de celelalte avize prevăzute de Legea nr. 50/1991. Autorizaţiile emise fără
avizul instituţiilor abilitate mai sus menţionate şi fără respectarea condiţiilor impuse prin acestea
sunt nule de drept.
Legea nr. 422/2001 instituie obligaţii clare în sarcina proprietarilor şi titularilor dreptului de
administrare sau ai altor drepturi reale asupra unor asemenea imobile, precum şi în sarcina
autorităţilor administraţiei publice locale, prevăzând şi sancţiunile care se aplică în situaţia
nerespectării prevederilor legale. Chiar dacă legislaţia noastră – în forma ei de prezentare – este
destul de clară şi bogată în precizări, aplicarea ei devine o adevărată aventură cu final, din
păcate, trist : trist, în primul rând, pentru noi, cetăţenii – actuali şi viitori – care suntem în pericolul
de a nu mai putea fi beneficiarii unor comori unice, ale căror replici nici nu mai pot fi imaginate;
trist pentru istoria „construită, materializată, care îşi pierde reperele; trist, pentru că orice inacţiune
sau acţiune greşită este dovada unui eşec colectiv; trist şi din punct de vedere al unei
nevalorificări pecuniare a unor valori care sporesc atractivitatea oraşelor noastre şi a căror
vizibilitate ar individualiza, suplimentar, patrimoniul turistic naţional.

REGLEMENTAREA PRIVIND MONUMENTELE DE FOR PUBLIC

Legea nr. 120/2006 a monumentelor de for public282

O preocupare constantă de-a lungul timpului s-a calat pe ceea ce astăzi numim spaţiul
public. Definit în varii maniere de către diverse categorii de cercetători ai săi, acesta a rămas un
domeniu de studiu extrem de bogat în oferte şi cu rezultate ale demersurilor ştiinţifice uimitoare.
Schimbările petrecute în spaţiul urban i-au schimbat, în permanenţă, trăsăturile şi valenţele,
perenă fiind dedicarea luifolosinţei generale. Acest filon a determinat un interes aparte pentru
modelarea şi mobilarea arealului destinat diverselor activităţi/acţiuni ale comunităţii, astfel încât
majoritatea acestor spaţii au fost ţinta predilectă pentru artiştii tuturor vremurilor.
Reglementarea legală (românească) consacrată uneia dintre abordările artistice ale
spaţiilor publice, şi anume celei care vizează monumentele de for public, este Legea nr.
120/2006. În sensul actului reglementator, monumentele de for public sunt bunuri imobile,
lucrări de artă plastică, artă monumentală, construcţii sau amenajări neutilitare, având caracter
decorativ, comemorativ şi de semnal, amplasate în spaţii publice, într-o zonă de protecţie, pe
terenuri aflate în domeniul public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale.
Există situaţii în care acestea pot fi apreciate ca fiind monumente istorice, ele urmând regimul
juridic general stabilit pentru acestea. Privitor la realizarea monumentelor de for public, art. 4
consacră următoarele modalităţi:
- ca obiectiv de investiţie prevăzut în bugetele autorităţilor, instituţiilor şi serviciilor
publice;
- în cadrul unor programe şi proiecte culturale finanţate din fonduri alocate de la
bugetul de stat şi/sau de la bugetele locale;
- în cadrul unor parteneriate constituite între autorităţi şi/sau instituţii publice
subordonate acestora şi persoane fizice sau juridice de drept privat, având ca scop susţinerea
unor programe sau proiecte de artă plastică ori artă monumentală;
- în cadrul unor programe sau proiecte culturale promovate şi susţinute exclusiv din
fonduri private, de persoane fizice sau juridice de drept privat, cu acordul autorităţilor
administraţiei publice locale competente teritorial.

Legea nr. 120/2006 a monumentelor de for public a fost publicată în M. Of. Nr.403/10. 05. 2006, ultima oară fiind
282

modificată prin O.U.G. nr. 12/2011

119
 Consacrarea acestor moduri de realizare ar putea sugera un interes sporit pentru
întreprinderea unor demersuri numeroase şi susţinute în aceaastă direcţie, însă realitatea infirmă
existenţa unei asemenea „tentaţii”. O veşnic invocată scuză este lipsa unei priorităţi pentru
asemenea investiţii şi, fireşte, asociat acestei aprecieri, lipsa fondurilor necesare sau, pur şi
simplu, nealocarea unor sume în acest scop. O altă situaţie în care nu se nutreşte nici un interes
pentru individualizarea spaţiilor publice prin intervenţii urbanistice de această factură este apatia,
inerţia care marchează şi caracterizează numeroase administraţii şi comunităţi, ignorarea
semnalelor lansate de pretutindeni legate de creşterea atractivităţii locale/teritoriale în scopul
creşterii vizibilităţii localităţilor/zonelor şi, implicit, de promovare a tot ce poate aduce bani la
buget. Această atractivitate poate creşte prin diverse modalităţi, având ca ţintă felurite activităţi,
prin materializarea unor proiecte de modernizare a spaţiilor destinate (în special) comunicării;
mult-râvnita coeziune socială, promovarea spiritului locului, cultivarea sentimentului de
apartenenţă la un loc/zonă pot fi lesne obţinute prin acţiuni care să coaguleze participarea tuturor
actorilor sociali, prin care să se promoveze, de o manieră sănătoasă, solidaritatea în comunitate,
orientată spre o „schimbare la faţă” a spaţiilor publice.
Dacă în centrele şi pe întinsul marilor oraşe prezenţa monumentelor de for public este o
realitate bine definită şi conturată, în ceea ce priveşte zonele rezidenţiale noi, oraşele noi şi
zonele rurale cu aspiraţii de modernizare/urbanizare potenţialitatea demarării unor schimbări
radicale se constituie într-un atuu formidabil! Teritoriile lor sunt deţinătoarele unor resurse de
vizibilitate, atractivitate semnificative. Spaţiul public, cu ale sale monumente publice, trebuie să fie
impregnate de suflul modernului, trebuie să fie „oglinzi” ale realităţilor cotidiene – dar şi să facă
dovada imaginaţiei şi capacităţii prospective. Sunt frecvente cazurile în care proiecte urbanistice
calificate „utopice” au ajuns să reprezinte istoria modernă a numeroase localităţi; spiritul vizionar,
înglobat în proiecte avangardiste al unor urbanişti a constituit sursă de inspiraţie şi punct de
plecare pentru obiective materializate. Este important de reţinut faptul că toate aceste soluţii
(doar teoretice sau, uneori, practice) sunt rodul unor minţi care au avut nu doar repere strict
ştiinţifice, tehnice, specifice domeniului, ci şi valoroase repere spirituale - morale, filozofice,
religioase etc., puse toate în slujba binelui comun.
Spaţiile publice care găzduiesc (şi, totodată, sunt reprezentate de) monumentele de for
public se află la dispoziţia tuturor. Prin această destinaţie-apartenenţă ele dobândesc, aşa cum s-
a mai amintit, numeroase valenţe, dintre care cele cultural-educative reprezintă segmentul cel mai
interesant (în opinia noastră!). Cultura se dobândeşte, „se cultivă”, nu este ceva transmis genetic,
iar acest lucru ne dă speranţe de îndreptare a lumii: faptul că poate fi obţinută de către oricine,
fără discriminare, faptul că, de regulă, oamenii instruiţi au un comportament cumpătat,
respectuos, ponderat, gândul că ei se angajează – de obicei pro bono – în acţiuni filantropice, de
mecenat, sugerează (şi întăreşte convingerea) că „gazda” şi „musafirii” pot oferi oportunităţi care
să asigure un câştig pe termen lung.
Caracterul de „semnal” al monumentelor de for public face referire, pe de-o parte, la
raportarea rezidenţilor la acestea în diverse momente (spre exemplu, stabilirea unor întâlniri în
proximitatea lor), iar pe de alta, la capacitatea/posibilitatea de orientare a turiştilor, vizitatorilor, a
celor care tranzitează localitatea. Acest fapt nu presupune nicidecum neschimbarea: dimpotrivă,
regândirea, ajustările, modificările de atmosferă (sau chiar compoziţie) ce pot viza aceste
monumente le poate transforma în alt fel de repere, cu funcţii mai complexe decât cea de semnal,
căpătând – şi ele, şi spaţiul înconjurător – noi semnificaţii.

NORME JURIDICE CARE TRATEAZĂ ASPECTELE ARHITECTURAL- AMBIENTALE

ALE CONSTRUCŢIILOR

120
 Legea nr. 153/2011 (actualizată) privind măsuri de creştere a calităţii arhitectural-
ambientale a clădirilor283

Încă din preambulul actului normativ se face trimitere la un drept consacrat constituţional,
şi anume cel care vizează dreptul la un mediu sănătos284. Este extrem de importantă lectura
„printre rânduri” a mesajului cuprins de această normă, mesaj în conţinutul căruia putem distinge
echivalenţa calităţii arhitectural- ambientale a clădirilor cu „sănătatea mediului”. Prin analogie,
ceea ce nu este estetic reuşit poate fi catalogat ca şi factor de poluare (generator de disconfort,
de agresare vizuală şi/sau psihică), vector al unor situaţii care pot pune în pericol sănătatea,
viaţa, integritatea fizică şi siguranţa populaţiei, mediul natural în ansamblul său285.
Într-o economie bântuită de fistichii proiecte de reformă şi implementare a unor mai mult
sau mai puţin fanteziste şi realiste proiecte, actul normativ supus atenţiei este, în peisajul
legislativ românesc, unul extrem de bine venit, supunând atenţiei şi intervenţiei un patrimoniu deja
vlăguit de succesiunea de reglementări care au făcut posibile adevărate masacre arhitectonice
(care au avut ca şi rezultat distrugerea parţială sau totală a numeroase imobile valoroase,
mutilarea altora prin diverse intervenţii sau transformarea lor în clovni arhitecturali286). Adesea,
cultura kitch-ului şi-a găsit forme de exprimare publică, de etalare a celor mai proaste gusturi, pe
faţadele clădirilor şi în spaţiile care le înconjoară. Sigur, acest fenomen a fost studiat, analizat,
motivat de o serie lungă şi eterogenă de specialişti, dar, comparativ cu alte domenii în care s-a
manifestat, arhitectura este cea mai agresată victimă, cu şanse mici de revenire.
În acest ultim ceas (penultimul s-a cam consumat!) se încearcă, la nivel naţional,
teoretic287, păstrarea acestei valoroase moşteniri pe care o reprezintă nu doar monumentele
istorice sau cele de for public, ci şi alte categorii de imobile construite, care au ca şi apartenenţă
persoane fizice, juridice, instituţii ale statului, care fac parte integrantă din patrimoniul construit
românesc: este vorba despre „bătrânii arhitecturii”, „veteranii ei de război”, dar şi... „ zeii”ei.
Clădirile care astăzi necesită tratamente speciale sunt cele care au constituit motiv de cuvenită
mândrie trăitorilor de acum câteva generaţii. Faptul că acum sunt considerate un potenţial/real
pericol pentru deţinătorii-locuitori, pentru cei care lucrează în ele, pentru trecători sau pentru
autovehicule este o consecinţă a lipsei de „răspuns” şi „reacţie” la suferinţele trecute, acumulate şi
cronicizate deja.
Astfel Legea nr. 153/2011 instituie, în sarcina deţinătorilor288 de orice fel ai clădirilor care,
prin nivelul de degradare a sistemului de închidere perimetrală, pun în pericol sănătatea, viaţa,
integritatea fizică şi siguranţa populaţiei şi/sau afectează calitatea mediului înconjurător, a
cadrului urban construit şi a spaţiilor publice urbane, obligaţia ca, din proprie iniţiativă, să ia
măsuri de realizare a lucrărilor de intervenţie289 pentru reabilitarea structural-arhitecturală a

283 Legea nr. 153/2011 privind măsuri de creştere a calităţii arhitectural-ambientale a clădirilor a fost publicată în M.Of.
nr. 493/11.07. 2011, ultima oară modificată prin Legea nr.252/2.11.2015
284Potrivit art. 35 al.1 din Constituţie, statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi

echilibrat.
285Apreciem că, în numeroase situaţii, interpretarea legii – în special a celor din domeniul urbanismului – trebuie

realizată în mod creativ, constructiv, imaginativ şi anticipativ. Citite într-o asemenea cheie, actele normative capătă
semnificaţii corecte, iar aplicarea lor în consecinţă ar putea furniza nebănuite beneficii.
286Adevărate figuri boite, nu zugrăvite!
287Am subliniat „teoretic”, întrucât practica nu ne dă, cel puţin deocamdată, semnale că lucrurile s-ar mişca în sensul şi

pe măsura imperativităţii acestor demersuri normative.

288Deţinătorii sunt, potrivit legii, proprietarii – persoane fizice şi juridice, precum şi autorităţile administraţiei publice şi

instituţilei publice care deţin în proprietate/administrare clădirile cu caracteristicile enumerate.

289Acestea cuprind totalitatea lucrărilor stabilite prin proiectul tehnic elaborat cu respectarea proiectului iniţial de

arhitectură şi a caracteristicilor de culoare, materiale, detalii, stabilite de regulamentele de intervenţie pentru zonele de
acţiune prioritară sau, în cazul clădirilor clasate/în curs de clasare ca monumente istorice, a concluziilor studiului istoric

121
anvelopei clădirilor290. În situaţia în care deţinătorii clădirilor cu caracteristicile menţionate nu iau
din proprie iniţiativă măsurile de realizare a lucrărilor de intervenţie pentru reabilitarea structural-
arhitecturală a anvelopei clădirilor, autorităţile administraţiei publice locale notifică acestora
obligaţiile care le revin, potrivit legii. De subliniat este faptul că autorităţile administraţiei publice
localeau obligaţia de a elabora, organiza şi controla realizarea programelor multianuale privind
creşterea calităţii arhitectural-ambientale a clădirilor291 prin reabilitarea structural-arhitecturală
a anvelopei acestora, în concordanţă cu planurile de urbanism şi regulamentele locale
aferente292.
Lucrările de intervenție privind reabilitarea structural-arhitecturală a anvelopei clădirilor se
stabilesc prin proiectul tehnic elaborat de colective tehnice de specialitate, coordonate de un
arhitect cu drept de semnătură sau, în cazul clădirilor clasate/în curs de clasare ca monumente
istorice, de un arhitect cu drept de semnătură înscris în Registrul specialiştilor şi/sau în registrul
experţilor şi verificatorilor tehnici atestaţi de către Ministerul Culturii. Aceste lucrări pot consta în:
- lucrări de reparare/refacere a zidăriilor/pereţilor exteriori;
- lucrări de reparare/refacere a finisajelor exterioare, precum tencuieli, zugrăveli,
vopsitorii, placaje ş.a.;
- lucrări de reparare/refacere a sistemului de acoperire;
- lucrări de reparare/refacere a tâmplăriei exterioare şi a elementelor exterioare
funcţionale, precum balcoane, logii, bovindouri, aticuri, cornişe şi altele asemenea;
- lucrări de demontare a instalaţiilor şi echipamentelor montate aparent pe
faţade/acoperiş, precum şi remontarea acestora după efectuarea lucrărilor de
intervenţie.
O dată cu acestea se pot executa şi lucrări de intervenţie justificate din punct de
vedere tehnic prin proiect : lucrări de reparare/refacere a trotuarului de protecţie al clădirii, lucrări
care vizează eliminarea igrasiei, de izolare a rosturilor şi alte lucrări de această natură, după
caz293.
În ceea ce priveşte programele multianuale, pentru elaborarea şi implementarea lor
legiuitorul prevede câteva etape care trebuie parcurse şi care constau în:
- identificarea şi inventarierea clădirilor „cu probleme”, precum şi a deţinătorilor
acestora294;

de fundamentare a proiectului de conservare- restaurare întocmit potrivit Legii nr.422/2001 privind protejarea
monumentelor istorice.
290Anvelopa clădirii este ansamblul constructiv de închidere perimetrală a clădirii, compus din faţade, indiferent de

materiale şi sistem de realizare, precum şi sistem de acoperire – terasă sau învelitoare – inclusiv elementele exterioare
funcţionale şi de plastică arhitecturală, precum balcoane, logii, bovindouri, aticuri, cornişe, ornamente – brâuri,
ancadramente, trafoare, bosaje, profile etc.
291Aceste programe (multianuale) sunt elaborate de către autorităţile administraţiei publice locale, sunt fundamentate

pe planurile de urbanism şi regulamentele locale aferente şi cuprind: organizarea, monitorizarea şi controlul realizării
măsurilor de reabilitare structural-arhitecturală a anvelopei clădirilor precum şi fundamentarea alocaţiilor de la bugetul
local şi a modalităţilor de recuperare a cheltuielilor de la deţinătorii clădirilor.
292
Potrivit art. 1 al. 1 al Legii nr. 153/2011
293Potrivit art. 6
294 Atunci când survin situaţii presante (spre exemplu au loc incidente/accidente datorate părţilor din clădirile cu

probleme care cad pe trotuare sau carosabil, intervenţiile sunt făcute sub semnul provizoratului sau improvizaţiilor sau,
mai rău, mai nou, cu totală lipsă de profesionalism (eliminarea, despuierea imobilelor de fragmente de decor ale
faţadelor, balcoanelor, stâlpilor şi a altor elemente de construcţii în vederea punerii la adăpost a cetăţenilor de alte
evenimente nedorite. În asemenea împrejurări, spre deliciul celor care mai citesc legile, apare în presă câte un anunţ
de tipul : „Consiliul judeţean... a gândit o strategie de reabilitare şi restaurare a monumentelor din întreg
judeţul...Strategia are două componente: una vizează inventarierea stării tehnice a tuturor imobilelor din judeţ, iar
cealaltă presupune implementarea unui program multianual de finanţare a lucrărilor de protejarea acestor edificii”.
Subliniem faptul că articolul este datat ianuarie 2016, în condiţiile în care Legea nr. 153 este din 2011: noutatea este
absolută!!!

122
 - stabilirea zonelor de acţiune prioritară şi elaborarea regulamentelor de intervenţie,
precum şi stabilirea termenelor specifice pentru îndeplinirea măsurilor de creştere a
calităţii arhitectural-ambientale a clădirilor, pentru fiecare categorie de zone de pe
teritoriul localităţii;
- notificarea de către primar a deţinătorilor clădirilor inventariate;
- formularea deciziei deţinătorului persoană juridică/asociaţie de proprietari luată prin
hotărâre emisă în condiţiile legii ori, după caz, a acordului scris al deţinătorului
persoană fizică privind realizarea măsurilor notificate şi asigurarea sumelor necesare
proiectării şi executării lucrărilor de intervenţie;
- avizarea lucrărilor de intervenţie în cazul clădirilor clasate/în curs de clasare ca
monumente istorice şi/sau aflate în zonele de protecţie a monumentelor istorice ori în
zonele construite protejate;
- executarea lucrărilor de intervenţie;
- recepţia la terminarea lucrărilor de intervenţie;
- recepţia finală, după expirarea perioadei de garanţie de bună execuţie de 5 ani de la
data recepţiei la terminarea lucrărilor295.
Termenul general pentru executarea lucrărilor de intervenţie este de 12 lunide la data
primirii de către deţinător a notificării transmise. La solicitarea scrisă a deţinătorului notificat,
depusă în termen de 60 zile de la data primirii notificării, la autoritatea administraţiei publice
locale, ţinând cont de motivele invocate, precum şi de concluziile notei tehnice de constatare şi
documentele tehnice privind natura, complexitatea şi amploarea lucrărilor de intervenţie necesare,
primarul poate aproba, prin acord scris, majorarea corespunzătoare a termenului general, dar nu
mai mult de 6 luni, respectiv 12 luni în cazul clădirilor clasate/în curs de clasare ca monumente
istorice, putând stabili şi termene intermediare de control al executării lucrărilor de intervenţie296.
Conţinutul art. 11 din Legea nr. 153/2011 apreciem că are câteva „capcane”. Astfel, la
al.1 se stipulează că în etapa de proiectare a lucrărilor de intervenţii se elaborează: nota tehnică
de constatare, precum şi documentaţia de avizare a lucrărilor de intervenţie, dacă e cazul;
documentaţia tehnică pentru autorizarea executării lucrărilor de intervenţie; proiectul tehnic şi
detaliile de execuţie; documentaţia de atribuire pentru achiziţia contractării proiectării şi executării
lucrărilor de intervenţie. Referitor la nota tehnică de constatare, la pct. a) se precizează că
aceasta se elaborează derogând de la prevederile Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii.
Apreciem că ar fi utilă menţionarea clară a aspectelor derogatorii şi a procedurii prin care se
poate deroga, precum şi de la ce anume. Putem să ne gândim la conţinutul art. 5 al Legii
nr.10/1995, în care se afirmă că „pentru obţinerea unor construcţii de calitate sunt obligatorii
realizarea şi menţinerea, pe întraga durată de existenţă a construcţiilor, a următoarelor cerinţe
fundamentale aplicabile297:
- rezistenţă mecanică şi stabilitate;
- securitate la incendiu;
- igienă, sănătate şi mediu înconjurător;
- siguranţă şi accesibilitate în exploatare;
- protecţie împotriva zgomotului;
- economie de energie şi izolare termică;
- utilizare sustenabilă a resurselor naturale298.
În conţinutul aceluiaşi articol 11 se spune că nota tehnică de constatare (pentru
întocmirea căreia există un formular) se elaborează de către experţi tehnici atestaţi de către

295A se vedea art.8 al.1 din Legea nr. 153/2011

296Potrivitart.9
297Varianta modificată a Legii nr. 10/1995 înlocuieşte sintagma „cerinţe esenţiale” cu „cerinţe fundamentale aplicabile”.
298 Aplicarea cerinţelor fundamentale se stabileşte pe domenii/subdomenii şi categorii de construcţii şi pe specialităţi

pentru instalaţiile aferente construcţiilor, prin regulamente şi reglementări tehnice în construcţii.

123
Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice/Ministerul Culturii (pentru clădirile
clasate/în curs de clasare ca monumente istorice), în scopul stabilirii stării tehnice a clădirii din
punctul de vedere al asigurării cerinţelor esenţiale de calitate a construcţiilor, în principal a
cerinţelor esenţiale „rezistenţă mecanică şi stabilitate”, „securitate la incendiu” şi „siguranţă în
exploatare”. Formularea „în principal” nu credem că reprezintă o derogare, întrucât nu exclude
acoperirea celorlalte cerinţe. Şi de ce s-ar renunţa la cele care nu sunt privite ca o prioritate în
condiţiile în care, în urma lucrărilor de intervenţie, trebuie să rezulte o „construcţie de calitate”? Nu
credem că este nici corect, nici măcar rezonabil şi nici ... acceptabil.
În Anexa 2 a legii se defineşte nota tehnică de constatare ca find „documentul tehnic
de identificare şi evaluare calitativă a clădirii, elaborat de un expert tehnic atestat, în scopul
stabilirii stării tehnice a acesteia din punct de vedere al asigurării cerinţelor fundamentale
aplicabile, pe baza examinării directe la faţa locului a acesteia, conform reglementărilor tehnice în
vigoare din domeniul construcţiilor. Evaluarea calitativă urmăreşte să stabilească măsura în care
regulile de conformare generală a structurilor şi de detaliere a elementelor structurale şi
nestructurale sunt respectate în clădirea analizată. În vederea evaluării calitative a clădirii se vor
respecta prevederile Secţiunii 5 – Evaluarea calitativă prin Reglementarea tehnică „Cod de
proiectare seismică a clădirilor existente”, indicativ P 100-3/2008, aprobată prin Ordinul ministrului
dezvoltării regionale şi locuinţei nr. 704/2009.”
Revenind la art.11, la alin. 4 legiuitorul prevede ca „în cazul în care prin nota tehnică
de constatare se stabileşte necesitatea efectuării unei expertize tehnice pentru structura de
rezistenţă şi/sau pentru terenul de fundare ori a unor lucrări de consolidare/reparaţii la structura
de rezistenţă a clădirii, care condiţionează executarea lucrărilor de intervenţie deţinătorul
notificat informează în scris primarul şi inspectoratul teritorial în construcţii şi, în cazul clădirilor
clasate/în curs de clasare ca monumente istorice ori zone construite protejate, serviciile
deconcentrate ale Ministerului Culturii, în vederea iniţierii măsurilor privind reducerea riscului
seismic al clădirii, în condiţiile legii.” Apar două chestiuni de lămurit: 1) deţinătorul imobilului este
notificat asupra conţinutului notei tehnice sau este vorba despre deţinătorul notificatdespre care
se face vorbire în articolele precedente, respectiv cel notificat de administraţia locală? 2) pentru
ambele ipostaze/posturi opinăm că nu este de datoria deţinătorului să facă demersuri la 2-3
instituţii, ci este (şi instituţional) de datoria experţilor-profesionişti să facă acest lucru, nu al
deţinătorului care, de altminteri, este un „profan” în domeniul construcţiilor.
Interesant este că dacă pentru elaborarea notei de constatare se prevăd derogări de la
Legea nr.10/1995, la alin. 5 al aceluiaşi art. 11 se menţionează că „proiectarea şi executarea
lucrărilor de intervenţie se realizează cu respectarea prevederilor Legii nr. 10/1995”(!!!), iar în
cuprinsul alin. 6 se stipulează că „proiectanţii au obligaţia de a asigura, prin proiectele tehnice şi
detaliile de execuţie elaborate, nivelurile de performanţă prevăzute de legislaţia privind calitatea în
construcţii.” Ne întrebăm, pe bună dreptate, la ce folos „derogările”?
Cele mai delicate aspecte sunt legate, fireşte – am putea spune – de finanţarea
lucrărilor de intervenţie. Legea prevede ca acestea să fie efectuate pe cheltuiala proprie a
deţinătorilor clădirilor şi, prin excepţie, de către autorităţile administraţiei publice locale, care pot
asigura prin bugetul local, în limita fondurilor aprobate anual cu această destinaţie:
- preluarea integrală a cheltuielilor aferente lucrările de intervenţie corespunzătoare
cotei proprietarului/proprietarilor de locuinţe aflaţi în imposibilitatea de a suporta
acesată sarcină financiară299;
- preluarea integrală a cheltuielilor aferente lucrărilor pentru situaţiile în care lucrările de
intervenţie necesare nu au fost executate sau au fost începute, dar nu au fost
finalizate, în termenele notificate, precum şi în situaţia în care deţinătorii notificaţi
refuză executarea lucrărilor de intervenţie în condiţiile şi la termenele notificate; în

299Dacă proprietarul face dovada că realizează venituri medii nete lunare pe membru de familie sub câştigul salarial
mediu net lunar pe economie.

124
 aceste împrejurări primarul poate solicita consiliului local aprobarea executării de către
autoritatea administraţiei publice locale a lucrărilor de intervenţie, în numele şi pe
cheltuiala deţinătorilor notificaţi, în limita fondurilor aprobate anual cu această
destinaţie în bugetul local, cu condiţia constituirii dreptului de creanţă şi a recuperării
cheltuielilor de la deţinătorii notificaţi, până la data recepţiei finale a lucrărilor de
intervenţie solicitate ( 5 ani de la data recepţiei la terminarea lucrărilor);
- cofinanţarea cheltuielilor aferente lucrărilor de intervenţie pentru clădirile amplasate în
zone construite protejate sau în centrele istorice ale localităţilor, precum şi în
staţiunile/localităţile/zonele turistice, balneare, climatice şi/sau balneoclimaterice.
Realitatea confirmă, de cele mai multe ori, insuficienţa resurselor alocate pentru aceste
activităţi, motiv pentru care, în practică, lucrurile se petrec mult diferit de teorie. Astfel:
●alocarea de fonduri pentru lucrări de intervenţie– ca măsură de protecţie socială – se
realizează rareori şi vizează lucrări de mică anvergură;
●pentru a salva situaţia, în sensul executării lucrări de intervenţie mai modeste, dar
necesare imaginii oraşului (de exemplu, faţadizări), se recurge la materiale mai ieftine (deci şi cu
rezistenţă mai mică în timp), fapt care impune reluarea mai frecventă a unor asemenea acţiuni,
ceea ce, evident, consumă mai mulţi bani;
●intervenţiile la fondul construit istoric presupun materiale şi tehnici aparte, care cresc
valoarea lucrărilor şi le fac, de cele mai multe ori, neeligibile în condiţiile de selecţie stabilite, astfel
încât procesul de degradare se derulează „nestingherit”;
●cofinanţarea nu a fost nici ea modalitatea salvatoare pentru edificii sau chiar localităţi cu
o valoare istoric-arhitecturală de excepţie, întrucât administraţiile nu au beneficiat de un
„parteneriat” corespunzător;
●nu s-au atras fonduri europene pentru aceste scopuri, în pofida interesului extrem de
mare pentru patrimoniul construit;
●reconversia funcţională a unui semnificativ număr de clădiri cu probleme a fost soluţia
cea mai fericită, întrucât în aceste cazuri deţinătorii au suportat integral cheltuielile aferente
lucrărilor de intervenţie.
Realitatea ne confruntă adesea şi cu situaţii în care administraţiile locale sunt cele care
dau dovadă de ignoranţă şi nu uzează de instrumentele legale existente la îndemână pentru a
preveni – în primul rând şi pentru a interveni – în alte cazuri – întru salvarea clădirilor, cel mai
adesea fiind invocată lipsa surselor de finanţare. Aici trebuie invocată imperativitatea normelor
juridice, atestată prin formula deja menţionată, „autorităţile administraţiei publice locale au
obligaţia de a elabora, organiza, monitoriza şi controla realizarea programelor multianuale...”;
aşadar, sumele necesare unor asemenea lucrări trebuie prevăzute în bugetele locale în
cuantumuri corespunzătoare!

REGLEMENTAREA REFERITOARE LA SPAŢIILE VERZI DIN INTRAVILANUL

LOCALITĂŢILOR
Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul
localităţilor300

Calitatea vieţii, indiferent de poziţionarea şi mărimea localităţilor, este dată de o

multitudine de factori, dintre care prezenţa naturii – în toate formele ei de manifestare – este
esenţială, iar ponderea mare a acestei prezenţe constituie o garanţie serioasă pentru calificarea
respectivei zone ca fiind atractivă, atât pentru funcţia de locuire, cât şi ca spaţiu propice

Legea nr. 24/2007privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor (republicată) a fost
300

modificată ultima oară prin Legea nr. 313/2009.

125
desfăşurării activităţilor de diferite facturi. Preocuparea pentru tot ce înseamnă „verde” a
determinat asocierea culorii cu prezenţa naturii, în special a vegetaţiei în mediul construit, cu
oraşele care tind spre o organizare spaţială care să permită un contact cvasipermanent cu
elementele naturale ale mediului şi, de asemenea, cu tot ce înseamnă comportament civic etic,
responsabil. Este de largă recunoaştere nevoia de aer curat, respirabil (direct, fără dificultăţi, în
lipsa aparatelor sau a măştilor) nu doar în spaţiile deschise, ci şi în cele închise, nevoia de zone
de relaxare, de spaţii de joacă etc., ori aceste deziderate pot fi atinse doar în măsura în care
urbaniştii, alături de alţi specialişti, din alte domenii, sunt în măsură să organizeze înţelept spaţiile
urbane şi cele periurbane. În completarea şi aprofundarea reglementărilor (legale) de mediu care
fac referire la modalităţile de asigurare a unui aer de calitate corespunzătoare prin inserarea
naturii în mediul artificial se pot invoca şi norme juridice care definesc, detaliază şi precizează
care sunt elementele „verzi” identificabile la nivelul localităţilor şi instituie reguli nu doar de
conservare a lor, ci şi de sporire, diversificare şi protejare a acestora. Preocuparea în acest sens
este una generală, măsurile care trebuie luate regăsindu-se pe agendele autorităţilor centrale şi
locale de pretutindeni în lume.
La noi în ţară există îngrijorarea – justificată – pentru diminuarea acestor spaţii verzi
datorită abuzurilor practicate de o bună bucată de timp, încălcări ale legii determinate de:
- acuta lipsă a locurilor de parcare (cea mai importantă, ca pondere, situaţie invocată);
vechea operaţiune de „sistematizare a teritoriului” a asigurat un procent corespunzător
al spaţiilor verzi, dar nu a ţinut seama de evoluţia ulterioară, de faptul că automobilul –
era clar – va fi vehiculul viitorului, că va fi accesibil unui număr crescând de beneficiari
şi că el este un mare consumator de spaţiu. În concluzie, locurile de parcare, garajele
nu au figurat – numeric şi ca spaţiu destinat – corespunzător în planurile urbanistice.
- dorinţa de extindere a spaţiului deţinut de unele persoane, în scopuri comerciale/de
servicii (apariţia micilor magazine la parterele blocurilor sau a cabinetelor medicale,
imediat după 1989, este cel mai elocvent exemplu în acest sens) a necesitat
asigurarea accesului pe scări a căror rampă s-a realizat pe spaţiile verzi (în pofida
reglementărilor care interziceau această practică).
- apariţia unor construcţii sau amenajări cu caracter provizoriu, dar care, în timp, şi-au
consolidat permanenţa, aşa încât acum fac parte din peisaj şi lumea le consideră ca
aparţinând ....dintotdeauna locului (memoria colectivă mai suferă şi delet-uri!).
- extinderea oraşelor pe zone foste grădini, foste spaţii destinate altă dată culturilor (alte
acţiuni cu definitoriu caracter urbanistic, de altminteri) a diminuat considerabil
„capacitatea pulmonară” a acestora.
Este doar enumerarea câtorva dintre cauzele care au stârnit actuala temere că oraşele se
vor sufoca şi care au stat la baza instituirii unor norme juridice care să reglementeze modul de
gestionare a spaţiilor verzi urbane.
Dreptul la un mediu de viaţă sănătos este unul consacrat atât constituţional301, cât şi în
alte acte normative. Astfel, art. 2 al Legii nr. 24/2007 prevede că statul recunoaşte dreptul fiecărei
persoane fizice la un mediu sănătos, accesul liber pentru recreere în spaţiile verzi proprietate
publică, precum şi dreptul de a contribui la amenajarea spaţiilor verzi, la crearea aliniamentelor de
arbori şi arbuşti. Legiuitorul oferă şi o clasificare a spaţiilor verzi, care are la bază tipurile de
terenuri din intravilanul localităţilor. Astfel avem de a face cu:
- spaţii verzi publice cu acces nelimitat (care au S≥ 1 ha: parcuri, grădini, scuaruri, fâşii
plantate)
- spaţii verzi publice de folosinţă specializată
• grădini botanice şi zoologice, muzee în aer liber, parcuri expoziţionale, etc.

301Potrivitart. 35 din Constituţia României, statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos
şi echilibrat ecologic. Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. Persoanele fizice şi juridice au
îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.

126
 • cele aferente dotărilor publice: creşe, grădiniţe, şcoli, unităţi sanitare, instituţii, edificii
de cult, cimitire;
• baze sau parcuri sportive pentru practicarea sportului de performanţă;
- spaţii verzi pentru agrement: baze de agrement, poli de agrement, complexuri şi baze
sportive;
- spaţii verzi pentru protecţia lacurilor şi cursurilor de apă;
- culoare de protecţie faţă de infrastructura tehnică;
- păduri de agrement.302
Ar merita o atenţie aparte şi conţinutul pct. f) al art. 7 care menţionează ca şi obiectiv
de îndeplinit în cadrul administrării spaţiilor verzi „extinderea suprafeţelor ocupate de spaţii verzi,
prin includerea în categoria spaţiilor verzi publice a terenurilor cu potenţial ecologic sau
sociocultural”. În condiţiile în care privim această administrare ca ceva obligatoriu pentru
instituţiile publice (autorităţile administraţiei publice locale), ar fi bine venită precizarea modalităţii
de realizare concretă, din punct de vedere juridic, a acestei proceduri (expropriere pentru cauză
de utilitate publică). În situaţia în care ar fi vorba de o facultativitate, de asemeni ar fi utilă
indicarea procedurii de înfăptuire a procedurii303.
Trebuie menţionată ca fiind o măsură bună instituirea (în sarcina autorităţilor
administraţiei publice locale) obligaţiei de a se ţine o evidenţă a spaţiilor verzi, în scopul utilizării
raţionale a acestora, pentru asigurarea regenerării şi protecţiei lor eficiente şi în vederea
exercitării unui control permanent al stării lor, a registrului local al spaţiilor verzi. Acesta reprezintă
un sistem informaţional care cuprinde datele tehnice ale tuturor spaţiilor verzi, conform indicilor de
calitate şi cantitate, bază de date care se constituie pe baza normelor tehnice aprobate, conform
legii. Aceste registre trebuie făcute publice, trebuind asigurată posibilitatea accesării în vederea
consultării, la sediile administraţiilor publice locale.304
Legiuitorul are în vedere şi posibilitatea apariţiei situaţiei de schimbare a destinaţiei
terenurilor înregistrate în registrul local al spaţiilor verzi, stipulând că acest lucru este permis doar
pentru lucrări de utilitate publică, stabilite în baza documentaţiilor de urbanism aprobate.
Pentru cazurile în care autorităţile administraţiei publice locale autorizează amplasarea
de construcţii uşoare, cu caracter provizoriu, pentru activităţile de comerţ şi alimentaţie publică, se
impune ca aceste suprafeţe să nu depăşească 5% din suprafaţa fiecărui obiectiv înregistrat în
registrul local al spaţiilor verzi305.
Referitor la faptele comise de persoanele fizice şi juridice care constituie contravenţii –
enumerate în cuprinsul art. 20, apreciem că ar fi utilă, de lege ferenda, adăugarea unui alineat
care să facă vorbire despre neîntreţinerea suprafeţelor a căror destinaţie nu a fost stabilită sau pe
care nu au demarat lucrări de organizare de şantier sau execuţie a unor investiţii, aflate în
proximitatea imobilelor construite, în condiţiile în care la capitolul „Obligaţii ale
propritarilor/deţinătorilor cu orice titlu ai terenurilor cu destinaţie spaţii verzi”, persoane fizice sau
juridice, să fie introdusă obligarea acestora la realizarea, minimum, a unui covor înierbat (eventual
chiar plantaţii de flori, plante ornamentale, arbuşti etc.) până la finalizarea lucrărilor ce urmează a
fi realizate pe suprafaţa respectivă sau destinarea spaţiului unui alt uz.

302Este interesant de semnalat faptul că în forma iniţială a legii clasificarea includea şi categoria spaţiilor verzi de pe
terenurile proprietate privată. Chiar dacă forma actuală a actului normativ cuprinde reglementări care vizează această
categorie de terenuri, ni se pare curioasă omiterea lor din cuprinsul art. 3. Să fie aceasta o „portiţă” pentru o mai
„relaxată” înţelegere a exercitării dreptului de proprietate pe acest tip de terenuri?
303Aceste precizări apreciem că sunt necesare, în condiţiile în care, la art.8 se stipulează că administratrea spaţiilor

verzi aflate în proprietate publică este exercitată de autorităţile administraţiei publice locale..., iar administrarea spaţiilor
verzi de pe terenurile proprietate privată este exercitată de către proprietarii acestora.
304Credem că ar fi de actualitate ca asemenea formulări, care trimit la sediile autorităţilor, să fie înlocuite cu cele care

fac trimitere la site-urile acestora, mai ales dacă aspiraţiile nostre ţintesc cu adevărat modernulîn societate şi vrem ca e-
guvernarea să devină realitate.
305Potrivit art.18 al. (4) şi (5)

127
 Problematica spaţiilor verzi reprezintă o chestiune cu implicaţii, ramificaţii şi
interferenţe mai profunde şi mai subtile decât se apreciază în mod uzual; doar inventarierea,
stabilirea obligaţiilor ce revin diveselor „părţi” deţinătoare de asemenea suprafeţe, aprecierea
suprafeţei minime de verdeaţă necesară unui locuitor alş oraşului sunt, de departe, doar palide
forme declarative a unor cerinţe/nevoi urbane. Exprimarea unei vitale legături cu natura nu se
poate realiza doar de o manieră care presupune utilizarea cifrelor sau procentelor, ci trebuie să
presupună luarea în calcul a unor factori care condiţionează însăşi calitatea vieţii. Promovarea şi
susţinerea acţiunilor de „înverzire” a oraşelor trebuie să intre într-un cod comportamental care nu
se perimă, ci se îmbogăţeşte mereu, se diversifică şi suferă un proces de sofisticare.

Modalităţi de achiziţionare a imobilelor de către autorităţile administraţiei publice

centrale şi locale

Exproprierea pentru cauză de utilitate publică

(Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică306)

Amenajarea teritoriului şi urbanismul au fost şi sunt confruntate sistematic cu problema

delicată a compatibilizării principiilor care guvernează cele două tipuri de proprietate: cea publică
şi cea privată; adesea interesul public şi cel privat se află pe poziţii diferite sau chiar antagonice:
un simplu “apel” la conştiinţa juridică individuală de a ceda în faţa interesului general se poate
constitui doar într-un demers utopic. Astfel s-a impus rezolvarea acestei situaţii “conflictuale”
dintre titularii dreptului de proprietate privată – care ar urma să facă concesii – şi beneficiarii
acestui “gest”. Mijloacele juridice şi financiare destinate a fi utilizate în scopul găsirii unor soluţii
optime de rezolvare a problemelor au permis – urmare a evoluţiei lor în timp – realizarea unor
obiective de interes general atât în ceea ce priveşte locuirea cât şi realizarea unor obiective
având ca şi destinaţie desfăşurarea activităţlor economice.
În cazuri deosebite, reprezentând situaţii de excepţie, în condiţii precis reglementate prin
lege, anumite bunuri imobile pot fi trecute din domeniul privat în domeniul public, dreptul de
proprietate privată asupra unor imobile fiind înfrânt, desfiinţat prin dispoziţia legii şi numai în
condiţiile prevăzute de aceasta. Este vorba despre exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Prin expropriere se înţelege trecerea forţată în proprietatea publică – prin hotărâre
judecătorească – a unor imobile aflate în proprietate privată, cu o dreaptă şi prealabilă
despăgubire, prin hotărâre judecătorească, pentru cauză de utilitate publică.
Reprezentând o excepţie de la caracterul absolut şi inviolabil al dreptului de proprietate
privată, exproprierea pentru cauză de utilitate publică este expres şi strict reglementată şi în ţara
noastră. Prin Legea nr.33/1994 este circumscrisă sfera bunurilor imobile care pot face obiectul
expropierii şi sunt reglementate strict utilitatea publică şi declararea ei, măsurile premergătoare
exproprierii , soluţionarea cererilor de expropriere de către instanţele judecătoreşti, modul şi

Legea nr. 33/1994 (republicată)(actualizată) privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică a fost ultima oară
306

modificată prin Decizia nr. 380/26.05. 2015

Există şi alte reglementări legale care vizează exproprierea. Spre exemplu, Legea nr. 255/2010 privind exproprierea
pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local.

128
criteriile de stabilire a despăgubirilor care se cuvin proprietarului bunului expropiat, condiţiile plăţii
respectivelor despăgubiri, precum şi consecinţele juridice ale expropierii. În finalul reglementării
există norme care se referă la folosirea imobilului în intervalul de timp dintre momentul trecerii lui
în posesia expropriatorului şi momentul utilizării sale în scopul pentru care a fost expropriat,
precum şi la dreptul fostului proprietar de a cere, în anumite condiţii, retrocedarea bunului.
Utilitatea publică – condiţie primordială a exproprierii – este dovedirea faptului că există
un interes naţional sau local major, care impune trecerea forţată a unui imobil din proprietatea
privată în cea publică în scopul utilizării lui într-un interes general, comun (lucrări privind:
prospecţiuni şi explorări geologice;extracţia şi prelucrarea substanţelor minerale utile; căi de
comunicaţii; sisteme de irigaţii şi desecări; clădirile şi terenurile necesare construcţiilor de locuinţe
sociale şi altor obiective sociale de învăţământ, sănătate, cultură, sport, protecţie şi asistenţă
socială, precum şi de administraţie publică şi pentru autorităţile judecătoreşti; deschiderea,
alinierea şi lărgirea străzilor, sistemele de alimentare cu energie electrică, telecomunicaţii, gaze,
termoficare, canalizare; salvarea, protejarea şi punereac în valoare a monumentelor,
ansamblurilor şi siturilor istorice, precum şi a parcurilor naţionale, rezervaţiilor naturale şi a
monumentelor naturii; prevenirea şi înlăturarea urmărilor dezastrelor naturale – cutremure,
inundaţii, alunecări de terenuri; apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa naţională307. Pentru
orice alte lucrări decât cele enumerate mai sus, utilitatea publică se declară, pentru fiecare caz în
parte, prin lege.
Utilitatea publică se declară prin lege, de către Guvern pentru lucrările de interes naţional
şi de către consiliile judeţene, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pentru
lucrările de interes local.
Declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile şi
condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajarea teritoriului, aprobate
conform legii, pentru localităţile sau zonele unde se intenţionează executarea ei. Cercetarea
prealabilă pentru lucrările de interes naţional se face de către comisii numite de Guvern, iar
pentru lucrările de interes local de către comisia constituită potrivit legii, la nivelul consiliului
judeţean; prin intermediul ei trebuie să se stabilească dacă există elemente care să justifice
interesul naţional sau local, avantajele economico-sociale, ecologice sau de orice altă natură care
să justifice pe deplin şi să fundamenteze necesitatea lucrărilor, care nu ar putea fi realizate pe
alte căi decât prin expropriere. De asemenea, această cercetare trebuie să evidenţieze şi
încadrarea în planurile de urbanism şi amenajare a teritoriului. Pe baza rezultatelor cercetării
prealabile – consemnate într-un proces-verbal – , Guvernul sau consiliul judeţean, după caz, va
adopta actul de declarare a utilităţii publice care este supus publicităţii, potrivit legii.
Bunurile care pot face obiectul exproprierii sunt – potrivit legii – bunurile imobile
proprietatea persoanelor fizice sau a persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum şi cele
aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor 308. Prin urmare, pot fi
expropriate bunurile imobile aflate în proprietatea privată a oricărei persoane, alta decât statul.
Măsuri premergătoare exproprierii
După declararea utilităţii publice, expropriatorul trebuie să întocmească planurile
cuprinzând terenurile şi construcţiile propuse pentru expropriere, indicând numele proprietarilor
afectaţi şi ofertele de despăgubire. Aceste documente urmează a fi depuse la consiliul local al
comunei, oraşului sau municipiului pe teritoriul cărora sunt situate imobilele ce se supun aprobării
pentru expropriere, pentru a fi consultate de către cei interesaţi. Expropriator este – în înţelesul
legii – statul (reprezentat printr-un organism desemnat de Guvern) - pentru lucrările de interes
naţional, respectiv judeţul, municipiul, oraşul sau comuna - pentru lucrările de interes local.
Propunerile de expropriere a imobilelor şi procesul-verbal al comisiei de cercetare
prealabilă se vor notifica persoanelor fizice sau juridice titulare de drepturi reale, în termen de 15

307 Potrivit art. 6

308Potrivit art.2

129
zile de la publicare. Cu privire la propunerile de expropriere, proprietarii şi titularii altor drepturi
reale asupra imobilelor pot face întâmpinare în termen de 45 de zile de la primirea notificării.
Aceasta se depune la primarul comunei, oraşului sau al municipiului pe teritoriul căruia se află
imobilul. Primarul va primi şi înregistra întâmpinarea şi va consemna ofertele de despăgubire şi
pretenţiile proprietarilor sau ale titularilor altor drepturi reale. În termen de 30 de zile dosarul şi
eventualele întâmpinări va fi înaintat la Secretariatul General al Guvernului, pentru lucrarile de
interes naţional, iar pentru cele de interes local, la Consiliul judeţean sau la Consiliul General al
municipiului Bucureşti, după caz.
Întâmpinările vor fi soluţionate în termen de 30 zile de o comisie care analizează
documentele prezentate şi îi ascultă pe cei interesaţi (comisie constituită potrivit art. 15 al. 1-3 al
Legii nr. 33/1994, aceasta putând cere informaţii şi date suplimentare, la solicitarea celor care i s-
au adresat sau din oficiu. Oferta expropriatorului, pretenţiile proprietarilor şi ale titularilor altor
drepturi reale, precum şi susţinerile acestora se vor formula şi se vor depune în scris,
consemnându-se într-un proces verbal. În urma deliberării, comisia poate accepta punctul de
vedere al expropriatorului sau îl poate respinge, consemnând acest lucru într-o hotărâre motivată.
Comisia consemnează, dacă e cazul, învoiala dintre părţi, sub semnătura acestora. Hotărârea se
comunică în termen de 15 zile de la adoptare. Dacă propunerile expropriatorului sunt respinse,
acesta va putea să vină cu noi propuneri, urmând aceiaşi paşi. Dacă şi noile propuneri sunt
respinse, şi expropriatorul şi cei vizaţi de expropriere pot contesta hotărârea comisiei la Curtea de
apel în raza căreia este situat imobilul (potrivit Legii contenciosului administrativ nr.
554/2004(actualizată)309, în termen de 15 zile de la comunicare.

Exproprierea şi stabilirea despăgubirilor

Exproprierea se pronunţă de către instanţa judecătorească cu ocazia soluţionării cererii de
expropriere înaintată de către expropriator. Competenţa aparţine tribunalului judeţean sau
Tribunalului Municipiului Bucureşti, în raza căruia se află imobilul propus pentru expropriere.
Tribunalul va fi sesizat de expropriator pentru a se pronunţa cu privire la expropriere, în
cazul când nu s-a făcut întâmpinare împotriva propunerii de expropriere sau dacă această cale de
atac a fost respinsă.
Preşedintele instanţei va fixa termen şi va dispune citarea proprietarilor sau, după caz, a
posesorilor, a altor titulari de drepturi reale sau a oricăror persoane cunoscute care pot justifica un
interes legitim asupra imobilelor propuse pentru expropriere. Soluţionarea cererii de expropriere
se face cu participarea obligatorie a procurorului.
Instanţa va verifica dacă sunt întrunite condiţiile legale pentru expropriere şi va stabili
cuantumul despăgubirilor (pentru fiecare parte). Hotărârea este supusă căilor de atac prevăzute
de lege. Dacă părţile se învoiesc în faţa instanţei asupra exproprierii, aceasta va lua act de
învoială şi va pronunţa o hotărâre definitivă; dacă una sau mai multe părţi se învoiesc numai
asupra exproprierii, nu şi asupra despăgubirii, instanţa va lua act de învoială şi va stabili
despăgubirea.
Dacă expropriatorul cere exproprierea doar a unei părţi din teren sau din construcţie, iar
proprietarul cere instanţei exproprierea totală, instanţa va aprecia, în raport cu situaţia reală, dacă
exproprierea în parte este posibilă. În caz contrar, va dispune exproprierea totală.
La calculul întinderii despăgubirilor experţii, precum şi instanţa, vor ţine seama de preţul la
care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială precum
şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în
considerare şi dovezile prezentate de aceştia. Despăgubirea acordată de către instanţă nu va
putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de
expropriat sau de o altă persoană interesată. Pentru calculul despăgubirilor instanţa va constitui o

309 Legea nr. 554/2004 (actualizată) a contenciosului administrativ a fost ultima oară modificată prin
Legea nr. 138/15. 10. 2014

130
comisie de experţi, a cărei componenţă va fi următoarea: un expert numit de instanţă, unul
desemnat de expropriator şi un al treilea din partea celor vizaţi de expropriere.
Transferul dreptului de proprietateasupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul
expropriatorului se produce îndată ce obligaţiile impuse lui prin hotărârea judecătorească au fost
îndeplinite.
Efectele secundare ale exproprierii sunt: stingerea drepturilor reale principale derivate din
dreptul de proprietate (uz, uzufruct, abitaţie şi superficie), a servituţilor stabilite prin fapta omului
(în măsura în care devin incompatibile cu situaţia naturală şi juridică a obiectivului urmărit prin
expropriere), precum şi a dreptului de concesiune şi respectiv de folosinţă constituite asupra
imobilului expropriat. De asemenea, dreptul de ipotecă şi privilegiul imobiliar special care
grevează bunul imobil expropriat se strămută de drept asupra despăgubirii convenite de părţi ori
stabilită de instanţă, iar servituţile stabilite prin fapta omului se sting în măsura în care devin
incompatibile cu situaţia naturală şi juridică a obiectivului urmărit prin expropriere. În fine, se sting
– ca urmare a exproprierii – drepturile personale dobândite de terţe persoane asupra imobilului
expropriat (cum ar fi cele născute din contractul de locaţiune sau din contractul de comodat.
În cazul exproprieriide clădiri cu destinaţie locuinţă, evacuarea persoanelor care le ocupă
în mod legal, în calitate de proprietari şi a chiriaşilor al căror contract de închiriere a fost legal
perfectat nu se va putea face decât după asigurarea de către expropriator a spaţiului de locuit, la
cererea acestor persoane.
Plata despăgubirilor se va face în modul convenit de părţi; în lipsa acordului părţilor
instanţa va hotărî, stabilind şi termenul de plată, care nu va depăşi 30 zile de la data rămânerii
definitive a hotărârii. Eliberarea titlului executoriu şi punerea în posesie a expropriatorului se va
face pe baza unei încheieri a instanţei, care constată îndeplinirea obligaţiilor privind
despăgubirea, nu mai târziu de 30 zile de la data plăţii acesteia.
În situaţiile în care se impune executarea imediată a unor lucrări care interesează
apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa naşională, precum şi în caz de calamităţi naturale,
instanţa poate dispune, prin hotărâre, punerea de îndată în posesie a expropriatorului, cu
obligaţia instituită acestuia de a consemna, în termen de 30 zile, pe numele expropriaţilor, sumele
stabilite drept despăgubire.
Tot ca efecte ale exproprierii pot fi considerate şi:
- dreptul special (prioritar) acordat prin lege fostului proprietar al imobilului la închirierea imobilului
expropriat, atunci când expropriatorul a hotărât să închirieze bunul pe perioada de timp cuprinsă
între momentul punerii sale în posesie şi acela la care va începe utilizarea lui în scopul executării
lucrării pentru care s-a hotărât exproprierea;
- dreptul proprietarului expropriat de a cere şi obţine retrocedarea imobilului care a făcut obiectul
exproprierii (în cazul când expropriatorul nu a utilizat imobilul, în termen de un an, în scopul
pentru care l-a expropriat);
- dreptul prioritar la dobândire al fostului proprietar la cumpărarea imobilului de la expropriator,
atunci când acesta din urmă se hotărăşte să înstrăineze bunul expropriat.
În situaţiile prezentate sintetic mai sus, “avantajele” de care se poate bucura proprietarul
expropriat reprezintă în fapt (sau se constituie ca) forme de exercitare a dreptului de preemţiune.

Dreptul de preempţiune în domeniul urbanismului

Dreptul de preempţiune poate fi definit ca fiind prerogativa conferită prin lege unei
persoane (fizice sau juridice) de a pretinde şi dobândi proprietatea asupra unui bun imobil (de
regulă, teren) de la proprietarul care decide să-şi înstrăineze bunul. Mai sintetic s-ar putea spune
că dreptul de preempţiune este dreptul de acces, cu prioritate, la proprietatea unui imobil. Intenţia
de exercitare a dreptului de preempţiune se întâlneşte cu dorinţa proprietarului imobilului de a-şi
înstrăina bunul, ceea ce înseamnă convergenţa a două interese fundamentale: cel al

131
proprietatului care vrea să vândă cu acela al titularului dreptului de preempţiune care înţelege să
uzeze de privilegiul pe care i-l conferă legea.
Analizat prin prisma dreptului privat, dreptul de preempţiune implică substituirea
preemptorului (locatar) unui contractant originar, cu un dublu efect: achizitiv şi extinctiv.
Privit însă din perspectiva dreptului public acest drept conferă posibilitatea unei autorităţi
publice (centrale sau locale) de a se substitui cumpărătorului potenţial al unui imobil situat într-un
perimetru predefinit. De aceea, se poate susţine că dreptul de preempţiune poate constitui un
instrument eficient al intervenţiei publice în materia circulaţiei terenurilor. El oferă, într-adevăr,
titularului său mai multe oportunităţi:
w) de a fi informat de îndată în legătură cu intenţia proprietarului de a înstrăina bunul imobil;
x) de a negocia310 şi cumpăra imobilul cu prioritate şi cu preferinţă faţă de orice alt
cumpărător etc.

31. 2. În domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului, dreptul de preempţiune se

dovedeşte a avea valenţe multiple, întrucât el reprezintă – în primul rând – un veritabil mijloc de
control asupra pieţei funciare (permiţând o informare exactă şi completă, relativă atât la terenurile
care urmează a fi vândute, cât şi la preţurile practicate în asemenea tranzacţii; în al doilea rând,
dreptul de preempţiune reprezintă o modalitate mai puţin traumatizantă - de preluare de către
stat a unor terenuri – decât exproprierea (într-adevăr, în cazul când autoritatea publică îşi exercită
dreptul de preempţiune, transferul proprietăţii se face cu titlu de cumpărare – şi nu ca o
“confiscare” , iar preţul plătit are – pentru proprietarul vânzător – o altă valoare şi semnificaţie
decât despăgubirea, ceea ce face ca deposedarea de bun să se înfăptuiască cu concursul
voinţei înstrăinătorului).
În general, în materia urbanismului, conferirea şi, respectiv, exercitarea dreptului de
preempţiune urmăreşte dobândirea de terenuri în proprietatea statului în scopul:
y) realizării unor amenajări urbane, care – în lipsa existenţei acestui drept preferenţial
acordat prin lege – ar putea să fie perturbate de interese individuale (interese care – atunci când
sunt excesiv urmărite – pot dăuna interesului general);
z) creerii unei rezerve funciare în vederea unei eventuale extinderi a localităţii;
aa) realizării unor lucrări de îmbunătăţiri funciare etc.

31. 3. Legislaţia în vigoare în prezent în ţara noastră311 reglementează în mod expres

dreptul de preempţiune în materia terenurilor agricole situate în extravilan, a enclavelor din fondul
forestier şi în unele situaţii ale exproprierii pentru cauză de utilitate publică.
Prevederile Noului Cod civil stipulează, la art. 1730, că, în condiţiile stabilite prin lege sau
contract, titularul dreptului de preempţiune, numit preemptor, poate să cumpere cu prioritate un
bun.
Legea nr. 17/2014 are ca şi scop, printre altele, stabilirea unor măsuri privind
reglementarea vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan312. Astfel, înstrăinarea,
prin vânzare, a terenurilor agricole situate în extravilan se face cu respectarea condiţiilor de fond
şi de formă prevăzute de Legea nr. 287/2009 privind Codul civilşi a dreptului de preempţiune al

310 În cazul când negocierea directă dintre părţi nu dă rezultate, întrucât – prin ipoteză – preţul cerut de proprietar este
excesiv, titularul dreptului de preempţiune poate cere ca fixarea preţului de vânzare a terenului să se facă de către
judecătorul funciar.
311 Regimul juridic al circulaţiei terenurilor în România este stabilit prin dispoziţiile legale cuprinse în următoarele acte

normative: Legea nr.18/1991(republicată)(actualizată) privind fondul funciar (ultima oară modificată prin Legea nr.
165/16.05. 2013), Legea nr. 33/1994 (republicată)(actualizată) (cit.supra), Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de
reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr.268/2001 privind
privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie
agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, Legea nr. 46/2008, Codul silvic, şi Codul civil.
312Terenurile agricole situte în intravilan nu intră sub incidenţa reglementării.

132
coproprietarilor, arendaşilor, proprietarilor vecini, precum şi al statului român, prin Agenţia
Domeniilor Statului, în această ordine, la preţ şi în condiţii egale.
Prin excepţie de la dispoziţiile sus menţionate, înstrăinarea, prin vânzare, a terenurilor agricole
situate în extravilan pe care sunt situate situri arheologice clasate se face potrivit prevederilor
Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice (cu modificările ulterioare).De un
regim aparte de înstrăinare beneficiază şi terenurile agricole situate în extravilan pe o adâncime
de 30 km faţă de frontiera de stat şi ţărmul Mării Negre, către interior, cele care suntsituate în
extravilan la o distanţă de până la 2.400 m faţă de obiectivele speciale, precum şi terenurile în
care se află situri arheologice, în care au fost instituite zone cu patrimoniu arheologic reperat sau
zone cu potenţial arheologic evidenţiat întâmplător313.
Procedura de exercitare adreptului de preempţiune se consideră a începe atunci când
vânzătorul înregistrează, la primăria din raza unităţii admistrativ-teritoriale unde se află terenul, o
cerere prin care solicită afişarea ofertei de vânzare a terenului agricol situat în extravilan, în
vederea aducerii acesteia la cunoştinţa preemptorilor, acest document fiind însoţit de oferta de
vânzare a terenului şi de documentele doveditoare prevăzute de lege. Este instituită obligaţia
afişării ofertei la sediul primăriei sau/şi pe pagina de internet a acesteia (timp de 30 de zile), şi de
transmitere (de către primărie) către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi, respectiv, către
structurile teritoriale ale acestuia314 a unui dosar care să cuprindă lista preemptorilor, copiile
cererii de afişare, oferta de vânzare şi documentele doveditoare. Acestea sunt obligate, la rândul
lor, să publice conţinutul documentelor din dosar pe site-urile proprii, timp de 15 zile. În interval de
30 de zile de la afişarea ofertei la sediul primăriei titularul dreptului de preempţiune trebuie să îşi
manifeste, în scris, intenţia de cumpărare, să comunice acceptarea ofertei vânzătorului şi să o
înregistreze la sediul primăriei unde aceasta fost afişată. Primăria va afişa, în termen de 24 de ore
de la înregistrarea acceptării ofertei de vânzare, datele (prevăzute în normele metodologice ale
Legii nr.17/2014) şi le va trimite spre afişare pe site-ul structurii centrale sau structurilor teritoriale,
după caz. Dacă în intervalul de 30 de zile prevăzut de lege mai mulţi preemptori de rang diferit îşi
manifestă în scris intenţia de cumpărare, la acelaşi preţ şi în aceleaşi condiţii, vânzătorul va alege
preemptorul - potenţial cumpărător – (în ordinea precizată de lege) şi va comunica primăriei
numele acestuia. Dacă în acelaşi interval de timp mai mulţi preemptori de acelaşi rang îşi
manifestă în scris intenţia de cumpărare şi nici un alt preemptor de rang superior nu a acceptat
oferta, la acelaşi preţ şi în aceleaşi condiţii, vânzătorul va alege dintre aceştia şi va comunica
numele acestuia primăriei. În situaţia în care, în termenul de 30 de zile prevăzut de lege un
preemptor de rang inferior oferă un preţ superior celui din oferta de vânzare sau celui oferit de
ceilalţi preemptori de rang superior lui care acceptă oferta, vânzătorul poate relua procedura, cu
înregistrarea ofertei de vânzare cu acest preţ, cu preemptorii de rang superior. Această procedură
se poate desfăşura o singură dată, în termen de 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile
prevăzut de lege. La expirarea celor 10 zile vânzătorul va comunica primăriei numele
preemptorului. Apoi, în termen de 3 zile lucrătoare, primăria are obligaţia de a transmite structurii
centrale, respectiv structurilor teritoriale, datele de identificare ale preemptorului ales, potenţial
cumpărător, în vederea verificării îndeplinirii condiţiilor legale.Dacă, în termenul de 30 de zile,
niciunul dintre titularii dreptului de preempţiune nu îşi manifestă intenţia de a cumpăra terenul,
vânzarea terenului este liberă, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de prezenta lege şi de
normele metodologice, urmând ca vânzătorul să înştiinţeze în scris primăria despre aceasta.
Vânzarea liberă a terenului la un preţ mai mic decât cel cerut în oferta de vânzare ori în condiţii
mai avantajoase decât cele arătate în aceasta atrage nulitatea absolută.

313Potrivitart.3 al. 1 şi 4
314Terenurile cu S >30 ha sunt în sfera de competenţă a structurii centrale (Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale),
iar cele cu S≤ 30 ha sunt de competenţa structurilor teritoriale (potrivit art.9)

133
 În cazul în care, în intervalele de timp cerute de procedura legală, niciun preemptor nu îşi
exercită dreptul, vânzătorul modifică datele înscrise în oferta de vânzare, acesta reia procedura
de înregistrare a cererii, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi315.
Avizul final necesar încheierii contractului de vânzare în formă autentică de către notarul
public sau pronunţării de către instanţă a unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de contract de
vânzare se emite de către structurile teritoriale pentru terenurile cu suprafaţa de până la 30 de
hectare inclusiv, iar pentru terenurile cu suprafaţa de peste 30 de hectare, de către structura
centrală.
Potrivit art.16, înstrăinarea prin vânzare-cumpărare a terenurilor agricole situate în
extravilan fără respectarea dreptului de preempţiune sau fără obţinerea avizelor prevăzute de
lege este interzisă şi se sancţionează cu nulitatea relativă.
Titularul dreptului de preempţiune care a respins o ofertă de vânzare nu îşi mai poate
exercita acest drept cu privire la contractul ce i-a fost propus. Oferta se consideră respinsă dacă
nu a fost acceptată în termen de cel mult 10 zile, în cazul vânzării de bunuri mobile, sau de cel
mult 30 de zile, în cazul vânzării de bunuri imobile. În ambele cazuri, termenul curge de la
comunicarea ofertei către preemptor316.
În ceea ce priveşte terenurile agricole situate în extravilanul localităţilor, acestea pot fi
privite ca areale – rezervă în procesul larg de dezvoltare a aşezărilor omeneşti,ele putând suferi o
transformare în teritoriu intravilan şi apoi supus amenajării urbane)
În domeniul silvic, prin intermediul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură
(ministerul de resort), statul are drept de preemţiune la toate vânzările de terenuri (cu sau fără
vegetaţie forestieră), indiferent dacă tranzacţia ar fi sau nu urmareaunui acord de voinţe, pentru
enclavele – proprietate publică – din fondul forestier şi terenurile limitrofe acestuia317.
Coproprietarii şi vecinii proprietari de fond forestier, persoane fizice sau juridice, de drept
public sau privat, au un drept de preempţiune, în ordinea prevăzută la art. 1.746 din Codul civil şi
în condiţiile prezentei legi, la cumpărarea de terenuri din fondul forestier aflate în proprietate
privată, la preţ şi în condiţii egale.
Vânzătorul are obligaţia de a-i înştiinţa în scris pe toţi preemptorii, prin executorul
judecătoresc sau notarul public, despre intenţia de vânzare, arătând şi preţul cerut pentru terenul
ce urmează a fi vândut. În cazul în care coproprietarii sau vecinii fondului, alţii decât
administratorul pădurilor proprietate publică a statului, nu au domiciliul ori sediul cunoscut,
înştiinţarea ofertei de vânzare se înregistrează la primăria sau, după caz, primăriile în raza cărora
este situat terenul şi se afişează, în aceeaşi zi, la sediul primăriei, prin grija secretarului consiliului
local.
Titularii dreptului de preempţiune trebuie să îşi manifeste în scris intenţia de cumpărare şi
să comunice acceptarea ofertei de vânzare sau, după caz, să o înregistreze la sediul primăriei
unde aceasta a fost afişată, în termen de 30 de zile de la comunicarea ofertei de vânzare ori,
după caz, de la afişarea acesteia la sediul primăriei.
În situaţia în care terenul ce urmează a fi vândut este limitrof cu fondul forestier
proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, exercitarea dreptului de
preempţiune al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale în termenul prevăzut de lege
prevalează în raport cu dreptul de preempţiune al vecinilor.
Dacă în termenul legal niciunul dintre preemptori nu îşi manifestă intenţia de cumpărare,
vânzarea terenului este liberă. În faţa notarului public dovada înştiinţării preemptorilor se face cu
copie de pe comunicările făcute sau, dacă este cazul, cu certificatul eliberat de primărie, după
expirarea termenului de 30 de zile în care trebuia manifestată intenţia de cumpărare.

315 A se vedea conţinutul art. 6 şi 7

316A se vedea disp. Art. 1730 alin. 3
317 Conform disp.art. 45 din Codul silvic

134
 Nerespectarea de către vânzător a obligaţiilor(referitoare la înştiinţarea tuturor
preemptorilor despre intenţia de vânzare şi despre preţul cerut pentru teren) sau vânzarea
terenului la un preţ mai mic ori în condiţii mai avantajoase decât cele arătate în oferta de vânzare
atrage anulabilitatea vânzării.
Dispoziţiile acestui articol privitoare la exercitarea dreptului de preempţiune(în domeniul
silvic) se completează cu prevederile de drept comun.

31. 4 . În materie de urbanism, dreptul de preempţiune este perceput (atât în legislaţia, cât
şi în practica internaţională, dar mai cu seamă în cea din Europa de Vest) ca un instrument de
promovare în anumite zone a unei politici locale de habitat. Prin exercitarea acestui drept legal,
este posibilă – mai degrabă – implementarea, organizarea, menţinerea ori extensiunea unor
activităţi economice, favorizarea dezvoltării turismului şi a modurilor agreabile de petrecere a
timpului liber, salvgardarea şi punerea în valoare a patrimoniului natural şi construit.
În ceea ce ne priveşte, legislaţia română reglementează în mod extrem de limitat dreptul
de preemţiune, nefiind consacrată o asemenea prerogativă în favoarea statului aplicabilă în
materie de urbanism, respectiv nu există prevederi exprese pentru derularea procedurii în
intravilanul localităţilor. O astfel de lacună legislativă este defavorabilă creşterii în amploare şi sub
aspectul calităţii a acţiunilor de amenajare a teritoriului şi de dezvoltare urbanistică. De aceea,
este imperios necesar crearea cadrului legal propice reconsiderării şi aplicării pe o scară din ce
în ce mai largă a regulilor şi acţiunilor consacrate dezvoltării urbane în ţara noastră, pentru a
putea ţine pasul cu dezvoltarea în ritm înalt a restului continentului nostru.

§ 32. Măsuri şi modalităţi de asigurare a protecţiei mediului aplicabile în domeniul

amenajării teritoriului şi urbanismului

32. 1. În vederea respectării principiilor ecologice şi asigurării unui mediu de viaţă sănătos,
organelor centrale şi locale ale puterii executive le revin o serie de sarcini pe care trebuie să le
îndeplinească în virtutea atribuţiilor ce le sunt stabilite prin lege.
Astfel, autoritatea centrală pentru protecţia mediului (ministerul de resort) are următoarele
atribuţii:
 elaborează şi promovează strategia naţională de mediu în general, inclusiv
recomandările pentru strategiile şi politica în domeniu, precum şi planificarea de
mediu, corelată cu cea de amenajare a teritoriului şi de urbanism;
 creează cadrul organizatoric care să permită accesul la informaţii şi participarea la
deciziile privind mediul, inclusiv cu privire la planurile de dezvoltare a teritoriului şi
urbanism;
 în situaţii speciale, are împuternicirea de a declara zone de risc înalt în anumite regiuni
ale ţării şi obligaţia de a elabora – împreună cu alte organisme specializate –
programe speciale pentru înlăturarea riscului survenit în acele zone.
În vederea îndeplinirii atribuţiilor sus menţionate, autoritatea centrală acţionează prin
intermediul organelor sale teritoriale, care sunt agenţiile judeţene pentru protecţia mediului.
În privinţa protecţiei mediului artificial (cel creat de om), un rol important îl au consiliile
locale, care răspund pentru:
 îmbunătăţirea microclimatului urban prin amenajarea şi întreţinerea izvoarelor şi a
luciilor de apă din interiorul localităţilor şi din zonele limitrofe acestora, înfrumuseţarea
şi protecţia peisajului şi menţinerea curăţeniei stradale;
 amplasarea obiectivelor industriale, a căilor şi mijloacelor de transport, precum şi a
celorlalte căi de comunicaţii, a reţelelor de canalizare, a staţiilor de epurare, a
depozitelor de deşeuri menajere, stradale şi industriale, precum şi a altor obiective şi

135
 activităţi, fără a se prejudicia salubritatea, ambientul, spaţiile de odihnă, tratament şi
recreere, starea de sănătate şi de confort a populaţiei;
 respectarea regimului de protecţie specială a localităţilor balneoclimaterice, a
monumentelor istorice etc., fiind interzisă amplasarea de obiective şi desfăşurarea
unor activităţi cu efecte dăunătoare în perimetrul şi în zonele de protecţie a acestora;
 adoptarea elementelor arhitecturale adecvate, optimizarea densităţii de locuire,
concomitent cu menţinerea, întreţinerea şi dezvoltarea spaţiilor verzi, a parcurilor, a
aliniamentelor de arbori şi a perdelelor de protecţie stradală, a aranjamentelor
peisagistice cu funcţie ecologică, estetică şi recreativă.
Referitor la reglementarea activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului,
prin Legea protecţiei mediului318 se prevede (art.80 lit. a) că persoanele fizice şi cele juridice au
obligaţia să solicite autorităţilor pentru protecţia mediului un acord şi/sau o autorizaţie de mediu,
după caz.

32. 2. Acordul de mediu este decizia autorităţii competente pentru protecţia mediului care
dă dreptul titularului de proiect să realizeze proiectul. El este un act tehnico-juridic eliberat în
scris, prin care se stabilesc condiţiile de realizare a proiectului din punct de vedere al protecţiei
mediului. Este vorba de activităţi din opt domenii care, prin natura lor sau în raport cu anumiţi
parametri tehnico-funcţionali, prezintă un pericol potenţial pentru mediu. Acordul de mediu se
emite de către autoritatea centrală pentru acele obiective şi activităţi care sunt prevăzute în Legea
protecţiei mediului.
Autorizaţia de mediu este actul tehnico-juridic eliberat în scris de către autorităţile
competente pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau parametrii de
funcţionare ai unei activităţi existente sau pentru punerea în funcţiune a unei activităţi noi pentru
care anterior a fost emis acordul de mediu. Autorizaţia se emite de către autoritatea teriorială
pentru protecţia mediului pentru toate activităţile, cu excepţia cazurilor care fac obiectul unor
reglementări speciale, cum ar fi: centrale nuclearo-electrice, reactoare de cercetare, uzine de
fabricare a combustibilului nuclear, depozite finale de combustibil nuclear ars, precum şi importul,
tranzitul, exportul de deşeuri de orice natură, importul şi exportul de culturi de microorganisme,
dee plante şi animale din flora şi fauna spontană, pentru care autorizaţia se acordă de către
autoritatea centrală.
Categoriile de obiective şi activităţi care necesită acorduri de mediu şi/sau autorizaţii de
mediu sunt stabilite în legislaţia mediului.
Acordul de mediu se emite pentru:
bb) parcări pentru staţionarea unui număr mai mare de 1000 de vehicule (de către minister),
iar pentru un număr mai mic de 1000 de locuri de către agenţiile teritoriale;
cc) depozite de resurse minerale de interes naţional – de către minister, iar pentru celelalte –
de către agenţiile teritoriale;
dd) tehnologii de fabricaţie, echipamente, aparatură în domeniul protecţiei mediului – de către
minister;
ee) construcţii civile – de către agenţiile teritoriale;
ff) uzine de gaz, cocserii, instalaţii de lichefiere a cărbunelui – de către agenţiile teritoriale.
Autorizaţia de mediu este obligatorie pentru activităţi ca:
gg) cele industriale, indiferent de profil sau de capacităţi;
hh) transport auto, naval, aerian, pe calea ferată, cu mijloace de transport în comun;
ii) producerea de energie electrică şi termică;
jj) activităţi de gospodărire a apelor;
kk) activităţi de învăţământ, cultură şi ale cultelor;

A se vedea Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 (actualizată) privind protecţia mediului, ultima oară
318

modificată prin Legea nr. 226/ 15.07.2013

136
 ll) apărare naţională;
mm) spălătorii chimice;
nn) cimitire şi crematorii umane.
Legislaţia mediului stabileşte obiective şi activităţi care necesită studiu de impact. Prin
aceasta se contribuie la prevenirea unui risc ecologic potenţial.
Sunt necesare studii de impact asupra mediului pentru orice activitate sau obiectiv care
poate să aibă un impact deosebit asupra mediului prin natura, dimensiunea sau amplasarea sa
(activităţile de transport, de producţie, transport şi stocare de energie, de eliminare a deşeurilor şi
ambalajelor, de sport, turism şi agrement etc.)

Urbanismul comercial

Dezvoltarea aşezărilor umane se află în directă legătură cu iniţierea şi extinderea

activităţilor comerciale. Chiar din cele mai vechi timpuri diferite categorii de specialişti (istorici,
jurişti, economişti, geografi etc) s-au aplecat asupra studiului diverselor aspecte ale evoluţiei
societăţii, căutând să descifreze – din perspective diferite, specifice domeniului lor de interes –
cauzele şi efectele structurării raportului comerţ-oraş. La rândul lor, urbaniştii au conturat şi
analizat regulile localizărilor comerciale şi consecinţele amplasării lor, formulând concluzii pe baza
cărora a fost posibilă – mai târziu – dezvoltarea impetuoasă a comerţului, în cele mai diferite şi
eficiente forme319. În fine, specialiştii în ştiinţa politică s-au interesat de comportamentul “lumii
boutique-lui”, iar sociologii au studiat opţiunile diferenţiate ale diferitelor categorii de cumpărători,
în funcţie de grupurile sociale în care se încadrau şi de cererile existente pe piaţă320.
Urbanismul comercial constituie o problematică ce s-a născut din două fenomene cu
multiple implicaţii:
oo) unul de ordin social-economic, constând în urbanizarea continuă şi crescândă a societăţii,
concomitentă cu o sporire globală a bunăstării oamenilor (rezidenţi ai ţărilor dezvoltate,
industrializate), corelativă unei bulversări a formelor tradiţionale a distribuţiei comerciale,
situaţie complexă care a condus la o promovare specializată în materie de centre
comerciale321;
pp) cel de-al doilea priveşte spaţiul politic şi juridic, vizând o caracteristică a mersului istoric
contemporan şi care constă în atitudinea intervenţionistă a statului în scopul atenuării
tensiunilor de diferite naturi care s-ar putea creea. Acest intervenţionism - bazat pe
pârghii democratice – pe care îl practică statul presupune, la rândul său, adoptarea şi
punerea în operă a unor politici sectoriale, a căror concreteţe şi forţă prind contur datorită
incidenţei normelor şi mecanismelor juridice specifice.
Stabilirea unor coerenţe şi complementarităţi între cerinţele, dotările şi echipamentele
activităţilor comerciale – pe de o parte şi, respectiv, regulile de amenajare urbană – pe de altă
parte, reprezintă misiunea principală a urbanismului comercial. Aceasta implică elemente diverse
şi complexe, plecând de la proiectatea urbanistică, continuând cu organizarea şi funcţionarea
serviciilor publice urbane, normele de protecţie a mediului şi asigurarea sănătăţii publice,
ajungând până la asigurarea îndeplinirii anumitor standarde de calitate a vieţii322.
Reglementările legale care guvernează toate aceste categorii de raporturi sociale
alcătuiesc o construcţie juridică proteiformă, întinsă pe spaţiile mai multor ramuri de drept, care
asigură cadrul normativ pentru amplele şi complexele activităţi de amenajare a spaţiului de viaţă
reclamat de vremea în care trăim (caracterizată printr-o dinamică fără precedent).

319 A se vedea Călin M. Costin, DISTRIBUŢIA COMERCIALĂ ÎN REŢEA, teză de doctorat, Universitatea “Babeş-
Bolyai” din Cluj-Napoca, 2003, pp. 4-50.
320 A se vedea şi Mircea Duţu, op.cit., p.169.
321 A se vedea Călin M. Costin, op.cit., pp. 18-20.
322 A se vedea, pe larg, asupra acestor aspecte Gerard Monediaire, L’ URBANISME COMERCIAL, Edit. “Presses

Universitaires de France”, Paris, 1994, citat de Mircea Duţu în op.cit.supra, pp.169-170.

137
 În mod evident, extinderea/dezvoltarea urbanismului comercial a avut şi are în continuare
o serie întreagă de implicaţii juridice. După ce, mult timp, actele de comerţ s-au desfăşurat -
aproape exclusiv - după regulile stabilite de dreptul privat, treptat dreptul public s-a impus – şi el
– prin normele sale şi în acest domeniu. Dreptul public încadrează şi orientează - fără a dori să îl
dirijeze, ci respectând principiul libertăţii comerţului şi industriei – urbanismul comercial, urmând
ca activităţile comerciale să facă simultan obiectul reglementărilor de drept public, precum şi a
celor de drept privat. În acest context se face remarcată tendinţa (sub formă implicită, cel mai
adesea) de a recunoaşte echipamentelor comerciale o dimensiune de interes public, general cu
multiple implicaţii economico-juridice. Cerinţele urbanismului comercial îşi găsesc expresia
juridică concretă într-o serie de instrumente administrative, de tipul certificatului de urbanism şi
autorizaţiei de construire.
În mai multe state ale Uniunii Europene, politicile şi legislaţiile din domeniul urbanismului
comercial au fost demarate şi s-au dezvoltat încă de la începutul anilor ’70 şi se constituie astăzi
în exemple materializate, concrete, de urmat. S-au conturat şi afirmat două mari curente:
urbanismul comercial de tip latin şi cel de tip angloxaxon (care s-a bucurat de un succes mai
mare decât primul). Astfel, în Germania şi Marea Britanie problemele legate de amplasările
centrelor comerciale tind a fi tratate ca o modalitate de amenajare a teritoriului şi de aplicare a
principiilor urbanismului, acordându-se o atenţie deosebită traficului rutier, rezolvărilor
arhitecturale, integrării peisagistice şi impactului ecologic323. Un element important al evaluării şi
acţiunii publice îl constituie impactul comercial, rezultat ca urmare a preocupărilor de stabilire a
echilibrului dintre centrul urban şi periferie.
Urbanismul comercial latin a căpătat concreteţe în ţări precum Spania, Belgia, Italia şi
Franţa, state în care se remarcă o relativă interdependenţă între politicile de amenajare a
teritoriului, urbanism şi mediu.
Se poate concluziona că, în ciuda existenţei unor elemente comune, legislaţiile naţionale
de urbanism comercial ale ţărilor membre ale Uniunii Europene apar puţin armonizate, situaţie
explicată şi prin faptul că principiul subsidiarităţii apare ca un obstacol real în calea apropierii
normative. În considerarea aspectelor prezentate se poate aprecia că, în fapt, se realizează o
integrare organică a urbanismlului comercial în dreptul urbanismului, dreptul urbanismului
comercial conturându-se ca ramură de drept distinctă, respectiv domeniu ştiinţific aparte. Prin
intermediul lui se pot imprima noi valenţe funcţiei comerciale a oraşului, se poate redimensiona
rolul comerţului citadin, adăugând trăsăturilor tradiţionale ale distribuţiei comerciale atribute noi
care vizează ambientul urban, decorarea străzilor, amenajarea arterelor de circulaţie, mobilarea
urbană, conjugarea cu anumite funcţiuni socio-colective. Astfel, urbanismul comercial s-a impus
treptat, dar ferm, constituind actualmente un concept – dar mai ales o realitate – caracteristic(ă)
societăţii moderne.

CAPITOLUL VIII
PERSPECTIVELE “VERZI” ALE URBANISMULUI CONTEMPORAN

323 Legislaţia germană stabileşte inclusiv dispunerea raioanelor şi sortimentelor de mărfuri într-un magazin în raport cu
situarea acestuia într-o localitate, respectând regulile de urbanism aferente acesteia (a se vedea şi Mircea Duţu,
op.cit., p. 172).

138
 § 34. Concept. Caracteristici

34. 1. Există o serie de termeni utilizaţi în problematica efortului de reducere a impactelor

cu consecinţe negative asupra mediului şi în cea a preocupării pentru o viaţă mai bună pe
pământ: “dezvoltare durabilă”, “comunităţi durabile”, “oraşe durabile” sunt numai câteva sintagme,
fiecare beneficiind de un conţinut extrem de bogat.
“Urbanismul verde” circumscrie două aspecte: dimensiunea centrală şi cea înconjurătoare
a urbanismului, respectiv problema urbanismului propriu-zis în contextul – mult mai larg şi
generos – al protejării mediului. Este de subliniat că vechea noastră modalitate de abordare a
urbanismului, vechile percepţii asupra oraşelor, comunelor, comunităţii în genere, sunt incomplete
şi trebuie substanţial extinse astfel încât să asimileze, să încorporeze cât mai multe aspecte –
responsabile şi viabile – de ecologie, în vederea rezolvării sensibilelor probleme de viaţă şi de
locuire. Această nevoie de o nouă perspectivă a constituit o neîntreruptă preocupare pentru aşa-
numitul “urbanism nou”, la care au subscris numeroşi arhitecţi şi proiectanţi. Ei şi-au manifestat
dorinţa de a deveni beneficiarii unor oraşe care să fie expresia acestui urbanism „diferit”, un
urbanism mai ecologic în aspecte şi funcţiuni, cu limite ecologice în centrul său.
Fireşte, urbanismul “verde” a întâmpinat greutăţi în sensul existenţei unor numeroase
aspecte neclare şi a unei multitudini de cerinţe de rezolvat, dar prin programe, politici şi idei
ingenioase de proiectare şi execuţie – care şi-au făcut deja simţită prezenţa în numeroase oraşe
europene – s-au “ascuţit simţurile” în sensul a ceea ce poate fi realizabil. Există o serie de calităţi
importante, particulare, caracteristice, definitorii am putea spune şi care pot fi evidenţiate în ideea
definirii şi recunoaşterii unor oraşe care se vor exemplificatoare pentru copierea modelelor oferite
de natură în ceea ce priveşte mecanismele ei de funcţionare, de transformare şi regenerare:
► oraşe care s-au “străduit” să trăiască în interiorul limitelor ecologice (evitând să
“încalce” aceste limite), recunoscând legătura cu şi impactul “vieţii” lor asupra altor oraşe sau
comunităţi de pe planetă.
Urbanismul “verde” acceptă că deciziile publice şi private aplicate în legătură cu: creşterea
şi dezvoltarea oraşelor, modalităţile de transport pe care le utilizează, modurile de generare şi
furnizare a energiei, precum şi a alimentelor pentru locuitorii acestora au un impact formidabil
asupra mediului. Urbanismul verde are ca ţintă principală reducerea masivă a impactului negativ
asupra a tot ce ne înconjoară, protecţia ecosistemelor şi cunoaşterea faptului că multitudinea de
decizii luate la nivelul unei localităţi poate afecta calitatea mediului şi a vieţii din alte părţi, putând
– fără exagerare – influenţa calitatea vieţii de pe planetă324.
► oraşe care sunt “verzi” pentru că sunt proiectate astfel încât să funcţioneze asemeni
naturii.
Urbanismul verde ne solicită să ne depăşim tradiţionala viziune asupra polarităţii oraş-
natură; oraşele, cele mai multe, locuri “gri” – de la întinsele suprafeţe de betoane, asfalt, clădiri şi
maşini, lucruri care nu pot fi “naturale” – se află în “opoziţie” cu natura. Natura există în oraşe,
prezenţa ei făcându-se simţită prin amenajările largi de spaţii verzi325.

324 Analistul Herbert Girardet demonstrează că oraşe precum Londra utilizează input-uri consistente care, la rândul lor,
generează cantităţi uriaşe de reziduuri. Populaţia Londrei consumă aproximativ 55.000 de galoane (un galon = circa 4
litri) de combustibil şi cam 6.600 tone mâncare pe zi, emiţând 160.000 tone bioxid de carbon pe zi. Cantităţi
considerabile din aceste alimente sunt aduse din alte locuri (cartofi din Egipt şi Cipru, roşii, ardei şi sparanghel din
Spania, Grecia şi Olanda, mazăre din Kenya). Coroborând aceste informaţii şi făcând o balanţă între imput-uri şi output-
uri se ajunge la concluzia că aceste activităţi reclamă o suprafaţă de 125 de ori mai mare decât suprafaţa Londrei, ea
fiind necesară pentru a “susţine” populaţia acestui oraş (a se vedea, mai pe larg, cu privire la aceste chestiuni: Timothy
Beatley, GREEN URBANISM. Learning from European Cities, Edit. “Island Press”, Washington, D.C., Covelo,
California, 2000, p. 5 şi urm.
325 Arhitectul-ecolog William Mc Donough s-a gânditdeseori cum ar putea localităţle şi oraşele să funcţioneze ca şi

pădurile. Oraşele trebuie să se străduiască să devină locuri ale naturii (nu să se afle într-un raport antagonic), să fie
adăpost, sursă de aer, apă şi spirit curat, restauratoare şi nu fundamental distructive şi “extractive”.

139
 ► oraşe care se străduiesc să realizeze mai degrabă un metabolism circular, nu liniar,
care să alimenteze şi să dezvolte o inter-relaţie simbiotică pozitivă cu interiorul ţării.
În natură nimic nu se pierde: reziduurile devin input-uri productive pentru alte procese
naturale. În numeroase feluri, acest principiu poate fi aplicat la funcţionarea oraşelor. Din apele
uzate, tratate în sisteme corespunzătoare, se poate extrage biogaz, combustibil utilizabil în
sistemele de încălzire; resturile menajere organice pot fi utilizate ca şi îngrăşăminte, reîntorcându-
se la populaţie – în urma parcurgerii unui ciclu de prelucrări – sub forma unor alte produse (chiar
alimentare). Şi în industrie lucrurile pot urma un traseu asemănător, reziduurile dintr-un proces
tehnologic putând constitui input-uri pentru alte procese. Urbanismul verde promovează
echilibrarea ecociclurilor oraşelor, astfel încât input-urile şi output-urile să se afle într-o stare de
armonie, complementaritate şi echilibru fundamental.
► oraşe care se îndreaptă spre o autonomie locală şi regională căutând să profite de
sursele locale sau regionale de producere a alimentelor, de energie, de forţele de producţie,
precum şi de multe alte activităţi capabile să le suporte şi să le susţină populaţia.
Urbanismul verde cere oraşelor să îşi asume responsabilitatea pentru impactul pe care
stilul de viaţă şi deciziile luate la nivelul comunităţii îl au asupra mediului. A apropia mai mult de
oraş toate aceste activităţi înseamnă a întreprinde o cercetare mai atentă a acţiunilor –
responsabil alese – şi de a oferi o probabilitate realizabilă a înfăptuirii acestora (se poate, spre
exemplu, evita transportul alimentelor de la distanţe mari, precum şi utilizarea excesivă a
chimicalelor şi a metodelor de păstrare şi conservare).
► oraşe care încurajează şi facilitează un stil de viaţă sănătos, durabil. Un parametru
important al unui oraş durabil – de altfel şi un obiectiv major pentru urbanismul verde – îl
constituie asigurarea pentru cetăţeni a unei vieţi îmbelşugate, bogate în opţiuni în ceea ce
priveşte modul de viaţă (în direcţiile sale majore) şi relaţiile interumane.
► oraşe care accentuează o înaltă calitate a vieţii, o promovare a bunelor relaţii de
vecinătate ale comunităţilor.
Pentru urbanismul verde un loc important îl ocupă crearea şi menţinerea relaţiilor de
vecinătate, a locurilor unde oamenilor le face plăcere să trăiască, cu o puternică încărcătură
emoţională, plină de inspiraţie estetică. Unul dintre deziderate îl constituie o proiectare adecvată a
spaţiilor de locuit şi a serviciilor sociale şi economice puse la dispoziţia membrilor societăţii. Este
la fel de important să fie asigurate condiţii de viaţă acceptabile, ca şi crearea de oraşe ecologice:
pătrunderea naturii în oraşe constituie o garanţie în vederea asigurării condiţiilor de viaţă normale
pentru cetăţeni, fiind deosebit de importantă atât pentru sănătatea lor individuală cât şi pentru
binele general.
Exemple de urbanism verde pot oferi numeroase oraşe sau alte localităţi din Europa
Occidentală: Austria (Linz), Danemarca (Copenhaga, Odense), Germania (Munster, Freiburg),
Olanda (Amsterdam, Leiden), (Suedia – Stockholm) acestea fiind promotoare ale urbanismului
durabil european.

§ 37. Oraşe verzi – organice

37. 1. Oraşele se pot integra mai mult în natură, putând fi mult mai asemănătoare
acesteia326. Ele pot fi regândite astfel încât să fie operaţionale şi să funcţioneze într-un mod
“natural”, pot fi reconfigurate prin realizarea unei “infuzii” de elemente care să permită şi să
determine o asemănare cu ecosistemele naturale. Astfel, am putea regăsi într-un oraş trăsăturile (
şi am putea percepe senzaţiile) pădurilor, preeriilor sau ţinuturilor mlăştinoase.
O serie de iniţiative care vizează urbanismul verde şi ecologia urbană – promovate de
menţionatele oraşe europene – pot constitui demersuri întru această reconsiderare urbană. Este

326 Opoziţia – aparentă – a celor două noţiuni: urban şi natural este contrazisă de faptul că oraşele sunt fundamental
legate, asociate mediului natural (a se vedea şi Timothy Beatley, op.cit., pp. 80-206.

140
de-a dreptul surprinzător modul în care natura s-a insinuat şi există deja în oraşe europene cu o
densitate sporită a populaţiei; mai mult decât atât, în Berlin şi Heidelberg au pătruns şi diversităţi
de animale şi plante. Natura „şi-a făcut loc”în intervenţiile urbanistice care au încorporat întinse
spaţii naturale din imediata apropiere a locuinţelor, acestea integrându-se ansamblurilor
construite, favorizând totodată o densitate mare a populaţiei şi clădirilor. Această metodă a fost
adoptată şi în ideea obţinerii unei fezabilităţi ridicate, prin înaltul grad de control exercitat asupra
concepţiei şi proiectării investiţiilor noi şi revizuirea, modernizarea celor existente.

MISCELLÁNEA
DESPRE DEZVOLTAREA URBANĂ
ŞI PRINCIPIILE PLANIFICĂRII URBANE

141
 Diversificându-se continuu, habitatul a determinat, în timp, o nouă formă de încadrare a sa
în dreptul urbanismului. Aceasta se bazează pe două obiective complementare: primul vizează
creşterea ofertei de locuinţe sociale în localităţile unde cererea nu este satisfăcută (datorită, în
principal, numărului lor redus), iar al doilea urmăreşte – dimpotrivă – limitarea construcţiilor (de
locuinţe sociale) în interiorul colectivităţilor la care se constată că ansamblul unor asemenea
locuinţe este deja prea mare327. Aşadar, este vorba despre necesitatea asigurării unei diversităţi a
habitatului diversitate care presupune prezenţa tuturor formelor de locuire (realizate într-un număr
corespunzător, în raport cu cererea) la nivelul întregului teritoriu al fiecărei localităţi. Atingerea
acestui deziderat impune renunţarea la intenţiile şi acţiunile segregative, care favorizează mixtura
urbană328. Expresia “mixtură urbană” – apărută relativ recent – nu are o definire legală şi, deci, un
înţeles foarte exact. În doctrină s-a arătat că ea a fost creată spre a acoperi sau ilustra situaţiile
create (şi acţiunile iniţiate) ca reacţie la acel urbanism care favoriza monofuncţionalismul
determinat de trecerea bruscă la tehnica zonării (tehnică a cărei utilizare a condus la emergenţa
segregării spaţiale).
Planificarea funcţionalistă – apărută în perioada interbelică – s-a generalizat în anii ’50 –
’60 şi, ca urmare, amestecul funcţiunilor urbane (locuire, muncă, petrecerea timpului liber,
comerţul etc.) a rămas multă vreme o simplă facultate pentru colectivităţile locale. Această stare
de lucruri poate fi explicată prin faptul că, în “opera” de segregare şi specializare spaţială,
urbanismului reglementar (adică normelor juridice şi tehnice din domeniu) i s-au alăturat
urbanismul operaţional şi acţiunile funciare329.
Revenirea la diversitatea funcţională se impune astăzi datorită repudierii ideii care
susţinea logica zonării (şi care a dominat şi subordonat – o destul de lungă perioadă de timp –
elaborarea documentaţiilor locale de urbanism).
Această diversitate, însă, trebuie să respecte o serie de reguli şi cerinţe, să se înscrie într-
un cadru bine determinat, cu alte cuvinte, să nu fie haotică. Astfel, orice primar trebuie să ţină
cont (atunci când urmează să ia o decizie) de cetăţeni şi de necesităţile dezvoltării urbanistice –
în egală măsură –, să încerce o armonizare a intereselor generale cu cele personale existente în
domeniu. El trebuie să evite a se confrunta cu situaţii neplăcute, cum ar fi acelea în care cetăţenii
– percepând printr-o imagine negativă ansamblul sau o parte din locuinţele sociale, de pildă – ar
contesta masiv autorizaţiile de construire destinate edificării unor imobile în vecinătatea celor
locuite deja. Sigur că asemenea excese pot fi temperate prin măsuri legislative consacrate limitării
cazurilor în care pot fi atacate în contencios actele administrative (certificate de urbanism şi/sau
autorizaţii de construire), astfel încât să fie înlăturate unele din potenţialele obstacole în calea
punerii rapide în operă a obiectivelor fixate în materie de locuire. Pe de altă parte, este imperios
necesară încadrarea şi menţinerea în limitele legalităţii a tuturor acţiunilor iniţiate, pentru a nu se
ajunge la situaţii în care instanţa judecătorească să dispună anularea, pentru motive de
ilegalitate, a unora dintre actele emise. În acest ultim sens, garantul respectării normelor care
instituie regulile de fond ale dezvoltării urbane trebuie să fie prefectul – reprezentantul în teritoriu
al puterii executive.
Fiind impusă colectivităţilor locale, în cadrul planificării urbane, diversitatea habitatului
presupune adoptarea unei politici locale voluntariste; voinţa de a transforma în profunzime spiritul
regulilor de urbanism în adevărate pârghii de modelare şi aşezare a dezvoltării urbane pe principii
corespunzătoare timpului prezent, dar şi viitorului, trebuie să conducă la înlăturarea limitelor
zonării teritoriale care privilegia extensia urbană în detrimentul spaţiilor naturale. Prin dispoziţii

327 A se vedea şi Paule Quilichini, LA POLITIQUE LOCALE DE l’HABITAT, 2 e édition, Edit. “Le Moniteur”, Paris, 2006,
p. 118.
328 A se vedea v. Paule Quilichini, op.cit., loc.cit.supra.
329 A se vedea, pe larg, asupra aspectelor menţionate, Le Corbusier, “La Charte d’Athènes”

142
legale moderne (preluate din reglementările unor state mai dezvoltate330), adaptate cerinţelor
specifice ale fiecărei localităţi din ţara noastră, se pot acorda responsabilităţi mai largi
colectivităţilor locale. Această politică poate fi participativă331 – contribuind la constituirea unor
rezerve funciare, sau incitativă – făcând apel la fiscalitatea locală a habitatului332. Totodată,
realizarea locuinţelor sociale trebuie să fie însoţită de adoptarea unor măsuri consacrate
identificării şi amenajării unor noi terenuri destinate urbanizării.
Mixtura habitatului presupune şi o diversitate a normelor aplicabile asupra ansamblului
teritoriului; ea se opune, aşadar, principiului de egalitate care este consacrat de uniformitatea
reglementării. În prezent, rigorile principiului menţionat sunt mult atenuate datorită promovării
obiectivului diversităţii habitatului (care, în unele state europene, a fost legal instituit). Drept
urmare, acest obiectiv figurează printre principiile generale aplicabile tuturor documentaţiilor de
urbanism, regăsindu-se inclusiv în dispoziţiile particulare relative la schemele de coerenţă
teritorială (în planurile locale de urbanism şi în hărţile comunale, documente consacrate de
legislaţia franceză)333.
Planificarea urbană reprezintă acel instrument al managementului urban334 care a fost
supus – în timp – unor multiple transformări determinate de contextul economic, de dinamica
evoluţiei populaţiei, de atitudinea Guvernului (şi de cea a administraţiei publice locale), de
competenţa şi credibilitatea celor care s-au angajat la implementarea planurilor de dezvoltare şi –
nu în ultimul rând – de atitudinea oamenilor faţă de activitatea complexă pe care o reprezintă
dezvoltarea urbană (care afectează, întotdeauna, habitatul rezidenţilor din zonă). Schimbările pe
care le presupune planificarea şi dezvoltarea urbană trebuie analizate prin prisma contextului
local, a evoluţiei politicilor locale (privind dezvoltarea urbană)335 şi a modificărilor care afectează,
inevitabil, habitatul, datorită activităţilor practice care se desfăşoară. Prin urmare, în scopul
realizării unei dezvoltări urbanistice echilibrate, este necesară întreprinderea unor măsuri precum:
efectuarea unor analize SWOT336 în scopul clarificării contextului în care este planificată
dezvoltarea, identificarea şi luarea în considerare a principalilor factori socio-economici care pot
influenţa dezvoltarea urbană337, clarificarea şi prezentarea către public a politicii şi strategiei
(locale) privind dezvoltarea urbană pe termen mediu şi lung, schimbarea modului de gândire
managerială şi punerea acestuia în acord cu modernitatea lumii actuale338 etc.

330 Cum ar fi, de exemplu, Franţa, al cărei Cod de urbanism reprezintă o operă legislativă deosebită (a se vedea, spre
exemplu, Code de l’urbanisme, 15e édition, Edit. “Dalloz”, Paris, 2006).
331 A se vedea Dominique Bourg, “Démocratie représentative et démocratie participative”, în Jean-Paul Maréchal et

Béatrice Quenault (coord.), LE DÉVELOPPEMENT DURABLE. Une perspective pour le XXI e siècle, Edit. “Presses
universitaires de Rennes – PUR”, Rennes, 2005, p.411-413.
332 A se vedea Annie Vallée, “La fiscalité écologique au service du développement durable”, în Jean-Paul Maréchal et

Béatrice Quenault (coord.), op.cit.supra, p.379-390.

333A se vedea şi Paule Quilichini, op.cit., p.123.
334 În context, managementul urban trebuie înţeles ca un ansamblu de activităţi coordonate în scopul obţinerii unor

resurse diverse destinate a servi acoperirii nevoilor reclamate de acţiunile iniţiate şi desfăşurate în domeniul planificării,
programării, implementării, exploatării şi întreţinerii construcţiilor şi zonelor adiacente, având ca finalitate îndeplinirea
obiectivelor dezvoltării urbane în contextul actual al dezvoltării întregii societăţi.
335 A se vedea, cu privire la politicile locale şi strategiile care stau la baza dezvoltării urbane, Florence Tourette,

DÉVELOPPEMENT SOCIAL URBAIN ET POLITIQUE DE LA VILLE, Edit. “Gualino”, Paris, 2005, p. 130-137.
336 Aceste analize sunt extrem de utile, întrucât ele permit formularea unor concluzii temeinice pentru domeniul în care

s-au realizat şi astfel pot reprezenta baze solide pentru acţiunile următoare .
337 Asemenea factori pot fi: schimbările demografice, profilul socio-economic şi evoluţia potenţială a acestuia, situaţia

economică şi tendinţele sale, puterea şi gradul de credibilitate ale administraţiei publice locale, atitudinea populaţiei faţă
de administraţie, accesul la resursele funciare şi financiare etc.
338 Este vorba despre receptarea noului şi reflectarea lui în activităţile concrete destinate dezvoltării urbane:

manifestarea permanentă a dorinţei de schimbare (în sensul căutării şi aplicării soluţiilor de inovare permanentă),
atenţie mărită acordată calităţii lucrărilor (pentru satisfacerea exigenţelor populaţiei), efectuarea de investiţii în scopul
perfecţionării profesionale, organizarea muncii în parteneriat etc.

143
 Chestiunile prezentate mai sus sunt sintetizate într-un set de reguli – general valabile
tuturor documentaţiilor de urbanism – care s-au impus ca adevărate principii ce stau la baza
activităţilor complexe pe care le presupun planificarea şi dezvoltarea urbană. Asemenea principii
sunt expres inserate (sau se desprind doar) în/din legislaţia adoptată în materie în fiecare ţară.
Spre ilustrare, vom prezenta în continuare, de o manieră comparativă, principiile consacrate
jalonării acţiunilor iniţiate şi activităţilor desfăşurate în domeniul planificării şi dezvoltării urbane în
Franţa şi România.
În conformitate cu prevederile art. L-110 şi art. L-121 din Codul francez al urbanismului339,
planificarea urbană este subordonată (dar şi susţinută, în acelaşi timp) de următoarele principii:
Principiul nediscriminării – care pretinde colectivităţilor locale să asigure fără discriminare
populaţiei rezidente şi celei viitoare condiţii de locuire, răspunzând diversităţii de resurse şi de
nevoi; de acest principiu trebuie să ţină seamă, în primul rând, autorii planurilor de ocupare a
solului. Trebuie menţionat faptul că acest principiu nu îşi găseşte aplicabilitatea în cazul în care
localităţile îşi au propriu document (local) de urbanism care prevede modul de autorizare a
ocupării şi de utilizare a solului.
Principiul asigurării diversităţii – potrivit căruia documentaţiile de urbanism trebuie să fie
astfel gândite şi întocmite încât să asigure diversitatea funcţiunilor urbane şi mixtura socială atât
în habitatul urban, cât şi în cel rural, prevăzând capacităţi de construcţie şi de reabilitare suficiente
pentru satisfacerea fără discriminare a nevoilor prezente şi viitoare în materie de habitat; acest
principiu impune, de asemenea, evitarea – în afara unor circumstanţe particulare – a constituirii
de zone monofuncţionale, prin asigurarea unei oferte diverse de locuinţe (sociale şi nu numai) în
cadrul aceluiaşi spaţiu.
Principiul menţinerii echilibrului între amenajarea (exploatarea) solului şi protejarea lui – al
cărui conţinut se referă la faptul că prin documentaţiile de urbanism trebuie să se stabilească clar
condiţiile care să asigure echilibrul între dezvoltarea urbană şi rurală, prezervarea spaţiilor
afectate/destinate activităţilor agricole şi/sau forestiere, precum şi protejarea spaţiilor naturale şi
de agrement.
Principiul respectului faţă de mediu – pretinde ca documentaţiile de urbanism să fie astfel
întocmite încât să asigure economisirea de spaţii, salvarea patrimoniului natural şi construit, să
controleze expansiunea urbană, circulaţia automobilelor etc.340.
În România, principiile care susţin şi încadrează domeniul planificării şi dezvoltării urbane
sunt înscrise (sau se desprind) în/din Legea nr.350/2001 privind amenajarea teritoriului şi
urbanismul341. Potrivit acestui act normativ, gestionarea spaţială a teritoriului ţării reprezintă o
activitate obligatorie, continuă şi de perspectivă, care trebuie să se desfăşoare în interesul
colectivităţilor care îl folosesc, în concordanţă cu valorile şi aspiraţiile societăţii şi cu cerinţele
integrării europene. În concretizarea prevederilor de ordin general susmenţionate, sunt stabilite
obiectivele342 care trebuie atinse prin aplicarea dispoziţiilor legale şi sunt reglementate principiile
pe care trebuie să se sprijine activităţile privind planificarea şi dezvoltarea urbanistică din ţara
noastră, în scopul îndeplinirii obiectivelor legale. Aceste principii sunt următoarele:

339 A se vedea xxx, CODE DE l’URBANISME - commenté, 15e édition, Edit. “Dalloz”, Paris, 2006, p. 3-4 şi p. 59-77.
340 Pentru prezentarea detaliată a principiilor de mai sus, a se vedea Paule Quilichini, op.cit., p. 119-128.
341 Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul a fost publicată în M. Of. nr. 373 din 10 iulie 2001 și

ulterior modificată și completat de la multe ori, ultima oară prin.... (a se vedea, în acest sens, E. M. Minea, Noi reguli în
materie de amenajarea teritoriului și de urbansim, în revista ”Curentul Juridic” nr. 1-2/2008).
342 Obiectivele principale stabilite prin lege sunt: dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu

respectarea specificului acestora; îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane; gestionarea
responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului; utilizarea raţională şi eficientă a solului; îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor, asigurarea accesului la infrastructuri, servicii publice şi locuinţe
convenabile pentru toţi locuitorii; protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural; asigurarea
cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localităţile urbane şi rurale; protejarea localităţilor împotriva dezastrelor
(art. 9 şi 13 din Legea nr. 350/2001 actualizată).

144
 Principiul desfăşurării tuturor activităţilor cu respectarea autonomiei locale – care pretinde
respectarea rigorilor impuse prin Carta Europeană a Autonomiei Locale343, potrivit cărora trebuie
asigurat dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi
de a gestiona, în cadrul legii, în nume propriu şi în interesul populaţiei locale o parte importantă a
treburilor publice; aceasta înseamnă că, după ce au fost trasate – de către puterea legislativă şi
cea executivă – strategiile, politicile şi programele de dezvoltare în profil spaţial la nivelul
întregului teritoriu344, este necesară lăsarea pe seama autorităţilor publice locale a implementării,
în funcţie de specificul local şi de cerinţele populaţiei, a planurilor urbanistice.
Principiul descentralizării serviciilor publice – impune atât respectarea competenţelor
legale ale fiecărei categorii de autorităţi publice implicate în activităţile de amenajare a teritoriului
şi de dezvoltare urbană, cât şi utilizarea corespunzătoare a serviciilor publice locale
descentralizate şi/sau deconcentrate în realizarea obiectivelor urbanistice. Potrivit legii, serviciile
publice menţionate, precum şi agenţii economici, organismele şi organizaţiile neguvernamentale
care îşi desfăşoară activitatea la nivel local au obligaţia să coopereze cu autorităţile locale şi să le
furnizeze cu titlu gratuit toate informaţiile necesare îndeplinirii obiectivelor urbanistice aprobate.
Principiul transparenţei – pretinde realizarea tuturor obiectivelor (a proiectelor, aprobărilor
şi a lucrărilor) “la vedere”, adică cu consultarea permanentă a populaţiei interesate şi cu
respectarea tuturor cerinţelor legale (de exemplu, cu respectarea prevederilor legale privind
achiziţiile publice, cu luarea în seamă a normelor legale privind acordarea pe bază de licitaţii a
oricăror lucrări publice etc.).
Principiul parteneriatului –, în conformitate cu care – atât la nivel central, cât şi pe plan
local – autorităţile publice, organismele de concepţie, precum şi cei care execută lucrări de
dezvoltare urbană trebuie să colaboreze în scopul îndeplinirii în cele mai bune condiţii a
obiectivelor urmărite.
Principiul participării populaţiei în procesul de luare a deciziilor – presupune informarea şi,
mai apoi, consultarea publicului în cadrul acestuia. Autorităţile administraţiei publice centrale şi
locale au responsabilitatea organizării, desfăşurării şi finanţării procesului de participare a
publicului în cadrul activităţilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism. Informarea publicului
este activitatea prin care acestuia i se aduc la cunoştinţă: obiectivele dezvoltării economico-
sociale privind amenajarea teritoriului şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor; conţinutul
strategiilor de dezvoltarea teritorialăşi a documentaţiilor de urbanism care urmează să fie supuse
aprobării, precum şi a celor aprobate; rezultatele consultării publiculu; deciziile adoptate; modul
de implementare a deciziilor. Consultarea publicului este procesul prin care administraţia centrală
şi locală colectează şi iau în considerare opţiunile şi opiniile publicului privind obiectivele
dezvoltării economico-sociale privind amenajarea teritoriului şi dezvoltarea urbanistică a
localităţilor, prevederile strategiilor de dezvoltare teritorială şi ale programelor de amenajare a
teritoriului şi de dezvoltare urbanistică a localităţilor345.

343
Potrivit art. 3 din Legea nr. 199/1997, publicată în M. Of. nr. 331 din 26 noiembrie 1997 prin care a fost ratificată de
către România Carta Europeană a Autonomiei Locale.
344 Este vorba despre documentele pe care le întocmeşte, în numele Guvernului, Ministerul Dezvoltării Regionaleşi

Administraţiei Publice: Planul de amenajare a teritoriului naţional; Planul de amenajare a teritoriului zonal regional, care
fundamentează planurile de dezvoltare regională; documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism pentru
zonele care cuprind monumente istorice înscrise în lista patrimoniului mondial; identificarea, delimitarea şi stabilirea
teritoriilor cu valoare remarcabilă prin caracterul lor de unicitate şi coerenţă peisageră, teritorii avândcvaloare
particulară în materie de arhitectură şi patrimoniu natural sau construit ori fiind mărturii ale modurilor de viaţă, de locuire
sau de activitate şi ale tradiţiilor industriale, artizanale, agricole ori forestiere; întocmirea de regulamente-cadru de
urbanism, arhitectură şi peisaj (care se detaliază, ulterior, prin PUG-uri, pentru teritoriile identificate); iniţierea planurilor
de amenajare a teritoriului zonal regional care fundamentează din punct de vedere teritorial planurile de dezvoltare
regională; Regulamentul general de urbanism; cele legate de avizarea proiectelor de acte normative referitoare la
activitatea de amenajare a teritoriului şi urbanism. (potrivit art. 18 din Legea nr. 350/2001 actualizată).
345Potrivit art. 58-60 din Legea nr. 350/2001

145
 Principiul asigurării unei dezvoltări echilibrate şi durabile – potrivit căruia deciziile luate de
generaţia prezentă trebuie să asigure dezvoltarea (necesară atingerii standardelor de confort),
fără a compromite dreptul generaţiilor viitoare la existenţă şi dezvoltare proprie.
Punerea în operă a principiilor prezentate mai sus este de natură a asigura necesarul de
spaţii destinate dezvoltării urbane, în condiţiile prezervării terenurilor exploatate agricol, a spaţiilor
forestiere, a siturilor şi a peisajelor naturale. De aceea, este necesară evidenţierea legăturii care
există între dezvoltarea urbană (şi/sau înnoire urbană), utilizarea echilibrată (şi economică a
spaţiului) şi dezvoltarea durabilă. Această din urmă noţiune se află – de fapt – la originea noilor
reglementări privind planificarea şi dezvoltarea urbană, în toate statele moderne346.
Documentaţiile de urbanism trebuie să reprezinte instrumente de conciliere a cerinţelor
dezvoltării urbane cu cele privind protecţia mediului, într-o perspectivă de durată. În consecinţă,
este necesară luarea în seamă a tuturor elementelor specifice mediului (intrinseci sau extrinseci
acestuia)347 atunci când se elaborează documentaţiile de urbanism şi când se înfăptuiesc
procedurile de urbanism. În cazul în care acţiunile şi lucrările privind dezvoltarea urbană ar afecta
grav mediul înconjurător, acestea nu trebuie demarate (ori, dacă ele s-au declanşat, trebuie oprite
neîntârziat); în cazul în care, însă, respectivele demersuri urbanistice nu sunt de natură a afecta
grav mediul, ele pot continua, dar numai dacă se iau măsuri compensatorii corespunzătoare.
Pentru a se putea asigura o protecţie corespunzătoare a mediului trebuie luate măsuri de
prevenire, precum prezentarea spre dezbatere (de către publicul interesat) şi analiză (efectuată
de specialişti) a planurilor de urbanism şi a studiului de impact, înainte de a se demara lucrările348.

PLANIFICAREA URBANĂ ÎNTRE COERENŢA UNITĂŢII

ŞI GESTIONAREA DIVERGENŢELOR349

Preocupările în domeniul configurării spaţiului urban s-au cristalizat într-o activitate nouă,
complexă, care se constituie într-o direcţie de studii şi abordări – teoretice şi practice – de o
deosebită importanţă, actualitate şi amploare, peste tot în lume. Originile planificării urbane –
legitimate în jurul anului 1955 – sunt extrem de ramificate. Pe un “palier”, planificarea urbană
modernă este o prelungire a vechilor studii şi practici aferente modelelor premoderne (prin
impunerea unor reguli care urmăreau asigurarea unui ambient sănătos, sigur şi, nu în ultimul
rând, agreabil pentru locuitori, aducător de beneficii politice elitelor urbane şi pentru atingerea
unor cote înalte de spiritualitate culturală). Pe un alt “palier”, planificarea modernă se constituie
într-un demers cu valenţe aparte, bazându-se pe un mod de lucru nemaiexperimentat până
acum: se operează cu şi într-un cadru socio-economico-politic larg, în care orice modificare fizică
şi/sau funcţională a terenului se negociază între interesele competitive. Activitatea legată de

346 A se vedea Jean-François Inserguet, “La prise en compte du développement durable dans les documents et
procédures d’urbanisme: noveauté ou validation de l’existant?”, în Jean-Paul Maréchal et Béatrice Quenault (coord.),
op.cit.supra, p.189-192.
347 Este vorba în fapt despre toate elementele şi acţiunile a căror existenţă şi utilizare, respectiv derulare asigură

protecţia mediului.
348 A se vedea şi Vladimir Rojanschi, Florina Bran, POLITICI ŞI STRATEGII DE MEDIU, Edit. “Economica”, Bucureşti,

2002, p. 447-484.
349 A se vedea, pe larg, cu privire la aspectele dezvoltate sub acest titlu, Pierre MOOR, La coordination: la solution des

problèmes et les problèmes de la solution (prezentat la Colocviul bienal al Asociaţiei Internaţionale de Drept al
Urbanismului (AIDRU), care a avut loc la Geneva-Lausanne în 23-25 septembrie 2005), publicat în volumul “LES
CAHIERS DU GRIDAUH” – LE CONTENU DES PLANS D’URBANISME ET D’AMENAGEMENT DANS LES PAYS
d’EUROPE DE l’OUEST, nr.15/2006, pp.105-126.

146
planificarea urbană modernă se desfăşoară într-un stadiu de dezvoltare a omenirii în care scopul
planificării nu mai este acela de a impune ordinea umană naturii, ci de a impune – de o manieră
continuă şi coerentă – ordine oraşului însuşi350.

2. Prin planificarea urbană se urmăreşte coordonarea – în spaţiu şi timp – a unui

ansamblu (practic, existent) de elemente disparate, eterogene, de o manieră care să le facă să
funcţioneze într-un (şi asemenea unui) “tot” coerent. Aceste elemente ar putea fi grupate în patru
categorii:
- o primă categorie ar fi cea a elementelor ce se constituie într-un “dat”, caracterizat prin
permanenţă şi continuitate obiectivă. Aici pot fi incluse elementele legate de: topografia
locului, configuraţia geografică, geologică, aspectele specifice climei, cele determinate de
existenţa unui anumit tip de cultură, tradiţie, mentalitate, cele aferente texturii construite,
precum şi cele vizând tendinţele de evoluţie demografică sau oportunităţi economice.
- o altă categorie de elemente o constituie cea a intervenţiilor publice în cadrul gestionării
spaţiului. Putem face o distincţie clară între intervenţii normative (de exemplu: cele legate de
defrişări, interdicţii de construire etc.) şi intervenţiile materiale (numite în literatura franceză
de specialitate “obiecte ale spaţiului” sau “obiecte de pertinenţă spaţială”, exemplificative în
acest sens fiind infrastructurile publice). De asemenea, putem semnala existenţa unor
intervenţii directe (de tipul acţiunilor publice) şi, respectiv, indirecte (ca şi acţiunile private,
asupra cărora statul îşi exercită influenţa şi controlul prin supunerea lor unor proceduri de
autorizare).
- a treia categorie de elemente o constituie opiniile politice351, vizând atât evoluţia dorită a
acestui “dat”, cât şi integrarea acestor “obiecte ale spaţiului”.
Se poate uşor sesiza că articularea primelor două categorii de elemente este realizată prin
intermediul celei de a treia.
- o ultimă categorie de elemente este reprezentată de ierahizarea instituţiilor privite prin prisma
ansamblului lor de competenţe şi proceduri vizând acţiunile publice. Aici este utilă menţionarea
faptului că – de o bună bucată de vreme – s-a impus ca necesară coordonarea acţiunilor publice.
Mult timp, practica s-a ghidat după principiul independenţei legislaţiilor, potrivit căruia fiecare
domeniu de acţiuni publice este guvernat de o manieră autonomă, bazându-se pe propria
legislaţie, instituţiile nedepăşindu-şi propriile competenţe. În ceea ce priveşte gestionarea
spaţiului, schema de lucru nu mai putea respecta nici ea această abordare. Problema rezidă în
modalitatea de apreciere a spaţiului şi a timpului, care a suferit – şi ea – transformări substanţiale.
Am fost obişnuiţi să vorbim despre spaţiu, la fel ca şi despre timp la singular, pornind de la
ipoteza perfectei lor omogenităţi: spaţiul este cel “plan” al hărţilor şi timpul este cel “liniar” al
ceasurilor. O asemenea reprezentare este actualmente falsă: o situaţie nu poate prezenta, în
momente diferite ale evoluţiei sale, exact aceleaşi caracteristici; fiecare porţiune de teritoriu este
unică într-un anume moment al existenţei sale. Paradoxal, această unicitate este datorată faptului
că fiecare spaţiu este format dintr-o suprapunere de spaţii particulare, aşa încât conjugarea,
articularea şi echilibrul sunt extrem de diferite pentru fiecare porţiune de teritoriu; tocmai această
diversitate a suprapunerilor este creatoarea unicităţii fiecăreia dintre ele. Mai mult decât atât,

350 A se vedea Peter HALL, The City of theory (fragment din CITIES OF TOMORROW: AN INTELLECTUAL HISTORY
OF URBAN PLANNING AND DESIGN IN THE TWENTIETH CENTURY), în THE CITY READER, Third Edition, Edited
by Richard T. LeGates and Frederic Stout, Edit. “Routledge – Tylor & Francis Group”, London and New York, 2003,
pp.339-343.
351 Adesea a fost lansată întrebarea:“Este planificarea politică ?”. Există suficiente motive ca răspunsul să fie afirmativ.

Nu se poate vorbi despre “apolitic” în acest domeniu pentru simplul fapt că toţi cei implicaţi într-o astfel de activitate
sunt interesaţi de anumite valori – pe care le apără, le susţin şi le promovează – iar acest lucru este elementul cheie,
substanţa însăşi din care este plămădită politica.
Spaţiul în care operează cei din domeniul planificării urbane este caracterizat prin difuzia, dar şi prin interferarea
diferitelor puteri: politică, economică şi juridică (a se vedea Elena Maria MINEA, Politici urbane: rolul complex al
proiectantului în planificarea urbană, în “Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative”, nr.3 (15), 2005, pp.102-102.

147
toate utilizările particulare ale unei porţiuni de teritoriu crează propriul lor spaţiu, utilizând anumite
resurse şi determinând impacte proprii. Ele intră, astfel, într-un potenţial conflict cu alte utilizări
care au – ele însele – propriul spaţiu pe aceeaşi porţiune de teritoriu, cu propriile nevoi şi
probleme. Chestiunea afectaţiunii solului capătă, în această viziune, conotaţii complexe, iar
administraţiile utilizează metoda intervenţionistă în procesul de control al modului de utilizate al
terenului urban (proces care diferă de la ţară la ţară, de la un oraş la altul, în funcţie de condiţiile
politice, economice şi sociale). Scopurile intervenţiei administraţiei (prin regulamente) sunt:
menţinerea echilibrului între interesele pe termen scurt şi beneficiile pe termen lung în folosirea
terenului urban; asigurarea ofertei de teren pentru atingerea unor obiective sociale; identificarea
beneficiilor planificării şi dezvoltării urbane, urmată de redistribuirea acestor beneficii
prinprograme de investiţii. Obiectivele şi direcţiile pentru care se poate afirma că rolul
administraţiei este crucial vizează eficienţa, sănătatea, siguranţa, bunăstarea, echitatea,
adaptabilitatea şi posibilitatea de rezolvare a conflictelor352.
Evoluţia economică şi demografică ne-au adus în situaţia în care ne confruntăm cu
penuria de spaţii; nu mai sunt spaţii (pluralul este intenţionat folosit, în considerarea celor
susţinute mai sus) care să asigure – în acelaşi timp (dinamic şi el!) – toate utilizările necesare fără
a se creea o situaţie conflictuală între ele (spre exemplu, locuire – spaţii verzi – zone de trafic). Se
poate concluziona că fiecare porţiune de teritoriu va trebui guvernată doar de reglementări care
să ţină cont de caracteristicile proprii, în scopul de a putea arbitra aceste conflicte cât mai judicios
posibil, adică de cea mai echilibrată manieră, cea mai economică, cea mai durabilă posibil,
utilizând cel mai bine resursele pe care le oferă, reducând la minimum impactele negative pe care
le pot genera, şi aceasta – de fiecare dată – potrivit configuraţiei unice pe care o constituie.
Un aspect important este acela că limitele acestor spaţii, suprapuse şi juxtapuse, nu
coincid: spaţiul tehnic – desenat, conturat, delimitat – de traseul unei autostrăzi nu coincide cu cel
al peisajului pe care îl traversează, nici cu cel pe care îl ocupă ca şi element, segment al unei
reţele de drumuri şi nici cu cel “instituţional” care se identifică cu o locaţie pentru o colectivitate
care îşi desfăşoară activitatea în această zonă.
Se poate identifica – în aceste condiţii şi potrivit acestei viziuni – fenomenul care decurge
din aceste eterogenităţi juxtapuse, suprapuse şi recompuse: diversificarea intereselor publice
vizate în multitudinea acţiunilor publice angajate, direct sau indirect, în cadrul gestiunii acestor
spaţii. Nu numai că ele pot fi conflictuale, dar – aproape întotdeauna – ele se situează la nivele
diferite de competenţă, care definesc – categoric – praguri de percepţie, de responsabilitate, de
resurse politice, administrative şi financiare diferite. Gestionarea politicilor publice teritoriale este
la fel de complexă ca şi structurile spaţiale, deoarece reclamă în acelaşi timp unitatea sistemului
format prin conjuncţia spaţiilor şi identitatea concretă a fiecăruia dintre ele.
Planificarea urbană este un instrument al gestiunii oraşelor, iar complexitatea acestei
gestiuni nu poate fi acoperită satisfăcător prin sinteza oferită de simpla definiţie care are ca şi
punct de plecare “planificarea şi coordonarea activităţilor care se desfăşoară pe un anumit
teritoriu”. În această activitate sunt implicate, într-o adevărată reţea, balanţe de interese a căror
echilibrare nu se poate realiza decât prin punerea în valoare a modului de funcţionare a
individualităţii complexe a teritoriului respectiv. În acest context, admiţând că fiecare porţiune de
teritoriu deţine o individualitate complexă, administrarea tuturor utilizărilor pe care această
suprafaţă le susţine nu se poate face decât prin echilibrarea balanţelor de interese, cu arbitrarea –
de o manieră optimă – a coexistenţei lor. Competenţa gestionării fiecărei utilizări trebuie să fie de
natură discreţionară; o modalitate de administrare prin norme generale şi abstracte, care se aplică
în mod uniform, aceeaşi peste tot şi în orice moment, este exclusă! Fiecare competenţă trebuie
să poată fi exercitată cu oarecare libertate, pentru ca ea să se poate adapta în funcţie de
balanţele concrete de interese reclamate de configurările spaţiale şi cronologic individuale ale

A se vedea, în acest sens, şi Nicolae ŢARĂLUNGĂ, Forme de control privind folosirea terenului urban, în volumul
352

MANAGEMENT ŞI GUVERNARE URBANĂ, Chişinău, 2004, p.106.

148
situaţiilor aflate în concurenţă. Cu certitudine, o articulare fină, caracterizată printr-o flexibilitate
bine controlată, a acestor deziderate presupune asumarea unei sarcini dificile şi delicate.
În trecut, planificarea urbană a suferit o transformare care a făcut-o să-şi piardă utilitatea:
dintr-un instrument operaţional ea a devenit doar o îndatorire legală. Tendinţa ultimelor decenii a
fost orientarea ei către piaţă, mai exact către cerere, în scopul de a-i putea răspunde cu
promtitudine. Planificarea urbană tradiţională, ca şi planificare centralizată, s-a concentrat pe
latura ofertei, referindu-se şi rezumându-se la respectarea unor reguli de spaţialitate guvernate de
imperativul ordinii care trebuia să caracterizeze dezvoltarea. Începând cu anii ’90, oraşele
europene au focalizat problema pe “nişe de piaţă”. Economia globală a consacrat dezvoltarea
poziţiilor competitive pe acest tip de nişe, iar oraşele au încercat să se definească pe baza
avantajelor specifice pentru anumite activităţi economice “ţintă”. Acestora le sunt oferite
combinaţii unice de produse urbane, care includ infrastructura de transport, telecomunicaţii,
facilităţi de educaţie, de mediu, cercetare etc., menite a le furniza o identitate proprie nouă,
adaptată la noile standarde urbane. Conceptul de “calitate a vieţii” (preexistent, dar nu clar
formulat şi lipsit de o poziţie fruntaşă pe scara trăsăturilor fundamentale ale oraşului) capătă
valenţe noi, aparte, iar mediul intelectual, deschiderea oamenilor, spiritul lor antreprenorial,
valorile locale devin, extrem de rapid, factori de atracţie importanţi. Toate aceste schimbări au
marcat trecerea la o nouă etapă de înţelegere a procesului de planificare: ceeace fusese în trecut
o chestiune de costuri cât mai mici şi o atragere de subvenţii devine un sofisticat şi profesional
proces de planificare cu valoare adăugată. Apare astfel conceptul de “planificare strategică353” –
ca şi instrument al managementului urban – care se defineşte ca fiind procesul managerial care
are ca scop dezvoltarea şi menţinerea unei corespondenţe reale între obiectivele, resursele
oraşului şi oportunităţile din mediul înconjurător acestuia. Planificarea strategică orientată spre
piaţă porneşte de la ipoteza că viitorul este nesigur, dar poate fi influenţat de acţiuni strategice.
Provocarea pentru comunitate este aceea de a se autodetermina ca un sistem flexibil, care poate
absorbi şocurile şi se poate adapta la noi oportunităţi. Astfel, trebuie pregătite planuri şi acţiuni
care să integreze obiectivele şi resursele cu oportunităţile de dezvoltare.
Preocuparea pentru planificarea urbană – în cadrul guvernării urbane354 - este puternic
relaţionată cu interesul general al administraţiei centrale, al organizaţiilor neguvernamentale şi al
altor instituţii naţionale şi chiar internaţionale, întrucât el conturează un concept de dezvoltare (un
adevărat concept – umbrelă), cu dimensiuni politice, constituţionale, contextuale şi legale. Este
imposibil să ignorăm aceste legături între aspectele planificării la nivel de teritoriu şi cele de la
nivel central.
În cadrul gestionării politicilor publice teritoriale riscul – asumat şi împărţit de politicile
publice – este unul dublu.În primul rând putem evidenţia problema ridicată de politicile publice
care, prin amploarea constrângerilor pe care urmează să le impună unui spaţiu determinat (pentru
satisfacerea nevoilor care depăşesc acest spaţiu) intră în conflict cu alte interese, de importanţă
teritorială limitată. Competenţa deciziei vizând asemenea obiecte spaţiale este atribuită, formal,
unui nivel instituţional superior. Efectul este, evident, dezechilibrul balanţei ansamblului de
interese, prin acordarea unei preeminenţe intereselor de rang superior, acţiune care nu se
constituie într-o garanţie a alegerii soluţiei optime. Adesea, populaţia locală manifestă “rezistenţă”

353Planificarea strategică este un proces/instrument de management care permite unei organizaţii să se concentreze
asupra unei alinieri eficiente a resurselor sale cu misiunea şi viziunea sa. A se vedea PLANIFICAREA STRATEGICĂ,
Suport de curs realizat în cadrul proiectului de înfrăţire instituţională RO 03/IB/OT/01 „Întărirea capacităţii UCRAP şi a
reţelei naţionale de modernizatori”, www.strategvest.ro
354 Guvernarea urbană este suma modalităţilor prin care indivizi şi instituţii publice şi private, planifică şi gestionează

treburile comune ale oraşului; este un proces continuu prin care interesele conflictuale (sau numai diverse) pot fi
negociate şi pot converge în acţiuni comune, acest proces incluzând instituţii oficiale, parteneriate neoficiale şi capitalul
social al cetăţenilor ( UN – Habitat, Principles of Good Urban Governance, apud Sorina RACOVICEANU,
Managementul urban şi competitivitatea oraşelor, în volumul MANAGEMENT SI GUVERNARE URBANĂ, cit.supra,
p.72).

149
la implantarea unui asemenea gen de obiecte, dat fiind faptul că interesele locale nu pot fi, de
principiu şi in facto, de valoare inferioară intereselor naţionale. Trebuie asigurată, aşadar, o
corelare a criteriilor superioare, a politicilor la nivel naţional, a politicilor de nivel inferior, a
ansamblului actorilor şi a procedurilor de arbitraj adecvate, de o manieră capabilă să reconstituie
unitatea spaţiilor, pierdută adesea prin diferenţele de nivel decizional. Acest demers vizează
faptele şi obiectele spaţiale – în sens larg. Este vorba nu numai despre elemente de infrastructură
(linii feroviare, drumuri etc.), ci şi de elemente peisagistice care apar ca ”fragilizate” de politicile
locale (zone protejate, biotopuri, situri) care, apoi, nu pot fi protejate decât după ce vor fi fost
ridicate la nivel de interes naţional.
Cel de-al doilea risc este prezent în situaţia inversă, când ceea ce se decide la nivel local
nu este de o importanţă oarecare din perspectiva nivelului superior. Spaţiile se recompun într-o
piramidă, unitatea întregului trebuind să fie asigurată la nivelul ansamblului. Se impune
asigurarea unei coerenţe de ansamblu în gestionarea fiecărei părţi, la nivelul identităţii respective
care este, de asemenea, recompusă, trebuind asigurată unitatea întregului. În această situaţie
apare ca necesară găsirea unei modalităţi de trasare a direcţiilor diverselor balanţe de interese
locale în scopul orientării lor spre valorile comune. Într-o asemenea împrejurare ar fi oportună
preeminenţa criteriilor superioare, în defavoarea impunerii procedurilor de arbitraj.
Concluzionând, putem constata că politicile spaţiale au reclamat şi suscitat apariţia unor
noi modalităţi şi tehnici de gestionare a obligaţiilor publice. Statul de drept – ale cărui baze s-au
pus pe parcursul secolului XIX – a oferit structuri puţin adecvate acestui domeniu. Situaţia s-a
datorat faptului că ele s-au bazat pe un principiu ierarhic identitar (care presupune identificarea
exactă a unui grup de elemente dificil de asociat): structură ierarhică instituţională, structură
ierarhică materială (astfel încât prima o garanta pe cea de-a doua), ambele purtând amprenta
principiilor de egalitate şi egalitate de tratament; nu se poate identifica, astfel, nici o modalitate, fie
ea şi minimală, de coordonare. Apariţia şi apoi multiplicarea politicilor spaţiale au determinat
apariţia altor structuri, verticale şi orizontale, pentru care a trebuit improvizată o anumită
coordonare, în condiţiile în care au proliferat (din punct de vedere material şi juridic vorbind)
planurile, schemele, liniile directoare etc.

6. Activităţile care concură la gestionarea spaţiului sunt, fiecare, aflate sub incidenţa unor
norme juridice specifice. În măsura şi până la momentul la care acestea s-au aflat sub
„coordonarea” dreptului administrativ – perioadă în care, aşa cum s-a subliniat, priorităţile
dezvoltării urbane aveau un alt caracter (imprimat de cerinţele care trebuiau atunci satisfăcute),
aceste reglementări au fost apreciatea fi îndestulătoare pentru ca această adiministrare să fie
corespunzătoare. Multiplicarea şi diversificarea situaţiilor care au reclamat o nouă înţelegere şi
abordare a oraşelor au impulsionat procesul de desprindere a unei anume categorii de norme
juridice şi apariţia, mai apoi, a unei ramuri noi de drept, respectiv cel al urbanismului, care „se
străduieşte” să ţină pasul cu tot ceea ce tehnica şi tehnologia modifică rapid şi consistent în viaţa
cetăţenilor lumii. În aceste coordonate, tot ceea ce priveşte coordonarea dreptului cu activitatea
de gestionare a spaţiului obligă la identificarea şi sublinierea unei serii de aspecte.
Coordonarea în şi prin planificarea urbană se află astăzi (încă!) în dificultate practică,
instituţională, procedurală şi materială, greutăţi care se încearcă a fi surmontate prin utilizarea
unor instrumente noi de planificare, care uneori se substituie, se juxtapun, se suprapun peste cele
existente (precedente). Această modalitate nouă de lucru a făcut, în mod constant, anevoios
dialogul şi “concilierea” între cei cu competenţe în amenajarea teritoriului: urbanişti, planificatori
urbani, pe de o parte, şi jurişti sau alte categorii de profesionişti, pe de altă parte, care sunt
obişnuiţi cu permanenţa formelor şi cu clasificarea actelor după natura lor (proceduri şi clasificări
tributare sistemului de drept pe baza căruia au fost concepute). Sarcina dreptului este de a face
ordine nu în spaţiu, ci în ansamblul procesului de luare a deciziilor privitoare la acest spaţiu,
respectiv în ceea ce priveşte formularea, aplicarea şi rezultatele aplicării acestora. Concluzia
firească este aceea a apariţiei necesităţii operării unei conjuncţii a nevoilor specifice politicilor

150
spaţiale cu exigenţele statului modern de drept. Acest demers tinde să se transforme într-un set
de principii care să guverneze ordinea juridică a acestor procese, principii care, destinate a fi
proprii activităţilor de coordonare şi planificare, se vor putea constitui în analogii ale principiilor
clasice ale statului de drept (principiul legalităţii, egalităţii de tratament, legitimităţii democratice,
proporţionalităţii etc.).
În acest scop a fost formulată o ipoteză de lucru în care planificarea urbană este abordată
ca o funcţie (aşa cum s-a oglindit în legislaţie înainte de instituirea conceptului de lege ca şi act),
renunţându-se – astfel – la analiza juridică a actelor de coordonare, care ar conduce la modelul,
apreciat ca şi infructuos, al categoriilor juridice clasice.
Coordonarea, ca şi activitate complexă, responsabilă şi extrem de utilă implică, pe de o
parte alegerea şi cunoaşterea instrumentelor juridice (deoarece ele sunt conceptele dreptului) şi,
pe de altă parte, utilizarea lor în conformitate cu necesităţile care trebuie satisfacute. Ea implică,
fără îndoială, o solidă cultură politică şi administrativă, dat fiind faptul că instrumentele sunt
creaţia acestora şi – totodată – “servii” lor.

7. În doctrina actuală, s-a apreciat că se pot contura câteva modalităţi de coordonare:

a) coordonare de competenţe;
b) coordonare verticală (descendentă – ascendentă);
c) coordonare orizontală;
d) coordonare instituţională (între colectivităţi de acelaşi nivel; între colectivităţi de nivele
diferite; colaborarea cu sectorul privat);
a) coordonare temporală (cronologia proiectelor şi a contextului lor; cronologia participării);
b) f) coordonare materială (între autorităţi; cu actorii societăţii civile);
g) coordonare procedurală (în fazele elaborării; în faza decizională).

A. Coordonarea de competenţe. O primă categorie de coordonări o constituie cea a

competenţelor din cadrul politicii generale de amenajare a teritoriului. Această coordonare
primară implică în primul rând o analiză logică şi cronologică a diferitelor faze de amenajare a
teritoriului: enunţarea principiilor, formularea obiectivelor, elaborarea liniilor teritoriale directoare,
stabilirea etapelor de realizare355. În al doilea rând, aceste faze necesită raportarea la structurile
instituţionale: pentru început între diversele nivele etatice, iar apoi – în interiorul fiecărui nivel –
între organele instituţiilor356.
Atribuirea competenţelor în cadrul politicilor sectoriale joacă un rol deosebit de important
deoarece ele vor interfera (într-o oarecare măsură) cu una sau alta din fazele politicii generale de
amenajare a teritoriului. Este esenţial a se precizarea dacă anumite competenţe sunt centralizate
sau nu (spre exemplu, se poate pune problema competenţei în materiea protejării anumitor zone
împădurite, anumitor biotopuri, situri etc.).
În funcţie de aceşti parametri se pot evidenţia diverse modalităţi sub care se pot pune
problemele de coordonare, fără a interveni vreun tip de exhaustivitate. O analiză a acestor
modalităţi va evidenţia faptul că există numeroase condiţionări, în sensul că o modalitate va face
trimitere la o alta întrucât nu se poate realiza fără aceasta.
Această coordonare primară se constituie, de fapt, într-o planificare a coordonărilor.
B. Coordonarea verticală. Acest tip de coordonare se bazează, în mare parte, pe
structura “etajată” a instituţiilor, respectiv a reglementărilor juridice, ea prezentând două sensuri:
unul descendent şi, respectiv, unul ascendent.
Sensul descendent prezintă o oarecare “accentuare”, întrucât este forma cea mai
evidentă, ea decurgând din repartizarea competenţelor şi din modul de ierarhizare a organizării în

355 Pentru situaţia din România, a se vedea prevederile Capitolelor I şi II din Legea nr.350/2001(actualizată) privind
amenajarea teritoriului şi urbanismul
356 A se vedea, pentru ţara noastră, prevederile Capitolului III din Legea nr.350/2001(actualizată), cit.supra.

151
domeniu. Coordonarea descendentă pune problema supravegherii modului de realizare, de
traducere în practică, de către şi la nivelele inferioare, a deciziilor luate la nivel superior, astfel
încât să fie asigurată şi garantată coerenţa la nivel teritorial.
Sensul şi conţinutul conceptului de “coordonare” nu se epuizează cu ceea ce presupune
activitatea de “supraveghere”. Coordonarea prezintă o importanţă aparte atunci când este vorba
de politici care implică un ansamblu de măsuri a căror efect şi eficienţă depind de actele care, le
rândul lor, trebuie întocmite de către diverse colectivităţi (de exemplu, domeniul politicilor de
transport, de luptă împotriva poluării atmosferice etc.). În aceste cazuri se impune întocmirea unor
documente de nivel superior, care să definească obiectivele, măsurile care trebuie luate şi să se
indice instituţiile competente. Se poate uşor identifica un puternic caracter compozit al conţinutului
acestor documente (provenit din diversitatea măsurilor) şi, de asemenea, o diversitate de instituţii
destinatare. Unele dintre aceste instituţii pot fi supuse puterii ierarhice direct prin autorul
documentelor, altele sunt considerate a acţiona în exerciţiul unor competenţe în cadrul cărora
sunt autonome (de exemplu, construirea unei parcări la periferia oraşului), altele pot să fie de
rang superior (de exemplu, construirea unei gări într-o suburbie).
Este incontestabil că toate aceste acte (documente) au un efect considerabil, dar foarte
eterogen. Ele servesc exercitării unor competenţe foarte variate, aparţinând unor instituţii diferite
şi cu conţinuturi foarte diverse din punct de vedere material: de la adoptarea unor reglementări
juridice, la întocmirea unor planuri cuprinzând destinaţiile terenurilor, la investiţiile publice, la
deciziile administrative etc.
Coordonarea descendentă urmăreşte să asigure, în aceste situaţii, coordonarea
intersectorială.
O problemă oarecum asemănătoare apare atunci când este în discuţie competenţa
referitoare la introducerea echipamentelor pretinse de un nivel superior, acţiuni care ar urma să
greveze amenajările locale. În acest caz, se poate vorbi despre chestiuni aferente coordonării
orizontale.
Prin coordonarea verticală ascendentă se înţelege influenţa pe care o pot exercita
opţiunile formulate de structurile nivelurilor inferioare asupra actelor – anterioare – ale nivelului
superior (ştiut fiind faptul că trebuie să existe o coordonare a politicilor spaţiale provenind de la
nivelul superior cu dezvoltarea spaţială pentru care acţionează nivelele inferioare).
Foarte adesea problemele politicii spaţiale sunt percepute şi evidenţiate doar la nivel
inferior, atunci când se procedează la implementarea lor, în condiţiile unui anumit teritoriu. În
această împrejurare trebuie să se meargă (şi să se ajungă!) la modificarea actului emis anterior la
acest nivel (superior). Se pune aici problema găsirii posibilităţii efective de a obţine această
modificare. Spre exemplu, dacă se pune în evidenţă – pe măsură ce se realizează un anumit
obiectv în conformitate cu conţinutul documentului superior – un biotop cu importanţă locală, nu
este exclus să se procedeze la solicitarea unei derogări de la actul emis de nivelul superior, în
condiţiile fixate la acest nivel. Se ajunge, astfel, la aspectul legat de supraveghere.
Generalizând, se poate afirma că dezvoltarea spaţială dorită la un nivel inferior poate intra
în conflict cu o opinie exprimată într-o decizie a nivelului superior. Ne aflăm în prezenţa unei
balanţe de interese de nivele diferite. Dacă se aplică regula generală (aferentă structurilor clasice,
instituţionale şi de competenţă) ne putem aştepta ca instituţiile superioare, competente în a
decide, să favorizeze realizarea propriilor interese, cu apariţia – firească – a problemei mijloacelor
de apărare pe care instituţiile inferioare le au la dispoziţie.
C. Coordonarea orizontală. Coordonarea orizontală presupune atât abordarea
problematicii coerenţei interne, cât şi a coerenţei intersectoriale.
Coerenţa internă vizează armonizarea, corelarea programelor de planificare: cele privind
repartizarea judicioasă a zonelor, adaptarea afectaţiunii solului şi a echipamentelor, adaptarea
destinaţiilor în funcţie de ansamblul factorilor tehnici sau sociali care dăunează calităţii vieţii etc.
Procesele decizionale vor fi adesea distincte, chiar dacă toate competenţele în cauză sunt
exercitate de o singură colectivitate.

152
 Planul care cuprinde afectaţiunea solului va fi precedat de un plan care cuprinde
orientările generale – în funcţie de perspectiva dezvoltării – şi care fixează, în linii mari,
repartizările teritoriale. Un asemenea document este caracterizat de o mai mică legitimitate
democratică, întrucât nu este adoptat în cadrul unei proceduri care să presupună participarea
populară. Este vorba, aşadar, de un act cu un puternic caracter de directivă care nu are efecte
directe exprese.
Privitor la programul de echipamente, se poate aprecia că el se stabileşte în funcţie de
planul de afectare a solului. Realizarea lui depinzând în mare parte de resursele de care dispune
colectivitatea, el va fi obligatoriu corelat cu planificarea financiară. Aici poate să apară o problemă
aparte de coordonare în situaţia în care trebuie identificate mijloacele financiare de care să
dispună cetăţenii pentru a obţine de la colectivitate echipamentele programate.
În cazul existenţei unei evidenţe a factorilor tehnici sau sociali care dăunează calităţii viaţii,
decizia în ceea ce priveşte afectarea terenurilor pentru diverse situaţii se va face în funcţie de
gradul de poluare, gradul de deteriorare a parametrilor mediului atins în diferite zone etc.
Coerenţa intersectorială este cea care creează problemele cele mai severe ale coordonării
orizontale. Diversele atribuţii ale diferitelor structuri – care, fiecare în resortul său, îşi urmăreşte
propriul interes public – trebuie exercitate asupra unui acelaşi obiect spaţial, fără a exista vreun
raport ierarhic între autorităţile competente. De exemplu, construirea unei pârtii de schi presupune
acordarea unei concesiuni, vizează problemele aferente traficului de persoane cu teleschiul, are
incidenţă în domeniul condiţiilor de securitate, presupune consultarea organelor competente în
ceea ce priveşte conservarea peisajului şi a caracteristicilor lui, reclamă autorizaţii de construire
pentru clădirile reprezentând puncte de plecare şi destinaţie etc.; dacă este vorba de o zonă cu
caracteristici care trebuie protejate sunt incidente relgmentările de mediu, iar activitatea trebuie
supusă unui studiu de impact.
Toate aceste proceduri nu trebuie lăsate să se deruleze de o manieră total independentă,
pe de o parte datorită riscului ce poate interveni ca urmare a luării unor decizii contractictorii şi, pe
de altă parte, întrucât se urmăreşte eliminarea posibilităţii adaptării proiectului în funcţie de
diverse imperative pe care variatele legislaţii le impun şi care împiedică evaluarea proiectului de o
manieră globală, sub ansamblul aspectelor sale.
În cazul construirii unui obiectiv de amploare considerabilă (un centru comercial, o bază
sportivă etc.) nu este, de asemenea, suficientă o simplă autorizaţia de construcţie; toate
problemele aferente unui asemenea proiect trebuie analizate şi rezolvate anterior stabilirii unui
plan de afectaţiune spaţială, în cadrul unei proceduri care să permită o analiză a obiectivului în
ansamblul său.
Soluţia preconizată este încredinţarea conducerii ansamblului de proceduri unei autorităţi
determinate, căreia să-i incumbe responsabilitatea stabilirii tuturor contactelor între autorităţile
competente de aşa manieră încât conţinuturile tuturor deciziilor care trebuiesc luate să fie
elaborate în comun.
O analiză a exemplelor duce la concluzia că cea mai eficientă manieră de asigurare a
coordonării orizontale este articularea ei cu coordonarea verticală. O asemenea articulare este
reclamată şi de ordinea juridică357.
D. Coordonarea instituţională. Acest tip de coordonare se loveşte adesea de dificultăţi
legate de fragmentarea ansamblului teritoriului între diverse colectivităţi, fiecare cu anumite
competenţe şi, respectiv, fiecare competenţă, cu segmente specifice de atribuţii.
Problema coordonării instituţionale se poate trata pe mai multe direcţii; ea poate viza:
- colaborarea colectivităţilor aparţinând aceluiaşi nivel;
- raporturile dintre colectivităţile de nivele diferite;
- colaborarea şi coordonarea protagoniştilor aparţinând sectorului privat.

357 A se vedea şi Pierre MOOR, op.cit., în LES CAHIERS DU GRIDAUH, cit.supra.

153
 Atunci când se pune în discuţie coordonarea colectivităţilor aparţinând aceluiaşi nivel avem
de-a face cu o colaborare a acestora în procesul aplicării politicilor spaţiale. Această colaborare
se poate concretiza în raporturi de tip contractual (relaţii contractuale stabilite în scopul gestionării
deşeurilor, cele privind participarea la anumite cheltuieli comune, de organizare a transportului pe
anumite rute etc.) sau poate determina constituirea de persoane juridice de drept public sau
privat, abilitate să gestioneze o anumită activitate (de pildă, localizarea, construirea şi exploatarea
unei staţii de epurare a apelor sau a unui punct de tratare a deşeurilor, pentru exploatarea unei
reţele de transport public etc.). De asemenea, pot fi create structuri care să fie abilitate să
armonizeze planurile de afectare a terenurilor localităţilor învecinate în scopul elaborării unui plan
de amenajare a teritoriului zonal.
Realizarea coordonării pe acelaşi palier poate adesea genera confruntări între
colectivităţi358, conflicte generate de diferenţele de “calibru”: colectivităţilor mai slabe, (şi mai
vulnerabile) le este caracteristică teama de “deposedare” (în sensul diminuării, ştirbirii autorităţii
lor), de invadare de către alte structuri în domenii de activitate asupra cărora voiau să deţină un
control total. Autorităţile superioare pot interveni – de o manieră constrictivă – în sensul instituirii
obligaţiei, faţă de colectivităţile “recalcitrante” a unui angajament care să vizeze crearea unei
instituţii (fie ea şi publică) care să exercite, în locul colectivităţilor locale, atribuţii determinate.
Carenţa unei asemenea proceduri constă în apariţia unui deficit de legitimare democratică, ceea
ce ar antrena o nouă nevoie de coordonare.
Problematica coordonării colectivităţilor de nivele diferite caracterizează mai mult statele
federale, unde competenţa gestionării teritoriului aparţine colectivităţilor inferioare, iar atribuţiile
statale de pertinenţă spaţială trebuie să se integreze în planificările teritoriale regionale. Această
situaţie nu trebuie să inducă ideea că statul este exonerat de obligaţia de supraveghere privind
integrarea spaţială a activităţilor sale. O bună sincronizare a gestionării spaţiale, la cele două
nivele, se realizează prin participarea reprezentaţilor statului la elaborarea planurilor
colectivităţilor inferioare atât pentru a se asigura că acestea respectă obiectivele sale, cât şi
pentru a cunoaşte mai bine problemele acestei colectivităţi; o asemenea practică constituie o
modalitate eficientă de constatare a faptului că politicile statale nu contravin politicilor de
amenajare regionale.
Dificultatea majoră a amenajării teritoriului, respectiv a urbanismului, o constituie
compatibilizarea principiilor care guvernează cele două tipuri de proprietate: proprietatea publică
şi proprietatea privată, deoarece – deşi reglementările legale incidente în domeniu urmăresc
realizarea proiectelor de urbanism ale colectivităţilor publice – se poate uşor aduce atingere
drepturile proprietarilor individuali ai solurilor359.
Regimul utilizării solului are printre principiile de bază atât garantarea proprietăţii private,
cât şi pe cea a libertăţii economice (care se alătură şi sprijină garanţiile libertăţii individuale şi ale
libertăţii de stabilire, care guvernează fenomenul de mobilitate) care, în sensul larg al sintagmei,
sunt instituţii ale ordinii juridice. Cele mai bune coordonări publice rămân simple teorii dacă nu
sunt adaptate şi adecvate iniţiativelor private. Invers, activitatea privată – respectiv interesele
private – nu sunt opuse, în esenţa lor, interesului public: adaptarea şi integrarea reciprocă nu sunt
posibile decât în condiţiile participării tuturor actorilor vieţii sociale, în condiţiile concertării şi
contractualizării relaţiilor acestora360. Schemele de parteneriat361 reprezintă un mijloc de a

358 A se vedea şi Ali MADANIPOUR, Social Exclusion and space (fragment din SOCIAL EXCLUSION IN EUROPEAN
CIZIES: PROCESSES, EXPERIANCES AND RESPONSES -–1998), în THE CITY READER, op.cit.supra, pp.181-188.
359 A se vedea, în acst sens, Elena Maria MINEA, AMENAJAREA TERITORIULUI. URBANISM, Edit. “Accent”, Cluj-

Napoca, 2003, pp.84-86.

360 A se vedea şi Benoît JADOT (coordonator), LA PARTICIPATION DU PUBLIC AU PROCESSUS DE DECISION EN

MATIERE D’ENVIRONNEMENT ET D’URBANISME, Edit. “Bruylant”, Bruxelles, 2005.

361 Parteneriatul a fost definit ca “relaţie de cooperare între persoane şi organizaţii din sectorul public şi din cel privat în

scopul unui beneficiu comun” sau ca “mobilizarea unei coaliţii de interese ale reprezentanţilor mai multor sctoare, în
scopul de a elabora şi urmări o strategie comună de regenerare a unei zone diferite”, sau – în fine – ca “un cadrul ce

154
mobiliza fonduri publice şi private pentru dezvoltare, într-o manieră eficace şi reducând
constrângerile bugetare ale instituţiilor publice implicate. Parteneriatele au ca scop reducerea
izolării în care lucrează, de obicei, fiecare din sectoare şi îndeplinirea obiectivelor publice şi
private divergente, dar care au ca finalitate dezvoltarea oraşului.
În doctrina de specialitate se afirmă că parteneriatele sunt alcătuire astfel încât să reflecte
priorităţile şi condiţiile stabilite de potenţialii parteneri: interesele comune, complementaritatea
rolurilor, împărţirea riscurilor, pierderilor şi beneficiilor, finanţarea comună. Elementele cheie care
trebuie abordate atunci când se crează un parteneriat sunt: gama de actori şi ţelurile acestora;
structura contractuală a parteneriatului; mecanisme de implementare ale parteneriatului (aceasta
implicând stabilirea precisă a rolurilor, inclusiv în furnizarea resurselor şi controlul asupra
acestora); evidenţierea potenţialelor conflicte şi precizarea modalităţilor de soluţionare a acestora.
Modelul instituţional ales poate varia în funcţie de parteneri, de obiectivele celor implicaţi,
de scara, calendarul şi complexitatea intervenţiilor, precum şi de mecanismul de iniţiere a
proiectului362. Cu certitudine, beneficiile mecanismelor parteneriale vor fi mai consistente dacă vor
avea şi girul celorlalţi actori ai societăţii civile, în sensul oferirii şi acestora a unor mijloace de
intervenţie astfel încât atingerea obiectivelor de interes public să reprezinte şi voinţa lor.
E. Coordonarea temporală. Punerea în practică a politicilor spaţiale şi implicit realizarea
obiectelor de pertinenţă spaţială iau suficient timp: de la faza de imaginare a unui proiect până la
executarea lui pot trece ani buni. Este evident că în tot acest interval survin modificări ale
contextului sau, cel puţin, există o potenţialitate a acestui lucru, dar o politică înţeleaptă şi o
strategie abilă pot lua în calcul aceste modificări de coordonate şi să îi confere proiectului, de la
bun început, o oarecare flexibilitate, astfel încât să poată uşor atenua “şocurile” pe care timpul i le
poate provoca.
Administratorilor urbani le revin sarcini atât în ceea ce priveşte formularea politicilor de
dezvoltare urbană, cât şi în sensul transpunerii în realitate a obiectivelor acestora, scopul fiind
foarte bine precizat: orientarea acţiunilor cetăţenilor şi agenţilor economici spre realizarea şi
promovarea unei dezvoltări stabile şi durabile. O importanţă aparte trebuie acordată procesului de
luare a deciziei în domeniul dezvoltării urbane, dat fiind faptul că o decizie insuficient
fundamentată poate genera riscul ca implementarea politicii urbane – pe termen lung – să aducă
rezultate nedorite, cu consecinţe grave.
În consecinţă, este necesară o amplă şi temeinică fundamentare a deciziei, care să
presupună, iniţial, realizarea unui audit complex. Auditul este constituit dintr-un şir de activităţi
direcţionate către “diagnosticarea” stării localităţilor dintr-o perspectivă comparată, cuprinzând
informaţii privind factorii de atractivitate, competiţie regională, tendinţe de dezvoltare. El are un rol
major în stimularea procesului de dezvoltare şi raportat la locuitori, dar şi pentru străini (investitori,
turişti, forţă de muncă calificată). O asemenea diagnoză, care cuprinde: identificarea punctelor
“slabe” şi “tari”, evidenţierea caracteristicilor economice şi demografice (care sunt fundamentale!),
evaluarea populaţiei din punctul de vedere al puterii de cumpărare, al competenţei, din punctul de
vedere al pieţei de locuinţe, al pieţei forţei de muncă, a resurselor naturale, a calităţii vieţii etc.
oferă informaţii preţioase, a căror combinare serveşte modelării “profilului“ oraşului. Este extrem
de utilă cunoaşterea stării oraşului pentru a-i putea oferi o perspectivă avantajoasă sub toate
aspectele, obiectiv ce poate fi atins numai în condiţiile unei bune coordonări a activităţilor din
toate sectoarele. Pentru aceasta este esenţială o corectă anticipare a tendinţelor ce pot afecta
oraşul, tendinţe care sunt legate de: evoluţia finanţărilor internaţionale pentru proiecte de
dezvoltare, fenomenul globalizării, integrarea europeană, progresele informatizării, evoluţia

integrează interese complementare şi eforturi comune ale sectorului public şi sectorului privat cu scopul de a aborda
probleme ce afectează comunităţile. Mecanismul combină puterea publică, pe de o parte, şi resursele private, de
cealaltă parte, având ca rezultat acceptarea în comun a riscurilor” (a se vedea Carley PENNINK, Parteneriat public
privat în dezvoltare urbană, MANAGEMENT ŞI DEZVOLTARE URBANĂ, cit.supra, pp.84-85, precum şi autorii acolo
citaţi.
362Ibidem.

155
reglementărilor privind protecţia mediului, modificarea cererilor de servicii publice datorată
restructurării economice, precum şi alte tendinţe locale363.
O altă chestiune care ţine de coordonarea temporală o reprezintă studiul momentelor
intervenţiei participanţilor la activitatea de planificare urbană, dat fiind faptul că trebuie asigurată
coordonarea în timp a elaborării procesului de planificare cu contextul social şi politic existent. Un
prim aspect vizează aprecierea momentului în care pot interveni autorităţile terţe şi/sau actorii
privaţi interesaţi în realizarea procesului de planificare: cu cât un punct de vedere este promovat
mai devreme cu atât şansele lui de a fi luat în considerare cresc. Modelele noi în proiectare
promovează ideea că cele mai bune soluţii vin de la comunitatea însăşi. Se poate susţine că un
proiect, un plan care a beneficiat de o participare largă a cetăţenilor (din punctul de vedere al
elaborării lui ca şi “imput” comunitar) este mult mai probabil de pus în aplicare decât unul de
aceeaşi calitate care a fost livrat “de-a gata” de către specialişti în domeniu. Participarea activă,
directă a cetăţenilor la elaborarea proiectului îi face pe aceştia buni cunoscători ai detaliilor
proiectului, iar antrenarea timpului şi a energiei cetăţenilor în acest proces duce la obţinerea
angajamentului acestora în legătură cu planul (în sensul acceptării şi susţinerii lui).
F. Coordonarea materială. În cadrul gestionării teritoriului se înterferează adesea
diferite politici spaţiale care sunt supuse unor reglementări normative proprii. De regulă, normele
aplicabile nu sunt imperative, astfel încât să predetermine cu precizie soluţia concretă; de cele
mai multe ori, ele lasă autorităţilor răspunzătoare de aplicarea lor o competenţă cel puţin parţial
discreţionară.
Problema care intervine este aceea a paralelismului balanţelor de interese diferite. Valorile
care sunt puse în aceste balanţe sunt adesea foarte asemănătoare (protecţia siturilor, a ariilor
protejate, a diferitelor elemente ale mediului, oportunitatea implementării obiectului spaţial în
discuţie etc.), dar autorităţile competente – care funcţionează independent – iau decizii în limitele
propriilor sfere de atribuţii. Pentru a realiza o politică publică coerentă de amenajarea teritoriului
este nevoie de instituirea unei limitări a competenţelor discreţionare, prin instituirea obligaţiei de
coordonare a balanţelor de interese.
Coordonarea materială, aşa cum este realizată între autorităţi, nu garantează – prin ea
însăşi – că toate interesele publice importante au fost avute în vedere. Există, în fapt, interese
publice care sunt cotate a fi mai puţin importante, acest statut decurgând fie din poziţia
instituţională (mult inferioară) a autorităţii care le-a promovat sau a organizării competenţelor sale
(de exemplu, nu are putere de decizie), fie pentru că există o legătură puternică între anumite
interese publice şi ceea ce urmăreşte promotorul (public sau privat). În prezent, principiul potrivit
căruia autoritatea deţine monopolul asupra informaţiilor şi hotărârilor în ceea ce priveşte
obiectivele de interes general este depăşit, creându-se şi instituindu-se proceduri prin care să fie
asigurată reprezentarea tuturor intereselor publice (proceduri care au la bază principiile
transparenţei, publicităţii şi liberului acees la informaţiile cu caracter public). O situaţie care apare
frecvent, în care interesele publice minore au şanse şi efecte minime, este aceea în care ele nu
sunt invocate decât la sfârşitul procesului; este important ca fazele premergătoare deciziei finale
să le fie deschise prin intermediul participării actorilor societăţii civile.
G. Coordonarea procedurală. După cum s-a arătat, coordonarea trebuie să se
organizeze şi să se instituie într-o fază cât mai apropiată momentului iniţierii proiectului, astfel
încât toţi actorii implicaţi să-şi poate manifesta opţiunile şi opiniile (evident, în funcţie de interesele
pe care le au) şi să le pună de acord cu ale celorlalţi participanţi.
Pasul următor al demersului este integrarea acestui proiect într-un document mai larg,
general, de amenajare a teritoriului, pentru ca în cursul derulării lui, în diversele stadii de evoluţie,
cei implicaţi în teritoriul de interes să fie informaţi şi consultaţi astfel încât să se menţină şi să
poată însoţii – de o manieră transparentă – întreaga acţiune de implementare.

A se vedea Sorina RACOVICEANU, Politica urbană şi decizia în dezvoltarea oraşelor, în MANAGEMENT ŞI

363

GUVERNARE URBANĂ, cit.supra, pp.17-19.

156
 Privitor la coordonarea procedurală, care îşi face simţită prezenţa în cadrul procesului de
decizie, se poate remarca (în contextul celor deja prezentate) că există o similitudine între modul
în care operează politicile spaţiale şi procesele de decizie, între cele două paliere de lucru
coordonarea presupunând dialog permanent, putându-se vorbi astfel de o sistematizare de
proceduri.
Modelul formării deciziei în dezvoltarea urbană poate urmări o schemă de tipul 364:

Fundamentare → Decizie → Implementare

 Audit  Politici (formulare) ↓  Plan de acţiune
 Viziune şi obiective  Programe  Evaluare
strategice
 Proiecte  Control (monitorizare)
← ← ←← ←←←← ←

Modalitatea cea mai radicală de realizare a coordonării în cadrul procedurii de decizie a

fost prezentată ca fiind cea de concentrare a tuturor competenţelor în jurul unei singure şi aceeaşi
autorităţi, care să fie responsabilă de realizarea proiectului (celelalte autorităţi urmând să-şi dea
doar avizul), ajungându-se astfel la o singură balanţă de interese. Un asemenea model credem
că este justificat doar pentru proiectele de mare anvergură care ar presupune competenţe
numeroase şi diverse, astfel încât procedurile care ar trebui îndeplinite în ideea de a le respecta
pe toate ar fi cronofage.
A fost prezentată de asemenea şi situaţia (modelul) în care autorităţile interesate ar avea
obligaţia de a acţiona concertat înainte de fiecare decizie pentru a-şi comunica intenţiile,
aprecierile, condiţiile şi costurile pentru care sunt gata să-şi dea acordul. Într-un fel, procedurile
sunt conduse în paralel, dar de comun acord. Pentru ca procesul să avanseze de o manieră
coerentă este necesară încrederea în responsabilitatea organizării acestei unice autorităţi.
8. Concluzii. La o primă analiză, s-ar putea afirma despre coordonare că ea ar consta în
facilitarea şi perfecţionarea mecanismului de transmitere a informaţiilor, de comunicare între
diverşii actori ai vieţii publice care ar urma să-şi adapteze şi să-şi armonizeze comportamentele
pe tărâmul planificării urbane şi, respectiv, al realizării obiectivelor de interes comun. În realitate,
însă, fiecare parte interesată îşi păzeşte atent şi prudent autonomia, neputându-se exclude
posibilitatea identificării unui comportament comun a celor care au aceeaşi sferă de interes. O
asemenea concepţie ar putea induce o problemă organizaţională importantă: interesele în joc nu
ar converge spre proiectul însuşi în condiţiile în care fiecare dintre actori şi-ar promova propriul
interes– potrivit propriei strategii – care ar fi, fără îndoială, aceea a instituţiei sau structurii
economice căreia îi aparţine.
O astfel de percepţie este în mod clar falsă, întrucât coordonarea reprezintă mult mai mult
decât o simplă circulaţie a informaţiei: ea reprezintă o activitate complexă care presupune o
adaptare, din mai multe perspective, a modului de înţelegere a realităţii actuale în domeniul
amenajării teritoriului şi urbanismului, o înţelegere de factură nouă a modului în care trebuie să
funcţioneze administraţiile publice, centrale şi locale. Putem vorbi despre un demers de
structurare – din punct de vedere juridic, în primul rând – a modalităţii de desfăşurare a
activităţilor publice: planificarea este o ţintă etatică, un exerciţiu al puterii politice, iar noi trăim în
state unde exerciţiul puterii este supus dreptului. Acest drept trebuie însă să fie suficient de bine
organizat pentru a face faţă la cel puţin două cerinţe, potenţialmente contradictorii: pe de o parte,
să existe oferta unei garanţii suficiente, de o raţionalitate verificabilă şi, pe de altă parte, să se
ofere un cadru de acţiune care să permită administraţiei să acţioneze de o manieră eficace.

364 A se vedea Sorina RACOVICEANU, Politica urbană şi decizia în dezvoltarea oraşelor, op.cit.supra, p. 18.

157
Structura clasică a dreptului public este departe de a furniza concepte adecvate pentru noul mod
de acţiune reclamant de contemporaneitate.
În cadrul Congresului mondial de urbanism, care a avut loc în iunie 2006 la Vancouver, s-
a subliniat amploarea problemelor urbane (mai ales la nivelul ţărilor în curs de dezvoltare)
acutizate de carenţa instrumentelor clasice de planificare “forjate” de statele dezvoltate şi menite
utilizării lor în soluţionarea acestor probleme365.
În aceste condiţii, se face simţită nevoia formulării unor principii noi care să guverneze
acest domeniu. Departe de a se impune ca reguli fixe, care nu admit conflicte între ele, valabile
pretutindeni, independente unele de altele, ele trebuie înţelese mai mult ca un ansamblu de
„maxime” directoare, a căror efectivitate nu poate fi cuantificată decât în situaţii concrete,
echilibrând balanţa intereselor puse în joc.

Rolul complex al proiectantului în planificarea urbană

1. Politica – în general – este un sistem care asigură conducerea şi reglarea necesarului

societăţii, exprimă puterea societăţii –sub aspect structural. Ea mai poate fi privită şi ca un
subsistem al sistemului social care include conştiinţa politică, relaţiile politice, precum şi
organizaţiile politice, apărând ca o activitate socială care se manifestă în relaţiile dintre oameni.
O altă accepţiune a politicii o consacră ca pe o formă de organizare şi conducere a activităţilor
globale şi a relaţiilor sociale, de instituire şi menţinere – prin intermediul puterii politice – a unei
ordini interne care statorniceşte şi legitimează puterea existentă la un moment dat.

2. Politica socială – componentă a acestui sistem – este sau ar trebui să fie un răspuns la
problemele sociale ale unei anumite comunităţi, respectiv ale anumitor grupuri expuse într-o
relativ mare măsură diferitelor riscuri.
Definirea politicii sociale este raportată la o gamă largă de activităţi ale statului, al căror
obiectiv esenţial este bunăstarea cetăţenilor. Accentul asupra rolului statului se justifică prin
amplificarea şi diversificarea funcţiilor acestuia, atât în privinţa transferurilor de venituri, cât şi a
serviciilor sociale sau a reglementării unor activităţi de bază. Această abordare a caracterizat o
perioadă de aproximativ o sută de ani, începând din ultimul pătrar al secolului al XIX-lea.
O abordare mai largă şi mai modernă a conceptului conduce la relevarea rolului pe care şi
alţi factori îl au şi îl manifestă de o manieră semnificativă, în asigurarea bunăstării: indivizii înşişi,

365 A se vedea Marcel BELLIOT, Un Congrès mondial de l’urbanism offensif, în “Revue Urbanisme” nr.350/2006.

158
familiile, comunităţile largi, diferitele asociaţii şi organizaţii. Trebuie subliniat că, în privinţa
ponderii acordare statului, respectiv celorlalţi factori, există diferenţe – uneori considerabile – nu
numai de la un moment istoric la altul, dar şi de la o ţară la alta, acesta fiind, de fapt, un criteriu
esenţial de tipologizare a politicilor sociale.
Diferenţele în definirea politicii sociale se manifestă îndeosebi în legătură cu elementele
subsumate acesteia. În accepţiunea lui Michael Hill – specialist britanic în domeniu, există trei
subdomenii considerate centrale: menţinerea veniturilor (formulă similară cu securitatea socială),
îngrijirea medicală şi serviciile de asistenţă socială. Alături de acestea coexistă politica privind
condiţiile de locuire, politica de angajare a forţei de muncă, politica educaţională şi politica privind
mediul. Deşi nu pot fi negate implicaţiile vreunuia dintre aceste subdomenii asupra soluţionării
problemelor sociale, respectiv asupra bunăstării, trebuie să constatăm că o abordare atât de largă
aproape că suprapune politica socială şi politica publică366.
O analiză asupra evoluţiilor în politica socială americană şi a perspectivelor acesteia
pentru anii ’90 oferă un exemplu pentru înţelegerea ceva mai restrictivă, focalizată asupra
domeniilor considerate a fi în nevoie de inovare, referindu-se, în principal, la politica în privinţa
pensiilor, a îngrijirii medicale, a învăţământului public, precum şi a welfare (care, în cazul
americanilor, se referă la asistenţa socială), respectiv a asigurării locuinţei pentru cei cu venituri
mici.
În încercarea de a releva elementele comune se poate constata că majoritatea autorilor se
raportează, atunci când definesc politicile sociale, la aspectul locuirii; astfel putem uşor
concluziona că politica locuirii constituie o componentă de bază a acestora. Dacă politicii locuirii îi
ataşăm ansamblul aspectelor acesteia – cu implicaţii socio-economice, demografice, psihologice,
tehnice etc. – ajungem, firesc, la politica urbană.

3. În acest context politica urbană apare ca o formă de orientare şi organizare a activităţii

legate de crearea şi realizarea unui cadru de desfăşurare a tuturor activităţilor umane, chemată
să stabilească strategii, metode şi mijloace destinate găsirii “optimului” în soluţionarea
cvasitotalităţii problemelor ridicate de civilizaţia contemporană (şi, evident, şi de cea viitoare) la
nivelul aşezărilor umane.
O interesantă interfaţă a politicilor urbane ni le prezintă ca pe locul geometric al nevoilor
populaţiei şi al agendei politicienilor, dat fiind faptul că parametrii de calitate ai mediului urban
sunt rezultatul acţiunii sau inacţiunii politice. Succesul dezvoltării oraşelor este direct legat de
elaborarea strategiilor de dezvoltare formulate pe baza politicilor urbane. Acestea se referă la
orice set de argumente interpersonale sau organizaţionale care sunt chemate să rezolve clase
identificabile de probleme. Aceste seturi de argumente se exprimă prin planuri şi acţiuni care au
ca scop (într-o primă fază) îmbunătăţirea unei situaţii existente.
4. Se poate aprecia că politicile urbane pot fi abordate din mai multe perspective, dintre
care menţionăm:

366
Ambii termeni, “politics” şi “policy”, consacraţi în limbajul anglo-american, se traduc în limba română prin “politică”.
Se poate afirma că distincţia dintre cei doi termeni este dificil de exprimat în majoritatea limbilor de largă circulaţie
(germană, franceză şi spaniolă). Fără a menţiona multitudinea de sensuri pe care le implică fiecare, se poate afirma că,
în esenţă, politics se referă la ansamblul activităţilor desfăşurate pentru dobândirea şi exercitarea puterii, pentru
adoptarea unor decizii ce vizează o comunitate globală, în vreme ce policy se referă la formularea obiectivelor şi
scopurilor ce orientează activitatea în diferite domenii, precum şi a regulilor şi mijloacelor utilizate în implementarea
deciziilor. Mai trebuie adăugat că policy este uneori utilizat de vorbitorii limbii engleze pentru a caracteriza opţiuni
specifice care nu au nimic de a face cu politica – în sensul descris de politics. Cuvântul şi-a găsit însă consacrarea în
legătură cu politica publică, deseori definită, mai ales de către autorii americani, în termenii a ceea ce un sistem de
guvernământ decide să facă sau nu, ca răspuns la o anumită problemă. Deoarece gama problemelor la care se referă
această acţiune sau inacţiune este foarte largă, pluralul “politici publice” apare, desigur, ca fiind mai adecvat spre a
descrie multitudinea domeniilor pe care le vizează: politica economică, politica fiscală, politica în domeniul mediului,
politica de apărare, politica externă şi, fără îndoială, enumerarea ar putea să continue, incluzând, în mod necesar,
politica socială, respectiv subdomeniile acesteia.

159
 - cea a conţinutului (enunţul acestora preconizând formularea lor pe domenii specifice de
analiză, pe baza identificării şi prioritizării problemelor urbane – rezultate din analiza datelor,
informaţiilor şi indicatorilor care reflectă situaţia existentă);
- cea a ariilor de interes (potrivit căreia politicile urbane scanează aspectele sectoriale ale
locuirii, ale terenurilor urbane, ale dezvoltării socio-economice, ale îmbunătăţirii serviciilor publice,
protecţiei mediului şi pe cele complexe ale revitalizării şi reînnoirii urbane);
- cea care prezintă politicile urbane ca un proces (un demers ciclic, care cuprinde:
formularea scopurilor dezvoltării urbane, evaluarea rezultatelor dezvoltării, planificarea acestei
dezvoltări, proiectarea şi, mai apoi, implementarea ei);
- cea istorică (care urmăreşte politicile urbane de la primele iniţiative – îndreptate către
ridicarea, la nivel local, a calităţii vieţii deteriorate de externalităţile generate de dezvoltarea
industrială care a marcat sfârşitul secolului al XIX-lea, şi până la abordarea globală, holistică a
problematicii în domeniu, din zilele noastre).
5. O analiză din perspectivă istorică evidenţiază faptul că o îndelungată perioadă de timp,
respectiv până la sfârşitul secolului al XIX-lea (când au apărut primele manifestări concrete şi
coerente ale interesului pentru locuire) nu se poate afirma că a existat o politică – în adevăratul
sens al noţiunii – în ceea ce priveşte viaţa citadină, care să aibă ca obiect şi să abordeze
complexitatea fenomenelor care se petrec la acest nivel. Activităţile legate de cadrul material al
desfăşurării “vieţii” aşezărilor constituiau, în principal, o preocupare a constructorilor şi arhitecţilor,
planificarea în acest domeniu prezentând un caracter preponderent tehnic. Este incontestabil
impactul culturii, al filosofiei asupra structurii, funcţiunilor şi aspectului edificiilor, fie ele de interes
public sau privat; secole de-a rândul construcţiile – şi nu numai ele, ci aşezările umane în
ansamblul lor – au constituit forme de manifestare şi expresii ale spiritualităţii umane, adevărate
simboluri ale etapelor parcurse în evoluţia omenirii. Schimbările aduse de fiecare fază istorică au
determinat fluctuaţii de mare amplitudine şi în ceea ce priveşte concepţia urbanistică: de la nevoi
simple, la aspiraţii îndrăzneţe, de la funcţiuni practice, la destinaţii strategice, de la considerente
dictate de numărul locuitorilor, la modele caracterizate printr-un ridicat standard de confort. Toate
aceste mişcări au fost dictate, succesiv, de deziderate modeste (legate de nevoia de adăpost), de
instituirea unor măsuri de apărare, de nevoia de a crea un cadru cu geometrii exacte, caracterizat
de echilibru şi soliditate, de considerente strict constructive pentru ca, în ultima perioadă, să se
ajungă la un stadiu în care să se pledeze pentru o abordare complexă, socială şi economică,
multi şi interdisciplinară a planificării urbane (formulată şi susţinută de către Patrick Geddes). “A
cerceta înainte de a planifica” a devenit formula de ordine, deviza activităţilor de planificare în
decadele de început ale secolului XX. Această etapă a urmat celei derulate până la sfârşitul
secolului al XIX-lea, caracterizat prin schimbări profunde datorate dezvoltării industriale masive,
care a generat o serie importantă de externalităţi (pozitive şi negative) 367; ele nu au mai putut fi
gestionate – şi rezolvate – de către piaţa liberă, astfel încât a fost reclamată – pentru prima dată
– intervenţia administraţiei publice, în scopul instituirii acţiunilor de reglementare şi control în
majoritatea domeniilor existenţei citadine: locuire, trafic, poluare, salubritate, infrastructură etc.
6. Dacă în anul 1909 putem semnala prima lege a sistematizării urbane (în Anglia, măsură
instituită datorită acutizării fenomenului de expansiune tentaculară, necontrolată a oraşelor şi
care semnalează apariţia primilor germeni ai politicilor urbane), în deceniul 6 al sec. XX asistăm la
formularea primelor politici urbane, care promovează orientarea preocupărilor în direcţia
revitalizării zonelor centrale ale oraşelor. Programele de demolare în zonele centrale urbane
(având ca şi scop eliminarea clădirilor delabrate, reconfigurarea acestora astfel încât să
corespundă noilor nevoi legate de prezenţa instituţiilor publice, de îmbunătăţirea condiţiilor de

367Prezenţa unei fabrici care poluează apa sau aerul constituie o externalitate negativă; un parc public bine întreţinut
este o externalitate pozitivă pentru majoritatea locuitorilor zonei. În general, amplasamentele cu un grad ridicat de
salubritate, igienă ambientală, cu putere economică ridicată şi tehnologie înaltă sunt capabile să câştige beneficiile unor
externalităţi pozitive. Asemenea locaţii sunt mai în măsură să respingă activităţi precum o reţea rutieră, care generează
o serie de externalităţi negative.

160
trafic, de securitatea indivizilor etc., având ca şi efect inclusiv expansiunea centrului şi
îmbunătăţirea accesului auto în aceste zone) au accentuat conflictul dintre eficienţa investiţiilor
realizate (în primă parte, în regim privat) şi bunăstarea generală a populaţiei, aducându-l pe
scena şi în atenţia politică. Acesta reprezintă momentul în care comunitatea înţelege să-şi asume
un rol major în activitatea de planificare urbană, ocupând astfel un loc semnificativ în agendele
politicienilor. Tot de acum se poate vorbi despre formarea unor adevărate coaliţii între
administraţia oraşelor şi grupurile de locuitori afectaţi de planificarea urbană.
7. Presiunea exercitată de locuitori asupra autorităţilor în ideea realizării investiţiilor în
domeniul locuinţelor au dus la creşterea rolului comunităţii în planificarea urbană, apărând – în
agendele politicienilor – principiile echităţii368 în aspectele dezvoltării urbane. Coaliţiile dintre
administraţia oraşelor şi grupurile de locuitori afectaţi de planificarea urbană au determinat
realizarea cadrului complet pentru atragerea de fonduri de la bugetul public naţional în rezolvarea
problemelor de revitalizare urbană. Câteva dintre chestiunile-problemă care au determinat
schimbarea de atitudine în ceea ce priveşte planificarea lor sunt: relocarea populaţiei, schimbarea
structurii acesteia în zonele centrale, amestecul funcţiunilor urbane din aceste zone, posibilitatea
de a rezista în afaceri (datorită costurilor mari solicitate după realizarea programelor de
revitalizare, costul transportului etc.). Este de subliniat faptul că revitalizarea ( respectiv reînnoirea
urbană) constituie una dintre cele mai importante mişcări de planificare ale acestui secol şi
înseamnă crearea unui viitor mai bun pentru toţi; este o mişcare internaţională pentru reforma
design-ului mediului construit şi vizează creşterea calităţii vieţii şi a standardului de viaţă prin
crearea unor medii, a unor locuri mai bune de trăit. Reînnoirea urbană este renaşterea artei
dispărute de a crea şi re-crea locuri fiind, esenţialmente, o reorganizare a mediului construit în
oraşe, cartiere, periferii urbane, sate ş.a. – modalităţi în care comunităţile au fost şi sunt construite
de secole în toată lumea. Reînnoirea urbană369 include atât schimbarea oraşelor existente, cât şi
crearea unor aşezări noi. Beneficiarii planurilor de reînnoire sunt, în primul rând, rezidenţii
localităţii respective, iar mai apoi sectorul de afaceri şi investitorii, şi – nu în ultimul rând –
municipalitatea, autoritatea publică locală. Politicile de revitalizare urbană au dus la părăsirea
completă a principiilor “tehnice” de abordare a “maşinăriei urbane” şi au îndreptat politicienii către
rezolvarea conflictelor şi redistribuirea resurselor către populaţie în modul cel mai echitabil posibil
prin abordarea principiilor managementului urban.
8. În perioada anilor '80 politicile urbane s–au reorientat din nou: motivul a fost cel al
revizuirii politicilor privind locuirea, renunţându-se la programele sociale şi punând accentul pe
procesul de gentrificare a zonelor centrale şi/sau atractive ale oraşului. S-a remarcat însă, de
către politicieni, că lipsa ghidurilor de dezvoltare urbană şi a restructurării economice va duce –
de o manieră periculoasă – la o severă segregare socială a unor grupuri de locuitori. Împreună,
politicieni şi rezidenţi, au constatat că, fără o economie urbană sănătoasă, bunăstarea populaţiei
este în pericol.

368 Echitatea – ca dimensiune de analiză a politicilor urbane – se referă la două concepte inter-relaţionate: echitatea
distribuţiei în termeni sociali (caracterizată prin distribuţia venitului la nivelul populaţiei) şi echitatea spaţială
(reprezentând distribuţia venitului pe cap de locuitor, pe zone în interiorul oraşelor). Relaţia dintre termeni este
evidenţiată de faptul că , aproape întotdeauna, schimbările la nivelul entităţii sociale determină schimbări în echitatea
spaţială şi invers. Îmbunătăţirea echităţii este abordată, de obicei, prin transferuri de venit, dar distribuţia (socială şi
spaţială) a taxelor şi impozitelor trebuie, de asemeni, luată în considerare. Un sistem de impozitare poate fi construit pe
principii progresive, proporţionale sau regresive, în funcţie de obiectivele pe care le urmăreşte politica de dezvoltare.
Succesul oraşelor depinde de distribuţia veniturilor. O distribuţie extrem de inechitabilă creează probleme sociale:
sărăcie, morbiditate, infracţionalitate, consum de droguri, alcoolism etc. şi poate afecta eficienţa economică, întrucât
oraşele cu probleme majore de echitate nu sunt atractive pentru locuitori şi pentru investitori. Pe de altă parte,
activitatea antreprenorială a oraşului poate amplifica inechitatea dacă politicile de dezvoltare nu combină dimensiunea
eficienţei cu măsurile de protecţie socială.
369 Conceptul de “reînnoire urbană” a intrat în literatura de specialitate din România după 1990, împreună cu alte noi

concepte – cu sau fără precedent până la acel moment. În ţara noastră reînnoirea urbană are loc pe mai multe direcţii:
zone urbane şi periurbane, legislaţie, sisteme informaţionale şi financiare, proprietate publică şi, respectiv privată etc.

161
 9. Rezultatul acţiunilor – conjugat cu realitatea obiectivă – a fost acela de creştere a
competiţiei dintre oraşe şi îndepărtarea de principiile echităţii. Obiectivele noilor politici au devenit
combaterea constrângerilor care împiedică o dezvoltare a afacerilor şi crearea de locuri de muncă
şi, de asemeni, combaterea fenomenelor de deteriorare a mediului. În acest moment politicienii
au fost nevoiţi să adopte o atitudine “antreprenorială” în guvernarea oraşelor, punând accent pe
politica integrată, care să reunească aspectele calităţii vieţii cu promovarea imaginii, atragerea
de subvenţii, îmbunătăţirea avantajelor competitive ale oraşului, încurajarea activităţilor
economice şi oferirea de asistenţă pentru a face ca firmele existente să fie mai competitive.
10. Adesea apare întrebarea :de ce este planificarea “politică”? Putem afirma că, măcar
pentru câteva motive, această activitate este localizată într-un mediu puternic politizat:
Planificarea presupune adesea chestiuni în care oameni manifestă puternice interese emoţionale
(spre exemplu, caracterul unei vecinătăţi, calitatea învăţământului din zonă). O decizie în acest
domeniu (de planificare, de proiectare), neagreată de un individ, se poate insinua în viaţa de zi cu
zi a acestuia întrucât rezultatele ei sunt localizate acolo unde el lucrează sau trăieşte. Foarte
adesea este invocat sentimentul de teamă pe care îl au rezidenţii din zonele cu locuinţe sociale
vis-a-vis de sistemul şcolar local. Locuitorii acestor arealuri pot avea temeri (justificate sau nu),
dar grija pentru siguranţa şi fericirea copiilor lor constituie un punct sensibil al lor. Puţine acţiuni
ale autorităţii locale pot stârni mai multe emoţii decât un program care îi poate forţa pe cetăţeni să
renunţe la un apartament sau să găsească o nouă locaţie a afacerii dezvoltate de ei pentru a face
loc “buldozerului” autorităţii (respectiv măsurilor instituite de aceasta în scopul implementării unui
proiect sau program).
Deciziile planificării sunt vizibile: ele implică clădiri, drumuri, parcuri, proprietăţi – entităţi pe care
cetăţenii le văd şi le cunosc. Greşeli de proiectare, cum ar fi cele arhitecturale, sunt greu de
ascuns şi sunt inevitabil supuse criticii.
Ca şi alte funcţii ale autorităţii locale, procesul de proiectare este unul “la îndemână”: este
mai uşor pentru cetăţeni să atace o hotărâre a primăriei sau a consiliului local decât să
declanşeze o acţiune împotriva prevederilor unei legii, iar sentimentul unei potenţiale eficacităţi a
intervenţiei le încurajează participarea la asemenea luări de poziţie.
Cetăţenii presupun –de o manieră corectă – că ei au cunoştinţe de proiectare, chiar dacă
nu au studii de specialitate. Este ştiut faptul că proiectarea presupune cunoştinţe despre modul
de utilizare a terenului, trafic, caracteristici ale comunităţii, precum şi alte chestiuni care, însă, le
sunt familiare şi acestora (şi despre care obţin zilnic informaţii pe diverse canale); pentru acest
motiv cetăţenii tind să nu respecte (sau să o facă cu manifestarea propriilor păreri) opiniile
proiectanţilor.
Proiectarea presupune decizii cu importante consecinţe financiare. În condiţiile în care,
spre exemplu, o persoană deţine 100 de pogoane de păşune într-o zonă limitrofă oraşului există
posibilitatea ca valoarea terenului în zonă să crească atunci când există certitudinea că terenul va
trece curând de la o destinaţie agricolă la una mai intensă. Dacă reţeaua de canalizare şi
conductele de alimentare cu apă se vor extinde de-a lungul drumului din faţa proprietăţii, terenul
va fi propice construirii de locuinţe – cam 12 unităţi de locuit pe pogon (costul estimativ ar fi de
circa 100.000 $. Pe de altă parte, dacă terenul nu beneficiază de utilităţi, dezvoltarea de locuinţe
se va limita la locuinţe unipersonale, construite pe loturi de câte un pogon (costul estimativ fiind
de 10.000 $ pe pogon). Se poate concluziona că proprietarul are 9 milioane de dolari interes
pentru ca proiectul din zonă să prevadă canalizarea şi alimentarea cu apă. Variaţiuni pe aceeaşi
temă pot fi făcute şi dacă este vorba de zonificare funcţională, lărgiri de drumuri edificări de
construcţii de interes public, lucrări de regularizare a râurilor, programe de dezvoltare locală etc.
Chiar şi cei care nu deţin proprietăţi în afara casei în care locuiesc pot aprecia, corect, că au un
interes financiar substanţial în decizia de proiectare, întrucât – atunci când ar exista posibilitatea
înstrăinării ei – aceasta (decizia de proiectare) afectează, după cum s-a arătat, valoarea
imobilului.

162
 Poate exista o puternică legătură între activitatea de proiectare şi impozitele pe avere.
Impozitul pe avere este unul dintre elementele financiare de bază pentru consiliul local şi suport
vital pentru sistemul educaţional. În măsura în care deciziile de proiectare afectează ceea ce se
construieşte în interiorul comunităţii, ele afectează şi baza de comunicare a acesteia. Ele
influenţează, de asemeni, şi impozitul pe proprietate pe care cetăţenii trebuie să îl plătească, iar
aceste impozite sunt departe de a fi nişte cifre modeste. Preocuparea pentru nivelul impozitului pe
avere a fost şi este accentuată de la an la an.
11. Modelele noi în proiectare promovează ideea că cele mai bune soluţii vin de la
comunitatea însăşi. Din această nouă perspectivă, cel mai potrivit rol al proiectantului este acela
de a facilita procesul de planificare (proiectare), punându-şi la dispoziţie experienţa, mai degrabă
decât să furnizeze propriul proiect gata elaborat. Pot fi invocate câteva argumente care să
pledeze în favoarea acestei noi maniere de abordare:
- ea elimină “elitismul”, în sensul că proiectantul are cunoştinţe şi abilităţi speciale, pe care
cetăţeanul de rând nu le posedă, dar aceste capacităţi nu se poate afirma că l-ar face pe primul
mai înţelept.
- este indiscutabil că un proiectant (luat ca individ sau ca grup de specialişti) nu poate să
aibă o imagine completă şi corectă despre ceea ce interesează locuitorii – consideraţi în
ansamblul lor. Un individ poate şti cu precizie care îi sunt necesităţile şi preferinţele proprii, dar
atunci când este vorba de interese de grup ele vor putea fi deplin reprezentate şi mai apoi
realizate numai antrenând cetăţenii în procesul proiectării, încă din faza ei incipientă. Crearea de
parteneriate pentru furnizarea, în mod eficient şi eficace, a diferitelor servicii publice şi pentru
dezvoltarea unor programe şi proiecte complexe în oraşe a devenit din ce în ce mai frecventă în
ultimii ani370.
- în final, se poate susţine că un proiect, un plan care a beneficiat de o participare largă a
cetăţenilor (din punctul de vedere al elaborării lui, ca şi “input” comunitar) este mult mai probabil
de pus în aplicare decât unul de aceeaşi calitate care a fost livrat “de-a gata” de către specialişti
în domeniu. Participarea activă, directă a cetăţenilor la elaborarea proiectului îi face pe aceştia
buni cunoscători ai detaliilor proiectului. Antrenând timpul şi energia cetăţenilor în procesul de
elaborare a proiectului de obţine – simultan – angajamentul cetăţenilor în legătură cu planul.
Ideea de “planul lor” – al specialiştilor se transformă în “planul nostru” – al locuitorilor.
12. Proiectanţii percep implicaţia politicului foarte diferit faţă de perioadele anterioare.
Dacă în anii 1920-1930 era un lucru obişnuit ca să realizeze detaşarea (ruperea) activităţii de
planificare de politică, situând-o “deasupra politicii” (supunând proiectele analizei unei comisii
non-politice), în timp s-a ajuns la concluzia că – dat fiind faptul că deciziile se iau în sfera politică
– izolând proiectarea de politică, îi diminuau eficienţa. De asemeni s-a cristalizat ideea că atributul
“apolitic” nu este eficient şi benefic să fie asociat acestei activităţi. Dacă cineva instituie o comisie
de evaluare, de analiză – formată dintr-un grup de cetăţeni remarcabili – avem de a face clar cu o
luare de decizie politică. Un grup de cetăţeni, lipsiţi de calităţi deosebite, ar putea sugera
urbaniştilor un cu totul alt set de propuneri, de sugestii. Nimeni nu este cu adevărat apolitic pentru
simplul fapt că fiecare este interesat de anume valori – pe care le apără, le susţine şi le
promovează – iar acest lucru este elementul cheie, substanţa însăşi din care este plămădită
politica.
Spaţiul în care operează cei din domeniul planificării urbane (proiectanţii) este caracterizat
prin difuzia, dar şi prin interferarea puterilor: politică, economică şi juridică.
Puterea politică este fragmentată în câteva feluri: pe de o parte se poate remarca
diferenţa dintre puterea centrală şi autonomia de care se bucură unităţile administrativ teritoriale.
Răspunderea financiară şi autonomia politică sunt strâns legate. De asemeni se poate remarca
fragmentarea ei prin binecunoscuta formulă a separării puterilor în stat între legislativ, executiv şi
autoritatea judecătorească, gândite astfel încât puterea fiecăreia dintre aceste domenii să fie

370A se vedea art. 11 şi urm. din Legea nr. 215/2001(republicată)(actualizată) a administraţiei publice locale

163
contrabalansată de celelalte. Amenajarea teritoriului (cu planificarea pe care o presupune) – ca şi
activitate de stat, guvernamentală este clar o sarcină a laturii executive, astfel încât
implementarea oricărui proiect necesită subvenţii. Atât perceperea impozitelor, cât şi procurarea
de fonduri sunt funcţii legislative. Ambele puteri – şi ce executivă şi cea legislativă – sunt firesc
limitate de cea judecătorească.
Se mai poate vorbi – de asemenea – despre o fragmentare a guvernării locale în sensul
administrativ. O arie metropolitană constituie o entitate economică şi socială unică, dar existenţa
sectoarelor conferă activităţii de planificare aspecte particulare.
Puterea în sfera nonguvernamentală este de asemeni foarte dispersată. Cetăţenii – în
rolul de votanţi – sunt ultima putere, dar grupuri de indivizi pot constitui adevărate “blocuri de
putere”. Individul – în calitatea sa de proprietar de locuinţă – este o mică parte a acestui bloc
(care poate fi, aşa cum am subliniat, extrem de puternic la un moment dat), la fel ca orice
proiectant care lucrează într-o comunitate cu un procent mare de deţinători de locuinţe proprietate
personală. Deţinătorii de proprietăţi numeroase – fie terenuri neconstruite, fie construite –
constituie, în cazul asocierii lor, o altă importantă sursă de putere. Se poate remarca existenţa
unei strânse legături între cei preocupaţi de folosinţa terenurilor (respectiv cu planificarea şi
controlul utilizării lor), de investiţiile de capital şi de acţiunile de edificare. Astfel, întreaga activitate
de construcţii – cuprinzând şi managementul şi munca propriu-zisă – este adesea un “participant”
important în luarea deciziilor privind amenajarea terenului şi în soluţionarea controverselor iscate
în acest domeniu.
13. Se poate conchide că activitatea de planificare este un spaţiu de întâlnire al unor
puteri dispersate, al conflictelor de interese şi al unei înţelegeri dificil de obţinut. În aceste condiţii,
apare – în toată dificultatea ei şi cu toate aspectele delicate – postura de proiectant, de “vizionar”
conştient, ancorat în realitate care trebuie să fie în măsură să ofere soluţia optimă pentru
rezolvarea unor multifaţetate probleme care ar fi “valenţele” unei asemenea munci.
A. Pe de-o parte, proiectantul poate fi perceput ca un “slujitor” neutru al interesului
public, acest aspect al activităţii fiind caracterizat de neutralitatea lui politică. El este un expert în
măsură să spună comunităţii (respectiv membrilor săi) cum anume este cel mai bine să
procedeze pentru a realiza un anumit obiectiv propus. Sfaturile şi experienţa tehnică de
specialitate vor fi dirijate spre “cum să…”şi “cum ar fi dacă…?”, nu spre “trebuie” sau “nu trebuie”.
Atunci când se impune luarea unei decizii, proiectantul este cel care apreciază care dintre soluţiile
propuse este cea mai potrivită pentru a fi însuşită.
B. O altă interfaţă a proiectantului este aceea de ”constructor” al
consensuluicomunitar. Această postură este una esenţialmente politică, devenită extrem de
populară în perioada postbelică. Ea a fost adoptată de majoritatea specialiştilor din acest
domeniu, pentru care a fost evidentă superioritatea manierei noi de rezolvare a problemei
amenajării teritoriale – maniera politică – aflată la antipodul accepţiunii mai vechi privind această
activitate, care o consacra ca pe o acţiune non-politică pusă în slujba interesului public.
În această concepţie, activitatea de proiectare nu poate fi disociată de politică. Politica
este arta de a armoniza opinii divergente şi interese diferite, astfel încât să fie posibilă acţiunea.
Rolul politicianului este acela de intermediar al variilor interese. Dacă nici un plan, nici un proiect
nu poate fi implementat fără o voinţă politică şi fără o acţiune politică, atunci proiectantul – este
limpede – trebuie să fie foarte aproape sau, poate chiar, o parte a procesului politic. S-a opinat că
este mult mai util să se facă din proiectant o parte integrantă a birocraţiei sau a structurii politice,
la nivelul căreia se formulează deciziile, aceasta constituind modalitatea prin care proiectanţii îşi
exprimă propriile valori, încercând să orienteze comunitatea spre modelul pe care ei îl consideră
cel mai potrivit – într-o situaţie determinată. Măsura în care un asemenea demers (de orientare,
de dirijare ) este unul mai mult sau mai puţin reuşit depinde de gradul de apropiere al concepţiei
specialistului de dorinţele şi valorile comunităţii.
C. Latura de “antreprenor”a personalităţii proiectanţilor – care poate fi evidenţiată – este
aceea care îi plasează pe aceştia într-un rol pe care, iniţial, nu şi l-au dorit , dar este unul în

164
care mulţi s-au regăsit pe ei înşişi. Atunci când proiectanţii conduc o firmă care desfăşoară
activităţi bine determinate, ei adesea devin antreprenori. Programele de dezvoltare economică
locală au ca scop principal creşterea investiţiilor private în comunitate, astfel încât cei care se
ocupă cu planificarea dezvoltării economice sunt obligaţi să “intre” într-un rol antreprenorial, care
cuprinde activităţi de marketing, negocieri şi identificare de resurse financiare. În ultimii ani, o
serie de oraşe au beneficiat de finanţări de tip “granturi” pentru revitalizarea unor arii
defavorizate; şi în aceste cazuri proiectanţii s-au comportat mai mult ca antreprenori decât ca şi
proiectanţi – în sensul tradiţional al cuvântului.
D. Proiectantul mai poate fi privit şi ca “avocat”, reprezentant al unor grupuri, de regulă
animate de aceleaşi interese, fie ele ale unei “elite” urbane, fie ale unor formaţiuni, organizaţii,
grupări cu o limitată putere politică şi economică (şi care nu le permite promovarea, de o manieră
adecvată, eficientă, a propriilor interese). De regulă, reprezentanţii acestei ultime categorii caută
să avanseze şi să susţină interesele acestora, ajungându-se, uneori, chiar la iniţierea unor
propuneri de modificări legislative; aceste interese pot coincide cu interesele majorităţii comunităţii
sau nu; şi în această ipostază se poate evidenţia “amprenta” politică a activităţii de planificare, dat
fiind faptul că grupurile reprezentate pot aparţine unei categorii de populaţie mai puţin prospere,
iar susţinerea propunerilor lor constituie o formă de manifestare a unei politici de luat în seamă,
putând fi utilizată, conjunctural, ca şi capital electoral.
Valenţa de “avocat”, de reprezentant (al unui segment de populaţie) găsită proiectantului
poate fi particularizată şi la scopul unui program vizând, spre exemplu, amenajarea unor parcuri,
gestionarea deşeurilor, realizarea unei autostrăzi, conservarea unor zone protejate etc. Este de
menţionat şi situaţia în care proiectantul care susţine o cauză a unei majorităţi a comunităţii poate
mai uşor formula o revendicare – invocând servirea interesului public, apreciat ca un “întreg” –
decât o poate face un proiectant care reprezintă doar un anume grup.
Indiferent de maniera de abordare a problemelor este cert că atingerea unor obiective – în
ceea ce priveşte proiectarea urbană – se va traduce într-o separare a cetăţenilor în câştigători şi
perdanţi, consensul fiind, în practică, imposibil de realizat.
E. Proiectantul – adept al schimbărilor radicale – este formula îmbrăţişată de un număr
relativ redus de specialişti; cei care au făcut dovada maturităţii perspectivelor lor au constatat că
sunt “frustraţi” în munca lor de zi cu zi de către sistemul în care lucrează şi care nu le inspiră prea
mult respect. Unii au văzut în promovarea unei schimbări politice şi economice radicale un ideal
pentru proiectarea pe termen lung.
14. Dacă specialistului i se pot asocia atâtea atribute, activitatea pe care el o desfăşoară
este, de asemeni, posibil de conturat prin câteva aspecte particulare.
Proiectarea – în varianta ei modernă , cu o arie de cuprindere mult amplificată faţă de
perioadele istorice trecute – trebuie să fie independent şi distinct definită de ştiinţele inginereşti,
care au constituit sursa ei de inspiraţie de bază. O asemenea (nouă) definiţie implică corelarea
informaţiilor (cunoştinţelor de specialitate) cu acţiunea, astfel încât proiectarea să fie percepută ca
o acţiune (profesionistă) care caută, cu mijloace specifice, să conecteze formele cunoştinţelor cu
formele de acţiune, în domeniul public. Astfel re-configurată, proiectarea este “altceva” decât
ingineria, unde înţelesurile sunt întotdeauna eficient legate de finalităţi predeterminate şi proiecte
care prezintă o suită de acţiuni care trebuie urmate. Definiţia ne permite o “evadare” într-un spaţiu
ne-euclidian al proiectării - dat fiind colapsul contemporan al continuum-ului timp-spaţiu.
Activitatea de planificare trebuie să fie, totodată, prescriptivă. La sfârşitul secolului XX, pe
lângă “dat”-ul existent, o altă serie de valori a trebuit luată în considerare: idealurile democraţiei
(sub toate formele ei), protecţia minorităţilor, situaţia naţiunilor mai slab dezvoltate, creşterea
economică calitativă, prevalând faţă de creşterea economică cantitativă, promovarea şi
implementarea conceptului de “durabilitate”, respectul şi grija faţă de natură ş.a. Toate aceste
valori specifice – în condiţiile unei lumi cu frecvente puseuri de criză – trebuie, firesc, să aibă o
înrâurire aparte asupra activităţii de proiectare.

165
 Proiectarea şi planificarea trebuie să fie înnoitoare, în sensul că trebuie să ofere, în
permanenţă, soluţii ingenioase, variate, dar puţin costisitoare şi în spiritul durabilităţii, pentru
totalitatea problemelor societăţii , care apar la nivelul politicii în domeniul public. Planificarea
inovatoare este mai degrabă focalizată decât atotcuprinzătoare, este preocupată mai mult de
mobilizarea resurselor locale mai mult decât de alocările centrale, operând într-un timp real, nu în
imaginar şi, mai ales, este antreprenorială. Astfel, ea este bine adaptată unui sistem de proiectare
şi planificare descentralizat, care implică conjugarea eforturilor unor “actori” extrem de diferiţi.
Proiectarea solicită numeroase abilităţi în domeniul negocierilor, al medierii, pe tărâmul “artei”
compromisului; această formă de activitate este pregătită – asemeni antreprenoriatului din
sistemul privat – să-şi asume riscuri.
Proiectarea implică apariţia noului, dar experienţa istorică a demonstrat că orice noutate
este, în genere, respinsă pentru că ameninţă, într-un fel, ceea ce există. Întotdeauna cineva se va
simţi ameninţat de noutate, chiar dacă nu neapărat în termeni financiar (care sunt, de departe, cei
mai de temut). În aceste condiţii, proiectanţii sunt extrem de “vulnerabili” şi vor întâmpina adesea
opoziţia celor care se simt în pericol, atunci când vor încerca să-şi impună propriile modele.
Secretul succesului constă în găsirea modalităţilor de “captare” a bunăvoinţei, interesului şi
sprijinului acestora prin demersuri succesive de modelare a noutăţii propuse de ei pe dorinţele de
schimbare ale segmentului de populaţie vizat de schimbare, iar în aceste acţiuni sprijinul puterii
politice este esenţial.
Putem cu uşurinţă remarca şi afirma că proiectarea s-a mutat deja (iar acţiunea va
continua) din atelierele de profil pe teren. Aici va fi spaţiul pe care, faţă în faţă, proiectanţii –
deţinători de cunoştinţe de specialitate şi cetăţenii – potenţiali beneficiari, vor negocia pentru
găsirea celor mai potrivite soluţii pentru problemele care trebuie rezolvate.
Nu rareori aceste tranzacţii se finalizează cu respingerea proiectelor întocmite de către
specialişti. În aceste condiţii este limpede că, ţinând cont de părerile celeilalte părţi, trebuie
elaborată o nouă strategie. Noua imagine a activităţii de proiectare este una aparent agresivă, dar
îi solicită celui care o desfăşoară o permanentă căutare de schimbări relevante de valori în cadrul
propriei sfere de competenţă.
Proiectarea de tip nou este descentralizată, privilegiază regiuni şi localităţi, încurajează
participarea activă a cetăţenilor beneficiari, care sunt solicitaţi să-şi aducă un aport substanţial la
luarea deciziilor. Ea operează într-un sistem spaţio-temporal care impune o strânsă legătură între
cunoştinţele tehnice şi acţiune într-un amplu proces de schimbare strategică, orientată fiind, cu
precădere, spre promovarea şi ocrotirea valorilor, nu spre profit.

Urbanism- Which Way?

Actors coming and belonging to various backgrounds are expressing ever so often and in
an increasingly pressing manner their concerns about the future of the cities. The dynamics of all
types of activities in their area, in addition to aspects regarding social, educational, cultural and
religious issues (which are characterized by the velocity vector) lead to the aggravation of the city
crisis. Although the beginning of the crisis can be placed in a much earlier period of time, its true
dimensions and the seriousness of the situation are rather easy to identify – even by non-
professionals– nowadays, moreover, the concern for „what will be” is shared by all segments of
population.
It is widely accepted the need for change, a change that should cover all areas where
responsibility lies, to the greatest extent, in the hands of the government - the executive part
closest to the citizens. Our country has been devoted for quite a while now to the idea that the
government has to face all challenges and solve most of the community problems: apparently,
naturally! However, this issue has both positive and negative aspects. The positive side should be

166
the local government’s reaction; a proportional reaction to the pressure exerted by the citizens
and materialized in finding solutions and implementing measures to meet in an effective and
higher degree the desires and the aspirations of residents. On the other hand, without the
citizens’ constant and active participation in the decision-making process (in all its phases), any
initiative lacks their opinion and sometimes their consent. In such circumstances, the result is not
always as expected. Involving people in our country mostly remains declarative: although legally
established through numerous regulations, most often remains untapped.. The citizens’ reactions
to the administrative measures that contradict their interests come, most of the times, too late,
when the decisions are already made or implemented. For this reason, the legitimate prompt
sporadic attitudes and also manifested in due time are often inhibited and the voices are brought
to silence. Certainly, if the government faced firmer stances, rigorously documented and
formulated by a greater number of citizens, things would probably take a different turn.
It has often been stated that the crisis (which is far from being outdated!) was beneficial in
many aspects, despite the hardships they generated, due to the fact that they determined a
relocation of social values. Referring to our country and real estate, there is a large majority who
welcomes changes. Development patterns implemented by most property developers after 1990
are far from meeting the requirements imposed by sustainable development (or “”viable
development, considered to be an extention of sustainable development371).The citizens’
discontent is focused especially towards the individual and collective housing developments. This
reaction is understandable as residential buildings are those that define all built settlements,
having a high share in the totality of buildings mostly because the housing function is the oldest,
revealing a special social significance372.
Thus, these urban interventions occurred very quickly, having a configuration that can
generously be called weird: it lacks a minimal alignment, the buildings seem like fallen out of a
plane, being characterized by a lack of imagination disguised sometimes in nice colors, lack of
unity, cohesion and, worse, absolutely necessary facilities are scarce (health points, pharmacies,
food points, preschool education institutions and a number of other services).
Through their practices, real estate developers have tried to convince people that this
"pattern of development" meets the new conditions of life in towns. The high density of buildings
(both regarding the built mass and the residents) as a dominant trait of all that has lately been
built and furiously practiced, it was considered as being a convenient solution to an increasingly
crowded future; but the density, as a unique criterion for built environment and urban quality, we
must accept it has its limitations373.
On the one hand, the space-saving argument was raised in order to give a destination, a
classical function to the land. This approach has led, however, to negative aspects, which have
resulted in: overcrowding of cityscapes, decrease (up to the impropriety and unacceptable)
distances between buildings, a severe shortage of green spaces, urban texture fracturing - the
emergence of buildings that "break" the existing building, traffic congestion, decreased mobility in
cities and, perhaps the most important aspect, rapid and severe deterioration of citizens’ health
(especially the mental health - urban stress has become a scourge of late twentieth century and
early third millennium).
Immediately after 1990, in response to already existing building models (which multiplied
the same models without adaptation to conditions and practicing reproduction of the same
projects all over the country - the result of an over-centralized system), architectural practices

371
To see Michel Griffon, Florence Griffon, POUR UN MONDE VIABLE. CHANGEMENT GLOBAL ET VIABILITÉ
PLANÉTAIRE, edit. Odile Jacob, Paris, 2011, p.7
372
To see Cătălin Niculae Sârbu, LOCUIREA URBANĂ ÎN ROMANIA. O ABORDARE-CADRU, Edit.
Universitară „Ion Mincu”, Bucureşti, 2006, p.62.
373
To see Maja Bâldea, „Viitoare arhitecturi adaptabile cu densitate ridicată” , in „Arhitectura” Review, nr.5
(641)/2012, p.30-31

167
have bet on a type of diversity, conducted in the context of a rush to quick profit, often obtained
under doubtful or clearly illegal circumstances.
Aware of the future value of land, the investors have purchased it at very affordable prices:
the housing situation at that time was unclear, the legislation was pending and the valuation
process in society was also subject to change. But we can hardly explain (and it is sometimes
highly impermissible) „the indifference” of the authorities of the local public administration to the
methods according to which most of these construction works were authorized and executed, the
voluntary violations and the defiance of the fundamental rules of the common sense (which are
not necessarily connected to the applicable technical rules), urban aesthetics, functionality issues,
interest violation of some owners, failure to meet certain legal provisions)374.
The Mirage of the West - to which we approached more and in a different manner than
before - determined the interest in the land and what it can offer in the future to decrease.
Forgetting the historical experience, which was marked by the struggle to achieve and maintain
ownership of the land, many have waived this right in favor of obtaining other goods, inaccessible
until then.
The real estate developers, aided by a legislation that implemented derogatory urbanism
(a very criticized practice nowadays, that has gradually been eliminated!) have "contributed" to the
expansion of cities at a scale and in a detrimental manner, overloading with buildings large areas
located in the suburbs. In the attempt to economically maximize the purchased land, at the
expense of sacrificing social values, they have provided eclectic urban components - especially
housing, with building materials often inadequate to the placement areas.
Unfortunately, architectural models chosen for these areas were grafted into a miserable
urban tissue characterized by a different morphology, with different style, by traditional elements.
Nowadays, everyone relies on building flexibility, on types of partitioning able to provide
multifunctional features to interior spaces, what has been achieved in individual housing has not
been aligned with current standards.
Regarding collective housing, the constructive achievements do not differ too much from
the old models for the built environment, even if giant collective housing complexes have not been
built anymore. We can consider as a bright side the following elements: generous room sizes,
larger glass surfaces obtained using mainly PVC with double glazing windows and doors,
individual heating apartments, the presence of the basement garages buildings, plumbing with
modern design elements, exquisite finishes and last but not least, outstanding chromatics of the
buildings’ facades. This type of rigid, inflexible urban development, that has no perspective of
adapting to new functions and requirements, has been abandoned in developed countries, since
new trends assiduously promote urban sustainable development according to which the
architecture should be linked permanently to the existing urban character, but which must also be
able to assimilate the new, to be permeable to change.
The new architectural designs should be flexible, easy to adapt to new functional
requirements, aesthetics and comfort, able to redefine the urban fabric. "The versatility of built
environments may result from either the pattern of composition on the basis of the whole, either
from radical changes in the over industrialization of construction materials and technology”375.
If for the second solution us, the Romanians, are not sufficiently prepared yet (not for
lacking possibilities, but - rather - the lack of concern!), we should seriously take into account the
first idea, supporting the complex composition of the „whole”, out of several „fine grained”
components, whose spatial quality we can easily improve, in order to facilitate a faster adaptation
to the context. The future’s solutions lie in generous spatial organization, consisting of parts
(units) that can interact in a complex manner, so as to render possible, if necessary, the removal

374 To see, Elena Maria Minea, „Incidenţa reglementărilor vizând dreptul consumatorilor în domeniul construcţiilor de
locuinţe”, in Revista Română de Dreptul Afacerilor, nr.
375 Maja Bâldea, op.cit., p.31.

168
of some other elements (that no longer meet the needs) and grafting new subunits allowing loose
adaptation of the functions and users.
Generating architectures that promote adaptability, integration of diversity, flexibility - in
other words, sustainability in all its forms, is an exciting step not only for designers, architects and
builders, but also for community members whose options can be materialized by helping and
guiding their direction.
It has been stated that „housing is a mirror of the dynamics of a society”376: but we know
very well that there are mirrors that distort. It is well known that this area of concern is an
important element in defining quality of life, requiring from this perspective a multidisciplinary
approach. Unfortunately, the aspects that firmly shape this notion have not been taken into
account in the period to which they refer (since the 90’s).
Housing policies in Romania did not turn out to be strong enough (excepting the „First
house” program), because they had such a poor visibility, because they only declaratively lined up
to the European trends, because they never took into account the real needs of the
population(one, unfortunately less educated, quite snobbish and lack of concern in order to
require developers to provide aligned to world standards products and services).
Concerns about urban ecology, bringing nature into the urban landscape, creating a safe,
friendly space, by preserving and promoting local architectural traditions (as components of
diversity), exploiting the potential and local values, etc. have not echoed among those involved in
planning. Concerns in housing further focused on the functional and utilitarian character, rather
than on their social and political character – exactly the opposite of what the other states did!
Now, the local governments have gained the freedom to manage the housing problem, but have
also gained equally the responsibility for implementing the policy in the field377.
One of the issues arising in Europe is finding the answer to the spatial and social
segregation. It has been considered that one of its causes could be the urban measures taken in
the past, whose effects were not as expected. In this respect, it has been considered that two
objectives should be pursued, objectives that are quite difficult to reconcile: the right to housing
and the social mixture that has been defined around the 90’s.
The social mixture assumes, according to the French legislation, the development of a
balanced social supply in order to insert every neighborhood in the city and to ensure, within each
settlement (agglomeration), the coexistence of different social groups. This involves two
complementary approaches. The basic mixture consists in accommodating disadvantaged people
in all city parts and building social shelters throughout the territory of the city. Peak mixture
involves the development of private housing in neighborhoods, which will belong to the middle
social class378.
In our country, these issues are still in the "to consider" stage and the patterns that
seriously take into account and implement such goals are only going to see the light of
day...sometime. Studies have shown that the highest rates for private housing is identified in
countries where the rurality only appeared later (Finland, Greece, Italy, Spain, Romania), while
the lowest percentage of private dwellings is specific to countries with a strong commercial and
industrial activity (Netherlands, Switzerland, Sweden)379.
We believe that one of the possible explanations of this phenomenon could be the
orientation of the investment interest towards values other than those embedded in buildings,
namely a higher attractiveness for interesting leisure and for creating financial reserves for difficult
stages and periods of life. Moreover, out of desire to enjoy an active green old age, the insurance

376 Cătălin Niculae Sârbu, op.cit., p.5.

377 To see Paule Quilichini, LA POLITIQUE LOCALE DE LʼHABITAT, Ed. Le Moniteur, Paris, 2006 , p. 20
378 To see, Paule Quilichini, op. cit. p.21
379 To see, Cătălin Niculae Sârbu, op. cit., p. 73

169
system is well „fed” with funds over the active period of individuals, enabling, at the time of their
retirement, great touristic experiments.
Regarding our country, the attachment to home ownership can easily be observed, due to
the high percentage of "owners", a percentage that puts us on the leading places in Europe, from
this point of view.

However, after the 90’s, this situation was favored by the possibility offered by law to those
who lived in social houses, that were actually allocated from work, to buy them at affordable
prices. The expected and achieved effect was the reduction of the maintenance cost which, as
owner, the State would have burdened. The final outcome, however, is not satisfactory at all,
because the people who acquired ownership now lack the sufficient funds to perform
maintenance and improvement of the housing stock, which is the reason for an accelerated
degradation of the collective buildings, as part of the aggregate houses.
In these circumstances, the analysis of how housing ownership can be pursued is both
interesting and vital. It's a well-known fact that rights have correlative obligations, therefore this
ownership prerogative meets a correlative number of obligations, obligations that the citizens, for
different reasons or even ignorance, refuse to fulfill. For this kind of ignorance or deviation from
the law there are, naturally, sanctions, but these penalties are rarely applied. Reasons are often
associated with lack of funds, without specifying what they might be needed for!
We consider that for the future, stronger regulations regarding ownership and especially
the way it should be understood must be implemented. The social security argument should be
raised not only in support of the disadvantaged, but equally, it must "work" for those who have
made the rule of law a principle of life. To the same respect, the issue of severe damaged
buildings, which have an uncertain ownership regime, which submit the view to an aesthetic
discomfort and endanger the bystanders’ safety should be subject to the same rules. Many of
these buildings are of immense historical value, but either they have not yet been qualified as
such, or if they had been, the State does not have the means to preserve them. The legislation is
insufficient in this regard and requires emergency changes.
Interesting issues to be analyzed are the new residential areas that appeared as strange
growths with hideous tentacles at the periphery of cities. We consider that in the future they will be
points of intervention that need to be „fixed” and undergo a serious and consistent improvement
treatment. As a result of the real estate developers’ initiative and imagination (debatable and
criticized from an artistic point of view), they have received through the licensing process, the
local government’s approval.
We emphasize this because we have to know that administration authorities are also
responsible for what was done and how it was done, as well as for what it has not been done and
the reason for it has not been done! Starting from the premise that all projects are drawn up by
specialists, based on rigorous data and studies made, it is difficult to accept a "constructed reality"
that looks and functions differently than the community members want to.
The mistakes can be hidden in other fields, but in the construction industry, they are visible
and perceivable. Expert in the field or not, it is easy to identify deviations from the rules. If you are
the recipient of a home in the area, you have the opportunity to experience the daily functioning of
the "living machine".

170
 PLANNING LAW AND OUTDOOR ADVERTISING

Opinia publică este un construct la care contribuie atât elitele (politice, mediatice, etc.), cât
şi sociologul însuşi380.
Cadrul actual de viaţă (societatea noastră) poate fi apreciat(ă) ca o sumă de vectori „de
viteză”: spaţiul, timpul, mişcarea, schimbarea capătă dimensiuni , înţelesuri şi o dinamică aparte.
Lupta pentru supravieţuire îmbracă haina luptei cu noi înşine, în încercarea disperată de a „ţine
pasul” cu tot ce se întâmplă, pentru a fi „în grafic”, în pofida multitudinii şi diversităţii obligaţiilor
cotidiene.
Printre factorii de maximă agresivitate se numără cei aferenţi publicităţii. O societate de
consum precum cea pe care am creat-o, promovat-o şi cultivat-o – de o bună bucată de vreme –
nu poate fi concepută, nu poate exista fără publicitate. Pe măsură ce aceasta evoluează,
mijloacele de publicitate – prezente în toate formele de manifestare – sunt din ce în ce mai
diversificate, mai sofisticate şi, în consecinţă, cu un impact mărit, cu o putere impresionantă de
persuasiune în mintea şi conştiinţa indivizilor. Comportamentul cotidian se desfăşoară într-un
cadru în care afişele, bannerele, firmele, ecranele luminoase, mesh-urile, panourile publicitare

380Pierre Bourdieu, Opinia publică nu există, 1973, citat de Camelia Beciu, SOCIOLOGIA COMUNICĂRII ŞI A
SPAŢIULUI PUBLIC, Edit. Polirom, Iaşi, 2011

171
etc. atrag – şi chiar distrag! – atenţia cetăţenilor; vizualizarea frecventă a conţinutului acestora
ajunge, cel mai adesea, să determine adoptarea unei conduite orientate spre
utilizarea/achiziţionarea serviciilor/bunurilor cărora li se face reclamă. Pot fi oare lăsate „libere”
toate mesajele conţinute de aceste mijloace de publicitate? Sunt ele întotdeauna adevărate? Fac
ele bine sau rău? Care sunt consecinţele (pe un palier mai larg, pe o arie mai largă, ale) reacţiilor
– materializate în consum – la aceste „apeluri”? Acestea sunt câteva dintre chestiunile la care
vom încerca să dăm răspusuri în lumina a ceea ce înseamnă publicitatea în mediul urban şi în
legătură cu aportul acesteia la estetica şi siguranţa în oraşe, precum şi rolul acesteia în
conturarea unei conduite civice adecvate.
Oraşele, din perspectiva evoluţiei lor istorice, au constituit poli de energii şi interese, zone
care au atras prin ofertele de câştig, variate oportunităţi de afaceri, locuri de muncă în diverse
domenii; tot ele, prin întreg cadrul, construit material şi spiritual, au funcţionat şi ca adevărate
incubatoare pentru ştiinţă şi tehnică. Toate elementele de noutate au apărut în acest mediu fertil
şi dinamic, iar promovarea lor s-a realizat de o manieră din ce în ce mai variată, mai rapidă, mai
insistentă şi din ce în ce mai insinuoasă (mai ales când era vorba de posibile câştiguri mari şi
imediate ce puteau fi obţinute de pe urma valorificării lor). Dinamica transformărilor în societate
este indisolubil legată de tot ce se petrece în marile oraşe. „Tonul” a fost dat întotdeauna de aici!
Că a fost vorba de descoperiri remarcabile în ştiinţă şi tehnică sau de modă, punctul de plecare s-
a situat în marile oraşe, numele unora dintre ele rămânând, deja consacrat, emblematic, legat de
anume „produse” furnizate ( Parisul, de modă, Tokyo, de aparatură electronică, Rio de Janeiro,
de spectacole etc.).
Spaţiul citadin a fost întotdeauna marcat de agitaţie, lume multă, zgomot, lumină, reclame,
viaţă tumultuoasă; acum însă, mai mult decât înainte, tot ce ţine de promovare (indiferent că e
vorba de produse cu diverse utilizări sau servicii) este de o intensitate uşor de identificat, dar care
prezintă şi o latură mai puţin plăcută, uneori chiar deranjantă. Prin dimensiunile, culorile utilizate şi
prin conţinutul lor incitant, mijloacele de publicitate obturează uneori faţadele clădirilor sau
elemente de design urban, ascund coroanele copacilor, fac să pălească unele imobile cu
arhitectură deosebită, focalizează atenţia în detrimentul unor peisaje urbane aparte, generează
reacţii sensibile la persoanele care sunt în imposibilitate de a obţine vreodată produsele/serviciile
oferite cu generozitate de profesioniştii din diferite domenii prin intermediul lor sau distrag pur şi
simplu atenţia participanţilor la trafic. Aceste realităţi se pot constitui în tot atâtea motive de
intervenţie – din partea majorităţii actorilor sociali – de a interveni în sensul acordării unei atenţii
sporite publicităţii, în ceea ce priveşte: conţinutul, forma, impactul emoţional creat,
comportamentul sugerat/încurajat, securitatea individului în oraş, estetica urbană.

Prin publicitate se înţelege, potrivit legiuitorului român381, totalitatea modalităţilor şi

instrumentelor specifice utilizate pentru a facilita cunoaşterea şi aprecierea de către consumatori
a anumitor produse, servicii sau pentru a informa publicul asupra unor evewnimente, a destinaţiei
unor spaţii, lansări de produse, deschideri de magazine şi altele asemenea, precum şi orice formă
de prezentare a unei activităţi comerciale, industriale, artizanale sau liber-profesioniste având ca
scop promovarea vânzării de bunuri şi servicii, de drepturi şi obligaţii.

Prin publicitate – în accepţiunea clasică a termenului – se înţelege o formă de comunicare

ce are drept scop declarat schimbarea atitudinii unor persoane faţă de anumite produse (Kloss,
citat de Balaban, 2009, pag. 28).
Publicitatea – potrivit Dicţionarului general al limbii române – este definită ca faptul de a
face un lucru cunoscut publicului: răspândirea, difuzarea în public (accepţiunea de publicity);

381Potrivit art. 3 pct.o din Legea nr. 185/2013 privind amplasarea şi autorizarea mijloacelor de publicitate, publicată în
M. Of. nr. 405 din 5.07.2013

172
mijloc de a face cunoscut un produs prin informarea cumpărătorului asupra calităţii, preţului etc.
produsului respectiv (în sens de advertising)(Breban, 1992, p. 836) [Breban, Vasile, DICŢIONAR
GENERAL AL LIMBII ROMÂNE, vol. II, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1992].
Publicitatea – în sens de advertising – este diferită de reclamă (care este produsul efectiv
al publicităţii) si de publicity – care se referă la expunerea mediatică, de acţiunea de a face
cunoscut un anumit fenomen (Nicola, Petre, 2001).
Publicitatea este, de asemenea, un instrument de marketing care acţionează prin
utilizarea strategică a unor modalităţi de comunicare speciale, care duc la modificări
comportamentale în sensul îndeplinirii scopurilor publicitare ale unei firme (def. Cercet. Behrens
în Schneider, Kare; Pflaum, Dieter (1997), Werbung in Theorie und Praxis, M&S Verlag,
Waiblingen, p. 330).
Publicitatea este o formă de comunicare care se realizează într-o manieră impersonală şi
departe de locul de vânzare propriu-zis al produselor pentru care se face publicitate ( def. Cercet.
Marr şi Picot în Schneider, Pflaum, 1997, p.330).
Publicitatea este afacerea sau profesia creării şi diseminării mesajelor (reclamelor), o
instituţie socială care afectează viaţa de zi cu zi a fiecărui individ, o forţă care modelează cultura
de masă, o componentă a activităţii de marketing sau o sursă de informare despre produse,
servicii, evenimente, indivizi sau instituţii (companii) (Michel J. Backer, Memillan Dictionary of
Marketing and Advertising în Nicola, Mihaela; Petre, Dan, 2001, PUBLICITATE, COMUNICARE,
Bucureşti).

Publicitatea outdoor382 este una dintre cele mai răspândite forme de advertising şi este
reprezentată de toate formele de publicitate stradală: afişe, mesh-uri, bannere, citylight-uri,
rooftop-uri, transit ad-uri, panouri şi ecrane publicitare, firme etc.
Este un lucru bine ştiut acela că există firme specializate exclusiv pe amplasarea
panourilor publicitare (billboard) – firme outdoor – în care lucrează, de regulă, arhitecţi şi ingineri
constructori, care sunt chemaţi să facă faţă provocărilor de natură administrativă şi birocratică pe
care le generează un asemenea job383. Statisticile au evidenţiat faptul că în România cheltuielile
aferente acestui tip de publicitate sunt mai mici în raport cu celelalte forme, dar se remarcă, totuşi,
o tendinţă de creştere a semnificaţiei şi ponderii ei. Recunoaşterea rolului ei formator, modelator,
civilizator, urbanizator se reflectă şi se concretizează în normele legislative recent apărute.
Publicitatea outdoor este apreciată ca făcând parte integrantă din oraş; este deja considerată o
componentă a cotidianului urban, a peisajului fiecărei zone a oraşului, dar şi un nelipsit element
vizual cu impact semnificativ asupra comportamentului (civic şi economic) al cetăţeanului384 .
Literatura de specialitate (Balaban, 2009, pp. 35-36 ; Nicola, Petre, 2001) face distincţie
între publicitate şi reclamă, respectiv între publicitate şi manipulare. „Publicitatea în sensul de
advertising trebuie deosebită de reclamă, aceasta din urmă fiind produsul efectiv al publicităţii (
reclama este un sinonim pentru macheta de presă, pentru spotul publicitar). Publicitatea , în sens
de advertising trebuie diferenţiată de publicity, care se referă la expunerea mediatică, la a face
cunoscut un anumit fenomen”.

382 Potrivit art. 3 pct. r) din Legea nr. 185/2013, publicitatea stradală (outdoor) este cea efectuată în spaţii deschise, în
exteriorul clădirilor
383 A se vedea D.C. Balaban, PUBLICITATEA. DE LA PLANIFICAREA STRATEGICĂ LA IMPLEMENTAREA MEDIA,

Edit. Polirom, Iaşi, pag. 21

384 Idem

173
 Publicitatea se distinge şi de manipulare : în timp ce publicitatea trebuie să semnaleze
comunicarea de tip persuasiv, manipularea este un proces prin care receptorul385 urmează să fie
convins, fără să se precizeze, însă, această intenţie.
Publicitatea nu se „suprapune” nici cu propaganda, care este o formă de manipulare în
domeniul religios sau politic386.
Este de reţinut că toate definiţiile publicităţii focalizează elementul – cheie comunicarea,
respectiv întregul proces aferent derulării acesteia. Se ştiecă procesul de comunicare publicitară
este influenţat de context (definit ca ambianţă în care are loc procesul comunicativ şi care
influenţează desfăşurarea acestuia). În cazul urbanismului această legătură poate fi „citită”,
înţeleasă şi interpretată şi „invers”, în sensul că însuşi procesul poate să „forjeze” un context,
creând o importantă miză urbanistică: crearea unei noi faţete a spaţiului public! Acest demers
poate crea un nou pol de atenţie, un pol de formare de conştientizare, de educare, de inducere a
unui comportament şi a unui set de atitudini citadine.
Zilnic, indivizii – consumatori trebuie să ia decizii; acestea, de cele mai multe ori, nu sunt
luate în funcţie de situaţia reală, ci în funcţie de felul în care este percepută situaţia dată. Ştim că
imaginea joacă un rol important, ea având ca şi funcţii principale orientarea şi simplificarea
realităţii. Să luăm ca exemplu panourile publicitare ale ansamblurilor rezidenţiale: nu oricine are
inspiraţia sau capacitatea de a-şi imagina cum ar arăta o asemenea zonă, dar faptul că i se
prezintă, în variantă grafică, produsul „finit”, îi induce individului sentimentul de încredere, de
siguranţă – generat de procesul simplificării reprezentării. Această nevoie de siguranţă a constituit
terenul pe care s-au dezvoltat industriile creatoare de imagine; acestea aumenirea de a „acoperi”
lipsa securităţii cu care cetăţenii se confruntă de când normele, valorile şi concepţiile despre lume
şi viaţă s-au „flexibilizat” consistent (Mars Alvesson citat de D.C. Balaban, 2009, pag.52).
Categoric, imaginea publicitară implică şi evocă sisteme de valori, aşteptări, speranţe,
sensibilităţi, dorinţe, rezerve, sentimente, stări pe care persoanele le au faţă de obiectul/obiectele
imaginii. O imagine care corespunde anumitor aşteptări, care se pliază pe anumite opţiuni – deci
una pozitivă, va crea o atitudine cu acelaşi semn faţă de obiectul său, pe când o imagine negativă
va genera o atitudine identică faţă de acesta.
Simplificarea realităţii capătă, de asemenea, şi alte semnificaţii: pe de-o parte facilitează o
anume înţelegere a acesteia – în funcţie de anumite însuşiri şi capacităţi ale receptorului, dar, pe
de alta, permite şi o analiză critică (ori, măcar comparativă) a altor (cu alte) percepţii, ale
aceleiaşi realităţi, aparţinând altor indivizi. Prin coroborarea acestor aspecte – şi cu sublinierea
elementului central al publicităţii, respectiv comunicarea – rezultă o paletă largă de opţiuni
„activate” pentru toţi indivizii de a alege, în cunoştinţă de cauză, anumite produse ori servicii din
varietatea celor oferite. Pe pieţele saturate (cum sunt majoritatea celor din ţările dezvoltate),
distincţia dintre produse/servicii se face mai puţin pe raţiuni de calitate şi mai mult pe modalitatea
de prezentare şi promovare: imaginea este cea care dă unicitate unui produs, serviciu, firmă
(unique selling proposition, unique advertising proposition)(Kloss,2000, p.p.18-19, citat de D.C.
Balaban, 2009, p.53).
Există o strânsă legătură între rolul/impactul publicităţii – din perspectiva planificării urbane
– asupra percepţiei cetăţenilor, putându-se identifica şi conexiuni directe între cetăţeni şi
publicitatea outdoor
Din ce în ce mai multe însemne publicitare de dimensiuni gigantice ne înconjoară şi,
uneori, ne chiar „invadează” proximitatea, pentru obţinerea unor beneficii strict comerciale.
Această „invazie” de însemne comerciale poate fi considerată o adevărată poluare vizuală, care

385 Receptorul este reprezentat de grupul de persoane care percep mesajul. O parte din receptori este constituită din
grupul-ţintă, grupul de consumatori sau potenţiali consumatori (cazul B to C, Business to Consumer), o altă firmă (B to
B), distribuitori profesionişti (pentru produsele destinate/adresate unei categorii profesionale).
386 A se vedea D. Balaban., op. cit. pag. 36

174
ne afectează percepţia, autonomia în gândire şi chiar sănătatea (în funcţie de segmentul de
populaţie luat în considerare)387.
Poziţionarea panourilor (suporturilor) publicitare se referă la identificarea /alegerea
spaţiului perceptual unde se situează sau ar trebui să se situeze un asemenea produs în mintea
consumatorului. Poziţionarea reprezintă şi modul în care este percepută relaţia consumator-
marcă, consumator-brand, precum şi modul în care consumatorul percepe brandul.
Principalul grup țintă al publicităţii outdoor este reprezentat de șoferii și pasagerii
automobilelor și mijloacelor de transport public, precum și de pietoni. O nouă metodă de estimare
a eficienței de alocare a publicității aer liber a fost propusă pe baza modelului matematic al
sistemului de transport urban. Modelul de transport o permite calcularea volumului călătoriilor și
evaluarea traseelor lor între regiunile urbane pe toate tipurile de transport. Pentru o anumită
alocare a suprafețelor de publicitate, aceste modele permit calculul numărul mediu de contacte
vizuale ale rezidenților cu suprafeţele alocate reclamelor.Problema de estimare a eficienței de
alocare a publicității în aer liber este de mare importanţă astăzi.
Prin campanie publicitară se înțelege o colecție de suprafețe publicitare amplasate în
diferite regiuni urbane. Pentru a estima eficiența unei campanii de publicitate este important să
existe capacitatea de estimare corectă a numarului de contacte vizuale ale rezidenților cu
suprafețele de publicitate. De asemenea, este important să se aprecieze corect gradul de
„acoperire” a populației de către campania publicitară, care este dat de numărul rezidenților care
au văzut materialul publicitar o dată sau de mai multe ori388.
În ceea ce priveşte conţinutul, mesajele transmise, acestea direcţionează spre
achiziţionare, spre aproprierea bunurilor/serviciilor respective. Or, se ştie că o societate „durabilă”
este una care încurajează consumatorii etici, astfel că, din această perspectivă, îndemnurile la
producerea şi achiziţionare de bunuri ar trebui să fie mai ponderate!

Toate semnalele de avertizare lansate de cei interesaţi de tot ce ţine de dezvoltarea

durabilă/viabilărămân în umbra caracatiţei reprezentate de această activitate.
În toată această agitaţie rolul reglementărilor juridice apare într-o nouă lumină. Categoric,
„măsura egală pentru toţi” se regăseşte în toate domeniile existenţiale, dar traiul în comun - cu tot
ce presupune, ca drepturi şi obligaţii individuale evaluate în contextul comunităţii – impune o
reevaluare permanentă a normelor comportamentale generate de lege.
Publicitatea a devenit o adevărată dictatură invizibilă a societăţii noastre. În scopul
„înfrângerii” ei reglementările legale ar trebui implementate pentru a controla modalităţile de
amplasare a mijloacelor ei şi pentru a diminua fenomenul de distragere a atenţiei participanţilor la
trafic. Se poate remarca – nu fără îngrijorare – că nu mai există libertate de alegere pentru
consumatori întrucât, prin prezenţa sa invazivă, cetăţenii nu îşi mai pot exercita libertatea de a
alege. Vizionarea este impusă cetăţenilor: orice mijloc de publicitate este poziţionat în spaţii
strategice, unde pietonii, bicicliştii, motocicliştii şi şoferii nu pot evita să îl privească. Publicitatea
se pare că a preluat controlul asupra cetăţenilor, iar poluarea vizuală se concretizează într-o
supra-abundenţă de însemne publicitare.
Normele juridice încearcă, prin însăşi menirea şi conţinutul, să impună conduite în
diverse împrejurări şi domenii, urmărind să inducă un comportament prudent cetăţenilor şi să
furnizeze mijloace de „protejare” a lor împotriva acestor acţiuni pe care le putem califica, fără
ezitare, ca fiind extrem de agresive.
Publicitatea este un ingredient care nu poate lipsi dintr-o societate modernă,
consumeristă; important este , însă, ca ea să se desfăşoare în anumite condiţii, să aibă un
conţinut corespunzător (informaţia să fie reală şi corectă), să cultive bunul simţ şi bunele practici

387 A se vedea Anne Wagner,”Game of Power Within the french Urban Landscape: A Socio-legal Semiotic
analysis of Communication; Vision and Space”, in International Journal for the Semiotics of Law
388 idem

175
şi să contribuie la educaţia şi rafinarea indivizilor. De cele mai multe ori tot ce ţine de publicitate
se asociază (mental, mai ales) imediat cu activităţile comerciale (legate, la rândul lor, de
consumul de produse şi servicii), dar menirea ei poate - şi trebuie să fie – mult mai subtilă şi mai
eficientă; fiind aproape omniprezentă, ea poate constitui un adevărat instrument de educare civică
a populaţiei, de formare a opiniilor, de mobilizare în scopuri nobile, caritabile, de acţiune eficientă.
Potrivit Curţii Supreme a Statelor Unite, „poluarea nu se limitează la aerul pe care îl
respirăm şi la apa pe care o bem; ea poate ofensa ochii şi aerul. Altfel spus, poluarea
contaminează mediul şi perturbă peisajul”389.

ROMANIAN REGULATORY REGIME

Romanian regulatory framework concerning advertising Romanian regulatory framework
materializes in the following acts: Consumer Code (Law nr. 296/2004), Law nr. 185/2013 on
location and authorisation of the means of advertising and Law nr. 148/2000 concerning
advertising. Other legal acts that tangential approaches this domain ( and should be „generously”
completed with provisions) are : Law 422/2002 concerning the protection of the historical
monuments, Law nr. 120/2006 concerning public monuments, Law nr. 350/2001 concerning urban
and town planning, Law nr. 50/1991 on the authorisation of construction, Government Resolution
nr. 525/19996, the General Urbanism Regulation
- Law nr. 422/2001 has several provisions regarding:
● the ban of organizing activities, manifestations and other events that, by visual and
sound pollution may negatively affect the religious service;
● forbidding any intervention on historical monuments, excepting those accepted or
imposed by legal regulations (established by Ministery of Culture and Religious Cults).
- Law nr. 120/2006 has no provisions concerning advertising! All the elements included in
the definition of „public monuments” given by this law (buildings, fountains, statues, columns,
arches etc.) are situated in public spaces and they are the most exposed to the „danger”
generated by it ; it is well known that advertising is strongly connected to public spaces ( these are
its favourites !), so it is at least strange / curious that there is no rule to „govern” such situation.
The public space’s valences were initially about their definition as built spaces, with outstanding
architectural and urban value and, and on the other hand, their estimation as a reflection of social
and political structure of society, a third valence following, namely the field of administrative and
legal sphere, involving separate and different issues.
The public space is an actual area, a constructed planned place, natural or artificial, that is
challenging different categories of professionals, such as architects, planners, geographers,
historians, engineers, landscapers, which are regulated in their activities by special legal urbanism
rules. Advertisers are mandatory to be part of this group of actors that decide upon cityscape,
because advertising plays an important role in order to create an effective communication among
society and urban environment. Advertising has been becoming one of the essential components
in modern urban landscape. However, inaccuracy of advertising design conversely can emerge
inconvenience and interruption for society. Again, it can also lead to the decline of the urban
visual quality390.
- Law nr. 350/2001

389Metromedia , Inc. V. City of San Diego, 453 US 490 (1981) cited by A. Wagner
390Endy Marlina, Punto Wijayanto, Dita Ayu Rani, Desrina Ratriningsih, Tutut Herawan, Arranging Advertisment as a
Communication Media of Society towards the Enhancement of Urban Visual Quality, in Computational Science
and Its Application , ICCSA 2014, vol. 8582 2014, pp. 81-94, Springer Link

176
 According to Romanian Traffic road Code391
7) Se interzic:

a) amplasarea, în zona drumului public, de constructii, panouri sau dispozitive ce pot fi

confundate cu indicatoarele sau cu instalatiile ce servesc la semnalizarea rutiera ori realizarea de
amenajari sau alte obstacole care sunt de natura sa limiteze vizibilitatea ori eficacitatea acestora,
sa stânjeneasca participantii la trafic sau sa le distraga atentia, punând în pericol siguranta
circulatiei;
b) lipirea de afise, inscriptii sau înscrisuri pe indicatoarele ori dispozitivele ce servesc la
semnalizarea rutiera, inclusiv pe suporturile acestora.

7) It shall be prohibited:

a) building location in the public road, placement of panels or devices that can be confused with
signs or facilities serving the road signs or making design or other obstacles that are likely to limit
the visibility or effectiveness, hamper participants traffic or distract them, endangering traffic
safety;
b) putting up posters, signs or inscriptions or stamps on devices that serve to road signs, including
their supports.

Mass-media poate sprijini actiunile Ministerului Administratiei si Internelor, ale autoritatilor

administratiei publice locale în legatura cu popularizarea regulilor de circulatie pe drumurile
publice392.
Media can support the actions of the Ministry of Administration and Interior and the local
governments in connection with the popularization of road traffic rules.

391 Potrivit art 30 pct. (7) din Codul rutier român

392 Potrivit art. 129 din Noul cod rutier

177
 GESTIONAREA RISCURILOR NATURALE SI TEHNOLOGICE
LA NIVELUL LOCALITATILOR

1. Începutul mileniului al treilea a găsit omenirea în plin proces de tehnologizare, proces

care este – teoretic – capabil să asigure umanității un standard de viață care, nu demult, nici nu
putea fi visat. Dezvoltarea susținută a activităților economice, mai cu seamă a celor industriale,
progresul tehnic rapid și multilateral specific societății contemporane au adus omenirii avantaje
uriașe concretizate în realizări dintre cele mai impresionante, dar – din păcate – au generat și
pericole serioase, determinate de fenomene extrem de îngrijorătoare: multiplicarea și
diversificarea factorilor poluanți care amenință echilibrul natural al Terrei, distrugerea unui număr
mare de ecosisteme terestre și acvatice, precum și consumul avid, necontrolat, de resurse
naturale, care au generat o presiune ecologica umană crescândă asupra Pământului. Poluarea –
care se manifestă în forme vechi și noi – afectează mediul într-o tot mai mare măsură, motiv
pentru care este necesară întreprinderea celor mai potrivite măsuri pentru prevenirea, atenuarea
și combaterea efectelor acesteia.
Tributul care se plătește pentru toate aceste acțiuni (care sporesc dimensiunea conflictului
om-natură) este extrem de costisitor, accidentele – de diverse origini și manifestări, singulare sau
asociate – prezentând o tendință de creștere continuă. Statisticile – alarmante – reflectă o
realitate care reclamă activarea conștiinței populației și autorităților care să determine intervenții
ferme, responsabile și eficiente în vederea gestionării acestor situații.
Se invocă adesea noțiunea de ˮvulnerabilitateˮ a Ecosferei, noțiune care vizează pierderile
înregistrate de un element al naturii care este expus unui fenomen natural sau antropic de o
anume intensitate. Factorii favorizanți ai creșterii vulnerabilității Pământului (și care sunt, adesea,
cauze ale dezastrelor) sunt numeroși și complecși, iar asocierea lor – în anumite momente și
conjuncturi – are efecte devastatoare. Dintre ei putem enumera:
- degradarea mediului (despăduririle, deșertificarea, asanarea mlaștinilor etc.);
- creșterea populației (care determină lupta pentru spațiu și resurse);
- urbanizarea accelerată (desfășurată adesea haotic, necontrolat, cu consum avid de
spațiu);
- sărăcia (numeroși locuitori ai planetei sunt lipsiți de condiții elementare de viață, sunt
privați de hrană și acces la servicii medicale, locuind în zone periculoase, supuse
diverselor riscuri, în adăposturi de tip slums sau bidonville;
- lipsa de educație și informație;

178
 - războaiele și conflictele civile (generate , în primul rând, de accesul la resurse, dar și
de intoleranță religioasă, etnică, ideologică, politică);
Hazardurile393 naturale, antropice și tehnologice– cu grade diferite de risc – pot provoca
pagube mai mari sau mai mici, în funcție de amplitudinea acestora și de factorii favorizanți
existenți în zona ori la locul în care ele se manifestă. De aceea, ele trebuie anticipate, prevenite
atunci când este posibil și gestionate cât mai corect pentru ca efectele lor să afecteze într-o cât
mai mică măsură mediul natural și artificial. În acest context factorii de decizie ai lumii au inițiat
mecanisme și tehnici de protecție a resurselor naturale, care impun reglementări, termene și
acțiuni exacte, temeinic și științific fundamentate.

2. Gestionarea riscurilor naturale394 și tehnologice395 reprezintă un bun paleativ, dar și

modalitatea concretă de comensurare a gradului de pericol – prezent și viitor – pe care îl prezintă
diferitele forme de agresiune îndreptate voit sau involuntar împotriva mediului 396. Reprezentând o
activitate complexă, gestionarea riscurilor menționate este subordonată unui ansamblu de reguli
și norme tehnice stabilite prin reglementări interne și internaționale.
În ceea ce ne privește, România dispune de un set amplu de norme juridice și tehnice
care stabilește cadrul legal în care trebuie să se acționeze și să se desfășoare activitățile
consacrate prevenirii, gestionării și combaterii efectelor unor fenomene naturale ori activități
umane dăunătoare mediului natural și construit397.

3. Astfel, potrivit legii române, activitatea de protecție civilă398 – care este de interes
național și are caracter permanent – se înfăptuiește de autoritățile publice centrale și locale, de
către alte persoane juridice de drept public și privat, precum și de persoanele fizice. Concepția,
organizarea, desfășurarea și managementul tuturor activităților pe care le presupune și pretinde
asigurarea protecției civile se stabilesc și se realizează pe baza principiilor autonomiei,
subsidiarității, legalității, responsabilității, corelării obiectivelor și resurselor, cooperării și
solidarității.

Atribuţiile protecţiei civile, potrivit legii, sunt următoarele:

a) identificarea şi gestionarea tipurilor de riscuri generatoare de dezastre naturale şi
tehnologice de pe teritoriul României;

393 Hazardul este o întâmplare neprevăzută și neașteptată; el reprezintă probabilitatea apariției, la un moment dat, a
unui fenomen natural a cărui manifestare este potențial dăunătoare pentru om și/sau pentru mediu.
394 Riscurile naturale cuprind totalitatea fenomenelor naturale periculoase (a căror parametri de stare se pot manifesta

în limite variabile de instabilitate de la normal către pericol) generate de pământ (cutremure, tsunami, alunecări de teren
etc.), de apă (ploi torențiale, grindină, inundații, ninsori abundente), de atmosferă (furtuni, uragane, taifunuri etc.), de
variații de temperatură (îngheț, secetă, caniculă etc.) ori de alte evenimente neprevăzute (epidemii, pandemii, epizootii).
395 Riscurile tehnologice cuprind totalitatea acțiunilor și evenimentelor datorate oamenilor, intenționate sau voluntare,

care conferă elementelor infrastructurii probabilitatea de a funcționa în limite cuprinse între normal și periculos (până la
dezastru), cu efecte potențial distructive asupra omului și/sau a bunurilor materiale.
396
În funcție de aria de cuprindere spațială pe care o pot afecta în cazul producerii, riscurile naturale și tehnologice pot
fi locale, zonale, naționale sau transnaționale.
397 Cadrul legal adoptat în România pentru prevenirea și gestionarea ricurilor ecologice este alcătuit – în principal – din

următoarele acte normative: Legea nr. 481/2004 privind protecția civilă (ultima oară modificată prin OUG
nr.70/14.06.2009)), Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Național de Management al
Situațiilor de Urgență (ultima oară modificată prin OUG nr. 70/14.06.2009), Ordonanța Guvernului nr. 88/2001 privind
înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare pentru situații de urgență (ultima oară modificată
prin OUG nr. 89/23.12.2014) și Ordinul Ministrului administrației și internelor nr. 132/2007 pentru aprobarea
Metodologiei de elaborare a Planului de analiză și acoperire a riscurilor și a Structurii-cadru a Planului de analiză și
acoperire a riscurilor (ultima oară modificat prin Legea nr. 604/2003).
398 Conform disp.art. 1 din Legea nr. 481/2004, protecția civilă este o componentă a sistemului securității naționale și

reprezintă un ansamblu integrat de activități specifice, măsuri și sarcini organizatorice, tehnice, operative, cu caracter
umanitar și de informare publică, desfășurate în scopul prevenirii și reducerii riscurilor de producere a dezastrelor,
protejării populației, bunurilor și mediului împotriva efectelor negative ale oricăror situații de urgență.

179
 b) culegerea, prelucrarea, stocarea, studierea şi analizarea datelor şi informaţiilor referitoare la
protecţia civilă;
c) informarea şi pregătirea preventivă a populaţiei cu privire la pericolele la care este expusă,
măsurile de autoprotecţie ce trebuie îndeplinite, mijloacele de protecţie puse la dispoziţie,
obligaţiile ce îi revin şi modul de acţiune pe timpul situaţiei de urgenţă;
d) organizarea şi asigurarea stării de operativitate şi a capacităţii de intervenţie optime a
serviciilor pentru situaţii de urgenţă şi a celorlalte organisme specializate cu atribuţii în domeniu;
e) înştiinţarea autorităţilor publice şi alarmarea populaţiei în situaţii de protecţie civilă;
f) protecţia populaţiei, a bunurilor materiale, a valorilor culturale şi arhivistice, precum şi a
mediului împotriva efectelor dezastrelor şi ale conflictelor armate;
g) asigurarea condiţiilor de supravieţuire a populaţiei în situaţii de protecţie civilă;
h) organizarea şi executarea intervenţiei operative pentru reducerea pierderilor de vieţi
omeneşti, limitarea şi înlăturarea efectelor calamităţilor naturale şi a celorlalte situaţii de protecţie
civilă;
i) asanarea şi neutralizarea teritoriului de muniţia rămasă neexplodată din timpul conflictelor
militare;
j) participarea la misiuni internaţionale specifice;
k) constituirea rezervelor de resurse financiare şi tehnico-materiale specifice.399
Aducerea la îndeplinire a atribuțiilor specifice de protecție civilă este în sarcina serviciilor
de urgență publice și/sau private, profesioniste și voluntare400; aceste servicii, împreună cu
Inspectoratul General pentru Situații de Urgență401, au ca principal scop gestionarea situațiilor de
urgență generate de producerea diferitelor riscuri ecologice și concretizate în apărarea vieții,
bunurilor și mediului împotriva dezastrelor de orice fel.

4. Pentru prevenirea și gestionarea corespunzătoare a situațiilor de urgență402 a fost

înființat și funcționează Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență403, care
realizează managementul activităților desfășurate și al procedurilor utilizate de factorii de decizie,
instituțiile și serviciile publice abilitate pentru identificarea și monitorizarea surselor de risc,
evaluarea informațiilor și analiza situației, elaborarea de prognoze, stabilirea variantelor de
acțiune și implementarea acestora în scopul restabilirii situației de normalitate404.

399 Vezi disp.art. 3 din Legea nr. 481/2004.

400 În temeiul disp. art.1 din Ordonanța nr. 88/2001, serviciile de urgență profesioniste sunt constituite în fiecare județ și
în municipiul București ca servicii publice deconcentrate în subordinea Inspectoratului General pentru Situații de
Urgență, iar serviciile de urgență voluntare se constituie ca servicii publice descentralizate în subordinea consiliilor
locale ale municipiilor, orașelor și comunelor.
401 Inspectoratul General pentru Situații de Urgență este un organ de specialitate al administrației publice centrale, cu

personalitate juridică, care funcționează în subordinea Ministerului Internelor

402Prin situaţii de urgenţă se înţeleg: evenimente excepţionale, cu caracter nonmilitar, care ameninţă viaţa sau

sănătatea persoanei, mediul înconjurător, valorile materiale şi culturale, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt
necesare adoptarea de măsuri şi acţiuni urgente, alocarea de resurse specializate şi managementul unitar al forţelor şi
mijloacelor implicate (potrivit art.2 pct.a)
Există şi stări potenţial generatoare de situaţii de urgenţă, ele desemnând un complex de factori de risc
care, prin evoluţia lor necontrolată şi iminenţa ameninţării, ar putea aduce atingere vieţii şi sănătăţii populaţiei, valorilor
materiale şi culturale importante şi factorilor de mediu (potrivit art.2 pct.d)
403Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţăse înfiinţează, se organizează şi funcţionează pentru

prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă, asigurarea şi coordonarea resurselor umane, materiale, financiare şi de
alta natura necesare restabilirii stării de normalitate.
Sistemul Național este organizat de autoritățile administrației publice și se compune dintr-o rețea de
organisme, organe și structuri abilitate în managementul situațiilor de urgență, constituite pe niveluri sau domenii de
competență, care dispune de infrastructură și de resursele necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor legale (potrivit art. 1
din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 21/2004).
404 Vezi disp. art. 2 lit. g din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 21/2004.

180
 Responsabilitățile legate de analiza și acoperirea riscurilor revin – potrivit legii – tuturor
celor care au atribuții ori asigură funcții de sprijin privind prevenirea și gestionarea situațiilor de
urgență în profil teritorial.
În scopul cunoașterii de către toți factorii implicați a sarcinilor și atribuțiilor care le revin, în
temeiul unor prevederi legale speciale405 se întocmesc planuri de analiză și acoperire a riscurilor
(în care se înscriu riscurile potențiale identificate la nivelul unităților administrativ-teritoriale,
măsurile, acțiunile și resursele necesare pentru managementul respectivelor riscuri). Aceste
planuri se întocmesc atât de comitetele județene pentru situații de urgență, cât și de comitetele
locale pentru situații de urgență și se aprobă de consiliile județene, respectiv locale,
corespunzătoare unităților administrativ-teritoriale pe care le reprezintă. Prefecții și primarii trebuie
să asigure toate condițiile necesare elaborării acestor documente, scop în care ei pot apela la
specialiști în domeniu (care pot contribui la realizarea de proiecte de studii, prognoze și alte
materiale de specialitate).
Pentru a răspunde cât mai exact necesităților, fiecare plan de analiză și acoperire a
riscurilor trebuie întocmite ținându-se seamă de Schema cu riscuri teritoriale din unitatea
administrativ-teritorială406 și se actualizează la fiecare început de an sau ori de câte ori apar alte
riscuri decât cele deja avute în vedere.
În activitatea de analiză a riscurilor se pot defini zone geografice cu o concentrație a
riscurilor de aceeași natură, legate de infrastructuri și construcții, denumite zone de risc crescut.
Din punctul de vedere al tipului unității administrativ-teritoriale sunt stabilite – prin lege – 3
categorii de zone de risc: zone de risc urbane, zone de risc periurbane (comune limitrofe, orașe,
zone industriale sau comerciale) și zone de risc rurale.
În ceea ce privește acoperirea riscurilor, legea pretinde elaborarea unei concepții clare de
desfășurare a acțiunilor de protecție-intervenție care să prevadă:
- etapele și fazele de intervenție (stabilite în funcție de evoloția probabilă a situațiilor de
urgență);
- definirea obiectivelor;
- crearea de scenarii (pe baza acțiunilor de dezvoltare și a premiselor referitoare la
condițiile viitoare);
- selectarea cursului optim de acțiune și stabilirea dispozitivului de intervenție;
- luarea deciziei și precizarea/transmiterea acesteia la structurile proprii și cele de
cooperare.

Reglementări urbanistice în materie de riscuri.

Gravitatea daunelor produse de catastrofele naturale sau ecologice justifică reglementările

particulare apărute în domeniul urbanismului. Acestea vizează următoarele aspecte: servituțile de
utilitate publică; achiziția amiabilă de bunuri expuse riscului; exproprierea bunurilor supuse
riscului; documentațiile de urbanism; autorizația de construire; informarea proprietarilor și a
persoanelor interesate în achiziționarea imobilelor.
1. Servituțile de utilitate publică
Planul de prevenire a riscurilor naturale previzibile sau a riscurilor tehnologice, odată
aprobat, are valoarea unei servituți de utilitate publică. El este anexat Planului urbanistic general,
fiind opozabil doar sub aspectul chestiunilor legate de formalitățile de publicitate și de punere la
dispoziția publicului. Nerespectarea prescripțiilor cuprinse în el constituie infracțiune. Aceste
planuri pot edicta reglementări sau interdicții vizând ocuparea sau utilizarea solului în sectoarele

405 Vezi Metodologia de elaborare a Planului de analiză și acoperire a riscurilor și Structura-cadru a Planului de analiză
și acoperire a riscurilor, aprobată prin Ordinul Ministrului administrației și internelor nr. 132/2007.
406 Schema cu riscuri teritoriale din unitatea administrativ-teritorială (în care se regăsesc clasificate următoarele
categorii: riscuri naturale, riscuri tehnologice, riscuri biologice, riscuri de incendiu, riscuri sociale, precum și alte tipuri de
riscuri) se elaborează de Inspectoratul județean pentru situații de urgență și se aprobă de prefect.

181
unde există susceptibilitatea apariției riscurilor. Prefectul are prerogative în sensul instituirii unei
servituți de utilitate publică asupra terenurilor riverane unui curs de apă pentru a crea zone de
retenție temporară a apelor în creștere sau din șiroaie prin amenajări care să permită creșterea
capacității de stocare. El poate, de asemenea, să interzică orice acțiune de natură a aduce
prejudicii bunei funcționări, întreținerii sau conservării acestor lucrări.
Pe de altă parte, atunci când o solicitare de autorizare vizează o instalație care urmează
să fie realizată pe un sit nou și e susceptibilă să creeze (prin pericol de explozie sau emanație de
noxe) riscuri mari pentru sănătatea ori securitatea populației din zonă sau pentru mediu,
servituțile de utilitate publică pot fi instituite atât via-a-vis de modul de utilizare a solului, cât și în
ceea ce privește executarea lucrărilor supuse autorizației de construire. Ele vor ține seamă de
natura și intensitatea riscurilor care pot surveni și pot, în același perimetru, să se aplice de o
manieră modulată, în funcție de caracteristicile zonelor vizate. Servituțile nu pot obliga la
demolarea sau la abandonarea construcțiilor existente, edificate în conformitate cu dispozițiile
legale aflate în vigoare înainte de instituirea lor. Întrucât impunerea acestor servituți antrenează
un prejudiciu direct, material și sigur, se poate invoca un drept de indemnizare în beneficiul
proprietarilor imobilelor sau titularilor altor drepturi reale.

2. Achiziționarea amiabilă a bunurilor expuse riscurilor

Legea nr. 481/2004 stipulează prin art. 3 lit. k una dintre atribuțiile protecției civile, anume
aceea de constituire a rezervelor de resurse financiare și tehnico-materiale specifice, iar art. 18
stabilește drepturile cetățenilor care au suferit pagube ca urmare a efectelor unui dezastru sau ale
unui conflict armat ori drept consecință a executării intervenției de către serviciile de urgență de a
beneficia de dreptul la ajutoare de urgență și la despăgubiri, după caz. Fondurile din care ar urma
să se finanțeze aceste plăți sunt cele prevăzute în bugetul local cu această destinație sau din cele
aprobate prin hotărâre de Guvern.
Această procedură din țara noastră este similară celei franceze (prevăzută de Legea
nr.2003-699 din 30 iulie 2003 privind riscurile tehnologice și naturale și repararea prejudiciilor,
cunoscută ca Legea Bachelot). În Franța se prevede o fază amiabilă desfășurată promt de către
serviciile de stat în cadrul departamentelor de specialitate în vederea realizării, pe baza unei
bune-înțelegeri, a unei delocalizări din cauza riscurilor majore. Comunele sau grupurile de
comune, trebuie, în schimb, să procedeze la achiziționarea bunurilor expuse la anumite riscuri
majore care amenință grav viețile oamenilor sau bunurile aferente locuințelor ori activităților
profesionale (afectate într-o măsură care depășește mai mult de jumătate din valoarea lor) și să îi
indemnizeze – prin intermediul companiilor de asigurare – cu titlu de garanție pentru caz de
catastrofe naturale. În acest stadiu, procedura administrativă de achiziționare amiabilă nu face
trimitere la procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică, ci mai de grabă la o anchetă
publică.
După cum se poate deduce, rolul primarului este unul foarte important, în primul rând
pentru că are competența de a lua măsurile conservative necesare și apoi pentru că este cel care
poate lua inițiativa realizării achiziției. Aceste achiziții au ca și suport financiar un fond de
indemnizare prevăzut de Legea nr.561-3 cuprinsă în Codul francez al mediului.
Informarea populației susceptibile de a fi interesată de aceste finanțări este de competența
primarului comunei respective. Un alt releu important al acestei informații trebuie asigurat de către
comisiile departamentale pentru riscuri naturale majore, întrucât în componența lor sunt incluși și
reprezentați ai societății civile și ai formelor asociative, care urmează a fi informați despre
operațiunile finanțate sau programate din fondurile de prevenire a riscurilor naturale majore.
Practica a relevat două tipuri de situații. Una este cea în care persoanele interesate nu
numai că nu se opun delocalizării, ci sunt chiar inițiatorii cererilor formulate în acest sens,
punânduse de acord cu autoritățile în privința pașilor care trebuie urmați. A doua situație apare în
cazul în care proprietarii vizați nu sunt de acord cu ideea vinderii bunurilor lor sau cu
indemnizarea care le este oferită pe baza evaluărilor făcute domeniului, astfel încât calea

182
amiabilă pentru achiziționarea acestora nu poate fi urmată, căpătând contur modalitatea
exproprierii (achiziție forțată, de această dată), însoțită de ansamblul garanțiilor procedurale
aferente.

3. Exproprierea bunurilor expuse riscului

Prevederile Legii 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt
aplicabile exproprierii bunurilor expuse unui risc natural major, care amenință viețile omenești (la
art. 6 figurează ca fiind de utilitate publică lucrările privind prevenirea și înlăturarea urmărilor
dezastrelor naturale: cutremure, inundații, alunecări de teren etc.).
Atunci când un risc previzibil, legat de mișcări de pământ, datorat unei cavități subterane,
unui depozit de marnă, avalanșelor sau creșterea torenților amenință grav viețile oamenilor, statul
poate declara utilitatea publică și să procedeze (el însuși sau prin intermediul autorităților publice
locale) la exproprierea bunurilor expuse acelui risc, sub rezerva că mijloacele de salvare și de
protecție a populației se dovedesc a fi mult mai scumpe decât indemnizațiile aferente exproprierii.
Trebuie subliniat faptul că procedura (exproprierii) nu se aplică decât atunci când pericolul este
grav și ar putea antrena pierderi umane și se materializează numai în împrejurările în care
mijloacele de protecție și salvare a populației supuse riscului sunt mai costisitoare decât
exproprierea.
În cazul demarării procesului de expropriere procedura prevăzută de legislația în domeniu
se completează cu o analiză a riscurilor generate de fenomenele naturale la care sunt expuse
bunurile și care permite aprecierea importanței și gravității amenințării pe care o prezintă pentru
viețile omenești. Această analiză trebuie să permită a se verifica, de asemenea, dacă toate
celelalte mijloace avute în vedere pentru a fi utilizate în scopul salvării și protecției populației se
dovedesc a fi mai costisitoare decât indemnizațiile aferente exproprierii.

4. Autorizația de construire
Autorizația de construire este eliberată în conformitate cu prevederile Legii nr.50/1991
privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, iar refuzul eliberării ei trebuie să-și
găsească motivarea în regulile de urbansim aplicabile. Prin refuzul emiterii acestui act
administrativ sau prin acordarea lui sub condiția respectării unor prevederi speciale se evită
situațiile în care edificarea construcțiilor ar putea aduce atingere securității publice (construcții
ridicate pe terenuri inundabile, instabile etc.). Sunt apreciate ca prezentând un potențial risc de
incendii, spre exemplu, proiecte care vizează extinderi ale unor imobile aflate în zone din
apropierea pădurilor. De asemenea, se poate refuza emiterea autorizației de construire pe
terenuri deservite de drumuri publice sau private, ale căror caracteristici fac dificilă circulația sau
îngreunează accesul mijloacelor de intervenție ale pompierilor.

5. Documentațiile de urbansim
De o manieră generală, documentațiile de urbanism trebuie să ia în considerare existența
riscurilor naturale previzibile. De asemenea, trebuie menționată existența unui plan de analiză și
acoperire a riscurilor, care ar trebui să însoțească certificatul de urbanism. Prin planurile
urbanistice trebuie delimitate zonele de risc (natural sau tehnologic), furnizându-se – totodată –
reglementările și documentele grafice care să justifice interdicțiile sau motivele pentru care
construcțiile și instalațiile de orice natură, permanente sau nu, trebuie să îndeplinească condiții
speciale.

6. Informarea proprietarilor și a persoanelor interesate în achiziționarea imobilelor

Legea română – spre deosebire, de exemplu, de cea franceză – nu instituie obligativitatea
aducerii la cunoștința cumpărătorului unui imobil sau chiriașului edificiului situat într-o zonă vizată
de un plan de analiză și acoperire a riscurilor (prescris sau aprobat) despre existența riscurilor. În

183
respingerea sau acceptarea acestei informări (în situația în care ar beneficia de ea) cumpărătorul
sau chiriașul ar putea solicita modificarea condițiilor contractuale (cerând fie înserarea unei clauze
privind rezoluțiunea/rezilierea contractului, fie diminuarea prețului). O situație a riscurilor ar trebui
anexată fiecărei promisiuni unilaterale de vânzare sau cumpărare, fiecărui contract prin care se
realizează vânzarea-cumpărarea și, de asemenea, tuturor contractelor de locațiune.

Din nefericire, realitatea zilelor noastre stă sub semnul pericolelor, fie că ele sunt naturale
sau datorate omului și tehnicii. In aceste context, preocupările trebuie să se axeze, într-o măsură
crescândă, pe minimalizarea vulnerabilității oamenilor și bunurilor; prevenția trebuie îmbinată
eficient cu intervenția în orice combinație a factorilor de risc, atât la nivel local, regional, național,
cât și internațional. Abordarea problematicii riscurilor trebuie să vizeze, într-o primă fază,
sintetizarea cunoștințelor despre acestea – printr-un demers pluridisciplinar – , urmând o analiză
științifică a fenomenelor și, într-o a doua fază, modelarea situațiilor ce ar putea apărea și
realizarea unei planificări operaționale. Inventarul cunoștințelor actuale despre riscuri permite o
bună acoperire și gestionare a lor sub diferite aspecte, dar în primul rând trebuie abordate – de o
manieră coerentă – aspecte care țin de:
- cunoașterea profundă a fenomenelor și a consecințelor lor, în scopul de a îmbunătății
scenariile, analiza cauzelor, a mijloacelor de previziune și – de asemenea – a
posibilității de prevenire sau atenuare a efectelor;
- stabilirea, în plan juridic, cu exactitate a responsabilităților;
- aspectul operațional al gestionării crizelor atât la nivelul autorităților, cât și la nivelul
populației.

Toate aceste aspecte nu fac altceva decât să se constituie într-o adevărată ”provocare”
pentru natură care, la rândul ei, reacționează cu mijloacele de care dispune: furtuni, tsunami,
cutremure, schimbări climatice majore etc. În acest moment nici o zonă a lumii nu mai seamănă
cu ce a caracterizat-o până acum câțiva ani : ninge în zone calde, în care zăpada era cunoscută
doar din povești, plouă și apar inundații în arealuri secetoase, apar perioade de caniculă în teritorii
în care frigul era dominant ș.a. La toate aceste fenomene ”naturale” se adaugă elementele de
amenințare, de risc asociate tehnologiilor, industriilor, centrelor de cercetare performante:
accidente industriale, chimice, nucleare, emisii periculoase.
Dezvoltarea și evoluția rapidă, impresionantă, a societății – pe toate planurile – în special
în ultimul veac a avut nu numai efecte benefice asupra umanității; tot mai des, în acest început de
mileniu, se nasc sau ies la suprafață aspecte ale activității umane care influențează atât mediul
înconjurător (climă, floră, faună, apă, sol), cât și omenirea însăși. Aceste modificări reclamă
eforturi legate reorientarea, încetinirea sau (unde și când este posibil) stoparea activităților care
influențează negativ viața pe Pământ.
În acest context factorii politici și de decizie ai lumii s-au pronunțat ferm în sensul întăririi
mecanismelor de protecție a resurselor naturale ale Terrei prin elaborarea unor măsuri legislative
mai aspre, care impun termene și acțiuni exacte, bazate pe o temeinică cercetare științifică.
Reglementările legislative nu se adresează doar celor care sunt direct responsabili de astfel de
acțiuni dăunătoare, ci și celor care care conduc – politic și administrativ – prin organisme
competente, destinele țărilor. Activitățile cu impact semnificativ asupra mediului, fie că sunt
naturale, fie că sunt antropice, necesită o implicare activă și permanentă, pe parcursul
desfășurării lor, a tuturor autorităților publice, care sunt primele chemate să apere drepturile și
interesele cetățenilor, sănătatea acestora și mediul înconjurător.
Tot mai des apare în limbajul curent (nu numai în cel al specialiștilor din diverse domenii)
termenul hazard; cuvântului i se dă cel mai adesea o semnificație legată mai mult de acceptare,
de resemnare în fața ”inevitabilului”, dar pentru a-i înțelege cu adevărat semnificațiile și implicațiile
se impune, însă, o înțelegere atentă a naturii. Fiecare hazard își are propriile caracteristici: unele
afectează comunități mici (interesul manifestat de acestea fiind mic, întrucât se presupune că

184
statele pe teritoriul cărora se produc dispun de resurse interne suficiente pentru a face față unor
asemenea încercări, în lipsa unei asistențe tehnice din afara granițelor lor ), iar altele au un
impact extins, aflându-se la limita interesului comunității internaționale.
Literatura de specialitate propune mai multe clasificări ale hazardului, în funcție de diferite
variabile, cum ar fi:
1. Sursa producerii hazardului. Potrivit acestui criteriu, avem de a face cu:
- hazarduri naturale (nonantropice)
• geologice: cutremure, erupții vulcanice, alunecări de teren, tsunami, eroziuni ale
solului;
• climatice: vânturi reci și calde, cicloane, furtuni, uragane, tornade, temperaturi și
precipitații excesive, descărăcări electrice;
• hidrologice și marine: creșterea nivelului mării, desecări, revărsări de râuri;
• biologice: invazii de lăcuste, insecte, șoareci, epizootii;
• cosmice: căderi de obiecte cosmice, meteoriți, radiații cosmice.
- hazarduri antropice (man-made) sau tehnologice (având cauze umane)
• poluarea (apei, solului, aerului etc.);
• despăduririle
• accidentele industriale: nucleare, chimice, explozii, incendii, ruperi de baraje;
• conflictele sociale, politice: mișcări de stradă, revoluții, acte de terorism, conflicte
armate cu arme convenționale sau de distrugere în masă, accidente din cauza muniției
neexplodate sau a armelor artizanale;
• accidentele de circulație: auto, aeriene, navale, pe calea ferată;
• prăbușirea unor mine sau galerii;
• prăbușirea de obiecte: sateliți sau nave spațiale.

2. După ordinea de producereidentificăm:

- hazarduri primare: cutremure, erupții vulcanice, alunecări de teren, accidente tehnologice
- hazarduri secundare sau complementare (situații în care avem de a face cu o asociere
de hazarduri, potrivit efectului domino, primul generându-l sau alimentându-l pe al doilea):
avalanșe, incendii, explozii, infectare cu pesticide, contaminare radioactivă, șocuri psihice, stres.

3. După modul de producereexistă hazarduri:

- bruște: cutremure, erupții vulcanice, inundații, accidente chimice
- lente: despăduriri, deșertificări, secetă, foamete, poluare, agresări peisagistice.

Hazardele tehnologice induse de evenimente naturale sunt denumite (în limba engleză)
prin termenul NATECH (Natural Triggering Technological Hazards), ele apărând astfel ca
evenimente asociate. Cele mai periculoase pentru sănătatea populației și pentru calitatea
mediului sunt cele în care apar implicate substanțe periculoase. Materialele periculoase, denumite
generic HAZMAT (Hazardous Materials) sunt acele materiale care, prin proprietățile lor chimice,
fizice sau biologice, reprezintă un risc potențial pentru viața și sănătatea populației sau pentru
mediu. În această categorie sunt incluse materialele explozive, inflamabile, combustibile,
corosive, reactive sau radioactive. Hazardele naturale devin astfel un mecanism important de
eliberare directă sau indirectă de substanțe periculoase.
În ultimii ani s-a constatat o creștere a frecvenței și magnitudinii fenomenelor naturale
extreme și implicit a accidentelor tehnologice asociate, fapt legat în special de modificările globale
ale mediului. Acestea produc o creștere a numărului de evenimente naturale, a caracterului
extrem al acestora, dar și a violenței lor de manifestare.
Fenomenul de urbanizare este unul care trebuie nu doar promovat şi acceptat, ci cunoscut
și ”modelat” sub o multitudine de aspecte. Așezările umane – ca și sisteme complexe, care
presupun interacțiuni diverse și permanente – trebuie configurate pe considerente funcționale,

185
estetice, care țin de utilitate, de protecția mediului și, nu în ultimul rând, de siguranță, de
securitatea tuturor amplasamentelor. În acest cadru, gestionarea hazardelor la nivelul așezărilor
umane devine nu numai o necesitate, ci un imperativ, astfel încât trebuie dinamizată și
eficientizată conexiunea populației cu reprezentanții industriei, cu autoritățile locale, cu leaderii
comunității pentru ca, în situații de urgență, să existe și să funcționeze o atitudine responsabilă și
promptă a tuturor actorilor locali și să fie instituită siguranța publică, iar comunitatea să fie cât mai
bine apărată407.
Elaborarea unor planuri de acțiune pentru situații de urgență este absolut necesară, prin
intermediul lor putând fi asigurată cooperarea locală în scopul conștientizării – la nivel comunitar -
și a pregătirii cetățenilor în asemenea împrejurări, asigurându-se din timp alcătuirea unui grup de
coordonare format din reprezentanți ai comunității locale, ai autorităților, manageri din industrie și
alte părți interesate.
Evident, în elaborarea acestor planuri se va ține seama de aspectele specifice fiecărei țări,
regiuni, de sistemele de valori, de infrastructură, de capacitățile și resursele care pot fi mobilizare
în situațiile de urgență, precum și de cadrul legislativ. De asemenea, se va ține seama de faptul
că fiecare sector industrial prezintă pericole și riscuri diferite (și ele ținând de specificul național),
programele putând fi adaptate în funcție de necesitățile proprii408.
Proiectul DENATECH (Reducerea vulnerabilității și combaterea dezastrelor naturale și
tehnologice, în sprijinul comunităților locale) este structurat în țara noastră pe două componente
de bază: implementarea programului APELL (Awareness and Preparedness for Emergencies

407Structura planului de analiză și acoperire a riscurilor cuprinde capitole precum:

- Caracteristicile unităților administrativ-teritoriale (amplasare geografică, relief, caracteristici climatice, rețea
hidrografică, populație, căi de transport, dezvoltare economică, infrastructuri locale, specific regional/local);
- Analiza riscurilor generatoare de urgență (analiza riscurilor naturale, a celor tehnologice, biologice, de incendiu,
sociale, zone de risc crescut);
- Acoperirea riscurilor (concepția desfășurării acțiunilor de protecție-intervenție, etapele de realizare a acțiunilor,
fazele de urgență a acțiunilor, acțiunile de protecție-intervenție, instruirea, realizarea circuitului informațional-
decizional și de cooperare);
- Resurse umane, materiale și financiare
408
În perioada 2000-2005, în România, poluările accidentale, accidentele tehnologice și cele de transport au cunoscut o
creștere alarmantă, numărul acestora crescând, de la an la an, în medie, cu 100%! Aceste fenomene, greu de
controlat, cu urmări dezastruoase, au reclamat cercetări serioase, în urma cărora să se poată lua măsurile cele mai
adecvate.
În urma analizei cauzelor producerii acestor evenimente s-au putut constata câteva aspecte, dintre care
menționăm:
- mijloacele de producție au fost preluate de către diverse societăți private, care nu au cunoscut riscurile pe care
activitățile desfășurate le pot avea asupra mediului, nu au respectat legislația aferentă tehnologiilor utilizate
sau chiar nu au avut autorizație în acest sens;
- lichidarea și dezafectarea fostelor combinate-gigant (în special cele chimice) constituie un pericol permanent
datorită stării avansate de uzură a instalațiilor, utilajelor și mijloacelor de transport, care pot determina
deversarea accidentală a substanțelor conținute;
- adesea agenții economici nu respectă prevederile contractuale referitoare la protecția mediuluisau nu dau curs
obligațiilor asumate și condițiilor impuse în acordurile sau autorizațiile de mediu și programele de conformare;
- pe timpul transportului de substanțe periculoase (auto, cale ferată, pe apă), datorită nerespectării condițiilor de
ambalare și manipulare, se pot produce eliberări de substanțe periculoase;
- depozitele de substanțe sau deșeuri toxice existente la agenții economici aflați în lichidare judiciară sau
administrativă nu sunt securizate, întrucât aceștia nu dispun de mijloacele și fondurile necesare neutralizării și
punerii la adăpost a acestora;
- administrarea necorespunzătoare sau necontrolată a unor pesticide în agricultură a condus la repetate poluări
ale apelor unor bălți sau lacuri, precum și la mortalități însemnate în apicultură și piscicultură;
- din numărul poluărilor înregistrate în țara noastră un procent de 70% sunt poluări ale apei sau solului cu
produse petroliere, care au ajuns în apele de suprafață ca urmare a unor avarii la conductele de transport, ca
urmare a unor manevre necorespunzătoare la schelele de extracție sau ca urmare a deversării apelor de
santină provenite de la nave.

186
at Local Level), pentru managementul dezastrelor, și evaluarea impactului determinat de
substanțele periculoase cu ajutorul tehnologiilor GIS (Sistemul Informațional Geografic), GISAR
(Tehnologii Software) și APELL – RO.
Diversitatea direcțiilor de acțiune ale programului APELL asigură că, odată ce se
realizează implementarea cadrului APELL în România, se va dezvolta o bază solidă de acțiune în
diferite situații de hazard și risc, prin implicarea și pregătirea, totodată, a comunităților pentru o
acțiune rapidă în caz de dezastre. Scopul declarat al acestui program este de a introduce
conceptul APELL în România și a forma baza specifică fiecărei direcții de acțiune astfel încât
problemele de mediu să fie controlate și diminuate cu o eficacitate sporită. Activitățile cuprinse în
acest proiect susțin accentuarea rolului comunităților și a tuturor părților interesate pe plan local în
intervenția de urgență409. Se urmărește aplicarea de metode și soluții avansate de evaluare a
riscului în știința și ingineria mediului care să dea naștere unor planuri viabile de management al
situațiilor de urgență în caz de dezastru.
GISAR – a doua componentă a proiectului DENATECH – propune asigurarea unui
echilibru între cercetarea fundamentală și cea aplicativă prin intermediul tehnologiilor software
utilizate în prelucrarea datelor: Pentru a veni în sprijinul comunităților locale GISAR propune
identificarea și analizarea principalelor riscuri la care este expusă populația în cadrul
intravilanului, urmând ca determinarea principalelor zone de risc și realizarea hărților cu zonele de
risc să fie utilizate ca instrumente de planificare în cadrul politicilor de planning urban. Este
absolut necesară, în perspectivă, realizarea corelărilor dintre distribuția actuală a zonelor
funcționale ale localităților și distribuția spațială a zonelor de risc pentru evidențierea situației
existente la ora actuală și pentru a avea o imagine cât mai reală a impactului unui potențial risc
asupra comunității. Rezultatele obținute urmează a fi integrate în politicile de planificare urbană.
Toate obiectivele proiectului vor fi realizate la nivel comunitar prin intermediul activităților de
cercetare și transfer tehnologic în cadrul consorțiului format din instituții de învățământ superior,
institute de cercetare-dezvoltare, autorități guvernamentale și operatori industriali, așadar printr-
un efort coroborat al mai multor actori publici.

409 Al. Ozunu, C. Anghel, Evaluarea riscului tehnologic și securitatea mediului, Edit. ”Accent”, Cluj-Napoca, 2007.

187
 BACK TO AGORA

1. In times entirely dedicated to neologisms, my proposal to ‘review’ or, more precisely, to

return to the classical urban vocabulary (even archaic) may occur as strange. At a more careful
analysis, the approach appears not just in terms of curiosity, but, as I truly hope, it should at least
be understood.
I do not think that I am the only one (or one of the few nostalgics who believes that a return
to the past, to its experiences and the lessons it taught us, would be a very appropriate way to
solve a series of new challenges that our society has to face nowadays.
The dynamics of change, that influenced all areas of our existence – has generated deep
changes in each and every one of us. On the other hand, research and results in every area of
human life and activity, due mostly to archaeologists and anthropologists, have brought to our
knowledge the proof that many current performances (in the field of technology, medicine,
astronomy, construction, etc.) that we are proud of, have been known and used for hundreds and
even thousands of years ago. Therefore, same old, same old!
Moreover, even the genesis of humanity is in question, since the existent theories are
complemented or annulled by the new emerging ones. In this context, more and more people are
reconsidering their opinions and show a natural tendency to pay more attention to the past’s
experience, in order to avoid the same mistakes and mostly in order to define ‘our common future’
respecting the principle of sustainable development.

2. We have to accept and admit, objectively and responsibly, the fact that not everything
that belongs to the past is ‘old’, outdated and unnecessary. Everything related to the development
of a process (historically speaking) can not be canceled and maybe the fact that some things and
phenomena do not just happen again, but they come back to people’s attention in a different
shape, it is not all ‘cyclic’, but it might as well have yet unrevealed significance.
Urbanism, the target area of the analysis, is certainly not a new field (excepting probably
its definition) of preoccupation – moreover, in terms of art, science and technology, the proof is
that it has always been there. The evidence is more than enough, it is abundant! Obviously, the
problem it needs to solve is increasingly challenging, but just as in mathematics, we must admit
that sometimes the most difficult problems have the most... trivial solutions. We can only hope
that the key to success for many actions that we undertake is to be sought in simple matters, even
common sense sometimes.
This is the bet upon which a future research should start, respectively with aiming at how
certain urban components could undertake the training part regarding people’s attitude and
behavior, providing the fact that we must be aware that the global economic crisis associated to
the environmental crisis, have as a main trigger the human crisis. Obviously, selfishness, malice,

188
envy, jealousy, these are not new behaviors on Earth, but their exacerbation generated, fostered
and maintained by the abnormally fast rate of change, the social dynamics worldwide, they are
likely to worry everyone.

3. The alteration of human relationships, the development and increased rate of all human
activities, the time crisis (explained by the theories of contraction), eagerness, material wealth,
etc. are already emblematic of the times we live in. As there are sufficient grounds to justify the
current state of humanity, we must also find reasons to restore balance in society, by finding
solutions for an individual rebalance, by restoring at its rightful place all the good and beautiful
properties that characterize the human race; restoring individual balance should be the number
one priority. Re-modeling our behavior, rebuilding it on grounds of inner beauty, good faith,
altruism, cohesion and solidarity would certainly provide a different perspective on the future of
humanity, and solutions to current problems could more easily be found.
A decisive role model has always been education – in all terms and across all institutions:
the more the community has invested in education, the more the prosperity came faster and the
benefits have been earlier recorded. Along science and culture, which it interferes with, education
means social development.
De facto, education can not be reduced to any of its components – information, storage,
training, learning practice, behavior, attitude, etc. which, unfortunately, have lost importance and
significance.
The return ‘to the whole’ is an imperative must, but the means to do it are extremely
difficult since the resistance is strong. In these circumstances, the training role should be divided
between authority and competence factors that must benefit from trust and transparency and the
action must be conducted in a responsible framework. This framework should not be closed, on
the contrary, it should be opened to the community members, it must be desirable, pleasant and
comfortable, to provide certainty and novelty as long as it is safe, easy to find and always
available to the applicant/recipient. The public space – with all its history, with the Greek Agora
brand or as well the Roman Forum – we think would entirely fulfill this mission.

4. Appearing and evolving along with human communities, public spaces410 were the
scene of many manifestations of the community, a place of conviviality, of spirituality – in all its
forms – a religious, administrative and legal landmark. Initially, the political space, as an archaic
form, was devoted to the public space – the Agora – it was meant as a place for circulating and
spinning ideas and manifestations of public opinion in the debate. The role and the further
significances contributed to their load of various activities (exchange of goods, trade, celebrations
and ceremonies) and urban art monuments (cemeteries of the wealthy, statues, fountains, street
furniture), aspects that led to the acquisition of complex uses.
What is worth to be kept in mind is the direct communication which could easily be
achieved, the social cohesion that ensured the participation of all the community members in
general interest actions and expressions and the easy access to the time’s public information.
Thus, the public space perpetuated its sensibility and permeability to all social, political even
mentality changes of inhabitants, as well as to technical, cultural and any other progress that
appeared in their society.
The public space’s valences were initially about their definition as built spaces, with
outstanding architectural and urban value and, and on the other hand, their estimation as a
reflection of social and political structure of society, a third valence following, namely the field of
administrative and legal sphere, involving separate and different issues.

410In a broad sense, public spaces consist of streets, parks, playgrounds, parking, etc. The attribute ‘public’ means
opening, accesibility. This trait of belonging to all is, in fact, extremly complex, because ‘all’ use the place, but ‘all’ must
also assume the responsability for the way of doing that.

189
 5. The reason we raised the public spaces issue and pointed out their importance in the
urban context is determined by the fact that the full responsibility of its management belongs to
the local public authorities: it is them that make the decisions regarding the architectural,
aesthetic, landscaping model, as well its functioning and maintenance. The administration has the
power in the territory, being situated close the citizens, to the community. It is a known fact that
‘we can govern by distance, but we can only manage by close’ (introductory words to a French
decree of 1852). The public space is an actual area, a constructed planned place, natural or
artificial, that challenges different categories of professionals, such as architects, planners,
geographers, historians, engineers, landscapers, which are regulated in their activities by special
legal urbanism rules. The framework of urban planning law seeks to harmonize the permanent
conflict between the rules governing the public and the private property, to ensure the proper
conduct of negotiations between the public and the private sectors. Usually, the surrounding
buildings of public space belong to the private sector, which have been awarded a prior
authorization from the public authorities – the building permit (which is a final administrative
document certifying the compliance of the building with the urban planning provisions, which, in
turn, express the tendency of the city development).
Moreover, the facades of these buildings define the whole landscape, the public
decoration, the specificity of the framework. The administration must consider and decide how to
make the transition from the public space to private real estate (buildings or land). Nowadays, the
public spaces are facing a delicate moment in their existence and their mission: belonging to
everybody, they tend to no longer belong to anyone else; they are simple passages, eyewitnesses
of a hurried transit, no longer focal point or meeting place for joint activities. The lack of funds, the
focus of interest on commercial areas, moving the pole of attraction to these areas, targeting
places to spend free time inside, the extinction of stores in the central areas led to their oblivion,
to the considerable decrease of interest. However, no one can deny the fact that the image, the
cities’ individuality is mainly defined by these public spaces, and the (aggregates) indicator of life
quality is also closely linked to these issues.

6. All over the world, central places of great cities are full of important – from historical and
administrative perspective – buildings, fountains, statues, columns, arches and other
monuments411. In so called ‘mental maps’, public spaces have a significant place: so ‘this is not
surprising that a person’s mental map is a product of social interaction. The way we perceive
space and the environment is socially learned and is based on experience. The imagery of the
city can be seen as a result of how people perceive it. Urban imagery also has consequences in
the shaping of city itself. Urban images have a symbolic function. Images help provide strong
associations with a place that help facilitate interaction between people who share a common
environment’ (Hutter, 2012, p. 137).
In this respect, Kewin Lynch has pointed this out:
‘The landscape pays a social role as well. The named environment, familiar to all,
furnishes material for common memories and symbols which bind the group together and
allow them to communicate with one another. The landscape serves as a vast mnemonic
system for the retention of group history and ideas’ (1960, p. 126, apud Hutter, 2012, p.
138).
Very often in these spaces historical and cultural events took place that are celebrated
even in our days. These places are characterized by human interaction, solidarity and urban
experience. History strongly puts its footprint on these central places in European cities –

411All these ‘works of art’ are known, in our Romanian legal framework, as ‘public monuments’ and are protected by
several regulations such as Law no. 120/2006 concerning public monuments, Law no. 350/2001 concerning urban
planning and town planning, Law no. 50/1991 concerning the authorization of construction works, etc.

190
important reason for preserving their identity. We have to accept – critically speaking – that if old
architecture allowed and still allows, hundreds of years after edification, the identification of the
location where different monuments belong to, the new neighborhoods of the cities do not have
the same status, that is, individualization and fast tracking (Minea, 2011). It has been argued (and
rightly considered) that it was the ‘urbanization’ that led to ‘urbanalization’ (Muñoz, 2008). In these
terms we can talk, without making hazardous statements, about a decreasing diversity; or,
diversity is a condition of perpetuating values, multiplying them in other principles, schemes and
algorithms, other than those related to the non-customized imitation of patterns. We can say that
we are witnessing an identity crisis of urban landscapes.

7. Urban and art historian Donald J. Olsen suggested in 1986 the importance of conceiving
‘the city as a work of art’; probably a ‘replay’in anupdatedformof this expression would be ‘city as
a work of heart’. Being in the author’s consent, we also state that we have to study the city as
‘objects to be cherished and understood rather than evils to be exposed, as works of arts rather
than instances of social pathology’.
In this context it is useful and interesting to mention another opinion – assessed by Le
Corbusier – according to which ‘cities are biological phenomena’; from his perspective urban
forms of manifestation are just like biological ones, both in their existence and composition and
reflecting a biological being of their inhabitants, as well as of other living forms that cohabitate with
them. Beyond the elements that define and characterize it, the city stores also an inner energy
that by complex phenomena becomes and generates a continuous metabolic change; this
process is very similar to which occurs at the level of living organisms (Crăciun, 2008, pp. 15-17).
It is very important to take into serious account the fact that major changes are required in
the field of special structuresʼ composition, which are directly responsible for urban planning
activities. Strictly applying the enforced regulations, even if it is a mandatory act (like all rules of
public law), not everything is limited to it: modeling urban spaces and adapting to the general
dynamics requires more than a blind compliance, meaningless to the fine perception of the
phenomena that occur in this area; it requires a good understanding of what ‘urban body’ means
(Minea, 2011).

8. The changing face of cities starts as well from the public spaces! In these circumstances
we consider that achieving these objectives must aim to their revitalization, the increase of
activities, the promotion of new features, in order to bring back the citizens to the space that we
traditionally call as their own, the revival of civic spirit and their motivation for active involvement in
the city life. This change that must be operated on the public space can not only be achieved by
specialists (developers or architects), but it should benefit of public support and involvement. It is
stated that governance of persons and places can be initiated and enacted as much by non-state
actors as by state authorities (Rose and Miller,1992, apud Lippert, 2012), by ‘governance’
understanding ‘any attempt to control or manage any known object’( Hunt and Wickham, 1994, p.
78). The success of such an approach should mean: providing comfort and a pleasant image
(clean places, friendly, green, attractive and safe); accessibility and easy communication (easily
accessible, providing the possibility to connect to other spaces of interest); sociability (organized,
friendly and stable).
Active involvement of the citizens in spatial planning is an imperative that must be
understood and then applied. In the achievement of ‘the power of place’ 412 (Hutter, 2012),
communities play a very important role. One can also speak about ‘the sense of place’, defined as

412In her book ‘The power of place’ (1995) Dolores Hayden argues that planners involved in historic preservation
should understand that the historic preservation of the architecture and histories of multiple classes, ethnicities, and
genders is important. Urban renewal and economic development is a powerful tool that can cleanse the landscape of
any references to past inhabitants – their struggles, lives, and uses of place.

191
a sum of fragments, a sum of urban pieces of time that reveals a special kind of interaction
between a person and a territory that is characterized by certain features (Muñoz, 2008, p. 83).
Of course, a co-production approach to engaging existing community assets and
resources should become an integral part of the development process. This requires the
professionals work with, not just for local residents, business, and community groups (new
economics foundation). A broader dialogue and a cultural shift regarding the principles and values
underpinning the planning methods, design and development of urban places and neighborhoods
must be realized if we want to achieve a sustainable well-being (the personal and the social one).
One of the most important things that influence peoplesʼ happiness is the strength of their
relationship with others: feeling close to and valued by others is a fundamental human need (new
economics foundation) and the strength of our communities also depends on the connections and
relations that people have within them.
Ways in which such changes could be made are theoretically very numerous, but they
obviously must be approved by the community. The proposed solutions are different, there are the
traditional options, based on classic urban interventions (remodeling, rehabilitation, landscape
interventions, elimination of traffic in these areas, etc.) or models based on the logics of virtual
networks (panel screens to facilitate mass virtual communication). Taking into account the young
generations’ preferences for virtual ‘are we destined to withdraw further into cyberspace as the
popularity of Internet expands?’ Banerjee (2001) asks himself.

9. Given the fact that people spend a lot of time indoors, the fact that we accepted (even in
a tacit manner) the communication that doesn’t require direct contact, we could say that either
option could be appropriate. If we also consider the cohabitation with the computer screens, both
at home and at work, solutions would be heading towards the traditional option. Sustainable
development, that is our common goal, involves the powerful penetration of nature in the grey
areas of cities. The bioclimatic urbanism seeks the best use of settlements’ natural potential as an
effective means to promote their identity (Higueras, 2006). The competition between modern
technology and spaces defined by their natural aspects should not be encouraged and the public
character of the urban activities should be read in another key – it is not so important the fact that
public spaces belong to everybody, but the fact that they are used by everyone.
Anyway, there were a lot of critics concerning modern communication technology brought
in the street: urban critic Michael Sorkin (1992) described the ‘city as a theme park’ as
characterized by places that are synthetic and simulations of real places. Michael Dear stated that
‘the phone and modem have rendered the street irrelevant, and the new city threatens an
unimagined sameness, characterized by loosening of ties to any specific space, rising levels of
surveillance, manipulation, and segregation and the city as a theme park’ (Dear, 2002, p. 19,
apud Hutter, 2012).
Professor Francesc Muñoz from Universidad Autόnoma de Barcelona speaks also in one
of his books (Muñoz, 2008, p. 86) about spaces as theme parks, identifying them with malls and
outlet stores, stating that actually they alter the density maps of metropolitan regions. He states
that in the actual context a new type of territories appeared – multiplex spaces – which implies the
logic of flows. Through them time and mobility arches are created: arches between inhabitants
and between inhabitants and places. Multiplex spaces give rise to a genuine map of weekend
leisure. This mapping, comprising places and moments, is characterized by multiplicity and
flexibility: we got, this way, multiplex places and moments! These issues influenced entirely public
spaces by altering their traditional functions, character and morphology. In this frame we have to
restate concepts like inhabitant, community, living space, local culture, in a context in which
flexibility and mobility of human behavior characterize a metropolitan inhabitant who lives in a
changing geography and in cities with variable geometry.

192
 10. Urban public spaces are those where all the processes related to people’s existence
take place and, especially, peoplesʼ cohabitation. These places are a reflection of the social
structure, of the level of development and computer technology, not a flat, clean and shiny
surface. They can and must become surfaces able to reflect, as a magic mirror, the real human
happiness, a real human smile, being able to dissolve the evil and the madness that had
subjugated humanity during (at least) last decades.
Public spaces are locations where, somehow independent of their will, all the social
categories meet. The social segregation – real and sustained even by inappropriate or wrong
urban decisions and actions – can be mitigated by bringing the members of the community
together, in the same area, where appearances can erase significant differences between the old
and the young, the healthy people and the ones with disabilities, people with full account and
those with debt, direct communication, direct eye contact, people standing face to face, direct
socialization, all these could be an effective treatment for various urban diseases (loneliness,
stress, apathy, depression, etc.). Here, where it is more discernible than elsewhere, the sun, the
sky, the rain, the snow, the wind, pretty freely offered equally to all, one should really feel like
going back to Agora!

Conclusions
‘Seemingly, three major trends: privatization, globalization, and the communication
revolution – will continue to shape the future demand and supply of public space. Planners must
anticipate the effects of such trends, but also focus on the concept of public life, which
encompasses both public and private realms advancing the cause of public space and the
opportunities and initiatives for the future’ (Banerjee, 2001). In this respect we appreciate that
several axes of thinking and acting would be interesting and useful to follow:
- The interaction between generations must be encouraged: groups of different ages have to
occupy the same space by avoiding the separation of younger and older people.
- security and accessibility – in terms of possibility to easily arrive there and the pleasure to be
there – are very important also. It is stated, meantime, that access includes the ability to
occupy a place and the activities contained within (Nemeth, 2012, p. 815). Accessibility is the
key determinant of publicness (Varna and Tiesdell 2010, p. 578 apud Nemeth, 2012). If
physical/social accessibility is generally recognized, an interesting position (Mandanipour,
1999 apud Faye and Le Fur, 2011) shows that public spaces have also accessibility
constraints, derived largely from social practices that implement social exclusion (Lehrer,
1998).
- With respect to what ‘urban’ means, I think that we must instil a particular version of ‘civility’
within the urban and suburban vernacular (Mcleod and Johnstone, 2012). Bannister et al.
(2006, p. 928) states that ‘in city centres civility is founded on the removal of ‘otherness’ or
contrary actions and behaviour’. Although it was said that ‘communication is not free, nor is
use of space’ (Németh, 2012), we sustain that the cited ‘Code of conduct’ would be an
extremely useful and profitable regulatory framework in terms of education (young people
have to be conducted to achieve good manners for certain circumstances). Being free to use
something (including public spaces) doesn’t mean we must accept anything – also inadequate
language and behaviour – in the name of recognized and established freedom.
- Centrally situated public spaces, dominated by important and monumental public buildings or
decorative compositions (historical monuments, palaces, statues, colons, fountains, etc.) are
fragments of a city, its inhabitants identifies with them; they constitute a renewed focus for
regeneration due to their network interconnection role and their capacity to ‘encapsulate’ the
history (Smith et al., 2002 apud Faye and Le Fur, 2011).
- We have to redevelop the piazza style square, at night and at day.

193
- We must impose a social control that will have far-reaching consequences for how we
understand the meanings of public space, social justice and the parameters of state power
(Colemann, 2003, p. 21).
- The provision of facilities such as toilets, suitable seating, lighting, signage, have a great
influence on peoplesʼ attitudes to the public spaces, as these most common activities (sitting,
walking, waiting, watching, chatting) take place in these areas; there is a must to provide them
in the best manner possible.
- Cities around the world have placed more emphasis on policies for arts and culture over the
past years, a shift that reflects the centrality of culture in promoting an urban renaissance.
Policy makers see cultural industries as a source of new jobs; not only does culture enhance
urban quality and multi-functionality, it has also become a key economic sector in itself
(Herrero et al., 2006 apud Van Aalst and van Melik, 2011). It is shown that cultural functions
make an essential contribution to the urban economy: ‘concentrations of arts facilities did not
only represent aesthetic amenities, they also raised property values and attracted commercial
development’ (Zukin, 1995, p. 117).
With no intention for an apotheosis approach of the presented issues we firmly state that
changing the face of the cities starts from public spaces and that, beyond economics, social
and cultural aspects, the city – as a ‘whole’ – and public spaces – as components – must be a
work of heart.

URBANISM CRISIS – SIGNIFICANT COMPONENT OF „GLOBAL CHANGE”

Humanity is currently faced with two global crisis, one financial and one environmental.
Although ostensibly distinct, theese crisis are in fact strong interlinked. Unsustainable
consumption, at the heart of the environmental crisis, is driven to a large extent by unsustainable
debt, which creates financial instability. It is obvious that theese issues are tackled, and
investment is directed into environmental initiatives through a „green new deal”, than the result of
the financial crisis could mean the mitigation of the environmental crisis; if, conversely, economic
hardship is used as a justification for delaying action on vulnerable environmental issues and
economic growth remains at the at the centre of government policy, then the ultimate outcome of
the financial crisis could be the deepening of the environmental crisis. The relationship between
the two crisis provides both opportunities and threats to achieving long-term economic and
environmental sustainability.413
We pass through a special period of time, which was and continues to be appreciated,
defined and quantified in various ways but it is unanimous recognized the fact that the world is
experiencing the worst financial crisis in a generation and faced with the worst environmental
crisis of any generation.
Essential part of our daily existence, artificial environment (the one created by man) is
a significant ubiquity, even if this aspect is more or less noticeable, acknowledged

Kyla Tienhaara, „A Tale of Two Crisis: What the Global Financial Crisis Means for the Global Environmental Crisis”,
413

Environmental Policy and Governance, nr. 20, pag. 197-198, 2010 (www.interscience.wiley.com).

194
or considered to be common, even familiar. The current global change (expression that wants to
eliminate the severe connotations that the word "crisis" implies) is strongly felt
in all areas and, beyond their material, concrete effects, other associated phenomena can be
noticed, which wheather measurable or not, manifesting or just remaining hidden,
influence the way we think and, eventually, the way we act (busy life,
stress, anxiety, depression, increased violence, decreased concentration, decreased work output,
etc., issues that are approached and dealt with by the so called „quality of life”).
Always invoking the decrease or the increase of life quality, a new problem arises,
regarding the significance of the changes going on in this indicator’s area, strictly from an
urban perspective, and also regarding the need to find links of this type of activity
to unpredictable events, whereas from all points of view, we must realise the fact that we have
and specially how we have to intervene; figure out exactly what we have to do for us as a
species, in order to overcome the moments that -according to gloomy scenarios, but all
indications of credibility – by the difficulties and tensions accumulate so far, will eventually
generate a huge explosion.
It is clear that everything related to the maintenance of "operating parameters" of the
world is, overwhelmingly, in the power of humanity (we ignore the phenomena taking place in the
universe constantly and we have very little or no control on Earth) . The man works in
a framework that he created and changed from its early existance. These actions, the quality and
quantity have been and are conditioned by the way the „scene” is prepared. At this moment, the
"setting" changes rapidly, threatening the balance of the "performance" in which "actors play" and
the " increasing audience" getting more and more confused by the bold, erratic, coherent-free and
agressive decisions taken by the „diretors”.
We may ask (as Thomas L. Friedman, columnist and author at New York Times did in
march 2009): „What if crisis of 2008 represents something much more fundamantal than a deep
recession? What if itʼs telling us that the whole growth model we created over the last 50 years is
simply unsustainable economically and ecologically and that 2008 was when we hit the wall –
when Mother Nature and market both said: „No more!”?”414
It is perceived an optimistical opinion that referes to technological development able to
solve any environmental problem or resource limitation that humanity is confronted with. The
belief in technological progress is also abundantly evident in discussions about a green recovery
from the financial crisis. As an HSBC (from 2009) repport suggest. „There is growing acceptance
that the next wave of productivity and inovation could well come from smart technologies that
enable a growing world economy to thrive in the context of deeping carbon as well as other
natural resource constrains, most notably water”.
These hypothetical „smart technologies” are based on the notion of „decoupling”, i.e.
innovation that allows growth to continue with declining material throughput. But how can we
appreciate what „relative” and „absolute” decoupling means? It was estimated that with relative
decoupling resource use and environmental impact decline relative to GDP; if GDP rises, so too
do these impacts, but not as quickly. Absolute decoupling would require that impacts decline with
rising GDP.
A focus on relative decoupling ignores the undeniable fact that technological innovation
and improvements in efficiency are continuously outstripped by increase in the scale of economic
activity415. In fact because efficiency brings down the costs of goods over time it can actualy have
the perverse effect of increasing production and consumption416. For example, although the
efficiency of automobiles increase quite substantially on a regular basis, so too does the number

414The inflection is near?, The New York Times, 7 march 2009, cited in Kyla Tienhaara, op. cit. pag. 205.
415 See P. Dauvergne, The Shadows of Consumption, MIT Press: Cambridge, MA., 2008, p. 214 and J. B. Foster,
Ecology Against Capitalism, Monthly Review Press, New York, 2003, p. 23.
416 See W. Rees, Reducing the Ecological Footprint of Consumption in The Business of Consumption: Environmental

Ethics and the Global Economy, Westra L, Werhane P. (eds). Rowman & Littlefield, New York, 1998, p.113-130.

195
of people who own a car and the amount that they drive. Thus, overall, greenhouse gas emissions
from automobiles continue to rise rather than fall417.
There are also other arguments against a complete preocupation with technological
solutions. One obvious one is that technologies developed to resolve one problem often end
creating numerous new, often unanticipated problems. In recent years, there has been a
resurgence of interest in nuclear power as a „climate friendly” alternative to conventional fossil
fuels. An Organization for Economic Co-operatiothat and Development document on „green
growth” additionaly suggests that nano and bio-technologies can „contribute to improved
environmental performance” (OECD 2009). And proposals to „geoengineer” the climate (for
example by injecting sulphur particles into the atmosphere to mimic volcanic activity ) are popping
up with increasing frequency. All of these types of technologiy-focused „fixes” are highly
controversial, risky and bring with them the potential for serious environmental harm.
An overemphasis on technology also trends to displace solutions to problems that are
simple, yet effective, and reinforces the belief that changes in lifestyle (or ways to doing
business) are not necessary in order to reduce humanityʼs impact on the planet. Discussions
about „green homes” are prime example. Although much is made of technological solutions the
range from switching to energy-efficient light bulbs to installing solar panels on roofs, it is rarely
suggested that individuals and families should consider buying/building smaller homes418.
The difficult moments which urban planning is going through (as from not just a
European perspective, but a global one as well) occur on several levels. Thus:
- The economic crisis caused disruptions for the stage investors / developers, who in harsh
threats, full of despair - after substantial advances payments or as well full payments
of their properties (especially for housing) – found themselves in a position where they could no
longer see their dreams fulfilled;
- A series of investments remained unfinished in various stages of execution, because
there were no provident and therefore no allocated funds so that they can be preserved;
- Infrastructure works for these buildings (eg. access roads, water systems andenergy, etc.) were
also stopped;
- In this circumstances, silhouettes of unfinished buildings have appeared in the urban
landscape and these areas were tagged as "dangerous" or "uncertain", and their territorial units’
landscape reveals the image of urban peripheries;
- Has been noticed a decreasing tendency in activities related to the provision and sale of
construction materials, which was passed on to employment in the field and finally, of course,
a high rate of unemployment;
- Orientation of the population towards purchasing dwelling in old buildings (action supported by
the Romanian Government through the "First Home" programme);
- More stringent requirements for real estate matters have been imposed, which led to a decrease
in the public interest for this type of investment;
-Significant tendancy of movement towards rural areas (therefore increasing investments in
households in these places) and thus the consequences of such actions: showing
an increased concern for the cultivation of land in town or at the peripheral areas or
easy commuting distance from them, return to the practices, customs and
activities remaining in the background a long time, increasing interest in working
together, improvement of relations between community members.
- The mobility flow’s direction changes (with reference to transportation) towards these new areas
of interest;

417 See J. B. Foster, op.cit., loc.cit.supra.

418 See Kyla Tienhaara, op. cit., pag. 206.

196
- Saving solutions, as they are considered by the experts in urban planning, provided during this
period are difficult or even impossible to implement, due to the existing financial difficulies;
- We are witnessing - in terms of urban planning - a loss of diversity and identity.
One of the globalization’s effects is the standardization in construction419, procedures that
led to the usage at a wide range (the multiplication) of constructive "patterns", to the realization of
similar or even identical urban texture fragments all over the world without that they can
be associated with certain geographical areas. If old architecture allowed and still allows,
hundreds of years after implementation, the identification of the location where
different monuments belong to, the new neighborhoods of the cities do not have the
same status, that is, individualization and fast tracking. It has been argued (and
rightly considered) that it was the "urbanization" that led to "urbanalization"420.
Given the circumstances, we belive that now we can talk, without making hazardous
statements, about a decreasing diversity. Or, diversity is a condition of perpetuating values,
multiplying them in other principles, schemes and algorithms, other than those related to the non-
customized imitation of patterns. We can say that we are whitnessing an identity crisis of urban
landscapes. Just as in the case of food (the fast-food dishes, the Chinese, Vietnamese or Indian
food) that conquered the world and are now „universal”, the placement and the configuration of
settlements have followed approved models, pattern-plans which were considered saving
solutions for certain situations and which were implemented as such; constructive solutions and
subdivisions became a true fashion. Regarding the commercial urbanism, we can find well known
supermarket chains (presenting the same structure, identical arrangements of aisles and selling
the exact same products), stores whose brand is present all over the world, with identical shop
windows and advertising. The facilities related to customer orientation in such premises and
throughout the world are indisputable; however, there are enough voices that state that the
originality, the tradition, the specific „spirit” would be preferable to this uniformity, that at one point,
becomes boring. the perception of this aspects in different cultures and their materialization in a
specific manner would constitute better values than the provided „template” schemes, forged over
time by the same team.
Regarding the industrial landscape, it is known that technological processes obtaining the
same product is often subject to similar procedures, sheltered by industrial buildings with having
similar profiles. The ergonomics requires identical sizes, functions and personnel structures. On
the other hand, the industrial architecture provides similar models so that the same industry
presents, all over the world, elements that do not reflect the local architectural specifics.
Therefore, we are witnessing a very poor construction individualization.
Certainly, the great crisis has confrunted man and the cruel reality that showed, more than
ever and without gentle manners, which are the perspectives of our future, outlining our bold
aspirations that inspired the last decades. The late twentieth and early twenty first centuries’
lifestyle and the reckless consumtion lead to this serious situation (even dramatic, as some would
say) in which we find ourselfs.
The urban sprawl (partly justified), due to an increasing population, developed without assuming
the responsability of our actions’ consequences. Thus, some sort of „folding” of our thinking
process, a possible limitation, even restriction of certain services or activities will have the impact
of a cold shower and will make a difficult, but not impossible attempt, that must seriosly be taken
into account.
The ordeal to which urban planning has to go through (the urban planning crisis) manifests
itself in different ways and events:

419Positiveconsequences - for example, the facilities brought by the processes of prefabrication , but
also disadvantages - loss of regional, national or regional specific.
420 Also see Frances Muñoz, URBANALIZACIÓN. Paisajes comunes, lugares globales, Edit. Gustavo Gili, Barcelona,

2008, pp.11-12.

197
 - one of a purely material nature, related to various natural resources which are involved
directly or indirectly by all the activities that urbanism embraces421;
- those associated to human values422;
- targeting the human species – both numerically and concerning all that is related to the
specifics of individuals, everything viewd, analyzed and collected in all its complexity and involving
its material and spiritual needs, its work and life, etc.423;
- the presence and the life of other species with whom humanity coexist in an artificial
environment424;
- how all aspects regarding the urban system articulate and operate425.
A proper appreciation of the delicat moments we are crossing leads to the idea that this
particular crisis is a system one and this very system can not recover if we do not treat and
improve first the status of its every single component and most important, without working on
recovering and healing the links between them. The project is an ambitious one, but this time
ambition does not have the usual meaning, this time, it is mandatory: the problem arises in harsh
terms, it is whether to be or not to be. The year 2050 (or even sooner, according to experts, 2030)
is a time for a great trial. The provided time is very short, radical changes must be made quickly
and efficiently, even if everybody is more and more skeptical and at the same time, expecting
saving solutions, even miracles.
Things get even more complicated given the fact that the urbanization process tends to
reach 80%. The cities, significant environmental component, are largely resposible for the
continuous degradation of everything around us; paying attention to everything related to this
area, a strong imbalance has been created in other areas. Urban agglomerations are a key-factor
in climate change policies426, because the fate of a significant percentage of world’s population is
influenced by the local environmental policies. Associating this conclusion to the fact that all these
communities have the task to organize, coordinate and monitor the implementation of urban
planning research (that is the distribution and the organization of field activities, through decisions
often structured and less reversible!), it is obvious that the direct responsibility of long term
investments, such as buildings and transport infrastructure; important to realize, these types of
activities produce more than half of total greenhouse gases emissions.
When there are significant changes in environmental parameters, a set of emergency
measures must be taken. Adaptation actions designed to respond to climate change – whose
mechanism is already triggered – are mandatory a matter for local authorities: public protection
against dog days summers, drought, floods, natural disasters, forest fires, etc. The responsibility
is even greater when supposedly, this level of authority is the closest to the citizens and that these
people had been previously informed about its projects and their consent regarding the policies
due to be implemented had been obtained427.
Fighting climate change must be pointed out as a collective process, orchestrated locally
(according to „think global, act local”). The mobilization of citizens is vital for the movement of all

421
Land for construction, building materials and infrastructure elemens, including water supply systems and energy
facilities for buildings or as well for electrical equipment, water, heating agents, fuel, etc..
422 Physical andintellectual work of designers, architects, builders, landscape architects, workers, artists, etc.
423 Growing need for housing, socio-cultural and religious features, green spaces, etc.
424 Desiring to increase his comfort in the urban areas, the man has been ingnoring for years the needs of other forms

of life, removing them from his proximity without assessing the consequences of these actions.
425 According to the systemic approach, we can talk about an urban system that is characterized not only by the

multitude of its ingredients (which are very numerous and various), but also by the links between its components and
also by the interaction between this system and the outer ones.
426 In France, for example, as „actors” of local politics, cities contribute about 12% of total national emissions of

greenhouse gases. Through policies and urban planning, housing, trasport, energy supply, they „contribute” indirectly to
more than 50% of emissions (see Gilles Pennequin, Antoine-Tristan Mocilnikar – coord. - LʼATLAS DU
DÉVELOPPEMENT DURABLE ET RESPONSABLE, Edit. „Eyrolles”, Paris, 2011, p.250).
427 Information and adhesion are essential to effective policies. Ibid.

198
the „actors”. Local public administration, the nearest and most accessible to the population must
mobilize the business sector (companies and trade unions), government intervention bodies,
networks of associations, media, etc. whose activity must be articulated the most efficient manner
possible.
Major changes suppose changing the way we see things and the way we act, so to say,
„we have to re-think the way we think”, and all our actions have to be based on a profound
knowledge, totally different from what we are used to. It is a new approach of reality that relies on
new theories, which contradict the ones we know, the ones we studied in school. The new „work
schedule” involves all urban actors.
In terms of business, the „development” (obviously the sustainable one, involving all the
requirements imposed) should replace the economical growth.
A very interesting issue (and also a very important one) concerns the Corporate Social
Responsibility (CSR). New governance and Corporate Social Responsibility are complementary
concepts that fundamentally reshapes the roles of the public and private sector in similar
directions. New governance and CSR are rarely noted as concepts that require and shape each
other, because they are discussed in different disciplines. An interesting question would be „how
far does new governance entail CSR or vice versa?” In the face of economic globalization, the
emergence of powerful multinational corporations and complex border-crossing environmental
problems, new governance explains why governments are no longer in a position to take sole
responsibility for achieving public goals or to deliver public services on their own through
hierarchical governance. So, new governance concept highlights that governments often rely on
soft forms of regulation that often entail co-operation with business and civil society organizations.
Accordingly, networks now complement hierarchies and markets as a major approach to societal
steering, and partnering policy instruments (such voluntary/negotiated agreements and public-
private partnerships) have been added to the spectrum of government tools on a wide scale.
When „crucial elements of authority are shared with a host of non-governmental or other –
governmental actors” the role of business in society changes to the degree that they accept the
sharing of public responsibilities. The rise of CSR indicates that the private sector has accepted
the sharing of public responsibilities in recent years, not entirely voluntary but rather due to
pressures exerted by various non-state stakeholders. By pursuing CSR as a management
approach, business broadens their short-term profit-making focus by taking issues of public
concern into account. According to European Commission (2001, 2002, 2006) CSR is a concept
whereby companies integrate social and environmental concerns in their business operations and
in their interaction with their stakeholders on voluntary basis”. By so doing business contribute
more or less voluntary to the societal guiding vision known as sustainable development. CSR is
now „a common body of doctrine” that requires business to „play a leading part in achieving the
shared objectives of public policy and making the world a better place”.
New governance and CSR both emphasize that the previously sharp division between the
public and the private sphere is gone; that „traditional notions of public and private responsibilities
are being turned on their heads”, although with different connotations. While new governance
replaced the once popular formula „Public vs. Private” (typical for the New public Management
age of 1980s and early 1990s) with „Public + Private”, CSR and public policies fostering CSR take
this transition one step further to “Public within Private”, or to the “public role of private
enterprises”.
Governments facilitate CSR by a variety of soft, non-binding, sometimes partnering public
policies. As CSR is “not simply a feature of the new global corporation but is increasingly also a
feature of new societal governance”, these public policies on CSR are not only features of a
weakened nation state that has increasing difficulties in regulating global business with traditional

199
means . They are also an expression of new governance approaches that became opportune in
increasingly complex societies.428
Our country lined up to these requirements across a relatively new piece of legislation, the
Law n. 178/2010 concerning the public-private partnership429, that regulates the implementation of
public-private partnership projects; such a project aims a public goal, which can be the designing,
financing, constructing, rehabilitation, modernization, maintenance, development and transfer of
public goods or services (art. 1). The basic principles governing these partnerships430 – non-
discrimination, equal treatment, transparency, proportionality, efficiency of funds or accountability
– are designed to give to the citizens confidence in the authorities’ approach in collaborating with
private businesses, as to finally provide for them an adequate life standard431.
Another level of intervention – at least in our country – is the so called „fixing of the
rupture” (caused, unfortunately, recently) between public authorities and citizens; these is an
attempt to restore the mutual trust and enable a closer link between the two parties. Public
administration must understand now, more than ever, that it is there for the citizens, not above
them; that without their help none of its actions – no matter how pertinent – will be doomed to
failure. The authority it has been invested with should not be seen or understood only as a means,
but as a useful tool for the implementation of smart practice (best practice available) for achieving
the public interest goals. However, the citizens must understand and admit that their rights can
only be invoked by taking into account their correlative obligations and that there is a reality that
needs to be reconstructed, by and for the new, modern and especially responsible man.
Thus, it is very important – as much for them, for the administration and for the general
good – what type of heating is being used, what kind of fuel does that job, which is the thermal
quality of buildings, what kind of vehicles are being used, what type of food policies they adopt,
what exactly is the cost of their current consumption, all these aspects being significant issues not
only for the family budget, but for the entire community and its future. Only after this break will be
fixed, mutual commitments between businesses, public authorities and citizens will be concluded.
The stakes are finding appropriate solutions in a jointly democratic process.
One aspect that we consider interesting and delicate (by the subtlety to which it binds) is
the change required in the field of special structures’ composition, which are directly responsible
for urban planning activities. Strictly applying the enforced regulations, even if it is a mandatory
act (like all rules of public law), not everything is limited to it, because modeling urban spaces and
adapting to the general dynamics requires much more than a blind compliance, meaningless to
the fine perception of the phenomena that occur in this area; it requires a good understanding of
what the urban body means.
Le Corbusier assessed that „cities are biological phenomena”; the idea that a city is like a
biological organism influenced the theory of urbanism, according to which urban forms of
manifestation are just like the biological ones, both in their existence and composition and
reflecting a biological being of their inhabitants, as well as of other living forms that cohabitate with
them. Beyond the elements that define and characterize it, the city stores an inner energy that by
complex phenomena becomes and generates a continuous metabolic change; this process is
very similar to that which occurs at the level of living organisms.

428 See Reinhard Steurer, „Soft Instruments, Few Networks: How „New Governance” Materializes in Public Policies on
Corporate Social Responsability Across Europe”, in Environmental Policy and Governance, nr. 21, pag. 270-271,
2011,(wileyonlinelibrary.com)
429 Law nr. 178 from 1.10. 2010 concerning the public-private partnership has been published in the Off. Journal nr. 676

from 5.10.2010.
430 See also art.3, from Law nr. 178/2010, last time modified by H.G. nr. 22/14.01. 2015.
431 Public-private partnership contracts ruling services or goods include the contracts awarded for the purpose of

relevant activities in the sectors of public utility: gas, heat, electricity, water, transport, postal services, oil exploration,
extraction of coal, gas, oil, as well as ports and airports (according to art.4¹), all vital elements to the community.

200
 The urban metabolism, similar to the biological one, begins with ingestion (input) and ends
with the excretion of unused product (output). The links between the stages that succeed in this
process are ensured by means of communication and network engineering services, but also by
elements in constant motion and temporary movement in time (including humans, as a very
important urban actor and as final goal)432.
Components that are considered as input ones are: the information, the air, the water, the
staple, the products, the fuel, the people, the food, the space, financial funds. As a result of the
metabolic process, output type elements are produced: matter, energy and information, plus the
solid, liquid or gaseous waste, heat and energy residues (where we ca also mention the human
energy and emotions, mobility or pseudo-human waste, etc.). The input elements are processed,
transformed and metabolized by the city, which is assimilated to a huge, living and expanding
processor.
Those who should know this metabolism (people who are regrettably missing from the Romanian
specialitae structures), should be concerned by:
- The quality of life and ensure urban health433 - phisical and psyho-social health, both for the
individual and for the community
- Providing a new, sustainable consumption;
- Urban sanitation, transforming the „grey” and the „brown” (brown fields) into „blue” and „green”;
- Environmental protection by „bringing nature into the city” and ensuring a symbiotic connection
with it;
- Achieving a circular metabolism, similar to the cycles of nature;
- Limit/eliminate the waste of resources through eco-technologies;
- Reducing the community’s cost burden.
Previously it has been stated that in urban planning, we are facing a crisis of the system.
Certainly, the urban system itself it is not perfect: the territorial, spatial or functional distribution,
etc. of its imperfections become over time real principals generating the urban form and shape
which, by self-organization, evolve, being found at various levels, layers, subsystems, urban
systems, that are constantly interacting and which are subject to the same conditions and
constrains. Despite its imperfections, the urban system has to be healthy; whole body health is
the health of all organs (therefore, all its components) and good circulation (ie, a good connection
and communication between its elements).
We appreciate that such an „organic” approach highlights a different perspective of issues
that have not yet found their place in legal content, whose utility is unquestionable. The
complexity of the phenomena and processes in today’s society no longer fits the traditional
patterns, the sterile wording, but now it requires more sophisticated, more subtle treatments, but
in the same time, more effective – in analyzing terms – and able to provide answers – relevant
actions. Perhaps it sounds „precious”, but a lot of mistakes (generating malfunctions) are made
and perpetuated due to the lack of a simplistic, inadequate approach of reality, the lack of deeply
and correctly understanding the functioning of mechanisms of the human body. The
consequences are often irreversible. However, we can not ignore the high intellectual capacity,
the strong flow of information and its interpretation, the willingness to assimilate new information;
all these are features of the modern man, having much higher aspirations than in any other period
of its evolution.
The multiple issues involving the urban body that need to be solved first have to go
through a prioritization process. Thus, some priorities can be directly influenced by urban

432 See Cerasella Crăciun, METABOLISMUL URBAN. O ABORDARE NECONVENŢIONALĂ A ORGANISMULUI

URBAN (The Urban Metabolism. An Unconventional Approach of Urban Organism), Edit. Universitară „Ion Mincu”,
Bucureşti, 2008, pg. 15-17.
433The urban settlements’ health represents the urban body’s ability to maintain an appropriate balance of the system,

so as to ensure the survival of the species in the absence of imbalance, dysfunction, disease or inability to work in the
internal or as well external environment. Idem, pg. 77-78, 222.

201
metabolic components or events (through urban implementation) or others, which are external
(regionalism, capital flows, migration) can only be solved by carrying out concerted actions on
several fronts – economic, political and social ones.
Experts agree that the main urban metabolic imbalance factors are actually the main
ecological problems (the key issues of the urban crisis are identical to the ones regarding the
global ecological crisis): water, space, energy consumption and urban waste. Thus, it is
considered that the priorities for improving the urban metabolism will focus on „axes” such as:
human resources, energy resources, water resources, waste management434. Whichever the
case, it is desirable to emphasis on „real needs”, in stead of „perceived needs” (which are, of
course, higher and unsustainable). Another important aspect that needs to be considered is the
public information and education in the „new spirit” of the new millennium, for this is an essential
precondition in any endeavor of this kind.
In terms of human component (the people, considered both as individuals and collective
entities) the following steps are emerging:
- Satisfying one’s material and spiritual needs, by respecting the environment (and according to
the actual needs);
- Providing urban health;
- Increase the presence of nature and its input in the cities (their greening);
- Improving cooperation, mutual assistance and humanitarian relations;
- Increase social cohesion;
- Promoting identity issues and urban local practice (in order to avoid uniformity, in its unhealthy
aspects);
- Reduce psycho-social imbalances through urban interventions (mixing urban structures,
provision of common areas and security, promotion of charity);
- Decreasing migration tendencies and social exclusion by solving different malfunctions;
properly solve urban peripheries;
- Conversion of former industrial sites (brown fields);
- Improve traffic by offering cheap and rapid solutions to inhibit the old time-consuming and
polluting ones;
- Unhindered access to information, etc.

Regarding the energy resources „axis”, the following aspects must be outlined:
- Decreasing by all possible means the consumption;
- Promotion and usage of „clean energy” (wind, solar, tidal geothermal, etc);
- Calibration of current city energy flow;
- Thermal efficiency of buildings;
- Admitting (even by the skeptics) the existence of emotional, communication and virtual energies
as vital human energy sources (that represent a great potential!)

Regarding the water (as a resource problem) we are aiming to:

- Avoid undue consumption, both domestic and industrial one, due to bad habits and losses;
- Protect and save water sources/resources;
- Promote recycling systems/water reuse;
- Calibrate the urban water flow, etc.
Regarding waste management (losses) it is desirable to:
- Expand the composting process;
- Use of combustion process in order to use the generated heat with high caloric value;
- Promote selective collection procedures;
- Use industrial wastes as filling or construction material;

434 See Cerasella Crăciun, op. cit., p. 254-257.

202
- Increase awareness and fight against pseudo- waste (emotions, physical and psychological
stress, anti-social phenomena such as crime, drug use, robberies and diseases) that have a
divesting impact on population’s health, as well as on the urban body.
In the context of the probability of long-term environmental deterioration (and the possibility of
annihilation) and also the maintainance of the financial problems, planning – defined in its
broadest sense – could have a vital role to play both at the level of values and at the level of
policy making. First, it needs a vision, a rededication of its social purpose in a contemporary
context. This vision would have two components. One would be an emphasis on environmental
sustainability through the conservation of resources and the prevention of pollution – an assertion
of the environmental (not solely land-use) basis for planning. Of course, this broader concern has
become evident both in government statements and in structure and local plans. Some of these
have made sustainable development their leitmotif , including targets and indicators to measure
progress.
The other would be a concern for social equality. This is overlooked, partly, no doubt,
because it is politically contentious. Greater equality is a necessary condition for the achievement
of sustainability since removes the basis for conflict and facilitates co-operation. Put simply, the
poor and disadvanteged will see no point in acting sustanably if the rich and powerful do nothing
to reduce their own excessive and disproportionate consumption of resources and production of
pollution. But social equality is not a sufficient condition since both poor and rich alike are capable
of the wasteful and inefficient consumption of resources. This suggests that new forms of
production , new life-styles and new patterns of social integration will be necessary. Precisely
what formes these will take cannot be envisaged. Planning can assist the process of change by
setting out the physical (including landuse) constraints. After all, planning has, in the past, put its
social vision into a physical context. New towns, neighbourhood units , outcounty estates, green
belts, national parks, urban-regeneration programmes are examples of planning concepts that
have been motivated by social purpose.
A focus on sustainability and social purpose would be the contribution that urbanism brings
to the quest for sustainable development. Achieving a sustainable society will require a much
greater role for planning than currently seems probable. Sustainability requires an institutional and
political setting that gives priority to long-term goals, in other words a system based on the
precautionary approach, that reflects the integrated nature of environmental process and that
takes a strategic view of decision taking. Unfashionable (and, in many quarters, unthinkable)
concepts like intervention, collective action, communitarian values, the public interest and social
equality will have to be revivified if we are to secure survival in the long term.
In these moments of great tension and worry all these things may sound hopelessly and
unrealistic. If, as seems highly probable, ecological modernization, as means of averting
environmental crisis, proves to be an illusion, then alternatives can nom longer be dismissed as
fantasy. The risks of continuing as we are gradually become more evident. The task now is to
peer further ahead, to seek to understand the process of change and to work towards developing
alternative, more sustainable and socially more equal ways of living in our environment. It is a
task that planners, above all, must be capable of fulfilling435.

435To see Andrew Blowers, „Society and Sustaiability”. The context of change for planning in TOWN PLANNING
INTO THE 21st CENTURY, Edited by Andrew Blowers and Bob Evans, Routledge, London, 2003, pag.167-168

203
 ROLUL CULTURII ÎN DEZVOLTAREA DURABILĂ A ORAŞELOR

Abordarea unui asemenea subiect în momentul acesta seamănă cu găsirea – în podul

unei case vechi – a unui manual de bune maniere datând de la începutul secolului trecut şi
impunerea conţinutului acestuia ca disciplină obligatorie de studiu. Anacronic şi... nefezabil! Cu
toate acestea, la o privire mai atentă aruncată asupra a ceea ce se întâmplă în societate putem
remarca (cu bucurie) că foarte multă lume se retrage şi îşi găseşte confort spiritual în zona
culturii.
Cultura este o componentă a mediului, ca şi rezultat al creaţei şi creativităţii umane; ea
include şi formele de manifestare şi de materializare a acestora. Mai mult decât atât, putem
afirma că, în mod cert, cultura este un mod de viaţă!
Despre sustenabilitate, despre dezvoltarea durabilă s-a vorbit atât de mult, încât avem
senzaţia că toate informaţiile legate de subiect sunt deja „în porii” nostri; regretabil este faptul că
reacţia majorităţii rămâne una ...epidermică, implicând doar porii de suprafaţă. Conceptul a fost
amplu dezbătut, apreciat şi criticat dar, în pofida conţinutului său generos şi sănătos, punerea în
practică a conţinutului său a avut o mai mică amploare decât s-a estimat şi s-a stabilit ca şi
obiective. Cu toate că se confirmă în permanenţă conţinutul necruţător al statisticilor şi rapoartelor
întocmite de specialişti referitoare la situaţia planetei, tematica environmentală este adesea
umbrită de dinamica evenimentelor sociale (mai puţin) şi politice (mai frecvent) care susţin
breaking-news pretutindeni. În acest context speranţa se leagă de mijloacele pe care cunoaşterea
şi cultura le pot oferi cu generozitate şi ingeniozitate pentru a se putea forja noi tipare
comportamentale care să determine o conduită umană în conformitate cu ceea ce promovează
dezvoltarea durabilă.
S-a afirmat436 că dacă dezvoltarea durabilă nu va deveni o nouă cultură, o nouă
manifestare de voinţă şi acţiune, ţinând cont de echilibrele umane şi limitele resurselor naturale şi
ale ecosistemelor, înseamnă că nu va fi integrată, că nu se va putea concretiza în cotidian şi în
obiceiurile fiecăruia, fiind astfel condamnată.
Dezvoltarea durabilă nu este doar un termen, ci un concept, o nouă viziune asupra lumii şi
un nou mod de viaţă: o nouă civilizaţie este în germinare. Miza sa culturală este reprezentată de
acceptarea liberă, de către fiecare individ, a existenţei unor limite ale mediului său şi utilizarea
acestora în scopul creării unui nou cadru de înflorire.

436Alice
Audouin „Culture et développement durable”, înLʼATLAS DU DÉVELOPPEMENT DURABLE ET
RESPONSABLE (coord.Gilles Pennequin, Antoine-Tristan Mocilnikar), Edit. „Eyrolles”, Paris, 2011, p. 412

204
 Aceste chestiuni trebuie să intre treptat în reprezentările noastre, în valorile noastre, în
judecăţile noastre estetice şi, mai presus decât orice, în obiceiurile, deprinderilor noastre pentru
ca dezvoltarea durabilă să devină o valoare fondatoare a unei noi culturi.
„Cultura – însensul cel mai larg – poate fi considerată ca un ansamblu de trăsături
distincte, spirituale şi materiale, intelectuale şi afective, care caracterizează o societate sau un
grup social. Ea înglobează, de asemenea, artele, literatura, modurile de viaţă, drepturile
fundamentale ale fiinţei umane, sistemele de valori, tradiţiile şi credinţele”. (def. UNESCO)
Cultura a fost tot timpul un catalizator, un factor dinamizator pentru societate, furnizând
adesea adevărate proiecte sociale mobilizatoare. Ea a contribuit major la marile schimbări istorice
şi sociologice; cu un asemenea „trecut” este lesne de estimat potenţialul uriaş pe care l-ar putea
activa în scopul concretizării noului model de viaţă promovat de dezvoltarea durabilă.
Fireşte, cultura este strâns legată de cunoaştere (am putea afirma că este chiar baza
acesteia). Demersurile cognitive, ştiinţifice, precum şi rezultatele lor, nu pot ignora cunoaşterea.
Pe de altă parte, ea (cunoaşterea )reprezintă şi finalitatea etapelor parcurse dinspre cunoaştere
spre cultură. Cultura însăşi constituie o premisă, un important punct de plecare pentru o infinită
varietate de demersuri din ansamblul preocupărilor umane. S-a făcut afirmaţia potrivit căreia
cunoaşterea l-a eliberat pe om de constrângerile impuse de dogme (în special cele religioase),
dar l-a şi provocat spre adâncirea căutării unor noi înţelesuri, forme, semnificaţii, a unei noi
realităţi. În măsura în care această cunoaştere este mai profundă, mai arborescentă, dar şi mai
ancorată în realitate, ea poate deveni din ce în ce mai „eficientă”; vorbim, categoric, nu de
cunoaşterea „pentru sine”, ci de cunoaşterea împărtăşită, destinată şi dedicată semenilor noştri,
comunităţilor, fie ele mai mari sau mai mici.
Cu referire la oraşe, se discută despre cele 2 componente ale culturii: cea materială şi cea
vizuală.437 S-a apreciat că studiul culturii materiale – cu origini în arheologie şi antropologie – este
considerat a fi un studiu al vieţii cotidiene. La polul opus, cultura vizuală îşi are originea în istoria
artei, cu tendinţe manifestate în ultima vreme, de glisare dinspre aceste origini către etică şi
politică, către estetica şi epistemologia lui „a vedea şi a fi văzut”.
Modul şi măsura în care cultura materială şi cea vizuală se lasă descoperite depind, în
foarte mare măsură, de oameni şi de realităţile dintre ei, de felul în care ei îşi împărtăşesc
opiniile, senzaţiile, emoţiile. De regulă, acest proces are loc în spaţiile publice. Spaţiile publice –
cu întreaga lor problematică- aparţin, din punct de vedere al administrării lor, de aministraţiile
publice locale şi, din punct de vedere social, ele aparţin membrilor comunităţii.
În ceea ce priveşte oraşele, cultura materială şi cea vizuală pot fi înţelese ca un ansamblu
al tuturor elementelor care le compun, cu aranjarea lor în spaţiu, cu interacţiunea cu indivizii, cu
poziţiiile cele mai favorabile din care oamenii văd obiectele (poţi fi văzut din punctele înalte ale
monumentelor urbane sau poţi fi urmărit prin intermediul sistemelor de monitorizare – camere de
luat vederi – omniprezente).
Obiectele şi imaginile generează un text: oraşele sunt „lizibile”, interpretate, înţelese şi
reţinute prin intermediul hărţii mentale pe care fiecare individ şi-o creează, şi-o personalizează, în
funcţie de anumite însuşiri pe care le posedă: trăiri, sensibilitate, educaţie, receptivitate, fantezie,
memorie –vizuală şi afectivă, informaţii etc.
Cultura materială rezidă în lucrurile care disting un oraş de altele. Individualitatea fiecărei
aşezări este rodul unor continue preocupări nu doar de a edifica, ci de a da viaţă, de a creşte, de
a forma, cizela şi instrui un organism urban. Oraşele sunt mai mult decât se vede la nivelul fizic,
antropic sau natural: sunt procese, fenomene, creuzete ale vieţii urbane438. Este adevărat că
aşezările umane sunt istoriceşte constituite, carcacterizându-se printr-o succesiune –
identificabilă, de altminteri – de etape, schimbările permanente determinând apariţia unor noi
feţe, a unor noi compoziţii şi texturi, capabile să răspundă, din ce în ce mai promt,

437 A se vedea Karen Wells, Material and Visual cultures of Cities, sac.sagepub.com/content/10/2/136.full.pdf , p. 136
438 A se vedea, C. Crăciun, METABOLISMUL URBAN, p. 76

205
comandamentului cerinţelor cetăţenilor. Fiecare aşezare este rezultatul unei acumulări de
procese, fizice şi emoţionale, informaţii, energie şi vibraţii, care formează trupul şi sufletul
acestuia. Toate acestea elemente generează, practic, amprenta oraşului439.
Materialul şi vizualul se combină în activităţile de planificare urbană. Planurile urbanistice
imaginează oraşul sau cartierele şi le traduc în schemele drumurilor, denumirea străzilor,
extinderea zonelor de locuit şi a celor comerciale, în edificarea sau demolarea clădirilor. Cel mai
adesea se poate remarca faptul că suprapunerea planurilor peste realitatea oraşelor constituie un
eşec: claritatea planurilor se estompează în contact cu aceasta, marcând o slăbiciune sau chiar o
neputinţă a administratorilor de a percepe corect această realitate.mai mult decât atât, la
momentul acesta se pune acut problema resurselor de tipul energie, spaţiu şi timp, elemente
care, cu certitudine, nu pot fi cuprinse, inserate în planeitatea hărţilor. Apreciem că această
vulnerabilitate este generată de incapacitatea de a înţelege corect oraşul, de a-i lua corect
”pulsul”, de a-i percepe modul de viaţă, aşa încât planurile, hărţile trebuie să mai includă, pentru
viitor, şi alte „reprezentări” ale cotidianului urban, care să le confere multidimensionalitatea atât de
necesară. În acest demers se poate apela la tehnicile cinematografice, care oferă un alt tip de
reprezentare a spaţiului decât bidimensionalitatea grafică. Perspectivele multiple şi ritmul
accelerat al filmului poate surprinde cu o altă viteză şi cu o altă intensitate viaţa urbană. Modul
acesta de lucru a fost deja pus în practică în numeroase oraşe – în special cele plurimilionare –
pentru a putea identifica mai uşor cele mai bune soluţii în domeniul planificării urbane pentru
oraşe adaptabile (adaptable cities).
Realitatea şi viziunile se îmbină acum, graţie ICT, în cele mai originale şi diverse
modalităţi. La fel ca şi în alte domenii, scenariile planificării urbane constituie un spaţiu ludic
generos! Posibilităţile de modelare a viitorului oraşelor cu ajutorul tehnicii /tehnologiei moderne au
sporit considerabil. Suprapunerile realului cu imaginile virtuale facilitează luarea în calcul a
numeroase aspecte care, în bidimensionalitatea planurilor şi a hărţilor sau în tridimensionalitatea
machetelor s-ar putea uşor pierde. Mai mult decât atât, „grăbita” societate modernă ia în calcul,
de o buna bucata de vreme, şi componenta „timp”. După cum vom vedea, ecuaţia planificării
urbane devine din ce în ce mai complexă, agregând un număr mare şi o diversitate impresionantă
de elemente.
Lipsa de predictibilitate - care nu poate fi imputabilă nimănui – reclamă un
spirit vizionar, o capacitate de anticipare deosebite. Soluţiile oferite problemelor legate de
organizarea spaţială trebuie să înglobeze o doză mare de flexibilitate, de posibilitate de modelare
şi adaptare semnificative a variantelor de lucru. Modelele matematice, din ce în ce mai rafinate,
utilizate în high-tech vor permite rezolvări ale ecuaţiilor urbane cu luarea în calcul a unui număr
din ce în ce mai mare de variabile, în condiţii de lucru din ce în ce mai complexe, astfel încât
luarea celei mai înţelepte decizii să se poată face de o manieră extrem de bine fundmentată şi
argumentată.
Astfel, se vorbeşte despre “smart urbanism”, eco-arhitectură, bio-urbanism,
cronourbanism, reoarhitectură, arhitectură vernaculară, urbanism transnaţional, urbanism
bioclimatic. Toate aceste modalităţi de abordare – culturale, în esenţa specialităţii lor – de
abordare a viitorului oraşelor şi omenirii, totodată, promovează întoarcerea la natură. Acest
îndemn are la bază ideea că mediului trebuie să i se asigure asimilarea mai facilă a activităţilor
umane, iar acestea, la rândul lor, trebuie să ţină cont de capacitatea de regenerare a
ecosistemelor şi să se calibreze pe aceste posibilităţi.

439Geobiologia, medicina habitatului,este domeniul ştiinţific al cărui obiect de studiu îl reprezintă tocmai legăturile care
se stabilesc între biosferă, litosferă şi atmosferă în anumite arealuri. S-a demonstrat ştiinţific existenţa unor aşezări
umane, oraşe sau locuinţe „bolnave”, care necesitau „tratamente”, întrucât transmiteau energii negative locuitorilor.
Trebuie să admitem azi ceea ce strămoşii noştri ştiau atunci când alegeau locul pentru o viitoare aşezare, fie că era
vorba de întreaga comunitate sau doar de locuinţa familiei: toate procesele vitale sunt condiţionate de câmpurile şi
structurile intime ale tuturor componentelor mediului, fie ele considerate vii sau nevii. A se vedea C. Crăciun, op. cit., p.
321

206
 Smart urbanism (urbanismul inteligent) apare la intersecţia proiecţiilor viitoarelor spaţii
urbane, a noilor tehnologii şi a infrastructurii. Asiduu promovat atât de către organizaţiile
internaţionale, cât şi de sectorul corporatist, precum şi de autorităţile centrale şi locale, această
„viziune ” presupune împletirea infrastructurii- interactive- , dezvoltarea urbană – în spiritul high-
tech – , a economiei – digitale – cu e-cetăţenii. Discursurile aferente acestui curent sunt puternic
ancorate în seducătoarele scenarii pentru viitorul în care tehnologia digitală este forţa motrice a
schimbării. Urbanismul inteligent oferă mijloace ingenioase pentru a răspune provocărilor creşterii
şi remodelării urbane, răspunzând schimărilor climatice440 şi furnizând idei pentru construirea unei
societăţi socialmente incluzive441.
Eco-arhitectura/ bio-urbanismul/urbanismul bioclimatic sunt forme de exprimare a
tendinţelor care mizează pe reîntoarcerea la natură, la modelele care se integrează în cadrul
natural, producâd un minim impact negativ asupra acestuia.
Urbanismul bioclimatic, spre exemplu, impune ca parcelele urbane să trebuiască să se
adaptezela condițiileunice aleclimei șiteritoriului, înțelegând căfiecaresituațiegeograficătrebuie să
generezeunurbanismcaracteristic şi, totodată, diferenţiat, respectând şi celelalte locuri; rezumând,
este vorba de „o planificare pentru fiecare loc”. Principiile care stau la baza urbanismului
bioclimatic sunt:
- Structurarea unui traseu pentru trafic care să răspundă criteriilor de însorire şi să
ţină seama de vânturile dominante (atât în ceea ce priveşte ierarhia acestora, cât şi structura lor
tranversală);
- Străzi adaptate topografiei locului, beneficiind de orientările optime raportate la
însorire şi vânturi locale dominante;
- Zone verzi adecvate necesităţilor de umiditate şi evaporare ambientală (în ceea ce
priveşte suprafaţa şi, respectiv legăturile existente între speciile vegetale apropiate)
- Morfologia urbană a cvartalurilor care să genereze faţade bine orientate şi o
proporţie corespunzătoare a curţilor interioare, potrivit climei;
- Parcelare care să genereze clădiri cu faţade şi curţi bine orientate;
- Tipologie de edificare variată şi potrivită condiţiilor de sol şi mişcărilor locale ale
aerului.
La ora actuală urbanismul bioclimatic face parte din planificarea aferentă dezvoltării
durabile, al cărei obiectiv general este îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor, utilizând toate
mijloacele posibile şi controlând efectele negative asupra mediului, pe toate palierele (socio-
economic, energetic, peisagistic, de climă, de resurse)442.
Biourbanismul443este axat pe studiul organismului urban, considerat un sistem extrem de
complex, alcătuit din layere (straturi) de structură dinamică interconectată, toate influenţându-se
de o manieră non-lineară. Aceste interacţiuni generează proprietăţi care sunt predictibile doar
utilizând analiza dinamică a întregului conectat.
Studiul oraşului-organism este facilitat de utilizarea Teoriei constructale, elaborate de omul
de ştiinţă american de origine română Adrian Bejan. Potrivit acesteia, „forma perfectă nu e
naturală; perfecţiunea poate fi atinsă în lumea naturală doar prin optimizarea inevitabilelor ei
imperfecţiuni”. Astfel, cu ajutorul metodelor teoriei constructale se poate explica structura fiinţelor
vii, se poate explica forma copacilor, a râurilor, forma unui fulg de nea, sistemul respirator,

440 Se şi vorbeşte, de altfel, de climate governance

441 A se vedea A. Luque-Ayala, S. Marvin, Developing a critical understanding of smart urbanism?, în Urban Studies,
2015, Vol.52(12) 2105-2116
442 A se vedea E. Higueras, URBANISMO BIOCLIMÁTICO, Edit. Gustavo Gili, Barcelona, 2006, pp. 15-16
443 Prima definiţie a biourbanismului a fost formulată în 2010 de către filosoful Stefano Serafini, biostatisticianul

Alessandro Giuliani, arhitecţii Antonio Caperna şi Alessia Cerqua şi matematicianul Nikos A. Salingaros. Din 2011
funcţionează Societatea Internaţională de Biourbanism (ISB), comunitate ştiinţifică interdisciplinară dornică să ofere un
cadru epistemologic nou studiilor urbane (potrivit www. biourbanism.org)

207
circulator uman etc, inclusiv forma urbană444.” Distribuţia optimă a imperfecţiunilor este un
principiu ce generează forma. Sistemul, inevitabil rămâne imperfect. Sistemul funcţionează mai
bine când imperfecţiunea este distribuită astfel încât din ce în ce mai multe puncte ale sistemului
se supun cerinţei constructale: obiectivul este îndeplinit mai bine cât timp se supun constrângerile
globale şi locale”.445
Sistemul urban este un sistem imperfect, iar distribuţia teritorială, spaţială, funcţională, etc.
a imperfecţiunilor sale se transformă în principii generatoare de formă urbană, care evoluează
prin autoorganizare, regăsindu-se la nivelul diferitelor paliere, layere, subsisteme, sisteme urbane,
aflate în permanentă interrelaţionare şi supunându-se aceloraşi condiţionări şi constrângeri locale
sau general-globale”. Porivit acestei teorii, fluxurile metabolice urbane (informatice sau
energetice, reţelele tehnico-edilitare, reţelele virtuale, internet, sisteme de circulaţie etc.) care se
scurg prin circuitele unui sistem urban sunt confruntate sistematic cu rezistenţe, disfuncţionalităţi
sau difuziuni care deturnează energia spre zone în care nu poate fi exploatată. Aşa stând
lucrurile, este clar că nu există sistem urban perfect; ceea ce putem face, utilizând metodele
promovate de această teorie, este să căutăm modalitatea prin care forma urbană poate distribui
cât mai bine rezistenţele/disfuncţionalităţile la nivel de spaţiu, timp, scară şi structură urbană,
astfel încât randamentul sistemului să fie maxim446.
Tipurile noi de arhitectură, respectiv de abordare a problematicii urbane, marşează pe
soluţii care să se adapteze noilor condiţii: schimbări climatice, împuţinarea resurselor, nevoia de
surse de energie curate, încălzirea globală, modificările rapide ale cadrului socio-politic, creşterea
demografică, modificarea condiţiilor şi stilului de muncă etc.
Actualitatea tuturor domeniilor caută şi invocă, astăzi, modele „din natură”: arta – în care
includem şi arhitectura urbană – , ca parte componentă esenţială a evoluţiei citadine, trebuie să
se alinieze acestor tendinţe şi să contribuie la „aducerea” lor pe scenă, în tablouri, în sculptură, în
creaţia şi materialitatea urbană, promovând noi curente (precum cel de estetică „verde”, potrivit
căruia cultul gri-ului betonului, gresiei, marmurei trebuie înlocuit cu cel al verdelui, al viu-lui !)
Trebuie creată o nouă alianţă om-natură, generată în cadrul urban şi bazată pe
complementaritatea spaţiului urban cu cel rural. În acest context trebuie valorificate la maximum:
climatul (microclimatul urban), cursurile de apă şi liniile de forţă ale peisjului; de asemenea trebuie
„re-negociată” relaţia dintre activităţi, în special în ceea ce priveşte utilizările (adesea conflictuale
ale) solului.
Eco-urbanismul este asociat ecologiei urbane, mişcare care a atras atenţia asupra
modificărilor induse de activităţile umane asupra mediului, în special prin intermediul tehnologiilor
moderne, din ce în ce mai numeroase. Preocupările sunt legate de posibilele degradări ale
cadrului de viaţă ca urmare a unor reacţii în lanţ declanşate de o primă modificare a unui element
al acestuia447.
Un aspect care trebuie adus în atenţie cu celeritate îl reprezintă agricultura urbană, care
îşi face din ce în ce mai mult simţită prezenţa şi influenţa. Tendinţa va fi cea de extindere a
oraşelor, datorită „fugii” citadinilor spre periferii. Asistăm la o veritabilă disoluţie a spaţiului urban,
în condiţiile în care diverse soluţii coabitează: nuclee consolidate şi periferii neclare, creaţii
bastarde şi întinderi ne-naturalizate, realităţi nefinalizate şi realităţi mixate cu prezenţe efemere
(sloganuri publicitare, structuri energetice, construcţii provizorii şi...largi întinderi de teren

444 A se vedea C. Crăciun, op. cit. p.103

445A. Bejan, SHAPE AND STRUCTURE, FROM ENGINEERING TO NATURE, Cambridge University Press, 2000,
citat de C. Crăciun, op. cit. p. 103
446C. Crăciun, op. cit. pp.104-105
447 A se vedea DICTIONNAIRE DE LꞌURBANISME ET DE LꞌAMÉNAGEMENT, Coord. P. Merlin, Fr. Choay, Edit.

Presses Universitaires de France, Paris, 2009, pp. 310-311

208
nefolosit!448 Se discută despre acest mix, identificabil în zonele tampon dintre oraşe şi spaţiul
rural apropiat în termeni de rurburbia. În acest context, reluarea modelului howardian a „oraşului
–grădină” va fi, cu certitudine, un important punct de plecare pentru o analiză a situaţiei şi pentru
găsirea de soluţii „smart”.
Agricultura urbană poate fi privită şi ca o punte de legătură între rural şi urban – valenţă de
mare interes la ora aceasta. Din perspectivă culturală, potenţialul latent (timid şi puţin re-
descoperit!) de tradiţii, obiceiuri, practici, ritualuri pe care existenţa agrară, de sorginte milenară, îl
are înglobat poate fi apreciat şi poate constitui o infuzie de energie nouă, proaspătă, curată, care
ar putea primeni energia negativă prezentă în aglomerările urbane.

Cronourbanismul depăşeşte orizontalitatea spaţiului: tridimiensionalităţii îi asociază

aspectele temporale: potrivit abordării aferente gândirii metabolice, timpul nu mai este liniar (nu
urmeză o progresie liniară), ci se extinde în toate direcţiile, cu ramificaţii arborescente449. Astfel,
spaţiul arhitectural urban se poate recompune, pentru a fi reconstruit, valorilor vechi adăugându-li-
se cele noi. Acest curent a fost dezvoltat pornind de la Mişcarea metabolistă, iniţiată în Japonia
anilor ꞌ60450, care a mizat pe aspecte spaţiale combinatorii şi pe asimetrie. Ceea ce credem că
este interesant de subliniat se referă la legătura acestei mişcări cu credinţa japoneză, cu divinul,
cu sacrul. Ideea de legătură – a-temporală şi a-spaţială – cu spiritul creator al lumii este
ancestrală, dar iată că revine în actualitate cu o forţă nebănuită, într-un domeniu marcat puternic
de pragmatism.
Arhitectura vernaculară 451– concept/termen intrat de curând în limbajul de specialitate,
este acea arhitectură (dinainte de) „fără arhitecţi”, populară, în care cele mai importante trăsături
sunt funcţionalitatea şi utilitatea construcţiei. Având ca şi bază de pornire ideea asigurării unei
conexiuni vitale între om şi natură, acest tip de arhitectură – prezent pretutindeni în lume –
constituie cea mai simplă modalitate de a răspunde nevoilor omului (şi aflată foarte, foarte
departe de tendinţele de epatare materializate în majoritatea clădirilor moderne!). În pofida
faptului că şi-au dovedit cu prisosinţă calităţile şi durabilitatea, tipologia lor a revenit în atenţia
generală după ce povara facturilor de întreţinere a îngrijorat (şi îngrozit) un număr din ce în ce mai
mare de cetăţeni (universali). După experimentarea unui număr considerabil de modele, aferente
unei diversităţi mari de curente din arhitectură), reîntoarcerea la tradiţii, la modele sănătoase,
solide, „curate”, adaptate locurilor, la armonia şi echilibrul lucrărilor realizate de înaintaşii noştri se
înscrie pe, cunoscuta deja, spirală a evoluţiei, pe care trecutul revine în actualitate, adaptat,
modernizat, dar cu aceeaşi esenţă. Utilizarea materialelor din zonă, opţiunea pentru dimensiuni şi
forme care să se integreze în peisajul local, acoperirea nevoilor reale (nu şi a celor percepute!),
orientarea construcţiei în aşa fel încât să se asigure un confort termic corespunzător, asigurarea
unor vecinătăţi plăcute, urmărirea ordinii, alinierii construcţiilor şi anexelor cu cele din proximitate,
alegerea plantelor din preajma casei ş.a. le-au respectat cu sfinţenie predecesorii noştrii, care nu
ştiau de dezvoltatrea durabilă, de schimbările climatice, de împuţinarea resurselor Pământului, de

448 A se vedea, pentru dezvoltarea subiectului, XXX, THE METAPOLIS DICTIONARY OF ADVANCED
ARCHITECTURE. CITY, TECHNOLOGY AND SOCIATY IN THE INFORMATION AGE, Coord. S. Cros, Edit. ACTAR,
Barcelona, 2003 , pp.530-533
449 A se vedea, C. Crăciun, Mobility and urban chrono-metabolism. The green spaces sub-system within the complex

landscape system, în Spaţiu public şi mobilitate urbană,Ed. AGIR, Bucureşti, p. 94

450 Miscarea metabolistăa luat naştere în Japonia, unde un grup de arhitecţi şi-a manifestat crezul potrivit căruia în

oraşul viitorului clădirile nu vor fi statice, ci dinamice, putându-se modifica, asemeni celulelor vii (motiv pentru care
soluţiile constructive propuse pentru clădiri utilizau pe scară largă prefabricatele, unităţile deteriorate urmând a fi
înlocuite. „Lumea metabolismului este descrisă ca lupta de a menţine celulele vii. Arhitecţii trebuie să proiecteze şi să
îşi exprime creaţiile în acest fel – oraşul este organismul şi clădirile sunt celulele care îl formează”.( A se vedea Horia
Sibişteanu.blogspot.ro/2013/08metabolismul-în-arhitectură.html)
451 A se vedea XXX, Arhitectura vernaculară şi locul ei în arhitectura prezentului, în Revista ID PROIECT CASA TA DE

LA IDEE LA REALITATE, nr. 39/2015, pp. 46-47

209
eficienţa energetică a clădirilor şi alte chestiuni sofisticate care ne agresează astăzi sentimentul
de siguranţă şi confort şi care, paradoxal, ne trimit în trecut!
Provocările şi problematica cu care se confruntă oraşele post-Kyoto reclamă o
conştientizare crescândă a conceptului de resursă şi o transferare a considerării ei din
perspectivă economică la cea de evaluare ca bun societal.452 Trei dimensiuni vor evolua
semnificativ în cursul acestui secol: energia, spaţiul şi timpul. Pârghiile locale care pot fi activate
pentru a acţiona la dimensiunea energie sunt relativ slabe, dar tehnologia avansează şi
conştientizarea la diferite nivele creşte. Resursa spaţiu este din ce în ce mai limitată. Se discută
despre „a dezvolta oraşe pe cele existente” şi despre reducerea deplasărilor, dar realitatea ne
confruntă cu continuarea extinderii oraşelor (şi chiar apariţia unora noi, în proximitatea celor
existente), asociată consumului de teren (şi spaţiu) natural şi rural. Prin urmare, rămâne resursa
timp care poate fi combinată cu celelalte două şi care poziţionează omul în centrul reflecţiei.
Timpul poate fi combinat cu energia fundamentală şi cu resursa spaţiu de o manieră care să
conducă la o organizare spaţială şi funcţională a oraşelor, la un crono-urbanism care să poată
pune în valoarenoi moduri de reglementare a oraşelor adaptabile. Prin versatilitatea şi modularea
spaţiilor publice, a construcţiilor, cartierelor, comunicarea prezintă ecologia timpului care face
posibilă setarea tempo-ului corect pentru post-carbon city. Perspectiva (abordarea) temporală
implică şi o morfologie flexibilă, clădiri multifuncţionale, sisteme de informare şi semnalizare care
pot fi adaptate diferitelor momente şi destinaţii ale utilizării spaţiului public. Acest lucru reclamă
noi specialişti şi noi instrumente tehnice pentru a manageria „oraşul augmentat”(augmented city).
Noua arhitectură a oraşelor nu se mai rezumă la spaţiul fizic al construcţiilor şi peisajului;
din ce în ce mai mult se tratează spaţiul sintetic, cel creat prin digitalizarea informaţiilor colectate,
consumate, organizate: poate deveni o interfaţă captivantă atât pentru lumea pe care o locuim,
cât şi pentru construcţiile din jurul nostru.
Realitatea augmentată (augmented reality) reprezintă o nouă tehnologie, definită prin
capacitatea ei de a acoperi spaţiul fizic cu informaţii: este o schimbare de paradigmă, care
succede realităţii virtuale (în loc de ocupare..?) Fizicul şi virtualul sunt văzute împreună, într-un
continuum, desfăşurat şi dinamic întreg; poate conduce la o lume în care media nu mai poate fi
distinsă de realitate. Organizarea spaţială a datelor are implicaţii importante pentru arhitectură,
mai ales dacă reevaluăm oraşul ca o captivantă interfaţă om-computer.
Tiparele de gândire şi acţiune ale viitorului trebuie să se plieze pe modul în care funcţionează
mecanismele mediului. Există deja o “artă ecologică”, ai cărei promotori manifestă un interes
aparte pentru natură. Realizările lor sunt profund marcate de preocupările generale actuale. Fie
că este vorba de sculptură, pictură, scenografie, desen etc., materialele reciclate se constituie
adesea în “materie primă, materiale” înglobate în opera de artă. De asemenea este interesant de
remarcat o tendinţă de modelare a fluxurilor, inclusiv ale celor aferente energiilor artistice,
utilizând tehnologia comunicaţională de ultimă generaţie, care jonglează, practic, cu noţiuni ca
“transmitere în timp real”, modelare matematică a oricărei posibilităţi de combinare a diverşilor
factori existenţiali, tehnologie 3D, 4D etc., care proliferează în paralel cu practicile low tech, care
“pariază” pe reîntoarcerea la elementele simple, pe practicile artizanale şi vernaculare, pe tot ce
înseamnă plierea pe ciclurile naturale.453 Rolul artiştilor – aparţinând diverselor branşe,
specialităţi, poate fi unul determinant, dar de o factură aparte. În “ceaţa” şi, uneori, în chiar
inconsistenţa discursurilor pe teme environmentale, artiştii pot mobiliza resurse specifice şi pot
focaliza iniţiativa, atenţia, preocuparea, implicarea şi acţiunea cetăţenilor în diverse domenii, unde
solidaritatea, coeziunea, lucrul “în comun” sunt factori cheie pentru reuşită. Astfel, problematica

452 A se vedeaLuc Gwiazdzinski, Adaptable cities and chrono-urbanism,https://halshs.archives-ouvertes.fr/halshs-

00995870(May 2014, Sweden)
453A se vedea Lauranne Germond, „Art contemporain et écologie”, în LʼATLAS DU DEVELOPPEMENT DURABLE
ET RESPONSABLE, sub conducerea lui G.Pennequin şi A.T. Moclinkar, Edit. Eyrolles, Paris, 2011, p.421- 425

210
generală a protecţiei mediului, cu detalierea preocupărilor “fierbinţi” legate de: încălzirea globală,
de economia şi eficienta gestionare de resurse (de toate tipurile, incluzându-le pe cele
energetice), de comportamentul etic în domeniul consumului, etc. poate fi diseminată cu mai
multă uşurinţă şi eficienţă: ceva impus va fi întotdeauna primit cu reticenţă, pe când ceva supus
atenţiei, opiniei, dezbaterii are şanse mai mari de a fi cunoscut mai bine, aprofundat şi însuşit.
Manifestările artistice - fie ele festivaluri, concursuri, întâlniri, mese rotunde, proiecţii, acţiuni de
diferite anverguri, iniţiative focalizate pe teme, publicaţii, etc. pot trimite, în mod sigur şi cu
puternic impact motivaţional, mesaje consistente. Categoric, cultura trebuie să însoţească
schimbările rapide care se petrec în societate şi, “din mers”, să îşi asume misiunea de remodalare
a spaţiului politic şi a raporturilor de putere.
Angajarea artiştilor în sfera protecţiei mediului s-a realizat concomitent cu
apariţia conştiinţei ecologice454, o dată cu sofisticarea ecuaţiilor sociale, ştiinţifice, politice şi,
evident, estetice. Arta ecologică (bio arta) îşi are originile (din 1960) în ţările dezvoltate, unde se
poate vorbi de un adevărat cult pentru relaţia armonioasă dintre om şi calitatea mediului
înconjurător. Iată că, actualmente, tematica environmentală investeşte zona artistică cu abordări
specifice, speciale, furnizându-i şi mize pe măsură. Între conştiinţa ecologică şi cultura ecologică
există o intimă, indisolubilă interdependenţă: cultura ecologică este fundamentul conştiinţei
ecologice; într-o societate în care valorile culturii sunt larg răspândite şi însuşite de către cetăţeni
vom întâlni şi o conştiinţă ecologică adecvată455.
Acesta este şi motivul pentru care procesele care au loc în natură sunt atent studiate şi modelate
apoi matematic, făcând, după aceea, obiectul analizelor asistate de high-tech (ICT). Conlucrarea
omului cu calculatorul nu doar că nu ignoră patrimoniul cultural existent, ci îl pune într-o nouă
lumină, îi dă plus valoare.
Spre exemplu, numeroase filme pun în discuţie, pe baza unei mari diversităţi de
scenarii, viitorul lumii, în contextul – deja cunoscut – sumbru, apocaliptic. Evoluţia ulterioară a
Terrei, a umanităţii, este prevăzută în diverse forme, majoritatea mesajelor transmise, în special
prin finalul peliculelor, subliniind efectul benefic pe care conştiinţa, comportamentele sănătoase,
energiile umane pozitive l-ar putea avea asupra schimbării în bine a destinului nostru comun .
Iarăşi este interesant de evidenţiat frecvenţa cu care apare simbioza om-tehnică în ceea ce
priveşte cetăţeanul viitorului. Nu este vorba doar de faptul că informaţiile vor fi furnizate cu
celeritate într-o lume de e-…,ci şi de prezenţa tot mai frecventă a oamenilor-roboţi, a indivizilor
cipaţi, a unor cetăţeni aproape în totalitate dependenţi de comenzi (de unde provin acestea nici
nu mai contează!). Este acesta un lucru bun? Chiar ne dorim aşa ceva? Cu certitudine tehnologia
ne va marca, dar poate, la un moment dat, ar tebui să impunem o limită, să poziţionăm o barieră:
oamenii trebuie să stăpânească tehnologia, nu să devină scalvii ei într-o lume virtuală – adică
inexistentă!!!
Gesturi cotidiene, din păcate extrem de frecvent şi agresiv întâlnite peste tot la noi,
precum aruncarea resturilor, ambalajelor alimentare, atitudini şi gesturi obscene manifestate în
trafic ş.a., pot fi corectate prin promovarea (cu insistenţa necesară) a unor asemenea
comportamente “cu semn schimbat” şi în scene din filme, şi în piese de teatru, şi în emisiuni de
divertisment şi în, de ce nu, emisiuni educative. Poate “dansul şi bunele maniere” pot fi plasate de
către ignoranţi în altă perioadă istorică, dar de ce acceptăm ca fiind de noutate absolută şi ca
suscitând un interes monden aparte melo-terapiile, descărcarea de stress prin dans, prin

454Conştiinţa ecologică este o formă a conştiinţei sociale care constă în reflectarea corelaţiei dintre societate şi natură,
dintre acţiunile omului asupra naturii şi consecinţele acestor acţiuni, precum şi fundamentarea căilor şi mijloacelor de
protejare a mediului.
A se vedea Z. Murgu, C-tin Gh. Marinescu, Educaţia ecologică – imperativ al lumii contemporane, www.dacoromania-
alba.ro/nr.26/educatia-ecologica.htm
455Z. Murgu, C-tin. Gh. Marinescu, op. cit.

211
colorat456? De ce nu ne-am putea întoarce şi la emisiunile de educaţie muzicală (dedicate nu doar
copiilor, ci adresându-se în egală măsură şi adulţilor dornici să afle anumite lucruri, mai puţin
cunoscute sau accesibile altfel, din domeniu), cadru în care să se strecoare şi reguli de
comportament în sălile de spectacol, să se indice momentele potrivite pentru aplauze – mai ales
la spectacolele de tip balet, concert simfonic, operă, operetă - , ţinutele recomandate, etc.
Societatea modernă trebuie să accepte şi să susţină schimbarea, să se calibreze după cerinţele
vremurilor noi, fără a pierde din vedere, însă, valorile perene, care trebuie transmise nealterate:
nu trebuie să acceptăm ca politeţea, bunul simţ, respectul, curtoazia, comportamentul elegant şi
decent, exprimarea corectă, curată (inclusiv din punct de vedere al conţinutului!!!), gesturile
frumoase să fie considerate demodate şi inutile.
În aceste coordonate cinematografia, teatrul, ar trebui să insereze, şi subtil, dar şi direct,
chestiuni care să readucă în actualitatea tematică ideea că indivizii profund oneşti, cetăţenii cu
sentimente şi idealuri nobile, oamenii cu demnitate şi curaj sunt mai buni şi mai capabili să
răspundă corect, eficient la provocările zilei de mâine. S-ar putea creea, de asemenea, un nou
raport între om, tehnică, existenţă, etică şi spiritualitate, realizându-se o circularitate a acestor
teme care, până acum, au fost partajate între diversele paliere de studii de specialitate457.
Tot ce ţine de domeniul scrisului, fie beletristică, science-fiction, reportaje, documentare,
analize, cronici, articole etc. trebuie utilizat cu dibăcie în acelaşi scop, şi anume formarea unei
abilităţi de a înţelege dezvoltarea durabilă ca un mod de viaţă, ca o chestiune de igienă a
conştiinţei umane, ca o conduită sănătoasă a rasei umane.
Publicităţii – pe toate canalele şi în toate formele - îi revine, după cum se ştie, un rol
covârşitor în tot ce înseamnă modelare comportamentală. Dacă tot este omniprezent-agresivă,
măcar acestă caracteristică ar trebui să îi ofere forţa necesară orientării corecte (în gândire şi
acţiune) a individului în realitatea pe care o trăieşte şi să îi insufle şi curajul de a face tot ce îi stă
în putinţă să corecteze ce e nefolositor sau păgubos în ea.
Inserarea unor dimensiuni ale dezvoltării durabile se poate realiza în cvasitotalitatea
domeniilor artei şi culturii, fără ca acest lucru să aducă atingere misiunilor specifice ale fiecăruia.
Ofertele culturale – privite prin prisma industriei culturale şi a spaţiului creativităţii – trebuie să
traducă mizele dezvoltării durabile într-un proiect societal mobilizator şi să contribuie la
materializarea lui458.

456 Numeroase site-uri promovează asiduu terapia diverselor boli ale secolului nostru prin activităţi pe care le-am asocia
mai degrabă (sau doar) vârstei copilăriei: cărţi de colorat şi instrumentele aferente! Oferind motive de o mare
diversitate, putând fi achiziţionate în librării şi on-line, cărţile de colorat pentru adulţi fac furori!
457 A se vedea J.-M. Valentin, Cinéma et environnement, în LʼATLAS DU DÉEVELOPPEMENT DURABLE AT
RESPONSABLE, Edit. Eyrolles, Paris, 2011, p.427-428
458 A se vedeaAlice, Audouin, „Culture et développement durable”, în LʼATLAS DU DÉEVELOPPEMENT DURABLE

AT RESPONSABLE, Edit. Eyrolles, Paris, 2011, p.413op. cit. p. 413

212
 PUBLIC LIGHTING, OUTDOOR ADVERTISING AND INDIVIDUAL SECURITY IN THE URBAN
SPACE

Apparently without any connection between them, the three fragments of everyday urban
life converge for that what we call the „spirit of the place”, being part of it and defining the
wellbeing of a city.
Public lighting is no longer just a service of public utility; its components belong not only to
the lighting system but to the urban furniture system.
The way it is provided - beyond the technical aspects, which are often modern and
ingenious, by its basic functions (assurance of adequate visibility in periods when natural light is
not sufficient and assurance of safety of pedestrians and traffic) contributes significantly the
branding of the cities.
Ubiquitous in cities and outside of them, outdoor advertising is the most "aggressive" of
the three elements under discussion, which can strongly diminish the strengths of public lighting
and can compromise the security of the individuals in the urban life.
What sort of interference between the three elements can take place in the urban space?
What are the advantages and drawbacks of such coexistence? These are the questions that this
study aims to answer.
The common place of the 3 issues invoked in the title is public urban space. Appearing
and evolving along with human communities, public spaces459 were the scene of many
manifestations of the community, a place of conviviality, of spirituality – in all its forms – a
religious, administrative and legal landmark. Initially, the political space, as an archaic form, was
devoted to the public space – the Agora – was meant as a place of circulating and spinning ideas
and manifestations of public opinion in the debate. The role and the further significances
contributed to their load of various activities (exchange of goods, trade, celebrations and
ceremonies) and urban art monuments (cemeteries of the wealthy, statues, fountains, street
furniture), aspects that led to the acquisition of complex uses.
What is worthy to be kept in mind is the direct communication which could easily be
achieved, the social cohesion that ensured the participation of all the community members in
general interest actions and expressions and the easy access to the time’s public information.
Thus, the public space perpetuated its sensibility and permeability to all social, political even
mentality changes of inhabitants, as well as to technical, cultural and any other progress that
appeared in their society (Minea, Back to Agora,2013).
Nowadays we are witnessing significant changes in terms of public space, namely its
privatization, commercialization and securitization. More than this, “by the 1990s the mood of
critical urban analysts once again become pessimistic and the end of public space was
announced authoritatively. But, of course, public space has not disappeared: its pronounced end
became the beginning of an extended debate on the topic” (Bodnar, 2015).460 Commercialization
and privatization were identified as two main trends in the transformation of public space, bringing
its decline. Commerce and consumption have been instrumental for modern city: their flourish
gave way (in the late modern period, 1945-1975) to the phenomenon of incorporating places
(public ones, with different destinations) by shopping malls or other commercial activities. By the
459
In a broad sense, public spaces consists of streets, parks, playgrounds, parking etc. The attribute „public” means
opening, accesibility. This trait of belonging to all is, in fact, extremly complex, because „all”use the place, but „all”
must also assume the responsability for the way of doing that.
460
Bodnar Judit, Reclaiming public space, in Urban Studies, 2015, vol.52(12) 2090-2014, usj.sagepub.com

213
end of 1990s consumption was understood to be both the means and the motor of urban social
change. This period was characterized by increased investments in urban renewal. Public space
needed to be secured for the turnover of investment. Consumers wanted to feel safe and
comfortable, so safety was translated into policy as the securitization of public spaces, becoming
a central element of urban regeneration (Bodnar, 2015, pag. 2096).
There is to be emphasized the fact that for the management of public spaces local public
administration is directly responsable.
Cities are built books waiting to be read! Each individual reads the same text ( which is the
urban texture ), but each understands it in his own way. Whether the message is received
simplistic or refined, it should however be "clean". Reading also must be easy when the sun
shines town planning mistakes are visible, often aggressive. Protected by the night or in the
moonlight they just fade away, hide their ugliness. And behold, public lighting appears, with its
versatile ability to offer a different kind of the face of the city, an improved one , which does not
hide anything from daytime reality . However, the syntax must be impeccable also in this light,
even if it is artificial. Legibility must be ensured, relieved, so as to lead to a better understanding,
interpretation and perception of the city
As any reading needs light, whether natural or artificial, we can proceed to an expansion
of discussion in the public space - already engaged in discussion . The role and equally, the merit
of smart lighting (smart not only from the technical point of view, but also as location , orientation,
design etc. ) is significant in means of knowledge , promotion, recognition , even individualization
of a city (and its public spaces that define it). Lighting can consistently contribute (decisively, we
might say) to the individualization of a city, to increase its magnetism, its attractiveness .
Certainly, public lighting is differently perceived by administration, by citizens and by experts.
For the administration, public lighting is a matter of public utility community services that
has to be provided to the population ( according to Law no . 51/2006 concerning these services ) .
Based on the mission of public administration - namely to implement the legislation in various
areas - it is desirable to be done in a creative way, in an inventive one, that "incorporates" the
opinions of experts that provide accurate, "clean" and sustainable models.
From the expertsʼ perspective the issue is a constant challenge, both aesthetically and
functionally, but also technically, technologically, from the point of view of location etc. Anything
associated to production and, respectively, to energy consumption is, at present , an imperative
(meaning lower consumption and from renewable sources-as much as possible) .
Regarding the citizen, the importance of this service is a major and complex issue
directly related to the security status of individuals and the community as a whole - firstly , and
also associated with feelings such as :pleasure - to see beautiful areas illuminated , highlighting
the spaces and buildings, giving them increased value ; pride - to be a citizen of a city which
greatly benefits from this type of service and the feeling of belonging to a place so individualized ;
the safety that an easily visible and readable space provides at any time of day, facilitating
orientation in such a city.
Public lighting is one of the means that are designed to give citizens the sense of
security in urban areas by ensuring an adequate visibility of all thoroughfares, of all types of
movement, for all means of transport. Beyond the issues related to the strict security of the
individuals, there are other roles that this service fulfills. Under the law, it includes: vehicle road
lighting, street lighting, pedestrian lighting, architectural lighting, decorative and ornamental-
festive lighting of communes, towns and municipalities (according to art. No. 1, para. 3 of Law no.
230/2006 of public lighting service). Public lighting is provided by so-called public lighting system,
which is a technological and functional ensemble consisting of buildings, facilities and specific
equipment. If the first two types of lighting are tightly related to the issue of safety, the other
contributes to wellbeing of the individuals, in order to meet the needs of aesthetic, artistic,
contentment, satisfaction and perception of the importance of certain events and moments with
special meanings for resident citizens or for those who are in transit.

214
 It is worth noting that these roles, the architectural lighting and the festive-ornamental
lighting, often enter into a tough competition with another type of lighting: the outdoor advertising.
City plans are, as we all know, generally approved by architects (who gained a kind of
supremacy – in our opinion, less legitimate – within the group of specialists that coordinate and
manage urban issues. These professionals are required to prepare the architectural part of the
buildings (parts that are object for spatial organization plans). They have to suggest and find the
best solutions for their future glazing, solutions that must diminish lighting pollution.
It is well known that biological cycles of all beings are calibrated on day-night cycle. All
beings have also regulatory and self-regulatory mechanisms that enable adaptation to certain
environmental conditions, of course, up to a certain limit, called resilience. These conditions refere
not only to parameters such as : temperature, humidity, wind speed, precipitations regime etc.,
but also to sunshine/dark percentage.
The diversity of human activities – with the whole ensemble of related measures ensuring
their proper functioning – determined human beings to brake these natural cycles and to adopt a
life and work style based on some other requirements. People are obliged to „get out” the
genetical program and to perform activities that not only do not respect the day-night succesion,
but also modify the tipe and the quantity of the light provided. There are a lot of situations in
which insufficient natural light is supplemented with the artificial one; there are also many cases of
a whole work-day spent in artificial light, fact that generates a systematic aggression on the
biological processes occuring in the human body. A long series of affections caused by the lack of
melatonin are mainly associated to the impossibility of the human body to face every day physical
and psychical demands: all because of the lack of an appropriate rest, sleep difficulties (in terms
of time and quality of it) and because this „interesting” type of pollution: light pollution (visual
pollution).
• By advertising - in the classical sense of the term – we understand a form of communication
that is aimed at changing the attitude of people by certain products.

• Advertising - according to General Dictionary of the Romanian Language - is defined as the

fact of doing something known to the public: the spread, public broadcasting (sense of
publicity); means of making known a product by informing the buyer on quality, price etc. of
the product (in terms of advertising).

• Advertising is a form of communication that takes place, in an impersonal manner and far from
the place where the sales of products that are advertised take place.

• Advertising is the business or profession of creating and disseminating messages

(advertisements), a social institution that affects the daily life of every individual, a force that
shapes the mass culture, a component of marketing activity, or a source of information about
products, services, events, individuals or institutions (companies).

• Advertising means, according to Romanian legislature, all the methods and tools used to
facilitate knowledge and appreciation by consumers of certain products, services, or to inform
the public upon events, destination of spaces, product launch, store openings and other like,
and any presentation of a trade, business, craft or self-employed with the purpose of
promoting the sale of goods and services, rights and obligations.

• Advertising is also a marketing tool that works by strategic use of special means of
communication that lead to behavioral changes towards achieving the advertising goals of a firm.

• Advertising is different from advertisement (which is the effective product of advertising) and
publicity - which refers to the media exposure, the action of making known a certain phenomenon.

215
• Advertising is also distinguished from handling: while advertising has to indicate a type of
persuasive communication, handling is a process by which the receiver is to be convinced,
without specifying, however, that intention.

• Advertising does not "overlap" any propaganda, which is a form of manipulation in religious or
political field.

Daily, individuals - consumers must make decisions; however, most often, these are not taken
according to the real situation, but depending on how the situation is perceived.
Image creating industries provide a perceptual images "ready" to be accepted, intended to
induce a feeling of safety for citizens that face with a lack of security and difficulty in decisions
making, situation arising from changing the hierarchy of values, from flexibilisation of norms, and
conceptions of world and life . They try to simplify any representation of the things in order to be
easier appropriated by enyone.
The simplification of reality becomes also other meanings: on the one hand facilitates a
certain understanding of it - depending on certain characteristics and capabilities of the receiver,
but on the other, allows a critical analysis (or at least comparative) on other perceptions of the
same reality, belonging to other individuals. In this respect, and underlining the central element of
advertising – that is communication - results a wide range of options "activated" for all individuals
to choose, knowingly, from the variety of products or services offered.
„Advertising takes into account a feature of the present humanity: one refuses totally, the
imaginary of totality and the totalizing spirit so as to better perceive the fragmentary , to enjoy
pieces of reality marked by specific elements of oneʼs existence, to creatively valorize the
possibility to construct oneʼs own world of reality fragments”461(Frunză, 2014).
Advertising tries to give orientation in the new culture – a consumer culture - that proposes
investing the spiritual dimension of things/goods into arelationship with things, promotes a kind of
attachment for certain objects, that are presented as being completely different from others just
because they are so consecrated by the advertising discourse.(Frunză, 2014, p 14).
This is a dangerous thing under several aspects: first, spiritual value, which is most often
associated to objects ( the trait that makes us love them) is going to be diluted (if not even lost) so
that the importance we give them is decreasing in the favour of the new purchased/ new utilized
ones ; then we must recognize that the desire to purchase goods that we do not really need, just
because they are promoted by advertising or become a "must have", supported and maintained
through frenetic advertising, obliges us to increased material costs and space; greenwashing can
bring us in a position to purchase lower quality products than we already have at the given time;
the rush for "offers" is time-consuming, diminishing the time we could certainly devote to more
useful activities; in terms of the ethical consumer, the real information about products and
services have other sources more reliable than massive advertising; not least, such a consumer
model, as proposed by daily advertising, is irrational and contrary to the objectives and targets
associated with sustainable development.
It is noteworthy the recent preoccupation ( fully justified , by the way) for all that means
security in urban areas , given the fact that there is a recrudescence of insecurity . Accordingly,
insecurity can be " invested " as an object of urban policy : security policy must be integrated into
urban policies . The danger, seen or felt, can be physically or mentally , individual or collective.
The urban space is not in itself a source of deviance, but we can not ignore the fact that any
deviant behavior can be amplified by everything related to the organization of urban space , which
enables the externalization of such impulsive behavior. ( for example , abandoned areas, former
industrial areas , slum 's, dark streets , the " closed streets " (cule de sac) and some peripheral
neighborhoods are also a kind of "offers" in this sense .)

461
Sandu Frunză, ADVERTISING CONSTRUCTS REALITY, Edit. Tritonic, Bucureşti, pag.11

216
 Security and its opposit – insecurity – are multiple realities. They can be met on the road,
in the economical and tecnological field, etc.; if the city faces with various manifestations of
insecurity, we have to accept that there is a risk to society. We are interested in our work in
finding the connections between security/insecurity and the way in which public lighting services
are provided. The legal provision that regulates this activity in our country is art. 9 from Law
230/2006 concerning public lighting, that states, among other provisions, that all the issues linked
to the setting, the organization, the coordination, the monitorization and the control of the public
lighting service function – at the administrativ-teritorial units – are based on the National public
utilities services and have to rely on territorial and city planning provisions.
The problem of estimating the effectiveness of allocation of the outdoor advertising is of
great practical importance today.
The aggressiveness of outdoor advertising has a lot of negative consequences,
among which:
 favors roadside distractions

 pose traffic hazards

 not always advertising improves the image of a place

 disfavors the facades of certain buildings

 obscure important, significant urban elements

 often, the advertising means proliferate in an anarchic and non-aesthetical manner

 create an uncomfortable situation for those who canʼt afford to purchase the
products/services advertised.

Consequences
- encourages consumption (unfortunately, not the ethical one!), stimulating the desire to buy
- giant outdoor TV screens are wasting energy
- most times, the content of messages sent does not encourage moral, urban appropriate
behavior
- any humanitarian or philantropic actionare not detected
- no spur for human solidarity finds place on/in billboards
- no encouraging messages for poor people and no emphaty reactionns
- has no emotional vene (that could generate an adequate answer, materialized in good practices
and behaviours).
Measures that have to be taken in order to solve certain problems:
 Improving the legal framework

 Banning inadequate advertising, maybe excluding it from the public spaces and according
permission for locating it only in commercial centers or in established places/areas

 Admitting only good, trustfull and educative messages

 Promoting cultural values

 Saving the buildingsʼ facades from inappropriate means of outdoor ads

Visual pollution close to cities has led the state to modify the taxation regime of billboards. Signs
boards and signs in order to limit their anarchic and non-aesthetical proliferation. (These devices
are subject to previous authorisation.)

217
 Legal framework (France)
 The Traffic Road Code: billboards, sign boards and signs are prohibited should they either
obstruct driversʼ visibility, reduce the messages conveyed by regulatory signs, dazzle road
users, or draw too much attention under dangerous conditions for road security.

 The Environmental Code / Conseil dʼÉtat’s Decision (2013): definitions of the three main
advertising devices: publicity – excluding billboards, sign boards and advertising signs - ,
billboard and signboard.

 The Environmental Code: regulates advertising devices and type of signs, images and
colours, which are not be used for promotional and advertising purposes.

 The Traffic Road Code: forms, colours, symbols, dimensions and locations should remain
neutral to avoid visual distraction, which is a risk for safety for drivers.

 The Environmental Code: within cities, advertising is prohibited near classified sites,
historical monuments, preserved sectors, and regional natural parks (within a distance of
at least 100 m).

 Decree nr. 2012-118 relative to advertising: regulates the size of billboards, introduces a
density rule for regular advertising devices placed on poles or installed on walls along
thoroughfare open to the public, illuminated signs must be switched off at night + a
luminance threshold for digital billboards.

 Purpose of the Decree (starting 1 July 2013) → will attempt to force a fair balance
between energy consumption, control and freedom for businesses to operate. It raises the
following issues:

-shop-window lighting must not be turned on prior to 7:00 a.m. or for more than 1
h prior to opening; and will have to be turned off by 1 a.m. or within 1 h following the end of
occupation of the premises;
-lighting of building facades must not be turned on before sunset and shall need to be
turned off by 1 a.m.
-interior lighting of „premises used for professional activities” will need to be
switched off within 1 h following the end of the occupation of the premises.
ROMANIAN REGULATORY REGIME
Romanian regulatory framework concerning advertising Romanian regulatory framework
materializes in the following acts: Consumer Code (Law nr. 296/2004), Law nr. 185/2013 on
location and authorisation of the means of advertising and Law nr. 148/2000 concerning
advertising. Other legal acts that tangential approaches this domain ( and should be „generously”
completed with provisions) are : Law 422/2002 concerning the protection of the historical
monuments, Law nr. 120/2006 concerning public monuments, Law nr. 350/2001 concerning urban
and town planning, Law nr. 50/1991 on the authorisation of construction, Government Resolution
nr. 525/19996, the General Urbanism Regulation
- Law nr. 422/2001 has several provisions regarding:
● the ban of organizing activities, manifestations and other events that, by visual and
sound pollution may negatively affect the religious service;
● forbidding any intervention on historical monuments, excepting those accepted or
imposed by legal regulations (established by Ministery of Culture and Religious Cults).
- Law nr. 120/2006 has no provisions concerning advertising! All the elements included in
the definition of „public monuments” given by this law (buildings, fountains, statues, columns,
arches etc.) are situated in public spaces and they are the most exposed to the „danger”

218
generated by it ; it is well known that advertising is strongly connected to public spaces ( these are
its favourites !), so it is at least strange / curious that there is no rule to „govern” such situation.
The public space’s valences were initially about their definition as built spaces, with outstanding
architectural and urban value and, and on the other hand, their estimation as a reflection of social
and political structure of society, a third valence following, namely the field of administrative and
legal sphere, involving separate and different issues.
The public space is an actual area, a constructed planned place, natural or artificial, that is
challenging different categories of professionals, such as architects, planners, geographers,
historians, engineers, landscapers, which are regulated in their activities by special legal urbanism
rules. Advertisers are mandatory to be part of this group of actors that decide upon cityscape,
because advertising plays an important role in order to create an effective communication among
society and urban environment. Advertising has been becoming one of the essential components
in modern urban landscape. However, inaccuracy of advertising design conversely can emerge
inconvenience and interruption for society. Again, it can also lead to the decline of the urban
visual quality462.
- Law nr. 350/2001

According to Romanian Traffic road Code463

7) Se interzic:

a) amplasarea, în zona drumului public, de constructii, panouri sau dispozitive ce pot fi

confundate cu indicatoarele sau cu instalatiile ce servesc la semnalizarea rutiera ori realizarea de
amenajari sau alte obstacole care sunt de natura sa limiteze vizibilitatea ori eficacitatea acestora,
sa stânjeneasca participantii la trafic sau sa le distraga atentia, punând în pericol siguranta
circulatiei;
b) lipirea de afise, inscriptii sau înscrisuri pe indicatoarele ori dispozitivele ce servesc la
semnalizarea rutiera, inclusiv pe suporturile acestora.

7) It shall be prohibited:

a) building location in the public road, placement of panels or devices that can be confused with
signs or facilities serving the road signs or making design or other obstacles that are likely to limit
the visibility or effectiveness, hamper participants traffic or distract them, endangering traffic
safety;
b) putting up posters, signs or inscriptions or stamps on devices that serve to road signs, including
their supports.

462 Endy Marlina, Punto Wijayanto, Dita Ayu Rani, Desrina Ratriningsih, Tutut Herawan, Arranging Advertisment as a
Communication Media of Society towards the Enhancement of Urban Visual Quality, in Computational Science
and Its Application , ICCSA 2014, vol. 8582 2014, pp. 81-94, Springer Link
463 Potrivit art 30 pct. (7) din Codul rutier român

219
Mass-media poate sprijini actiunile Ministerului Administratiei si Internelor, ale autoritatilor
administratiei publice locale în legatura cu popularizarea regulilor de circulatie pe drumurile
publice464.
Media can support the actions of the Ministry of Administration and Interior and the local
governments in connection with the popularization of road traffic rules.

CONCLUSIONS
For administrations – general recomandations
1. All 3 issues have a common place: urban space

2. Outdoor advertising works for companies, not for citizens!

In this “dance with the environment” advertising manipulates people for the sake of
industrial prowess. (Reflection piece)
3. Public administration has the main role in providing a comfortable framework, well-
being, safety and security for its citizens. Among other services that local
administration has the obligation to furnish, public lighting works, without doubt, is in
the communityʼs service, adv. No!

In these conditions we should minimize the negative impact of what is useless or even
harmful to the community, to the majority ; so, the solution would be giving up outdoor advertising,
directing it to shopping centers or giving it to the media.
4. Promoting and acting in a frame generated by Urban climate governance, wichcan
be defined as the ways in which public, private, and civil society actors and institutions articulate
climate goals, by exercising their influence and authority and by managing urban climate planning
and implementation processes.
Urban cimate governance refers to the strategies employed in both reducing greenhouse
gas emissions and adapting to the inevitable impacts of climate change within the urban context.(
Emily Boyd, Sirkku Juhola, Adaptive climate change governance for urban resilience, in Urban
Studies, 2015, Vol.52(7) 1234-1264
5. Using, in the same way, Bioclimatical urbanism principles
6. Promoting vernacular architecture that is the traditional one, excellent addapted to
landscape, using only local raw materials, extremely cheep and efficent.

Soluţii
- Utilizarea anumitor culori în scopul marcării anumitor funcţiuni urbane (ex.
albastru/alb pentru străzile de mare viteză, roşu pentru zonele rezidenţiale, galben
pentru cladirile istorice şi administrative – coduri coloristice

464 Potrivit art. 129 din Noul cod rutier

220
 - Amplasare de lumini care să evidenţieze vechiul contur al unor clădiri sau să sugereze
existenţa unui asemenea imobil
- Amplasare de panouri solare în proximitatea autostrăzilor (ar ocupa prea mult spaţiu!)
- Utilizarea unui sistem inteligent de tip light following the people (Michael Jacksonʼs
steps)
- Realizarea de star parks (utilizarea de vopsele paramagnetice)
- Utilizarea intelligent glass, cu acţionare electrică, astfel încât fereastra devine opacă,
reducându-se cu 50% reflexia)
- Folosirea vopselelor changeant (paramagnetică) noaptea faţada devine neagră – se
reduce poluarea luminoasă
- Dispunerea de turbine pe acoperişurile clădirilor înalte, care să formeze vortex-uri care
să împrăştie particulele reflectorizante, fără a afecta zona pietonală
- Amplasare de dispozitive inteligente care să determine modificarea luminii în parcuri în
funcţie de emoţiile persoanelor (”motorul” este expresia feţei)

- Crearea de noi spaţii publice , bazate pe conceptul „peisajului hibrid”, unde mediul
construit şi cel natural coexistă Ex. Parcul Zaryadya din Moscova (premiu în 2013)

- Practicarea „arhitecturii invizibile”: varianta pereţi care să reflecte peisajul înconjurator

(tip oglindă); varianta anveloparii cu folii care sa imite peisajul inconjurator; varianta
fatade cu sistem LED care transmite - cu ajutorul unor camere – imagini . în timp real,
pe suprafaţa reflexiva a clădirii, dând iluzia de „invizibilitate”

- Promovarea caselor pasive, astfel încât economiile realizate de cetăţeni de manieră

individuală sa sprijine investiţiile publice,

TERRITORIAL ATTRACTIVENESS – A LONG-TERM ISSUE FOR PUBLIC POLICIES

1. Mankindʼs destiny shapes itself with lots of uncertainties under the circumstances
where all the advanced scenarios have many weak points or areas that are to be studied in a more
detailed way. Most experts from different fields of research are „marked’’ by statistics, figures
comprised in minutely tables under the pressure generated by the acute need to find
resourceful/ingenious solutions, even miraculous ones for mankindʼs present and future branched
issues.

221
 Lest the risks of present-day non-viability than threaten the „planet system” should
increase in a chaotic way, finding appropriate measures on a world scale, both at the level of
human society and of the interactions that are sustained by it, is of utmost importance465.
The matter of radical changes of attitude, behaviors, customs, and responsibility is to be
found only in documents, electoral processes, points of debate: the lack of action that defines us –
at a planetary scale – made it possible that these statements remain without any significant
materialization. The present day world crisis characterizes itself by the fact that „in spite of the
accurate perception of its dimensions and implications, the true solutions are longer waited for are
delayed466.”
2. One of the „hot” topics of the present moment regards a possible negative outcome
which globalization might have concerning the long and much debated on, world crisis. Though,
traumatizing – for a significant number of individuals, generating important changes within the
society – on nearly all the levels of existence, the crisis, which is far from being overcome, marks a
special moment in the mankind’s evolution. It follows a tormented period, the ending of a
millennium, which however predicted a more responsible future, with a greater involvement of the
world’s citizens, thus, a better future.
The new millennium started under dark auspices (natural disasters, political and even
armed conflicts, crisis of different types: economic, moral, ecologic, and all summed up under the
generic name of world crisis). Globalization, as a dynamic and a continual succession of process,
was diversely and generously approached from the perspective of its most accurate definition,
without actually attaining this objective.
Undoubtedly , such an attempt is extremely difficult, due to the complexity of the
generating factors of the phenomenon, the diversity and the multitude of aspects that should be
taken into account, and not last the complexity of the effects in all fields.
Thought as a way of eliminating the arbitrary barriers467 of developing the world
financial markets, increasing the transnational corporations, regarding the increase of their
influence on the national economies, regarding the globalization of information and culture, the
expanding of communications by means of television and internet468, globalization was associated
to the myth of homogeneity of national markets, a tendency that happens on a large scale 469. The
phenomenon, although mentioned especially within the context of economic processes, associated
to the standardization procedure and to the tendency of creating a unique market, has many and
significant other valences such as: the efficient and useful information management, cultural,
environmental, political, sociological, ideological aspects.
As it follows, we shall discuss some elements that belong to the benefits, respectively the
identified shortcomings, caused by globalization on urban territories, inevitably marked by these
general transformations.
3. Within this approach, it seems interesting to mention one of the definitions given to
globalization, namely that one that qualifies it to be “the one that compresses the time and space

465
M., Griffon, Fl., Griffon, POUR UN MONDE VIABLE. Changement global et viabilité planetaire, Edit. Odile
Jacob, Paris, 2011, pag. 7
466
M., E., Şerban, BIOECONOMIA. Noua unire cu natura, Edit. Universitară, Bucureşti, 2013 pag.85
467
Fl., Bran, I. Ioan, GLOBALIZAREA ŞI MEDIUL, Edit. Universitară, Bucureşti, 2009, pag. 39
468
G., Soros, DESPRE GLOBALIZARE, Edit. Polirom, Bucureşti, pag. 24 cited by Fl., Bran, I., Ioan op. cit. pag. 49
469
J.C., Leontiades, MANAGING THE GLOBAL ENTERPRISES,Pears Education, 2001, cited by Fl. Bran, I.,
Ioan, op. cit., pag.3

222
aspects of the social relationships470”. The aspects connected to the reassessment of these two
elements we daily operate with and which represent the coordinates in which we work are the
topics of some sharp arguments among the experts from different fields of activity. Moreover,
already established values are questioned, attempts that inevitably require analysis – are put in the
different light – that of the surrounding reality.
Whereas in the recent past only technology and industry focused the attention through
their dynamic and the part played in the economic development, time and space – revised in our
time’s spirit – offer another matrix, where a leading position is given to creativity and knowledge,
which are considered to be more important factors than capital, labor and raw materials471.
4. The theme of our position comes up more and more often, not only in the relatively
well-known environment of the planet, but also in a vaster environment – that of the Universe. The
idiom “expanding of the horizon” exceeds the literary sphere and heads towards the exact sciences,
acquiring an amazing scientific accuracy.
It seems that only the expansion on other planets472 could sustain the unprecedented
rhythm of the economic and demographic growth that gives serious worrying reasons for the
Earth’s future. “only this way could be kept under control humanity’s self-devouring lusts473”.
As stressed before, the high technology, materialized into a generous offer of jobs,
polarized the attention of the world’s citizens and concentrated them in vast urban areas, the
changing of the production type, the appearance of super smart communication devices, together
with the change in mentality to regard and understand the world (including the humansʼ
repositioning towards the Universe and the environment). It determined a slow comeback, return to
really valuable things, meaning faith, a deeper understanding of some realities (in other special-
temporal coordinates than have been used so far and aligned to the new scientific approaches of
the role and place of our planet’s inhabitants, within a larger system than the planetary one).
5. Regional studies traditionally considered production being the engine of territorial
development. „Since the late 1980s, various territorial innovation models have pointed out how
specific regional systems of production are able to compete in a globalized market. The
technological perspective was replaced with a different approach, which has underlined the
importance of cultural/creative activities in urban or regional innovation, regeneration and
growth”474.
The concerns for what we call "quality of life" (although it is difficult to define generic!)
amazing outperforms other desires, options of the individuals. Therefore, aligning with this new
set of needs of residents, all over the world governments are obliged to find solutions in order to
cover those requirements, this being possible by rethinking, recalibration of the practiced
management system by using leverage to maximize the attractiveness of sustainable territorial –
urban and suburban – areas.
6. Starting from the assumption that sustainability is not an endpoint, but a process it has
been outlined the importance of four cities development objectives that need a smart articulation:
1) healthy environment; 2) social cohesion; 3) economic efficiency; 4) general concern. All these

470
J., Mittelman, THE GLOBALIZATION SYNDROME, Princeton University Press, 200, pag. 8
471
Fl., Bran, I., Ioan, op. cit. pag.73
472
It has been raised the issue that, in case in which humanity will address new planetary bodies (in the idea of
colonizing them) , to try a procedure namedterraforming, which consists in a set of physical, chemical and biological
processes, designed to generate a biospheresimilar to the terrestrial one. To see M., E., Şerban, op. cit., pag.194
473
M., E., Şerban, op. cit. pag.146
474
H., Jeannerat, Staging experience, valuing authenticity: Towards a market perspective on territorial development,
European Urban and Regional Studies 2013 20:370, , http:/eur.sagepub.com/content/20/4/370, pag.371

223
objectives are linked to the urgency to recreate a dynamic harmony between the hardware and the
software of the cities, to reconcile the body (forms, colors, odors, sounds) and the soul (culture,
history, energy, magnetism) of the cities.
It was stated that the achievement of a better time management is seen as offering an
important means towards the sustainable city and an „ecology of time” in cities. Our days, time
and water are appreciated to be scarce resources in cities!
Due to the conquering of space by technology, the intelligent use of new technologies
seems a source of richness and potential for cities.
Teleworking can lead to a disassociation between concentration in time and concentration
in space475. Infostructure and infrastructure need harmonious linkages to generate a better quality
of life.
Teleactivities may allow interaction and the capacity to be in contact with all other places
but they are just instruments, conducive either to integration or exclusion depending on the overall
policy articulation.
7. With the progressive globalization of economy and the advancing international division
of labor, many European metropolitan cities become control and command centers, within which
we can identify a shift from goods handling to information handling – essential issue for the future
of the European cities. Long-term policy goals versus short-term economic profit are the core
element of many urban policies and, of course, each city has its own answers476.
A delicate issue is that technology, information, markets are global but people are local!
The space of flows (global) is in interaction with the space of places (local) and the cities gain an
increasingly dual (local-global) function. Understanding and working in these conditions and in
respect to is a real and difficult challenge for all administrative structures.
In a world of change the new principles that should prevail are: connectedness, listening,
sharing and participation. The new model of territorial marketing is marked by a highly
cooperative approach based on the needs of users where resources are combined in order to build
an effective network model that allows the development and use of land and all the activities to
take place thereby creating a new synergy between the economic approach and the territorial
approach. From this perspective, the cooperative element is critical to the success of these new
forms of coordinated management of business districts that allows the overcoming of the risk that
competition leads to the transfer of activity from one region to another, a risk that arises from the
possibility of a competition without winners between different territories”477.
8.A way of work to change the image (even "emblem") of the city is targeting urban
regeneration, understood as a holistic, comprehensive and integrated approach that involves the
three Es: economy, equity and environment478. It was also pointed out that urban regeneration aims

475
Reports of the colloquia „Le télétravail: un atout pour lʼîle de France” (organized by CATRAL in Paris on 4 March
1993), „Living in the City Tomorow” (Paris, La Villette, March 1994) and „Eurocities/Euroenterprises
Conference”(Barcelona, June 1994) cited by V. Mega in Our city - our future:towards sustainable development in
European cities, Environment and Urbanization 1996 8: 133, http:/eau.sagepub.com/content/8/1/133, pag.135
476
V., Mega, Our city - our future:towards sustainable development in European cities, Environment and
Urbanization 1996 8: 133, http:/eau.sagepub.com/content/8/1/133, pag.134-138
477
G., Brunetta, O., Caldarice, Self-organization and retail-led regeneration: A new territorial governance within
the Italian context, http:/lec.sagepub.com/content/29/4-5/334, pag. 341
478
M. ,Gibson, A., Kocabaş, Sustainable regeneration – Chalenge and response, în 1st international urban design
meeting, Mimar Sinan University, Istanbul, citat în G., Brunetta, O., Caldarice, Self-organization and retail-led
regeneration: A new territorial governance within the Italian context, http:/lec.sagepub.com/content/29/4-5/334,
pag. 335

224
to change the nature of a place by involving the interests of all stakeholders that might make up a
partnership. From this point of view urban regeneration aims to promote economic
competitiveness, reduce social inequalities, protects the environment and suggests a new
generation of partnerships between the public and the private sectors for the development of urban
policies479.
9. „Two frequently discussed types of social network are sometimes identified: bonding
and bridging networks480. Bonding networks exist between family, friends and neighbors and assist
the process of „getting by” on a daily basis. Bridging networks allow people to „get ahead” by
accessing resources and opportunities through more distant contacts. The growth of bridging
networks could have multiple and varied positive influences on bonding networks. A right access
to the resources would facilitate the creation of new jobs in traditional fields of activity. Family
associations would be a good solution in order to valorize the natural and human capital of an area,
without costs due to transportation and supplies. There should be a constant preoccupation for the
use of “green” energies in production processes an increased interest to sustain this bridge for the
purpose of selling the products and to facilitate the exchanges of know-how. Another advantage
would be the revigoration and maintenance of social cohesion, the encouragement of charity for
the disfavored members of the community. The tradition being so varied, the mark of
“authenticity” can be called upon as a possible emblem of cities. The valorization of the resources
in the area shouldn’t be a very old practice, „the notion of originality does not stay unchanged over
time. It relates to the perpetual quest for an original essence that underlies technological as well as
non-technological forms of innovation”481. We can state that „innovation occurs through the
development of parallel activities. This implies, for instance, the editing of dedicated publications
(historical books, special issues and dedicated publications), the production of multi-media
supports (online editing, blogs or web television) the creation of stages (architecture of
headquarters, museums, exhibitions) and the organization of events”482. The members of a
community „don’t have to be „producers” of authenticity but funders of an initial and coherent
socio-technical setting) goods, services, discourses, repertoires or artefacts. Authenticity comes
into existence and to market value only through the individual and collective interpretation
developed by an audience which qualifies this setting as “real” or “fake”483.
10. In what our country is concerned, a series of opportunities haven’t been taken into
account which led to a state of “helpless”, a complacency in a situation characterized by inactivity,
lack of initiative and courage in order to set basis of a business without tradition. Although the
“déjà vu” seems to be the easiest way to follow in an attempt, there is no guarantee that we might
have successful chances on a concurrent market. Any new type of activity is very interesting at the
beginning, but the success depends on the perseverance of its provider. In this respect can be

479
G., Brunetta, O., Caldarice, op.cit., pag. 335
480
W., Stone, M., Gray, J., Hughes,Social capital at work: how family, friends and civic ties relate to labour market
outcomes, Research Paper no. 31, Australian institute of family Studies, Melbourne, 2003, cited by J., Stanley, J.,
Stanley, D., Henscher in Mobility, Social Capital and Sense of Community: What value?,
http:/usj.sagepub.com/content/49/16/3595
481
H., Jeannerat, Staging experience, valuing authenticity: Towards a market perspective of territorial
development, European Urban and RegionalStudies2013 20:370., http:/eur.sagepub.com/content/20/4/370 , pag. 379
482
H., Jeannerat, O., Crevoisier, Non-technologicalinnovation and multi-local territorial knowledge dynamics in the
Swiss watch industry, International Journal of Innovation and Regional Development, 3, 2011, pag. 26-44, cited by
supra
483
N., Beck, F.-C., Wezel, Whose side are you on?The impact of firm location and customers ʼexpectations on
organizational succes, in DIME workshop on „EvolutionaryEconomic Geography”, Utrecht University, Utrecht, 4-6
September, cited by H. Jeannerat, o. Crevoiser, op. cit. pag. 379

225
evoked achievements connected with the valorizing of the historical assets, of some traditions and
folk customs, emphasizing some special geographical areas. Unfortunately innovation was delayed
in what concerns the more attractive presentation of these values, the adjustment of some elements
to modern times, correlating the offers with the requirements of the market, refinements of some
goods and services, up-dating the show-rooms etc.
11. We expect the enlargement of the variety referring to all types of natural and human
potential to be valorized. We have to take advantage of the general tendency of returning to nature,
finding the harmony, and sharing to a more numerous public our national assets.
Counseling committees should be instituted, comprising persons who know these areas,
and the existing resources and who can estimate how these resources could be valorized. Of course
we should also identify funds and also skilled people able to write the appropriate documentation
in order to attract these funds. Such an attempt would put together inhabitants, but also famous
experts, well-known practitioners leading to an efficient and beneficial connection between the
theory and the practice of booth categories.
At the time when territories are faced with the ever-growing phenomenon of globalization,
territorial managers are increase prone to organize events with „a high added- value and a high
image boosting potential, designed to build up the profile of the cities and give them more soul and
media impact”484.
Actions should be designed in an integrated manner, in economic, social and, very
important, cultural terms. Perhaps more than ever, knowledge through culture (not just by means
of science) could play an important role in cultivating human feelings of solidarity, of generosity,
of "humanity" that are of a great need. This trend is highlighted by the stronger integration of the
cultural policies and activities in strategies designed to cultivate, promote and support sustainable
attractiveness of territories. The cultural activities such festivals (theater, film, music), concerts,
thematic competitions, exhibitions can contribute significantly to visibility of the cities or their
surrounding areas.
12. Maybe it’s interesting to refer to the definition of „cultural” understood as an industry.
The cultural event is finally characterized by a dual problem of territorial development and the
local anchoring of the action. It confirms the role of culture in terms of sustainable development
(externalities of culture) while mobilizing it as a medium to give meaning to the territory set it
apart from others485.
The development and the implementation of a cultural event is part of so called cultural
engineering, understood like „the ability to provide optimal solutions in terms of quality, cost and
time, to demands expressed by the partners of cultural life in the definition of objectives, the
implementation of programmers, mobilizing of finance and the technical rollout of

484
M., Gravari-Barbas, S., Jaquot, Lʼévénement, outil de légitimation de projets urbains: lʼinstrumentalisation
des espaces et de temporalités á Lille et Gênes. Géocarrefour 82(3):16pp, cited by E., Soldo, CH.,Arnaud, O.,
Keramidas, Direct control of cultural events as a means of leveraging the sustainable attractiveness of the
territory? Analysis of the managerial conditions for succes, International Reviewof Administrative sciences, Dec.
2013, pag. 726 (http://ras.sagepub.com/content/79/4/725
485
E., Soldo, Ch., Arnaud, O., Keramidas, Direct control of cultural events as a means of leveraging the
sustainable attractiveness of the territory? Analysis of the managerial conditions for succes, International
Reviewof Administrative sciences, Dec. 2013, pag. 726 (http://ras.sagepub.com/content/79/4/725, pag. 728

226
projects”486.Culture should be, everywhere in the world, a part of public property because it is a
source of multiple positive externalities for individuals, business and territories as a whole487.
There is also accepted that this activity should be supported, ensured or controlled by the
government (state, devolved and decentralized authorities). This control should be a complex one,
keeping in attention the characteristics of the cultural field. The majority of cultural production is
the result of the private sector (companies or non-profit associations). The high level of subsidies,
involving precise specifications, makes it possible to steer the direction of the industry’s activity to
some degree. A public service is said to be under direct control when a public person is in charge
of its management with due consideration for all the risks associated with such an operation
(financial, human, logistic, etc. Under direct control, the public authority itself is in charge of the
management of the public service, with its own technical, human and financial means.
The features of these events and their cultural nature raise questions about the method of
management of the everyday operations of a public authority and call for the renewal of
managerial practices and procedures488.
13. Urban renewal is one of the best examples of change, not only for the image of a city
but also for its existence and functionality: the rehabilitation of the old buildings, the
reconstruction of the ancient demolished buildings – according to drawings and plans – , the
revival of some rituals, old habits, during events like themed shows; bringing crafts current, are
just some of the efficient and cheap means that local government can implement by the help and in
with and in the benefit of the citizens. In a hectic period in which children and the youthtry to
identify "unusual", newways for leisure and fun, their involvement in such projects would
successfully and efficient replace the period of practicalwork in schools. They could also take part
in some workshops or courses during summer schools; during this time they could learn old crafts
and, in the future, they would have the chance to build their own business based on these acquired
skills.
The advantages of such an action would reside in: development of practical skills of young
people, increasing their preoccupation for useful activities, their increased responsibility,
teamwork, their motivation to create and grow a business in the area, especially using local
resources and contribute to the promotion of place and community. Certainly, such a "laboratory"
would have success, would be considered an example of good practice and should receive a
particular tourist interest.
14.Another possible intervention could address urban business parks, which more recently–
in our country– are located in the central areas of big cities. A more suitable solution would be
their relocation in smaller towns situated close to them which have been abandoned for lack of
activities. By using this means it soon could be provided more jobs. Such an initiative would
contribute to a better use of land, to increase thelandscape potential, to decongest big cities, to
contribute to their decompression by moving a part of the labor force.Small communities could be
revitalized this way. It is important to underline that the majority of these areas are already
serviced by infrastructure and water/sewer network (which are major tenants of smart growth).
Industrial, technological and business parks are mushrooming throughout Europe and provide

486
C., Mollard, LʼINGINÉRIE CULTURELLE, Presses Universitaires de France, Paris, 2009
487
J., Heilbrun, C.M., Gray, THE ECONOMICS OF ART AND CULTURE, 2nd Ed., Cambridge, Cambridge
University Press, 2001, cited by E., Soldo, Ch., Arnaud, O., Keramidas, Direct control of cultural events as a means
of leveraging the sustainable attractiveness of the territory? Analysis of the managerial conditions for succes,
International Reviewof Administrative sciences, Dec. 2013, pag. 728
488
G., Koenig, Lʼapprentisage organisationnel: repérage de lieux, Revue Française de Gestion 1(160):293-306

227
some interesting examples of public-private partnerships for turning areas of blight into healthy
spaces and areas of positive environmental profit. Such parks can also become important poles for
urban development and ecological renewal, attractive locations for industries and services,
providing jobs. Interesting partnerships can be created between developers, local authorities and
universities in order to build these parks (students from different specialties may do their
theoretical research activities and work on their thesis simultaneously with practical research and
work).
15. Some avant-garde cities are estimated to be exclusively designated for scientific and
research activities, where scientists, researchers, people with concerns and good results in various
fields could work (and also live). In order to attract them and then keep them in these places there
were 3 factors picked up that were considered making cities sticky for scientists: freedom to work,
funding (understood in terms of tools and infrastructure to do so) and an attractive lifestyle
(provided by smart urban planning). Great scientific centers not only require eminent universities
or research centers; they also require a broader environment of meritocracy and openness to
diversity that can attract top talent from across the world. By now most research activities were
concentrated around metropolitan areas in such known „science cities” or „innovation clusters”; it
was stated that is unlikely that world’s leading science cities will change significantly in coming
decades, but we appreciate that a scenario in which new such cities will be erected, taking in
account the new communication technology, the new building patterns alongside all the mentioned
criteria that have to be fulfilled, would be – successfully, possible. Science is now more closely
connected to economic growth than ever before; many research universities function as hubs of
knowledge economy. The presence of major scientific centers has itself become a key source of
innovation and economic development in the future. Itʼs true that large cities were and are
considered best location for practical research, but smaller cities are not out of running. New
industries emerge in large cities, but once standardized, they can move to a location with cheaper
rents and labor costs. For towns seeking wealth through science, the anchoring presence of a large
private and development laboratory can inject huge benefits489.
Addressing such realities of an unequal world ( full of “opposites”!) will become an even
greater challenge for policy-makers across the world in the decade to come.
16. Another intervention area for achieving territorial attractiveness at city level consists in
pursuing „smart growth” principles. Smart growth is often presented as a multifaceted policy
approach to accommodate development while also addressing transportation, housing, urban
redevelopment and environmental management issues490. In this literature were identified 6 key
dimensions of smart growth: natural resource preservation, community development, housing,
economic development, transportation choice and planning initiatives491. Most scholars consider
smart growth as local efforts to limit sprawl by directing land development away from areas that
are likely to experience accelerated growth and reinvesting resources to urban neighborhoods 492.
The characteristics of sprawl that smart growth is intended to address are:1) low density, scattered,

489
www.nature.com/news/2010/101020/full/467906a.html
490
Ch., Hawkins, Competing interestsand the political market for smart growth policy, Urban Studies,
http:/usj.sagepub.com/content/51/12/2503, pag. 2505
491
L., Ye, S., Mandpe, P., Meyer, What is smart growth – Realy?, Journal of Planning Literature 19(3):301-315,
2005, cited by Ch., Hawkins op. cit supra, pag. 2505
492
American Planning Association, 2002, cited by Ch., Hawkins op. cit supra, pag. 2504

228
and/or dispersed development; 2) separation of where people live from where they work; and 3) a
lack of functional open space493.
17. In the context of above mentioned issuesit seems to be clear that we have to rethink the
whole approach and planning system regarding areas designated for new constructions or
remodeling existing ones. Most European countries have recently started the process of "cleaning"
and revision of territorial and urban planning, eliminating the drawbacks of earlier periods, trying
to correct the mistakes and then to adapt the patterns to the current reality projects, taking into
account the citizensʼpreferences. As for us, we left tributary to the way of thinking and action that
characterized the old regime, dedicating only "in theory" new patterns of development, planning
and construction. "Modern" is meant only to mask old patterns and rules for minimum common
sense, harmony and aesthetics are ignored nonchalantly, leaving way open to kitsch, garish colors,
amateurism and lack of architectural coherence. About pleasant climate, nice landscape, health
infrastructure, dynamics of the re-urbanization process, evaluation of local labor market 494, labor
migration flows etc. we are reading in journals and specialized literature, with no obligation of
taking any commitment in properly acting.
18. We think that is useful and interesting to mention Le Corbusierʼs opinion – according to
which “cities are biological phenomena”; from his perspective urban forms of manifestation are
just like biological ones, both in their existence and composition and reflecting a biological being
of their inhabitants, as well as of other living forms that cohabitate with them. Beyond the
elements that define and characterize it, the city stores also an inner energy that by complex
phenomena becomes and generates a continuous metabolic change; this process is very similar to
which occurs at the level of living organisms495.
19. Some severe things can be noticed concerning conflicting issues that may be addressed
in our country: on the one hand the relevant legislation –in the spatial planning field - is quite
expositive; it doesn’t provide a very concrete and coherent expression of the stateʼ position
regarding territorial organization. On the other hand, decentralization had as “mission” to give
local governments many degrees of freedom: they have “green light” for local initiatives and
actions. Their success or failure is the result of management practices.
Considering that the current trend values the clever use of local resources - natural and
human - it is clear that the communitiesʼ future essentiallydepends on the solidarity of its
members, and is strongly linked to their leadersʼ managerial qualities. Unfortunately the concerns
targeting quality of life issues are minimal in our country and occupy places of a little importance
on policymakersʼ agenda. The “saving” solution must come from the bottom: creativity and
innovation - based on local potential - must defeat, and the efficient, modernhigh-tech has to serve
all the human actions.
It is very important to take in a serious account the fact that major changes are required in
the field of special structuresʼ composition, which is directly responsible for urban planning
activities. Strictly applying the enforced regulations, even if it is a mandatory act (like all rules of
public law), not everything is limited to it: modeling urban spaces and adapting to the general
493
R., Ewing, Characteristics, causes, and effects of sprawl: A literature review, Environmental and Urban Studies
21(2):1-15, cited byCh., Hawkins op. cit supra, pag. 2504
494
T., Buch, S., Hamann, A., Niebuhr, A., Rossen, What makes Cities Attractive? The Determinants of Urban
Labour Migration in Germany, Urban Studies, 2013, http:/usj.sagepub.com/content/51/9/1960, pag. 1961
495
C., Crăciun, METABOLISMUL URBAN. O ABORDARE NECONVENŢIONALĂ A ORGANISMULUI
URBAN, Edit. Universitară “Ion Mincu”, Bucureşti, 2008, pag. 15-17 cited by E., M., Minea, Back to Agora,
Transylvanian Review of Administrative Sciences, Special Issue/December, 2012, p. 98-108

229
dynamics requires more than a blind compliance, meaningless to the fine perception of the
phenomena that occur in this area; it requires a good understanding of what “urban body”
means496, of what space and time mean our days.

INCIDENŢA REGLEMENTĂRILOR VIZÂND PROTECŢIA CONSUMATORILOR ÎN

DOMENIUL CONSTRUCŢIILOR DE LOCUINŢE

1. Multitudinea reglementărilor adoptate după 1989 a determinat populaţia să renunţe –

treptat – la îndeplinirea uneia din cele mai importante obligaţii cetăţeneşti: informarea şi
apropierea/cunoaşterea noii legislaţii. „Strecurate” printre alte norme juridice, prevederile aferente
domeniului consumului au fost însuşite şi transpuse în practica cotidiană doar în câteva situaţii, în
special cele legate de produse cu valabilitate expirată, produse electronice şi electrocasnice
defecte sau altfel necorespunzătoare. Puţină lume şi-a pus problema invocării acestor
reglementări legale şi în alte împrejurări (care, de altfel, erau prevăzute în cadrul normativ) în care
au apărut nemulţumiri ale unor categorii de cetăţeni sau – şi mai grav – au fost încălcate drepturi
fundamentale vizând proprietatea, deminitatea, onoarea.
Una dintre situaţiile de acest fel este cea din domeniul construcţiilor, mai exact a celor cu
destinaţie de locuinţă. Dinamica acestui tip de activitate a fost una remarcabilă, fapt care a
generat – evident – atât aspecte pozitive, cât şi disfuncţionalităţi, inechităţi.
Asemenea altor ţări din Europa de Est, România ultimilor douăzeci de ani s-a caracterizat
printr-o instabilitate instituţională, iar autorităţile publice locale nu au făcut excepţie; această
situaţie a fost generată şi întreţinută de lipsa unui cadru legal stabil, suficient de riguros
concretizat şi de absenţa unor structuri operaţionale eficiente, favorizată fiind de procesul de
descentralizare administrativă (care a determinat sporirea puterii autorităţilor locale). Teoretic,
lucrurile trebuiau să intre într-o dorită „normalitate”, care să favorizeze evoluţia oraşelor şi să
faciliteze controlul asupra noului mod de dezvoltare a acestora, în condiţiile unor cerinţe de
modernizare, de creştere a calităţii vieţii urbane aliniate la ceea ce oferă Europa occidentală. Din
păcate, politicile locale au devenit mai preocupate de problemele dezvoltării economice (în
detrimentul, spre exemplu, al protecţiei mediului natural, al promovării sustenabilităţii în
construcţii), iar dobândirea de către actorii economici a unor roluri importante în procesul de luare
a deciziilor a dus la o mai mare implicare a sectorului privat, a schimbat putermic echilibrul
balanţei de interese evidenţiate la acest nivel.
Dorinţa de a construi a cetăţenilor ţării noastre, reprimată de-a lungul a cincizeci de ani,
odată „eliberată” s-a manifestat pe piaţa imobiliară cu o forţă neaşteptată. Edificarea unui număr
mare de locuinţe (în special în acest sector s-au înregistrat creşteri uriaşe) a fost reacţia firească
după o lungă perioadă de interdicţii, dar modul în care a fost organizată (mai degrabă nu a fost!)
desfăşurată şi monitorizată (controlată) această activitate este mai mult decât criticabil. Este cel
puţin greu explicabilă (dacă nu chiar inadmisibilă) „detaşarea” autorităţilor administraţiei publice
locale de felul în care s-a autorizat şi executat majoritatea acestor lucrări, de încălcările cu bună-
ştiinţă şi cu sfidarea a tot ceea ce înseamnă normele elementare ale bunului simţ comun (care nu

496
E.,M., Minea, Urbanism Crisis – Significant Component of “Global Change”, in vol. International Conference of
Economics, Law and Management - ICELM-3, (Targu-Mures), Edit. Miskolc, 2011, pag. 5

230
au, neapărat, de-a face cu normele tehnice aplicabile),estetica urbană, chestiunile de
funcţionalitate, lipsa unor intervenţii urbanistice indispensabile, lezarea intereselor unor deţinători
de imobile, nerespectarea unor prevederi legale. Aceste aspecte pot fi sesizate la fiecare pas, la
nivelul fiecărei zone rezidenţiale nou apărute sau la inserţiile noi în textura existentă a oraşelor.
Interesant este faptul că majoritatea proiectelor acestor construcţii prezentate, potrivit
cerinţelor legale şi în varianta grafică (uşor accesibilă de pe panourile poziţionate la intrarea în
şantierele de construcţii) oferă o altă imagine, diferită de realizarea din teren: spaţiile generoase
dintre imobile sunt în realitate mult mai strâmte, zonele plantate cu copaci, spaţiile de joacă
pentru copii şi locurile de parcare au dispărut din peisaj, soarele strălucitor (indicat şi ilustrat pe
panoul publicitar) nu ajunge niciodată direct în unele zone (încăperi) ale imobilelor, băile dintr-un
bloc au vedere spre bucătăriile blocului vecin (situat la o distanţă indecentă), iar balcoanele –
modificate prin închidere cu diferite materiale şi în diverse forme se situează adesea deasupra
terenurilor constituind curţi sau grădini ale proprietarilor parcelelor de alături.
Dacă în numeroase domenii de activitate erorile, rebuturile rămân ascunse privirii
generale, în ceea ce priveşte construcţiile, toate aceste nerealizări, neîmpliniri şi greşeli sunt
perfect la îndemâna criticilor, fiind vizibile şi deranjante pentru un număr foarte mare de membri ai
comunităţii. Sentimentele de nemulţumire, frustrările, disconfortul sau chiar disfuncţionalităţile
survenite şi manifestate sunt însoţite, firesc, de întrebări legate de modul în care s-au autorizat
aceste lucrări de construcţii, de felul în care au fost supravegheate lucrările şi mai apoi s-a făcut
recepţia şi, evident, de cum vor putea fi exploatate – în siguranţă – de o manieră
corespunzătoare aceste edificii. Prin aceste activităţi, derulate de o manieră total
necorespunzătoare, s-a ajuns în unele situaţii la dezechilibre, la nedreptăţi care au lezat un număr
mare de locuitori: aceştia s-au văzut nu numai excluşi de la beneficiile succeselor economice ale
oraşelor, de la valorile environmentale, ci au fost şi prejudiciaţi în ceea ce priveşte modul de
exercitare a dreptului de proprietate privată497. Dreptul urbanismului trebuie să fie un drept al
concilierii (între indivizi şi comunitate, între proprietatea privată şi cea publică), întotdeauna în
beneficiul progresului comunităţii, eventualele discriminări pe care le generează498 trebuind să-şi
găsească şi justificarea şi repararea în cuprinsul reglementărilor legale din domeniu, excluzîndu-
se abuzurile, nerespectarea sau eludarea legii.
În aceste coordonate se impune luarea în calcul şi rezolvarea aspectelor divergente
existente în relaţiile dintre diferiţii actori sociali care sunt implicaţi în domeniul construcţiilor,
stabilirea unui cadru legal care să elimine nedreptăţile, situaţiile conflictuale apărute între aceştia.
Categoria relativ nou apărută la noi în ţară a dezvoltatorilor imobiliari a dobândit – în ultimii
cinsprezece ani – o poziţie semnificativă (de forţă, am putea spune), un rol important în viaţa
economico-socială a oraşelor. Susţinuţi de dorinţa crescândă de construire a unui segment tot
mai consistent de populaţie, noii actori au căpătat puteri nebănuite, fiind actualmente calificaţi
drept „profesionişti” în domeniu; astfel, ei au ajuns să dicteze şi să aplice reguli de dezvoltare
urbană, chiar dacă acestea – paradoxal – nu sunt în deplină concordanţă cu reglementările
legale. Beneficiarii imobilelor – asimilaţi consumatorilor – sunt cel mai adesea obligaţi să respecte
condiţiile impuse de aceştia.
Relaţiile dintre dezvoltatorii imobiliari şi potenţialii beneficiari ai produselor acestora
(construcţiile) se concretizează în contractele de vânzare-cumpărare sau de închiriere a unor
imobile cu destinaţie de locuinţe.

497
A se vedea P. Newman, A. Thornley, URBAN PLANNING IN EUROPE. International Competition, National
Systems & Planning Projects, London, 2002, p. 22.
498
Dreptul urbanismului prezintă aceste caracteristici, fiind discriminatoriu şi conflictiv. Pentru o analiza mai amplă, a
se vedea H. Jacquot, Fr. Priet, DROIT DE lʼURBANISME, Edit. „Dalloz”, Paris, 2004, p. 15; M. Duţu, DREPTUL
URBANISMULUI, Edit. „Universul Juridic”, Bucureşti, 2009, p.85.

231
 2. După cum bine se ştie, contractul reprezintă rezultatul punerii de acord a voinţelor liber
exprimate a părţilor care îl semnează, consimţământul acestora fiind determinat de punerea în
valoare a principiul autonomiei de voinţă. Bazându-se pe acest principiu, actul juridic civil conferă
părţilor o poziţie de egalitate exprimată – în principiu – de forţa obligatorie a angajamentelor
asumate de ambele părţi, înţeleasă de o manieră absolută. Fiecare contractant urmăreşte
apărarea şi realizarea propriilor interese, în condiţiile în care – concomitent – trebuie să-şi
respecte şi să îşi îndeplinească obligaţiile asumate faţă de partenerul său contractual499. Dar,
odată încheiat contractul, în scopul asigurării securităţii juridice (al menţinerii stabilităţii raporturilor
juridice aflate în derulare), nu mai are mare importanţă dacă între prestaţiile părţilor există un
echilibru real şi nici dacă se modifică condiţiile economico-sociale, important este ca părţile să-şi
exercite (fără a abuza) drepturile şi să-şi îndeplinească obligaţiile asumate500.
Mişcarea consumeristă din Europa occidentală (din anii ʼ70 - ʼ80) a luat în calcul interesele
consumatorilor şi le-a deferit atât profesioniştilor comerţului (pentru care doleanţele „profanilor” nu
mai puteau fi neglijate), cât şi autorităţilor statale, determinând apariţia unui veritabil drept al
consumaţiei.
Transformările produse în ultima perioadă de timp în plan economico-social au avut ca şi
consecinţă modificarea – într-o mai mare sau mai mică măsură, de la caz la caz – a conţinutului
raporturilor contractuale; astfel, în cazul contractelor de adeziune mai cu seamă, libertatea celui
mai puternic a impus supunerea celui mai slab, ceea ce a determinat adesea ruperea echilibrului
contractual, aceasta însemnând favorizarea creditorului şi punerea într-o stare de injustiţie (de
subordonare) a debitorului501.
În ţara noastră, după modelul statelor vest-europene, au fost adoptate – cu o întârziere
oarecum justificată – reglementări exprese cu caracter imperativ, menite a regla asemenea
dezechilibre, precum: Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor502,
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi503 şi

499
A se vedea, pentru consideraţii ample în materie, M. Mureşan, DICŢIONAR DE DREPT CIVIL, Edit. „Cordial
Lex”, Cluj-Napoca, 2009, p. 148 şi urm.
500
A se vedea, în sensul celor de mai sus, şi S. Diaconescu, Violenţa economică – mijloc de protecţie a părţii mai slabe
în contractele comerciale, în P. Vasilescu (coord.), CONSUMERISMUL CONTRACTUAL. Repere pentru o teorie
generală a contractelor de consum, Edit. „Sfera Juridică”, Cluj-Napoca, 2006, p. 102.
501 Sistemul promovat prin Codul civil poate fi echitabil şi funcţional doar atunci când contractanţii se află într-o poziţie

de egalitate (juridică şi economică) şi dispun efectiv de soluţii alternative; în cazul când una din părţi este covârşitor mai
puternică (adică atunci când, de exemplu, produce şi deţine singur pe piaţă o anumită categorie de bunuri) dispare
practic unul din elementele pe care se fundamentează teoria contractului, libertatea de a contracta (a se vedea S.
Diaconescu, op.cit.supra, p. 103, precum şi autorii acolo citaţi).
502 Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 a fost republicată în M. Of. nr. 208 din 28 martie 2007, ultima oară fiind
modificată prin O.G. nr. 37/26.08.2015
503Potrivit art.3 din NCc, dispoziţiile acestui act normativ se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi

raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o
întreprindere. Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică , de către una sau mai multe persoane, a
unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii,
indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ. O precizare importantă (legată de legea de aplicare, cuprinsă tot în NCc)
este cea care statuează că noţiunea de „profesionist” include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator
economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum
aceste noţiuni sunt prevăzute de lege , la data intrării în vigoare a Codului civil.
Conform art.6 al Legii nr.71/2011 de punere în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, iniţial publicată
în M.Of. nr. 409/10.06.2011, ultima oară modificată prin O.U.G. nr.1/3.02.2016, în cuprinsul actelor normative aplicabile
la data intrării în vigoare a Codului civil, referirile la comercianţi se consideră a fi făcute la persoanele fizice sau, după
caz, la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerţului, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990
privind registrul comerţului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Dispoziţiile menţionate nu se aplică
termenului "comerciant" prevăzut în: Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată;Legea
pomiculturii nr. 348/2003, republicată, cu modificările ulterioare;Legea nr. 321/2009 privind comercializarea produselor
alimentare, cu modificările şi completările ulterioare;orice alte acte normative în care termenul "comerciant" are un
înţeles specific dispoziţiilor cuprinse în aceste din urmă acte normative.

232
consumatori504, Legea nr. 148/2000 privind publicitatea505, Legea nr.650/2002 privind
comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă506, Ordonanţa de Urgenţă nr.14/2011 pentru
protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor privind dobândirea dreptului de
folosinţă pe o perioadă determinată a unuia sau a mai multor spaţii de cazare, a contractelor pe
termen lung privind dobândirea unor beneficii pentru produsele de vacanţă, a contractelor de
revânzare, precum şi a contractelor de schimb 507, Legea nr. 158/2008 privind publicitatea
înşelătoare şi publicitatea comparativă508, acte normative care se centrează şi se circumscriu
celui mai important document juridic adoptat în domeniu – Codului consumului509.

3. În general, prin ansamblul reglementator susmenţionat se urmăreşte asigurarea unei

protecţii cât mai eficiente a consumatorului în raporturile sale cu cei care îi furnizează bunuri sau
servicii. Potrivit definiţiilor existente în legislaţia noastră în materie, consumatorul este „persoana
fizică sau grupul de persoane fizice constituite în asociaţii care cumpără, dobândeşte, utilizează
ori consumă produse sau servicii în afara activităţii sale profesionale”510.
Consacrarea ca unic protejat a persoanei fizice este un atribut plătit vocaţiei dreptului
consumaţiei, de drept al „ocrotirii demnităţii umane”, al echilibrării poziţiei „părţii slabe”, ca
răspuns la fragilitatea contemporană a acesteia. Despre demnitate garantată nu putem vorbi
decât în cazul persoanelor fizice, chiar dacă în doctrină s-a pledat pentru introducerea în
domenialitatea noţiunii de consumator şi a persoanelor juridice al căror reprezentant acţionează
în afara specialităţii sale. În ceea ce priveşte asociaţiile de persoane ocrotite de reglementările în
materie, legiuitorul se referă doar la asociaţiile de consumatori, care sunt frecvent în măsură să
susţină interesele membrilor lor, mult mai bine chiar decât ar putea-o face aceştia pe cont
propriu511.

4. De o bună bucată de vreme cei din „lumea juridică” (legiuitorii, judecătorii şi arbitrii) s-au
angajat să-i protejeze pe şefii lucrărilor de construcţii împotriva sinistrelor care puteau afecta
imobilele edificate. Dispoziţiile legale reglementatoare şi normele tehnice – de la cele mai simple
la cele mai complexe – au fost completate, la nivelul fiecărei ţări, de clauze sau contracte tip,
precum şi de o jurisprudenţă (judiciară sau arbitrală) abundentă. În timp, putem sesiza o
dezvoltare a unui drept specific al construcţiilor, al cărui loc central îl ocupă responsabilitatea
oamenilor de afaceri512.

În legislaţia privind protecţia drepturilor consumatorilor, termenul "comerciant" se înlocuieşte cu cel de

"profesionist".
La art. 213 din Legea nr.71/2011 se stipulează, de asemenea, că la data intrării în vigoare a Codului civil, termenii şi
expresiile din legislaţia civilă şi comercială în vigoare se înlocuiesc cu termenii şi expresiile corespondente din Codul
civil.
504 Legea nr. 193/2000 (republicată)(actualizată) a fost ultima oară modificată prin O.G. nr. 37/26.08.2015
505 Legea nr. 148/2000 a fost publicată în M. Of. nr. 359/2000, ulterior modificată, ultima oară prin Legea
nr.158/18.07.2008.
506 Legea nr.650/2002 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă a fost publicată în M.Of. nr.
914/16.12.2002
507 Ordonanţa de Urgenţă nr.14/2011 pentru protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor privind

dobândirea dreptului de folosinţă pe o perioadă determinată a unuia sau a mai multor spaţii de cazare, a contractelor pe
termen lung privind dobândirea unor beneficii pentru produsele de vacanţă, a contractelor de revânzare, precum şi a
contractelor de schimb a fost publicată în M. Of. nr. 134 din 22.02.2011, ultima oară modificată prin Legea nr.
25/9.03.2015.
508 Legea nr. 158/2008 (republicată) a fost ultima oară modificată prin Legea nr. 202/2013, publicată în M.Of. nr.

399/24.07.2013
509 Codul consumului a fost adoptat prin Legea nr. 296/2004, republicată în M. Of. nr. 224 din 24 martie 2008, ultima

oară modificat prin Legea nr. 161/2010.

510 A se vedea Anexa la Legea nr. 296/2004 – Codul consumului.
511
A se vedea J. Goicovici, DREPTUL CONSUMAŢIEI, Edit. „Sfera Juridică”, Cluj-Napoca, 2006, p. 18.
512
Responsabilitate/răspundere determinată şi limitată de întinderea drepturilor şi a obligaţiilor acestora, astfel cum
ele sunt stabilite în modul cel mai concret prin lege.

233
 O serie de preocupări din ultimii ani au avut ca obiect efectuarea unei comparaţii a
dreptului construcţiilor513 aplicabil în diferite state al Uniunii Europene, demersul de cercetare şi
de lucru vizând, pe un plan mai larg, elaborarea unui Cod european al contractelor. Studiile s-au
focalizat pe ceeace se consideră a fi dreptul „comun” al construcţiilor, mai exact dreptul privat
„comun” aplicabil contractelor în domeniul construcţiilor (şi, în mod special, pe dreptul
responsabilităţii constructorilor), tinzând uneori să dezvolte principiile unui drept european al
contractelor în construcţii514.
Cu toate acestea, apropierea de un „Cod european al construcţiilor” prin cercetarea
principiilor generale comune, deşi incitantă şi formativă, nu se poate situa actualmente decât într-
un cadru teoretic, existând şanse minime de a se ajunge la rezultate concrete, pe termen scurt
sau mediu.
Alături de dreptul construcţiilor – destinat a-i proteja pe realizatorii acestora împotriva
accidentelor tehnice prin regulile clasice ale răspunderii – au fost treptat dezvoltate şi
implementate (în mai multe ţări) regimuri specifice asigurării unei protecţii aparte pentru
cocontractanţii parteneri ai profesioniştilor în construcţii, atunci când imobilele care urmează a fi
realizate sunt destinate locuirii celor dintâi. Este extrem de importantă sublinierea faptului că în
majoritatea sistemelor de drept europene aplicarea dispoziţiilor protectoare pentru consumator
este condiţionată de destinarea imobilului pentru locuinţe. Armonizarea în planul dreptului
european al construcţiilor se concentrează într-o primă fază asupra protecţiei consumatorilor din
acest domeniu.
Prin consumator în construcţii se înţelege atât persoana care dobândeşte proprietatea
unei locuinţe ce se va construi sau care este deja în curs de edificare, cât şi vânzătorul unui
imobil cu o asemenea destinaţie. În doctrină se apreciază că – funcţia de consum fiind
independentă de actul juridic care stă la baza acestuia – calitatea de consumator trebuie
recunoscută nu numai cumpărătorului unui imobil, ci chiar şi locatarului acestuia515.
Această nevoie de protecţie a fost generată de-a lungul ultimilor 60 de ani de ideologia
proprietăţii imobiliare individuale pentru toţi, lucru care a fost posibil pe de o parte, datorită
prosperităţii care a caracterizat perioada postbelică şi, pe de altă parte, prin facilitarea accesului
la credite ipotecare oferite de împrumutători privaţi ori de stat516. Această tendinţa s-a sprijinit – în
special – pe recunoaşterea importanţei locuirii ca şi element fundamental al politicii sociale şi
economice, protecţia cumpărătorilor de locuinţe fiind privită ca un corolar al dreptului fundamental
al omului de a beneficia de o locuinţă.
Apariţia reglementărilor care protejau „consumatorul construcţiei” a coincis, de asemenea,
cu profesionalizarea meseriei de dezvoltator imobiliar (persoană care asigură şi finanţează
construirea de imobile). Atunci când serviciile legate de construirea de locuinţe au devenit posibil
de comercializat, interesele dezvoltatorilor au început să difere considerabil de cele ale
particularilor: primii nu au căutat decât beneficii, în timp ce a doua categorie a fost preocupată

513
Dreptul construcţiilor reprezintă ansamblul regulilor şi instituţiilor create în scopul asigurării cadrului necesar
edificării imobilelor sau – potrivit unei alte opinii – totalitatea regulilor şi normelor tehnice privind volumul şi
amenajarea internă a imobilelor (a se vedea: R. Saint-Alary, C. Saint-Alary Houin, DROIT DE LA
CONSTRUCTION, Edit. „Dalloz”, Paris, 2006, p. 8; P. Soler-Couteaux, DROIT DE LʼURBANISME, Edit. „Dalloz”,
Paris, 2008, p. 21). În sens larg, dreptul construcţiilor înglobează şi alte aspecte, precum: regulile de adjudecare a
spaţiilor, fiscalitatea în construcţii, prescripţiile urbanistice, normele aplicabile produselor sau tehnologiilor de
construcţii, securitatea pe şantiere şi din întreprinderile de construcţii. În ceea ce priveşte regulile tehnice de
construcţii, realizarea operaţiilor pe care acestea le implică nu vizează în niciun fel relaţiile care se stabilesc între
antreprenori şi constructori (a se vedea M. Duţu, DREPTUL URBANISMULUI, Edit. „Universul Juridic”, Bucureşti,
2009, p. 75).
514
A se vedea B. Kohl, DROIT DE LA CONSTRUCTION ET DE LA PROMOTION IMMOBILIÈRE. Vers une
harmonisation de la protection du consommateur en droit de la construction, Edit. „Bruylant”, Bruxelles, 2008, p. 1-3.
515
Idem, p. 157.
516
Este binecunoscut – în prezent– programul „prima casă”, susţinut de către stat.

234
doar de siguranţa proprie. Adoptarea normelor de protecţie a fost justificată de constatarea
dezechilibrului existent între aceste părţi, dezvoltatorul imobiliar impunându-şi adesea propriile
condiţiile clientului său517.
În asemenea condiţii, mai mulţi legiuitori naţionali au instituit şi pus în aplicare mecanisme
de protecţie a consumatorilor din domeniul construcţiilor care urmau să acţioneze atât în
momentul semnării contractului, cât şi în faza de realizare propriu-zisă a locuinţei.

5. Domeniul construcţiilor – în România – este lipsit, în practică cel puţin, de efectele

benefice pe care dreptul consumaţiei le poate oferi utilizatorilor (în calitate de consumatori) de
spaţii, de confort interior şi exterior al clădirii, de servicii comunitare de utilităţi publice, de spaţii de
joacă pentru copii, de căi de acces, de mobilier urban, de spaţii de recreere etc. Necunoaşterea
şi, implicit, neinvocarea reglementărilor menţionate în situaţiile – foarte numeroase – în care
beneficiarii locuinţelor (consumatori ai produselor şi destinatari ai serviciilor furnizate de
profesionişti, adică dezvoltatorii imobiliari) îi plasează pe aceştia pe o poziţie inferioară atât în
ceeace priveşte standardul de calitate pe care îl pot pretinde, cât şi sub aspectul gradului de
mulţumire pe care îl pot obţine faţă de ceea ce înseamnă, pentru majoritatea oamenilor, cea mai
mare realizare (din punct de vedere material) a vieţii lor: propria locuinţă.
Dreptul european al consumaţiei (de care, în mod evident, trebuie să se ţină seamă şi în
ţara noastră – membră a Uniunii Europene) consacră dreptul la protecţie în favoarea
consumatorului – deţinător al unui imobil cu destinaţie de locuinţă. Urmărind etapele care trebuie
parcurse pentru dobândirea unui asemenea bun se pot identifica cu uşurinţă şi palierele pe care
intervine setul de norme care îl pun pe beneficiar la adăpost de anumite atitudini, poziţii sau
practici ale furnizorului profesionist (dezvoltatorul imobiliar): publicitatea făcută imobilului,
respectiv ansamblului din care acesta face parte; contactarea dezvoltatorului pentru obţinerea de
informaţii; consilierea în vederea încheierii contractului; încheierea efectivă a contractului;
obţinerea creditelor ipotecare; verificarea conformităţii proiectului cu ceea ce s-a realizat din
perspectiva configurării spaţiale, a materialelor de construcţii folosite, a modului de realizare a
instalaţiilor, a aspectelor ce ţin de estetică, de realizarea spaţiilor verzi, a locurilor de parcare, a
mobilierului urban etc.; furnizarea serviciilor de utilitate publică; recepţia lucrărilor (oferirea de
garanţii); procedura de asigurare a imobilelor şi, eventual, a bunurilor existente în acestea.

A. Publicitatea făcută imobilului, respectiv ansamblului din care acesta face parte.
Publicitatea (în sens restrâns) este – după cum au afirmat unii specialişti – un rezultat direct şi
natural al economiei capitaliste, a cărei dezvoltare este strâns legată de diferenţierea produselor
şi a serviciilor, de dezvoltarea unor mărci şi firme, precum şi de dezvoltarea mass-media, toate –
la rândul lor – ducând la afirmarea tot mai fermă a conţinutului conceptului518.
Dacă, începând cu anii 80 a apărut şi a fost susţinută ideea că publicitatea de calitate este
o dovadă a însăşi calităţii produselor (afirmându-se, la un moment dat, că ea devenise chiar un
scop în sine), începutul secolului XXI s-a aflat sub semnul noilor mijloace de comunicare, precum
internetul şi multimedia, care au deschis noi posibilităţi pentru transmiterea mesajului publicitar,
dar – de loc de neglijat – şi pentru urgentarea tranzacţiilor, efectuarea de plăţi şi informarea
extrem de rapidă, eficientă şi complexă.

517
Falimentele răsunătoare în care au fost implicate mari agenţii de dezvoltare imobiliară din mai multe ţări au dus la
recunoaşterea şi abordarea, mai apoi, a situaţiilor în care clienţii dezvoltatorilor, chemaţi să prefinanţeze construirea de
imobile (înainte ca zidurile să se vadă din fundaţie) s-au trezit ruinaţi din cauza acestor scandaluri financiare. Scopul
reformelor instituite în aceste ţări a constat în stoparea practicilor anarhice, speculative sau abuzive ale dezvoltatorilor
imobiliari.
518
A se vedea, pentru dezvoltarea acestor aspecte, D. C. Balaban, COMUNICARE PUBLICITARĂ, Edit. Accent”,
Cluj-Napoca, 2005, p. 10.

235
 Rolul publicităţii este unul extrem de important: calitatea acestei activităţi constituie un
factor psihologic esenţial pentru o mai bună cunoaştere a noutăţilor din diverse domenii,
contribuind la asigurarea unei calităţi superioare a deciziei consumatorilor. Existenţa şi aplicarea
unor reglementări juridice în domeniul publicităţii (care au ca scop punerea la adăpost a
consumatorului profan, în speţă a potenţialului beneficiar al unei locuinţe, de orice tentativă de
plasare într-o poziţie mai avantajoască manifestată de profesionist – dezvoltatorul imobiliar), încă
de la începutul secolului XX, nu face decât să întărească convingerea că ele sunt absolut
necesare, iar adaptarea lor la noile condiţii economice constituie un imperativ pentru ţările
puternic dezvoltate şi un deziderat major pentru cele la care cadrul legislativ în materie se află în
curs de cristalizare519.
Capitolul VIII din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, prin imperativitatea
conţinută în articolele sale, face dovada clară a importanţei acordată de legiuitor acestei laturi
psihologice a actului de adeziune la un contract standard520. Respectivele prevederi legale
interzic publicitatea care: este înşelătoare; este subliminală; prejudiciază respectul pentru
demnitatea umană şi morala publică; include discriminări bazate pe rasă, sex, limbă, origine,
origine socială, identitate etnică sau naţionalitate; exploatează superstiţiile, credulitatea sau frica
persoanelor; prejudiciază securitatea persoanelor sau incită la violenţă; încurajează un
comportament care prejudiciază mediul înconjurător; favorizează comercializarea unor bunuri ori
servicii care sunt produse sau distribuite contrar dispoziţiilor legale.
O altă reglementare consacrată protecţiei consumatorului, respectiv Legea nr. 158/2008
privind publicitatea înşelătoare şi publicitatea comparativă, vizează conţinutul materialelor
publicitate şi al mesajelor publicitare, oricare ar fi mijlocul de comunicare ce face posibil transferul
informaţiei. Pentru a determina dacă publicitatea este înşelătoare trebuie avute în vedere toate
aspectele acesteia, în special orice informaţie conţinută de aceasta cu privire la:
- caracteristicile bunurilor sau serviciilor, cum sunt disponibilitatea, natura, modul de execuţie,
compoziţia, metoda şi data fabricaţiei bunurilor ori a prestării serviciilor, dacă acestea corespund
scopului lor, destinaţia, cantitatea, parametrii tehnico-funcţionali, originea geografică sau
comercială, rezultatele aşteptate ca urmare a utilizării lor ori rezultatele şi caracteristicile esenţiale
ale testelor sau ale controalelor efectuate asupra bunurilor ori a serviciilor;
- preţul sau modul de calcul al preţului şi condiţiile în care se distribuie bunurile ori se prestează
serviciile;
- natura, atribuţiile şi drepturile comerciantului care îşi face publicitate, cum ar fi identitatea şi
bunurile sale, calificările şi deţinerea drepturilor de proprietate industrială, comercială sau
intelectuală ori premiile şi distincţiile acestuia521.
Enumerarea acestor prevederi legale şi alăturarea lor publicităţii făcute ansamblurilor de
locuit învederează aspecte de corespondenţă uşor de identificat. Tot ce ţine de existenţa unor
spaţii disponibile, executate – cu diverse tehnici, tehnologii, materiale de construcţii şi instalaţii –

519
A se vedea E. M. Minea, ÎNCHEIEREA ŞI INTERPRETAREA CONTRACTELOR DE ASIGURARE, Edit. „C.
H. Beck”, Bucureşti, 2006, p. 106.
520
Este de menţionat că, de regulă, dezvoltatorii imobiliari pun la dispoziţia potenţialilor beneficiari ai viitoarelor
locuinţe contracte „prefabricate”, prezenţa clauzelor care ar putea fi supuse negocierii cu consumatorii fiind extrem de
rar întâlnită. Publicitatea, strâns legată de oferta deferită celor interesaţi, se face odată cu prezentarea machetei
ansamblului rezidenţial în care va fi situată viitoarea locuinţă. Documentele publicitare devin specificaţii contractuale
(cu condiţia ca ele să fie introduse de judecător în ofertă), constituind o premisă semnificativă pentru naşterea
obligaţiei de conformitate. Pentru a deveni o parte a ofertei, textul publicitar trebuie să „împrumute” caracteristicile
actului juridic al ofertei. Documentul publicitar dobândeşte valoare contractuală numai în măsura în care este suficient
de ferm, precis şi detaliat încât, integrat ofertei, să angajeze emitentul de îndată ce există acceptul destinatarului;
concluzia va fi aceeaşi şi în prezenţa unei menţiuni de tipul „acest document nu este contractual”, importantă fiind
precizia afirmaţiilor publicitare şi impactul acestora asupra formării consimţământului celeilalte părţi şi nu denumirea
atribută documentului de către emitent (a se vedea J. Goicovici, op.cit., p. 66-67).
521
A se vedea disp. art. 5 din Legea nr. 158/2008.

236
într-o manieră adaptată unui anumit stil arhitectonic corespunzător unei viziuni de organizare a
spaţiului, realizate într-o anumită perioadă de timp, cu o destinaţie precis stabilită, beneficiind de
parametrii tehnico-funcţionali specifici acestei destinaţii sunt elemente caracteristice oricărui
imobil pus la dispoziţia celor interesaţi de către dezvoltatorii imobiliari. În aceste condiţii, este
firesc ca mesajul publicitar să fie destinat, pe de o parte, informării cu privire la caracteristicile
produsului şi serviciilor oferite, iar – pe de altă parte – să atragă atenţia, să convingă şi să
promoveze cu succes obiectul acestuia522. Pentru a deveni o parte a ofertei523 este esenţial ca
documentele publicitare să fi fost remise contractantului (comunicate pe cale directă acestuia),
indiferent de suportul material concret: cataloage, broşuri, pliante, machete etc. Aceste
documente, evident, trebuie să fi exercitat o influenţă decisivă asupra formării consimţământului
celeilalte părţi.524 Publicitatea prin mass-media sau prin intermediul afişelor nu poate avea
valoare contractuală, ea situându-se în timp înainte de orice apropiere a părţilor525. De asemenea,
Legea nr. 148/2000 privind publicitatea stipulează, la art. 20, că „persoana care îşi face publicitate
trebuie să fie în măsură să probeze exactitatea afirmaţiilor, indicaţiilor sau prezentărilor din
anunţul publicitar şi este obligată, la solicitarea reprezentanţilor şi autorităţilor competente , să
furnizeze documentele care să probeze exactitatea acestora”.
În aceste condiţii, orice element constitutiv al machetei zonei rezidenţiale din care
urmează să facă parte locuinţa (spaţii verzi plantate, parcări, locuri de joacă pentru copii, piese de
mobilier urban etc.,precum şi distanţele dintre diversele componente ale ansamblului construit)
trebuie să fie regăsit şi atunci când edificiul este în fază de execuţie şi, evident, în faza finală a
acestuia, altminteri pot fi invocată şi sancţionată nerespectarea conţinutului documentului
publicitar – parte a ofertei. Într-o asemenea împrejurare, beneficiarul nu devine, practic,
deţinătorul bunului pe care l-a contractat, ci al altuia, pe care, probabil, nu l-ar fi achiziţionat!

B.Contactarea dezvoltatorului imobiliar în vederea obţinerii de informaţii. Este

remarcabil faptul că, pe măsura dezvoltării societăţii de consum, în numeroase ţări din vestul
Europei şi-a făcut loc – la început în jurisprudenţă şi apoi în legislaţie – ideea existenţei unei
obligaţii de informare ce funcţionează între părţile contractante. Această obligaţie este menită să
asigure egalitatea contractanţilor încă din faza încheierii contractului, ea provenind din obligaţia –
mai generală – de loialitate care guvernează materia contractelor. Ne aflăm în faţa unei obligaţii
pozitive de informare, în corelaţie cu o obligaţie negativă de a nu înşela. Prin îndeplinirea
obligaţiei de informare partea ţinută la aceasta previne cealaltă parte asupra riscurilor sau
avantajelor unei anumite măsuri sau unui anumit act, astfel încât alegerea unei conduite de urmat
să fie efectuată în deplină cunoştinţă de cauză526.
Viitorul beneficiar trebuie să se informeze în amănunt în legătură cu stadiul în care se află
documentaţia aferentă viitoarei construcţii: certificatul de urbanism şi, respectiv, autorizaţia de
construire. Este, considerăm, extrem de utilă verificarea conţinutului autorizaţiei de construire
întrucât în practică s-au ivit nenumărate situaţii în care, prin acest act administrativ erau stipulate
anumite caracteristici ale imobilului, iar în realitate „geometria şi volumetria” imobilului erau cu
totul altele (nivele suplimentare, scări de bloc în plus, lipsa unor spaţii cu diferite destinaţii etc.)527!

522
În legătură cu unele aspecte ce ţin de raportul între publicitatea nesinceră (mincinoasă) ori altfel înşelătoare şi
protecţia consumatorilor, precum şi cu privire la posibilele consecinţe ale unei asemenea publicităţi, a se vedea
P.Greffe, F. Greffe, LA PUBLICITÉ ET LA LOI, 7-e édition, Edit. „Litec”, Paris, 1990, p. 253-347.
523
Din perspectivă juridică, prin „ofertă” se înţelege un set de informaţii complete, precise, clare şi ferme despre
obiectul contractului propus
524
A se vedea şi J. Goicovici, op.cit., p. 68
525
idem., p. 67.
526
A se vedea D. Chirică, Obligaţia de informare şi efectele ei în faza precontractuală a vânzării-cumpărării, în
„Revista de Drept Comercial” nr. 7-8/1999, p. 50, precum şi autorii străini acolo citaţi.
527
De exemplu, Tribunalul Cluj a anulat autorizaţia de construcţie a unui imobil cu 5 nivele din Cartierul Bună Ziua şi
, de asemenea, Planul Urbanistic de Detaliu, aprobate printr-o Hotărâre a Consiliului Local; construcţia era în stadiul

237
 Chiar dacă pare prematur, în ideea că potenţialul contractant este interesat la modul foarte
serios de achiziţionarea unei locuinţe, chiar din această fază ar trebui să solicite cât mai multe
informaţii (din categoria celor care par cel puţin „ciudate” pentru majoritatea oamenilor de rând),
legate şi de chestiuni care par – la prima vedere – banale sau lipsite de semnificaţie pe moment,
unele aferente chiar Documentaţiei Tehnice528: ce fel de sudii de specialitate au fost efectuate şi
care a fost rezultatul acestora (de amplasament, geotehnice, de însorire, nivelul pânzei apei
freatice, „antecedente” ale zonei etc.), informaţii legate de arhitectura şi estetica construcţiei,
aspecte aferente tehnologiilor preconizate, a materialelor de construcţii avute în vedere,
branşarea la structura edilitară, posibilităţi de acces facil la anumite puncte importante ale oraşului
(reţele de transport în comun, acces la servicii de urgenţă, la puncte de alimentare ş.a.).
În situaţia în care imobilul este edificat, aceste chestiuni sunt cu atât mai necesare şi mai
presante. Orice neconcordanţă cu ceea ce s-a promis sau cu aşteptarile consumatorului trebuie
identificate şi, mai apoi, rezolvate cu dezvoltatorul imobiliar.
Este foarte adevărat că, dată fiind importanţa investiţiei (ea grevând, financiar, serios
bugetul unei familii), adesea se solicită, din partea viitorului deţinător al bunului, părerea unui
expert: prezenţa şi punctul de vedere al unui asemenea specialist, precum şi o eventuală
intervenţie a acestuia (în sensul lămuririlor pe care el le poate cere de pe poziţia de bun
cunoscător al lucrurilor) este mai mult decât utilă şi se constituie într-un mijloc suplimentar de
punere la adăpost în faţa demersului persuasiv al furnizorului.
Alte dispoziţii din legislaţia naţională care stabilesc reguli în materie de publicitate şi
comunicare comercială sunt precizate în Anexa 2 a Legii nr. 363/2007529. Astfel, atunci când
bunul imobiliar este determinat, se va face o descriere exactă a acestuia şi a localizării lui; în
situaţia în care bunul imobiliar se află în construcţie trebuie precizate: stadiul de realizare a
imobilului; termenul rezonabil la care se preconizează finalizarea bunului imobiliar; numărul
autorizaţiei de construcţie, denumirea şi adresa exactă ale autorităţii emitente (dacă este vorba de
un bun imobiliar determinat); stadiul de realizare a lucrărilor de amenajare care fac bunul imobiliar
pe deplin funcţional (alimentare cu gaze naturale, electricitate, canalizare, apă şi conexiuni
telefonice); garanţia privind finalizarea bunului imobiliar sau garanţia privind rambursarea oricărei
plăţi efectuate în situaţia în care imobilul nu este terminat şi modalităţile de aplicare a acestor
garanţii, după caz; serviciile la care dobânditorul are sau va avea acces şi condiţiile în care îi sunt
permise (electricitate, apă, întreţinere, salubritate); facilităţi comune (bazine de înot, saună) la
care dobânditorul are sau poate avea acces şi, după caz, în ce condiţii sunt permise; principiile în
baza cărora se vor organiza reparaţiilor şi întreţinerea proprietăţii imobiliare, administrarea,
precum şi gestionarea acesteia; perioada exactă în care drepturile rezultate din contract pot fi

de realizare în roşu. Pentru demararea lucrărilor fusese eliberat de la Primărie un certificat de urbanism pentru o
construcţie cu numai 4 nivele (demisol, parter şi 2 etaje), ulterior, autorizaţia de construire eliberându-se pentru 5
nivele, fără să se fi cerut acordul vecinilor şi în lipsa efectuării unui studiu de însorire. Magistraţii au anulat, în trecut ,
şi alte autorizaţii de construcţie, atât în zona menţionată, cât şi în Cartierul Grigorescu.
528
Documentaţia Tehnică constituie una dintre componentele dosarului care trebuie depus în vederea obţinerii
autorizaţiei de construire şi este documentaţia tehnico-economică distinctă, prin care se stabilesc principalele
coordonate privind încadrarea în indicii urbanistici aprobaţi, amplasarea construcţiilor şi relaţiile acestora cu
vecinătăţile, schemele şi fluxurile funcţionale, compoziţia spaţială, structura de rezistenţă, expresia de arhitectură,
dotarea şi echiparea construcţiilor – inclusiv soluţiile de asigurare, branşare şi racordare a acestora la infrastructura
edilitară, după caz. După emiterea autorizaţiei de construire, documentaţia tehnică – D.T. – se dezvoltă în
Proiectului tehnic – P. Th. – şi constituie parte integrantă a acestuia, respectiv a detaliilor de execuţie, fiind
interzisă modificarea prevederilor documentaţiei tehnice, sub sancţiunea nulităţii autorizaţiei de construire. A
se vedea Anexa 2 la Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, aşa cum a fost
modificată ulterior, ultima dată prin Ordonanţa de Urgenţa a Guvernului nr. 41/30.09.2015
529
Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi
armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor a fost publicată în M. Of. nr. 899
din 28 decembrie 2007; ea a fost ulterior modificat, ultima oară prin Ordonanţa de Guvern nr. 37/26.08.2015

238
exercitate şi data la care dombânditorul poate începe să-şi exercite drepturile contractuale; preţul
ce va fi plătit de dobânditor pentru exercitarea drepturilor contractuale; o clauză care
reglemntează faptul că din achiziţionarea/administrarea imobilului nu vor rezulta alte costuri, taxe
sau alte obligaţii decât cele specificate în contract.
În pofida faptului că legiuitorul român prevede aceste obligaţii ca aparţinând contractului,
precedentele nefericite din domeniu ne îndreptăţesc să susţinem cu convingere că aceste date
trebuie să fie culese (pe toate căile deschise, legale posibile) în faza de informare a candidatului
la obţinerea unei locuinţe: utilitatea şi eficienţa acestui demers sunt incontestabile!

C. Consilierea în vederea încheierii contractului. Dacă avem în vedere împrejurarea că

o parte a doctrinei şi jurisprudenţei pune semnul egalităţii între obligaţia de informare şi obligaţia
de consiliere, considerându-le sinonime, iar o altă parte face o distincţie netă între acestea,
apreciind că obligaţia de consiliere diferă de cea de informare prin funcţia sa mai specifică,
implicând o judecată de valoare, prin câmpul său de aplicare mai îngust şi prin sarcina mai dificilă
ce revine debitorului acestei obligaţii, putem concluziona că există într-adevăr similitudini evidente
între cele două activităţi530. Obligaţia de informare nu implică exprimarea unei opinii (judecăţi de
valoare) menită se orienteze decizia partenerului, ci ea facilitează aducerea la cunoştinţa acestuia
a unor elemente pur obiective care îl pun în situaţia de a decide pe deplin avizat.
Opinăm că cele două aspecte trebuie clar separate, iar achiziţionarea unui imobil cu
destinaţia de locuinţă se constituie într-un caz exemplificativ pentru această poziţie: dacă
informaţiile – cât mai complete şi complexe – cad (în ceea ce priveşte furnizarea acestora) în
sarcina dezvoltatorului imobiliar, consilierea nu este obligatoriu (şi, cel mai adesea, nici nu este)
să fie prestată de acesta. După cum s-a evidenţiat, atunci când viitorul beneficiar doreşte să aibă
o imagine cât mai fidelă a produsului pe care urmează să-l dobândească apelează la sfatul
(sugestia, îndemnul, recomandarea) unui cunoscător (eventual, profesionist în domeniu – expert)
a cărui poziţie neutră îi este clar folositoare în luarea deciziei finale.

D. Încheierea contractului prin care se dobândeşte proprietatea sau folosinţa

bunului. În situaţia în care etapele anterioare au fost parcurse cu seriozitate şi cu rigoare,
materializarea voinţei părţilor prin încheierea contractului nu mai comportă dificultăţi sau aspecte
potenţial generatoare de incertitudini. Legea531 instituie obligativitatea cuprinderii, în cadrul
contractelor încheiate între profesionişti şi consumatori a clauzelor contractuale clare, fără
echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Cu toate acestea,
consumatorul este recomandabil să analizeze şi să-şi însuşească atent clauzele contractuale
(înainte de semnarea actului juridic) pentru a identifica eventualele stipulaţii care s-ar putea
constitui în clauze abuzive (generatoare de dezechilibre semnificative între drepturile şi obligaţiile
părţilor contractante, întotdeauna în detrimentul neprofesionistului sau consumatorului).
Eventualele asemenea clauze, identificate ca atare de către partea în detrimentul căreia ele ar
urma să fie aplicate sau de către organul abilitat în acest scop prin lege532, nu vor produce efecte,
iar contractul se va derula în continuare, dacă va fi posibil. Ne aflăm aşadar în prezenţa unei
restrângeri legale a forţei obligatorii şi a irevocabilităţii contractului, din moment ce, în cazul în
care întreg contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate
abuzive (ele fiind considerare ca nescrise), consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea
actului juridic şi, eventual, daune interese. Dacă renunţarea la locuinţă este o acţiune mai rar
întâlnită (la noi,cel puţin), faptul că persoana lezată în interesele sale poate solicita – credem, cu

530
A se vedea şi D. Chirică, op.cit., p. 50-51.
531A se vedea art. 75 din Legea nr. 296/ 2004, Codul consumului
532 Potrivit art. 8 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi

consumatori „controlul respectării dispoziţiilor prezentei legi se face de către reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii
Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, precum şi de specialişti autorizaţi ai altor organe ale administraţiei publice,
potrivit competenţelor”.

239
succes – plata de daune-interese de către cel vinovat prezintă un avantaj incontestabil pe care
consumatorul îl poate valorifica eficient. Reţinerea manifestată, în general, de către prejudiciaţii
români de a acţiona în acest sens considerăm că este o consecinţă a necunoaşterii drepturilor
lor,pe care legislaţia în vigoare le evidenţiază şi le apără clar.
Ţinând cont că, pe plan european, au apărut acte normative care reglementează noi tipuri
de contracte, adaptate evoluţiei pieţei şi noilor produse existente şi urmărindu-se oferirea unei
protecţii eficiente a consumatorilor în aceste cazuri533, legiuitorul român a transpus reglementările
europene în domeniu şi a creat cadrul necesar aplicării acestora prin O.U.G. nr. 14/2011.
Conţinutul actului normativ stipulează obligativitatea comerciantului de a furniza consumatorului
două categorii de informaţii: unele precontractuale şi altele contractuale, ambele având conţinuturi
precizate în lege534. Referirile reglementării vizează doar contractele cu un anume obiect (şi
anume dobândirea dreptului de folosinţă pe o perioadă determinată a unuia sau mai multor spaţii
de cazare, precum şi a contractelor pe termen lung privind dobândirea unor beneficii pentru
produsele de vacanţă, a contractelor de revânzare şi a contractelor de schimb), dar ar putea
constitui şi o bună sursă de inspiraţie pentru furnizarea unui cadru mai clar în ceea ce priveşte
contractele de tranzacţii imobiliare (în special pentru a familiariza consumatorii cu tipurile de
informaţii pe care ar trebui să le solicite comercianţilor/vânzătorilor). Tot legea prevede şi conduita
părţilor în situaţia retragerii din aceste contracte.
E. Obţinerea creditelor ipotecare. Sfârşitul secolului trecut şi începutul celui actual – pe
plan economic – au purtat puternica amprentă a creditului. Cu toate că vechimea procedurii este
serioasă, ultimii 50 de ani au cunoscut o dezvoltare spectaculoasă a acesteia. Perioada
postbelică, cu multitudinea transformărilor care au marcat-o, a favorizat recurgerea la credit în
special pentru construirea sau cumpărarea de locuinţe, pentru ca, în timp, instrumentului acesta
să-i fie extinsă aria de cuprindere şi pentru alte tipuri de achiziţii: mobilier, automobile, produse
electrocasnice etc., ajungându-se, azi, la scopuri mai cosmopolite: vacanţe, călătorii,
vestimentaţie, cărţi, produse cosmetice etc.535
Avantajele creditului sunt incontestabile (evident, cu condiţia manifestării unei prudenţe
corespunzătoare), dat fiind faptul că el facilitează atingerea unor scopuri într-un timp extrem de
scurt, plata pentru această realizare făcându-se eşalonat (fără a împovăra prea mult, deodată,
solicitantul), pe diverse perioade de timp.
Dezavantajele, însă, sunt şi ele nelipsite: pentru achiziţionarea unui imobil se contractează
pentru un viitor destul de îndepărtat, plin de incertitudini, interval în care pot surveni numeroase
(şi, uneori, dureroase) schimbări.
De regulă, profesioniştii în domeniu sunt cei care fac ofertele de creditare. Mai ales când
este vorba despre oferirea de credite pentru contractarea concomitentă, a consumatorului de
credit, cu un vânzător, un locator ori un antreprenor ş.a., societatea de credit are interesul de a se
informa în legătură cu riscurile pe care şi le asumă atunci când oferă creditul respectiv.
Este evidentă legătura economică existentă între cele două contracte, consumatorul dornic
să obţină creditarea fiind interesat de contractul de bază numai în măsura în care intervine
contractarea creditului, şi invers.

533A se vedea Directiva 2008/122/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 ianuarie 2009 privind protecţia
consumatorilor în ceea ce priveşte anumite aspecte referitoare la contractele privind dreptul de folosinţă a bunurilor pe
durată limitată, la contractele privind produsele de vacanţă cu drept de folosinţă pe termen lung, precum şi la
contractele de revânzare şi de schimb, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 33 din 3 februarie
2009.
534A se vedea Anexa 1 la O.U.G. nr.14/2011
535
A se vedea J. Goicovici, op. cit. p.102

240
 F.Certificarea conformităţii. În spaţiul dreptului consumaţiei, obligarea de livrare
conformă (diferită de cea aferentă dreptului civil536) capătă aspecte extrem de variate, conţinutul
acesteia cuprinzând, de la considerente estetice, până la elemente care ţin de securitatea
produselor. Activitatea de construcţii – diversă şi complexă prin multitudinea de materiale, utilaje
şi tehnologii pe care le presupune desfăşurarea ei – este, firesc, o scenă amplă de prezentare a
unor asemenea diversităţi . Într-o primă fază trebuie menţionate reglementările care vizează
sistemul calităţii în construcţii537,care are în componenţă, pe lângă alte cerinţe: calitatea
produselor folosite la realizarea construcţiilor; agrementele tehnice pentru noi produse şi
procedee; conducerea şi asigurarea calităţii în construcţii; recepţia construcţiilor; comportarea în
exploatare şi intervenţii în timp; postutilizarea construcţiilor.
Analiza aspectelor care ţin de conformitatea produsului urmează a fi înţeleasă în contextul
în care o construcţie este înţeleasă ca „un construct”538, rezultat al asamblării unui număr ridicat
de elemente- produse care, înglobate în respectivul „întreg”, îi conferă acestuia un set de
caracteristici, de proprietăţi, care sunt esenţialmente condiţionate de calitatea şi conformitatea
fiecăruia dintre ele. Din această perspectivă apreciem că ar trebui făcute referirile şi diagnozele
clădirilor, tocmai pentru a putea surprinde cât mai atent şi mai subtil tot ce presupune o verificare
serioasă a realizării şi funcţionării ei.
Este importantă menţionarea existenţei a două tipuri de acte normative incidente:Legea nr.
449/2003, care se referă strict la vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora (pe care am
putea-o considera ca şi cadru general) şi Hotărârea nr. 622/2004 privind stabilirea condiţiilor de
introducere pe piaţă a produselor pentru construcţii (care ar putea fi asimilată unei reglementări
speciale). „Trebuie subliniat faptul că drepturile conferite de Legea nr. 449/2003 consumatorilor
nu răpeşte acestora posibilitatea de a acţiona împotriva vânzătorului pe alte temeiuri legale care
reglementează răspunderea contractuală (cum ar fi dispoziţiile NCc referitoare la predarea
neconformă, respectiv art. 1685 şi urm.) sau necontractuală (cum ar fi răspunderea pentru
produse, reglementată de Legea nr. 245/2004 privind securitatea generală a produselor”539.
În această idee remarcăm că, potrivit art. 2 al Legii nr. 449/2003 se defineşte produsul ca
fiind un bun material mobil, a cărui destinaţie finală este consumul sau utilizarea individuală ori
colectivă. Produsul pentru construcţiieste , orice produs realizat în scopul de a fi încorporat în
mod permanent în construcţii termenul desemnând materiale, elemente, şi componente
individuale sau alcătuind un set, inclusiv pentru sisteme prefabricate sau instalaţii, plasate pe
piaţă în forma în care urmează a fi încorporate, asamblate, aplicate sau instalate în construcţii
prin operaţii şi/sau lucrări de construcţii540.
Toate materialele utilizate în construirea de imobile – locuinţe trebuie să fie însoţite de un
certificat de conformitate541 , care trebuie să se constituie într-o garanţie (care să confere un

536În literatura de specialitate a fost sesizat faptul că există o diferenţă de regim juridic în ceea ce priveşte , pe de o
parte, obligaţia de predare conformă şi răspunderea pentru neîndeplinirea ei, şi pe de alta, garanţia pentru viciile
ascunse ale lucrului vândut. Directiva europeană transpusă în legislaţia noastră prin Legea nr. 449/2003 oferă indicii că,
în viitor, predarea neconformă şi garanţia pentru vicii ascunse vor fi reunite sub un regim juridic comun. Deocamdată,
legiuitorul român a optat pentru transpunerea Directivei 2008/122/CE doar în dreptul consumului, nu şi în NCc, pentru
la toate vânzările. (a se vedea, pentru detalii, Dan Chirică, TRATAT DE DREPT CIVIL. CONTRACTE SPECIALE. Vol.I
Vânzarea şi schimbul, Edit. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pp. 346-347.
537
A se vedea cuprinsul art. 8 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, publicată în M. Of. nr. 12 din 24
ianuarie 1995, ulterior modificată şi completată, ultima oară prin Legea nr. 177/2015
538Potrivit art.2 pct. d), prin construcţiise înţelege orice obiect care este construit sau rezultă din operaţii şi/sau lucrări
de construcţii şi este fixat de pământ, termenul desemnând atât clădirile, cât şi lucrările de inginerie civilă.
539A se vedea Dan Chirică, op. cit., p.367.
540A se vedea art. 2 pct. d) al H.G. 622/2004
541
Certificatul de conformitate este un document emis pe baza regulilor unui sistem de certificare şi care indică existenţa
încrederii adecvate că un anumit produs, identificat corespunzător, este conform cu un anumit standard sau cu un alt
document normativ.
Atestarea conformităţii produselor pentru construcţii reprezintă un sistem procedural prin care este evaluată şi
stabilită conformitatea produselor pentru construcţii cu specificaţiile tehnice aplicabile, în vederea aplicării marcajului

241
puternic sentiment de securitate) atât pentru cei care urmează să-l pună în operă, cât şi pentru
beneficiari – cei care utilizează imobilul.
Conformitatea produselor cu cerinţele esenţiale (prin acestea înţelegându-le pe acelea
care au în vedere protecţia sănătăţii, securitatea utilizatorilor, protecţia animalelor domestice, a
proprietăţii şi a mediului, aşa cum este prevăzută în actele normative) este atestată prin declaraţia
de conformitate EC întocmită de producător sau de reprezentantul autorizat al acestuia,
rapoartele de încercare, certificatele ori alte documente care atestă conformitatea, emise de
laboratoare, respectiv de organisme de certificare sau de inspecţie, alese de producător, şi prin
marcajul542 CE, potrivit reglementărilor tehnice aplicabile.
Potrivit reglementărilor în vigoare, produsele care se introduc pe piaţă şi/sau se pun în
funcţiune trebuie să poarte marcajul de conformitate corespunzător, dacă reglementările tehnice
aplicabile prevăd aplicarea acestui marcaj. O altă reglementare aferentă dreptului consumaţiei,
care priveşte produsele şi garanţiile asociate acestora543, stipulează că vânzătorul (a se
interpreta, în speţă, dezvoltatorul, investitorul imobiliar, profesionistul) este răspunzător faţă de
consumator (beneficiarul locuinţei) pentru orice lipsă a conformităţii existentă la momentul când
au fost livrate produsele. Evident, discuţia legată de conformitate comportă două aspecte: se
poate invoca neconformitatea produselor din perspectiva calităţii lor intriseci şi, de asemenea,
referirea se poate face la modul – necorespunzător – de punere a lor în operă. Apreciem că în
ambele situaţii, după constatarea lipsei conformităţii, consumatorul este îndreptăţit să ceară să i
se aducă produsele la conformitate, fără plată544, prin reparare sau înlocuire, în funcţie de
opţiunea consumatorului, sau să beneficieze de reducerea corespunzătoare a preţului ori de
rezoluţiunea contractului privind acele produse545.
În practică au apărut adesea probleme legate de materialele de construcţii utilizate (în
special cele din categoria finisaje şi instalaţii). De cele mai multe ori cumpărătorii, din dorinţa de a
intra cât mai repede în posesia imobilelor, au acceptat unele „neconcordanţe” cu proiectul,
urmând a face corecţiile necesare în timp şi pe propria cheltuială, ceeace – evident – nu era
firesc. Potrivit legii546, vânzătorul este obligat să livreze consumatorului produse care sunt în
conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare (adică: corespund descrierii făcute de vânzător
şi au aceleaşi calităţi ca şi produsele pe care acesta le-a prezentat consumatorului ca mostră sau

european de conformitate CE (potrivit art. 2 alin. 1 pct.c din H.G. nr. 622/2004 privind stabilirea condiţiilor de
introducere pe piaţă a produselor pentru construcţii).
542 Marcajul de conformitate este simbolul care se aplică de producător...pe un produs, pe o placă de marcaj ataşată,

pe ambalajul şi/sau pe documentele însoţitoare şi care are semnificaţia conformităţii produsului cu toate cerinţele
esenţiale prevăzute în reglementările tehnice aplicabile. Marcajul CE semnifică faptul că:
-produsele sunt conforme cu standardele române şi/sau cu standardele naţionale ale statelor membre ale UE care
adoptă standarde europene armonizate din domeniul produselor pentru construcţii, ale căror indicative de referinţă au
fost publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii europene, seria C;
-produsele sunt conforme cu un agrement tehnic european, eliberat conform procedurii prevăzute de lege;
-produsele sunt conforme, în măsura în care nu există specificaţii tehnice armonizate cu specificaţii tehnice
recunoscute (potrivit art.7 al.2 din H.G. 622/2004).
Specificaţia tehnică este un document prin care stabilesc caracteristicile unui produs, cum ar fi niveluri de calitate,
performanţă, securitate sau dimensiuni, inclusiv cerinţe care se aplică produsului cu privire la denumirea sub care
acesta este comercializat, terminologie , simboluri, încercări şi metode de încercare, ambalare, marcare sau etichetare
şi proceduri pentru evaluarea conformităţii.
Specificaţiile tehnice armonizate sunt standarde române care adoptă standarde europene armonizate din domeniul
produselor pentru construcţii sau standarde naţionale ale statelor membre ale UE care adoptă standarde europene
armonizate în domeniul produselor pentru construcţii şi agremente tehnice europene.
543 Legea nr. 449/2003 privind produsele şi garanţiile asociate acestora, publicată în M. Of. nr. 347 din 6 mai 2008,

art.9, 10
544
Noţiunea fără plată se referă la toate costutile necesare aducerii produselor la conformitate, inclusiv costurile poştale,
de transport, manipulare, diagnosticare, expertizare, demontare, montare, manoperă, materiale utilizate şi ambalare
(potrivit art. 12 din Legea nr. 449/2003).
545 Potrivit art. 10 din Legea nr. 449/2003
546 Potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 449/2003

242
model; corespund oricărui scop specific solicitat de către consumator, scop făcut cunoscut
vânzătorului şi acceptat de acesta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare; corespund
scopurilor pentru care sunt utilizate în mod normal produsele de acelaşi tip; fiind de acelaşi tip,
prezintă parametri de calitate şi performanţe normale, la care consumatorul se poate aştepta în
mod rezonabil, date fiind natura produsului şi declaraţiile publice privind caracteristicile concrete
ale acestuia, făcute de vânzător, de producător sau de reprezentantul acestuia, în special prin
publicitate sau prin înscriere pe eticheta produsului.Dacă în momentul încheierii contractului de
vânzare-cumpărare consumatorul a cunoscut sau nu putea, în mod rezonabil, să nu cunoască
lipsa de conformitate ori dacă lipsa de conformitate îşi are originea în materialele furnizate de
consumator nu poate fi invocată lipsa de conformitate în faţa profesionistului-vânzător547. De
exemplu, lucrările de finisaj – exterioare sau interioare – nu pot fi considerate neconforme dacă
beneficiarul-consumator, din varii raţiuni (economie, grabă) achiziţionează singur sau pretinde
utilizarea unor produse prin a căror punere în operă calitatea lucrării este diminuată/compromisă
în timp, rezultatul nu îi poate fi imputat profesionistului.
Ultima modificare a Legii nr. 449/2003 instituie două tipuri de garanţii: o garanţie
comercială548şi o garanţie legală de conformitate549.
În cazul lipsei conformităţii, consumatorul are dreptul de a solicita vânzătorului în primul
rând repararea produsului, iar subsecvent poate cere înlocuirea produsului, în fiecare caz fără
plată, cu excepţia situaţiei în care măsura este imposibilă550 sau disproporţionată551. Orice
reparare sau înlocuire trebuie efectuată în cadrul unei perioade rezonabile de timp, stabilită de
comun acord, în scris, între vânzător şi consumator, fără ca procedeul să prezinte vreun
incovenient semnificativ pentru consumator. Perioada de timp stabilită nu poate de păşi 15 zile
calendaristice, socotite de la data la care cumpărătorul a adus la cunoştinţă vânzătorului lipsa de
conformitate a produsului552. În situaţia în care consumatorul nu beneficiază nici de repararea,
nici de înlocuirea produsului sau dacă vânzătorul nu a luat măsura reparatorie într-o perioadă de
timp rezonabilă ori dacă vânzătorul nu a luat măsura reparatorie fără inconveniente semnificative
pentru cumpărător/locatar, acesta poate solicita o reducere corespunzătoare a preţului sau
rezoluţiunea contractului553.
Răspunderea vânzătorului privind garanţia legală de conformitate este angajată dacă lipsa
de conformitate apare într-un termen de doi ani calculat de la livrarea produsului. După expirarea
acestui termen, consumatorii pot pretinde remedierea sau înlocuirea produselor care nu pot fi
folosite în scopul pentru care au fost realizate ca urmare a unor vicii ascunse apărute în cadrul
duratei medii de utilizare, în condiţiile legii554. Consumatorul trebuie să informeze vânzătorul

548
Garanţia comercială reprezintăorice angajament asumat de vânzător faţă de consumator, fără solicitarea unor
costuri suplimentare, de restituire a preţului plătit de consumator, de reparare sau de înlocuire a produsului cumpărat,
în cazul în care acesta nu corespunde condiţiilor enunţate în declaraţiile referitoare la garanţie sau în publicitatea
aferentă;
549
Garanţia legală de conformitate - protecţia juridică a consumatorului rezultată prin efectul legii în raport cu lipsa de
conformitate, reprezentând obligaţia legală a vânzătorului faţă de consumator ca, fără solicitarea unor costuri
suplimentare, să aducă produsul la conformitate, incluzând restituirea preţului plătit de consumator, repararea sau
înlocuirea produsului, dacă acesta nu corespunde condiţiilor enunţate în declaraţiile referitoare la garanţie sau în
publicitatea aferentă. ( Apreciem că formularea nu este una fericită: corect ar fi fost “formă de protecţie juridică”!)
550O măsură reparatorie va fi considerată ca imposibilă dacă vânzătorul nu poate asigura produse identice pentru

înlocuire sau piese de schimb pentru reparare, inclusiv ca urmare a lipsei utilajelor sau tehnologiei aferente.
551O măsură va fi considerată disproporţionată dacă ea impune vânzătorului costuri care sunt nerezonabile în

comparaţie cu cealaltă măsură reparatorie (se iau în considerare: valoarea pe care ar fi avut-o produsele dacă nu ar fi
existat lipsa de conformitate; importanţa lipsei de conformitate; dacă cealaltă măsură reparatorie ar putea fi realizată
fără un inconvenient semnificativ pentru consumator). A se vedea art. 11 al. 2 şi 3
552 Potrivit disp. art. 11 din Legea nr. 449/2003.
553 Conform disp. art. 13 din Legea nr. 449/2003
554 Pentru produsele a căror durată medie de utilizare este mai mică de 2 ani, termenul se reduce la această durată.

243
despre lipsa de conformitate în termen de două luni de la data la care a constatat-o. Până la
proba contrară, lipsa de conformitate apărută în termen de 6 luni de la livrarea produsului se
prezumă că a existat la momentul livrării acestuia, cu excepţia cazurilor în care prezumţia este
incompatibilă cu natura produsului sau a lipsei de conformitate555.
În ceea ce priveşte garanţia comercială, aceasta este obligatorie din punct de vedere
juridic pentru ofertant, în condiţiile specificate în declaraţiile referitoare la garanţie şi în publicitatea
aferentă.
Opinăm că aceste prevederi legale pot fi invocate cu succes şi atunci când este vorba de
componentele instalaţiilor atât din locuinţe, cât şi cele aferente sistemului de branşare la utilităţile
publice (alimentare cu apă, canalizare, sisteme contralizate de fornizare a energiei electrice şi
termice etc.). Cunoaşterea drepturilor pe care legea le conferă consumatorilor le poate furniza
acestora siguranţă şi certitudinea că relaţia acestora cu „profesioniştii” domeniului construcţiilor se
poate derula de o manieră corespunzătoare pentru ambele părţi.
Referindu-ne la agrementele tehnice, acestea sunt aprecieri tehnice favorabile,
concretizate intr-un document scris, asupra aptitudinii de utilizare, in conformitate cu cerintele legii
calitatii in constructii, a unor noi produse, procedee sau echipamentee pentru care nu exista si nu
pot fi inca elaborate standarde nationale sau alte reglementari tehnice oficiale sau pentru care
există astfel de standarde şi reglementari, dar produsele nu se încadreaza in cerintele acestora,
diferenţa influenţând una dintre cerintele prevazute la art. 5 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea
in constructii556. Ori de câte ori avem de-a face cu materiale performante este indispensabilă
preconizarea unor tehnologii specifice de punere a lor în operă, operaţiuni care, îndeplinite corect,
asigură , pe toată durata de existenţă a construcţiei a cerinţelor esenţiale: rezistenţă mecanică şi
stabilitate; securitate la incendiu; igienă, sănătate şi mediu; siguranţă în exploatare; protecţie
împotriva zgomotului: economie de energie şi izolare termică557. Considerăm importante aceste
reglementări (şi cunoaşterea lor, fireşte) întrucât, în această perioadă marcată profund de
schimburile comerciale (care vizează, evident, şi furnizarea de produse noi pentru construcţii) în
industria de specialitate românească şi-au făcut apariţia asemenea bunuri noi, performante, dar
de a căror comportament în exploatare (condiţionat de factorii geoclimatici specifici) trebuie să se
ţină seama, impunându-se realizarea adaptărilor necesare. Prevederile regulamentelor care
vizează calitatea în construcţii se adresează tuturor agenţilor economici care produc558,
furnizează sau comercializează noi produse pentru construcţii, provenite din producţia internă sau

555A se vedea art. 17 şi 18 din Legea nr. 449/2003

556
Conform disp. art. 1 din Anexa 5 la H.G. nr. 766/1997 pentru aprobarea unor regulamente privind calitatea în
construcţii – Regulament privind agrementul tehnic pentru produse, procedee şi echipamente noi în construcţii )
Agrementul tehnic europeaneste ospecificaţie tehnică ce exprimă o evaluare tehnică favorabilă a adecvării unui produs
la o utilizare preconizată, bazată pe satisfacerea cerinţelor esenţiale aplicabile construcţiei în care produsul urmează a
fi utilizat;
557
A se vedea disp. art. 5 din Legea nr. 10/1995
558
În cuprinsul art. 2 al Legii nr.449/2003 se vorbeşte despre producător ca fiind:
1. operatorul economic care fabrică un produs finit sau o componentă a unui produs;
2. operatorul economic care fabrică materia primă;
3. operatorul economic care îşi aplică denumirea, marca sau un alt semn distinctiv pe produs;
4. operatorul economic care recondiţionează produsul;
5. operatorul economic sau distribuitorul care modifică, prin activitatea sa, caracteristicile produsului;
6. reprezentantul înregistrat în România al unui operator economic care nu îşi are sediul în România sau, în
cazul inexistenţei acestuia, importatorul produsului;
7. operatorul economic care importă produse în vederea realizării ulterioare a unei operaţiuni de vânzare,
închiriere, leasing sau orice altă formă de distribuţie specifică derulării afacerilor;
8. distribuitorul produsului importat, în cazul în care nu se cunoaşte importatorul, chiar dacă producătorul este
menţionat;
9. distribuitorul produsului, în cazul în care importatorul nu poate fi identificat, dacă nu informează persoana
prejudiciată, în termen de 30 de zile de la cererea acesteia, asupra identităţii importatorului;

244
din import, precum şi investitorilor, proiectanţilor, executanţilor, proprietarilor şi utilizatorilor
construcţiilor la care se indică folosirea produselor respective.

G. Recepţia lucrărilor. Recepţia construcţiilor constituie certificarea realizării acestora pe

baza examinării lor nemijlocite, în conformitate cu documentaşia de execuţie şi cu documentele
cuprinse în cartea tehnică a construcţiei. Cartea tehnică a construcţiei559cuprinde documentaţia
de execuţie şi documente privitoare la realizarea şi exploatarea acesteia. Ea se întocmeşte prin
grija investitorului (dezvoltatorului) şi se predă proprietarului construcţiei, care are obligaţia să o
păstreze şi să o completeze la zi; prevederile din cartea tehnică a construcţiei referitoare la
exploatare sunt obligatorii pentru proprietar şi utilizator. Aceeaşi reglementare prevede
obligativitatea efectuării recepţiei în prezenţa investitorului, beneficiarului, proiectantului şi
executantului (respectiv a reprezentanţilor de specialitate legal desemnaţi de aceştia). Evident,
este momentul bilanţului şi al constatărilor finale. În situaţia în care beneficiarul nu a putut, din
diverse motive, să se informeze despre anumite aspecte legate de construcţia propriu-zisă, de
tehnologiile utilizate, despre lucrările ascunse (cele care nu mai pot, în respectivul stadiu, să mai
fie evaluate vizual, dar la recepţia cărora există obligaţia de a se încheia procese verbale
constatatoare, care pot fi prezentate beneficiarului), precum şi despre alte chestiuni – de
anvergură sau de detaliu - , poate să întreprindă acest demers în această fază a lucrurilor, fiind
îndreptăţit să manifeste orice obiecţiuni, nemulţumiri şi, de asemenea, să solicite remedierile
cuvenite.
Atunci când lucrările sunt corespunzătoare, după încheierea proceselor verbale de
recepţie finală, beneficiarului îi incumbă o serie de obligaţii (nu numai morale, ci şi legale) de
întreţinere şi exploatare corespunzătoare a imobilului (locuinţei).

6. Concluzii

S-a afirmat, în literatura de specialitate, privitor la contractul de consumaţie, că acesta este

doar o instituţie legală, un instrument juridic obiectiv, nu un acord de voinţe în sensul dreptului
civil. Definiţia pe care i-a dat-o legiuitorul român presupune încheierea unor operaţiuni juridice
concrete, prin care consumatorul să cumpere, să dobândească, să utilizeze sau să consume
produse sau servicii. Consumatorul va avea aceste posibilităţi numai dacă încheie nu un contract
de consumaţie în sine, ci – în mod concret – o vindere, un împrumut, o închiriere etc. Aceste
contracte sunt operaţiunile juridice de fond, cărora dreptul de consumaţie le asigură un ambalaj
juridic de factură normativă şi imperativă: în acest fel contractul de fond este dublat normativ de
contractul de consumaţie. Atunci când se pune problema unei vânzări (de consumaţie), aceasta
va fi supusă regimului juridic special al contractului de vânzare-cumpărare, dar părţile vor fi ţinute
să reţină şi să aplice şi normele imperative ale dreptului consumaţiei. Obedienţa juridică faţă de
dreptul consumaţiei este impusă legal, în mod absolut şi inexorabil560.
Apreciem că în domeniul construcţiilor – şi în special al construcţiilor de locuinţe –
invocarea reglementărilor aferente dreptului consumatorului este imperativă, lucru care
presupune însă o corectă şi permanentă informare a tuturor celor interesaţi.
Promovarea, aducerea la cunoştinţa publicului larg a conţinutului normelor juridice din
ramura dreptului consumatorului ar trebui să se constituie într-o preocupare mai consistentă, mai
„vizibilă” atât pentru autorităţi, cât şi pentru ceilalţti actori implicaţi. O abordare serioasă bazată pe
o bună cunoaştere a tuturor drepturilor şi obligaţiilor ce le revin „profesioniştilor” în domeniu,
precum şi ale celor care urmează să beneficieze de acţiunile acestora (respectiv „consumatorii”
de spaţii construite şi servicii aferente acestora) ar fi de un real folos întregii societăţi, asigurând
desfăşurarea, pe baze corecte, a raporturilor juridice dintre aceştia.

559 Potrivit disp. art. 17 din Legea nr.10/1995

560 A se vedea P. Vasilescu, op. cit. p.49.

245
 BIBLIOGRAFIE
- Alice, Audouin, „Culture et développement durable”, în LʼATLAS DU DÉEVELOPPEMENT DURABLE ET
RESPONSABLE, Edit. Eyrolles, Paris, 2011

- Delia Cristina Balaban, PUBLICITATEA. DE LA PLANIFICAREA STRATEGICĂ LA IMPLEMENTAREA MEDIA, Edit.

Polirom, Iaşi, 2009

- Delia Cristina Balaban, COMUNICARE PUBLICITARĂ, Edit. Accent”, Cluj-Napoca, 2005

-Cornelia Bărbulescu, INTEGRARE TEHNOLOGICĂ ÎN ARHITECTURA CONTEMPORANĂ, Edit. “Presa
Universitară Clujană, Cluj-Napoca”, 2002

- Timothy Beatley, GREEN URBANISM. Learning from European Cities, Edit. “Island Press”, Washington, D.C.,
Covelo, California, 2000

- Maja Bâldea, „Viitoare arhitecturi adaptabile cu densitate ridicată” , în revista „Arhitectura”, nr.5 (641)/2012,

- I.M. Beca, R. Cadar, Reorganizarea spaţiului stradal pentru reducerea poluării şi sporirea siguranţei circulaţiei, în
Siguranţa circulaţiei în actualitate, nr. 10, Edit. U.T. Press, Cluj-Napoca, 2015

- Camelia Beciu, SOCIOLOGIA COMUNICĂRII ŞI A SPAŢIULUI PUBLIC, Edit. Polirom, Iaşi, 2011

246
- N. Beck, F.-C. Wezel, Whose side are you on?The impact of firm location and customers ʼexpectations on
organizational succes, in DIME workshop on „EvolutionaryEconomic Geography”, Utrecht University, Utrecht, 4-6
September 2014

- Adian Bejan, SHAPE AND STRUCTURE, FROM ENGINEERING TO NATURE,Cambridge University Press,
Cambridge, 2000

- Marcel Belliot, Un Congrès mondial de l’urbanism offensif, în “Revue Urbanisme” nr.350, Paris, 2006

- Corneliul Bîrsan, DREPT CIVIL. DREPTURILE REALE PRINCIPALE în reglementarea noului Cod civil, Ed. a II-a,
Edit. „Hamangiu”, Bucureşti, 2015

- Andrew Blowers, Society and Sustaiability. The context of change for planning in TOWN PLANNING INTO THE 21st
CENTURY, Edited by Andrew Blowers and Bob Evans, Routledge, London, 2003

- Bodnar Judit, Reclaiming public space, in Urban Studies, 2015, vol.52(12) 2090-2014, usj.sagepub.com

- M. Boitor, D. Antov, M. Iliescu, Consideraţii privind transportul urban sustenabil şi mobilitatea, în vol. Simpozionului
Naţional de Siguranţa Circulaţiei,Siguranţa circulaţiei în actualitate, nr. 9, Edit. U.T.Press, Cluj-Napoca,2013

- Nicolae Boş, Ovidiu Iacobescu, CADASTRU ŞI CARTE FUNCIARĂ, Edit. „C. H. Beck”, Bucureşti, 2009
- Florina, Bran, Ildiko Ioan, GLOBALIZAREA ŞI MEDIUL, Edit. Universitară, Bucureşti, 2009

- G. Brunetta, O. Caldarice, Self-organization and retail-led regeneration: A new territorial governance within the Italian
context, http:/lec.sagepub.com/content/29/4-5/334

- F.A. Burlacu, E.O. Tărîţă Cîmpeanu, Echipamente şi elemente de mobilier urban ce pot contribui la crearea unui
mediu rutier care „iartă”, Buletinul AGIR nr. 2, Spaţiu public şi mobilitate urbană, Edit. AGIR, Bucureşti, 2014

- F.A. Burlacu, M.Dicu, A. Burlacu, Influenţa caracteristicilor suprafeţei de rulare asupra siguranţei circulaţiei,
înSiguranţa circulaţiei în actualitate, nr. 10, Edit. U.T. Press, Cluj-Napoca, 2015

- T. Buch, S. Hamann, A. Niebuhr, A. Rossen, What makes Cities Attractive? The Determinants of Urban Labour
Migration in Germany, Urban Studies, 2013, http:/usj.sagepub.com/content/51/9/1960

- D.-A. Camous, L'ESSENTIEIL DU DROIT DE L'URBANISME, ediţia a 2-a, Edit. Ellipses, Paris, 2009
-G. M. Cantacuzino, DESPRE O ESTETICĂ A RECONSTRUCŢIEI,Edit. Paideia, Bucureşti, 2001
- Jérôme Carcopino, La vie quotidienne à Rome, Hachette, Paris, 1939
-Hubert Charles, LES PRINCIPES DE ĽURBANISME (Connaissance de droit), Édition „Dalloz”, Paris, 1993

- Nicolas Chauvin, „Vers un droit de l'urbanisme rural?” , Revue de droit rural, no. 292/2001

- Dan Chirică, Obligaţia de informare şi efectele ei în faza precontractuală a vânzării-cumpărării, în „Revista de Drept
Comercial” nr. 7-8/1999

- Dan Chirică, TRATAT DE DREPT CIVIL. CONTRACTE SPECIALE. Vol.I Vânzarea şi schimbul, Edit. C.H.Beck,
Bucureşti, 2008

- Françoise Choay, URBANISMUL. UTOPII ŞI REALITĂŢI, Editurile Paideia & SIMETRIA, Bucureşti, 2002

- M. Ciotlăuş, A. Clitan, Recomandări privind siguranţa intersecţiilor pistelor de biciclete cu calea tramvaiului, în
Siguranţa circulaţiei în actualitate, Edit. U.T. Press, Cluj-Napoca, 2015

- Călin M. Costin, DISTRIBUŢIA COMERCIALĂ ÎN REŢEA, teză de doctorat, Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-
Napoca, 2003
- Ion Craiovan, TRATAT ELEMENTAR DE TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI, Edit. “All-Beck”, Bucureşti, 2001

247
Cerasella Crăciun, METABOLISMUL URBAN. O ABORDARE NECONVENŢIONALĂ A ORGANISMULUI URBAN,
-

Editura Universitară „Ion Mincu”, Bucureşti, 2008

- Jean-François Davignon, DROIT DE L'URBANISME, Edit. Litec, Paris, 2001

-Jean-François Davignon, DROIT DE Ľ URBANISME, Edition du Juris-Classeur, Litec, Paris, 2004

- Peter Dauvergne, The Shadows of Consumption, MIT Press: Cambridge, MA., 2008

- Bernard Drobenko, DROIT DE L'URBANISME, Edit. Gualino, Paris, 2009

- Bernard Drobenko, „Un enjeu pour le droit de l'urbanisme: des établissements humains durables (Habitat II et
Agendas 21 locaux”), Annuaire Français du droit de l'urbanisme et de l'habitat, nr.1, 1996

- Mircea Duţu, DREPTUL URBANISMULUI, Edit. „Universul Juridic”, Bucureşti, 2009

- Reid Ewing, Characteristics, causes, and effects of sprawl: A literature review, Environmental and Urban Studies
21(2):1-15

- John Bellamy Foster, Ecology Against Capitalism, Monthly Review Press, New York, 2003

- Sandu Frunză, ADVERTISING CONSTRUCTS REALITY, Edit. Tritonic, Bucureşti, 2014

- Lauranne Germond, Art contemporain et écologie, în LʼATLAS DU DÉEVELOPPEMENT DURABLE AT

RESPONSABLE, Edit. Eyrolles, Paris, 2011
- Teodor O. Gheorghiu, LOCUIRE ŞI neAŞEZARE, Edit. “Paideea”, Bucureşti, 2002

- Alina N. Ghica, Urbanismul. Autorizaţiile de construire, certificatele de urbanism şi avize. Practică judiciară,
Edit.”Hamangiu”, Bucureşti, 2011

- Juanita Goicovici, DREPTUL CONSUMULUI, Edit. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008

- M. Gravari-Barbas, S. Jaquot, Lʼévénement, outil de légitimation de projets urbains: lʼinstrumentalisation des

espaces et de temporalités á Lille et Gênes. Géocarrefour 82(3):16pp, cited byE. Soldo, CH.,Arnaud, O., Keramidas,
Direct control of cultural events as a means of leveraging the sustainable attractiveness of the territory?
Analysis of the managerial conditions for succes, International Reviewof Administrative sciences, Dec. 2013
(http://ras.sagepub.com/content/79/4/725
- P. Greffe, F. Greffe, LA PUBLICITÉ ET LA LOI, 7-e édition, Edit. „Litec”, Paris, 1990
-Michel Griffon, Florent, Griffon, POUR UN MONDE VIABLE. Changement global et viabilité planetaire, Edit. Odile
Jacob, Paris, 2011

- Luc Gwiazdzinski, Adaptable cities and chrono-urbanism,https://halshs.archives-ouvertes.fr/halshs-00995870(May

2014, Sweden)

- Peter HALL, The City of theory (fragment din CITIES OF TOMORROW: AN INTELLECTUAL HISTORY OF URBAN
PLANNING AND DESIGN IN THE TWENTIETH CENTURY), în THE CITY READER, Third Edition, Edited by Richard
T. LeGates and Frederic Stout, Edit. “Routledge – Tylor & Francis Group”, London and New York, 2003

- Marius Harosa, DREPTURILE REALE, Edit. „Universul Juridic”, Bucureşti, 2009

- Ch. Hawkins, Competing interestsand the political market for smart growth policy, Urban Studies,
http:/usj.sagepub.com/content/51/12/2503

J. Heilbrun, C.M. Gray, THE ECONOMICS OF ART AND CULTURE, 2nd Ed., Cambridge, Cambridge University
Press, 2001

- E. Higueras, URBANISMO BIOCLIMÁTICO, Edit. Gustavo Gili, Barcelona, 2006

- Gavril Hoda, Mihai L.Dragomir, Mirela I. Beca, Soluţii tehnice pentru îmbrăcăminţi rutiere cu performanţe în
reducerea poluării fonice, în Materiale şi tehnologii noi în construcţia şi întreţinerea drumurilor şi podurilor, nr.
11, Edit. U. T. Press, Cluj-Napoca, 2015

248
- Patrick Hocreitère, L'enchevetrement des règles et des procédures, La règle de l'urbanisme, ADEF, 1987
-Mark Hutter, EXPERIENCING CITIES, Edit. Pearson, Boston, 2012
-Adrian Iancu, ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM, U.T. Pres, Cluj-Napoca, 2002

- Mihai Iliescu, Filomela Săvoiu, Viteza şi siguranţa circulaţiei, în Siguranţa circulaţiei în actualitate, nr. 9, Edit.
U.T. Press, Cluj-Napoca, 2013

- Augustin Ioan, O (NOUĂ ) “ESTETICĂ A RECONSTRUCŢIEI”, Edit. Paideia, Bucureşti, 2002

- Henri Jacquot, François Priet, DROIT DE L'URBANISME, Edit. Dalloz, Paris, 2000
- Henri Jacquot, François Priet, DROIT DE Ľ URBANISME, Edition „Dalloz”, Paris, 2001

- Benoît Jadot (coordonator), LA PARTICIPATION DU PUBLIC AU PROCESSUS DE DECISION EN MATIERE

D’ENVIRONNEMENT ET D’URBANISME, Edit. “Bruylant”, Bruxelles, 2005

- H., Jeannerat, Staging experience, valuing authenticity: Towards a market perspective on territorial development,
European Urban and Regional Studies 2013 20:370, , http:/eur.sagepub.com/content/20/4/370

- Hugues Jeannerat, Olivier Crevoisier, Non-technologicalinnovation and multi-local territorial knowledge dynamics
in the Swiss watch industry, International Journal of Innovation and Regional Development, 3, 2011

- Yves Jégouzo, DROIT DE L'URBANISME – DICTIONNAIRE PRATIQUE, Edit. Le Moniteur, Paris, 2011

- Călin Lambrache, Emil Diaconu, Horia Andrei, Henri Coandă, Sistem avansat de management al parcărilor
urbane utilizând energii verzi. Smart and green parking,în Buletinul AGIR nr. 2, Spaţiu public şi mobilitate urbană,
Edit. AGIR, Bucureşti, 2014
- JimC. Leontiades, MANAGING THE GLOBAL ENTERPRISES,Pearson Education, Idea group Publishing 2001,

- A. Luque-Ayala, S. Marvin, Developing a critical understanding of smart urbanism?, în Urban Studies, 2015,
Vol.52(12) 2105-2116

- Le Corbusier, “LA CHARTE D'ATHENE”, Edit. Poche, Paris,1971

- G. Koenig, Lʼapprentisage organisationnel: repérage de lieux, Revue Française de Gestion 1(160):293-306 !!!

- Benoît Kohl, DROIT DE LA CONSTRUCTION ET DE LA PROMOTION IMMOBILIÈRE. Vers une harmonisation de

la protection du consommateur en droit de la construction, Edit. „Bruylant”, Bruxelles, 2008

- Jean-Paul Maréchal, Béatrice Quenault (coord.), LE DÉVELOPPEMENT DURABLE. Une perspective pour le XXI e
siècle, Edit. “Presses universitaires de Rennes – PUR”, Rennes, 2005

- Endy Marlina, Punto Wijayanto, Dita Ayu Rani, Desrina Ratriningsih, Tutut Herawan, Arranging Advertisment
as a Communication Media of Society towards the Enhancement of Urban Visual Quality, in Computational
Science and Its Application , ICCSA 2014, vol. 8582 2014, Springer Link

- V. Mega, Our city - our future:towards sustainable development in European cities, Environment and Urbanization
1996 8: 133, http:/eau.sagepub.com/content/8/1/133
-ÁngelMenéndez Rexach, LA ORDENACIÓN DEL TERRITORIO Y LA ORDENACIÓN URBANĺSTICA EN LA
LEGISLATIÓN ESTATAL Y DE LAS COMUNIDADES AUTÓNOMIAS, în MANUAL DEL URBANISMO, Serie
Administratión General, Edit. INAP, Madrid, 2001
-Pierre Merlin, Françoise Choay, DICTIONNAIRE DE L'URBANISME ET DE L'AMÉNAGEMENT, Edit. Puf, Paris,
2009

- M. Miclea, CADASTRUL ŞI CARTEA FUNCIARĂ, Edit. „All”, Bucureşti, 1995

- Elena MariaMinea, Back to Agora, Transylvanian Review of Administrative Sciences, Special Issue/December, 2012

249
- Elena Maria Minea, Urbanism Crisis – Significant Component of “Global Change”, in vol. International Conference of
Economics, Law and Management - ICELM-3, (Targu-Mures), Edit. Miskolc, 2011

- Elena Maria Minea, Noi reguli în materie de amenajarea teritoriului și de urbansim, în revista ”Curentul Juridic” nr. 1-
2, Târgu Mureş, 2008

- Elena Maria MINEA, Politici urbane: rolul complex al proiectantului în planificarea urbană, în “Revista Transilvană de
Ştiinţe Administrative”, nr.3 (15), 2005

- Elena Maria Minea, ÎNCHEIEREA ŞI INTERPRETAREA CONTRACTELOR DE ASIGURARE, Edit. „C. H. Beck”,
Bucureşti, 2006

- Elena Maria MINEA, AMENAJAREA TERITORIULUI. URBANISM, Edit. “Accent”, Cluj-Napoca, 2003

- Elena Maria Minea, Incidenţa reglementărilor vizând protecţia consumatorilor în domeniul construcţiilor de locuinţe, în
Revista română de Dreptul Afacerilor, Bucureşti,
- J. Mittelman, THE GLOBALIZATION SYNDROME, Princeton University Press, 2000

- C. Mollard, LʼINGINÉRIE CULTURELLE, Presses Universitaires de France, Paris, 2009

- Gerard Monediaire, L’ URBANISME COMERCIAL, Edit. “Presses Universitaires de France”, Paris, 1994

- Mireille Monnier, L'URBANISME DE PROTECTION: UN DROIT AU SERVICE DU PATRIMOINE, Edit. Gualino,

Paris, 2013

- Pierre Moor, La coordination: la solution des problèmes et les problèmes de la solution (prezentat la Colocviul bienal
al Asociaţiei Internaţionale de Drept al Urbanismului (AIDRU), care a avut loc la Geneva-Lausanne în 23-25
septembrie 2005), publicat în volumul “LES CAHIERS DU GRIDAUH” – LE CONTENU DES PLANS D’URBANISME ET
D’AMENAGEMENT DANS LES PAYS d’EUROPE DE l’OUEST, nr.15/2006

- Jaqueline Morand-Deviller, DROIT DE L'URBANISME, Edit. Dalloz, Paris. 2014

-Jacqeline Morand-Deviller, DROIT DE L' URBANISME, 5-e ėdition, Edit. “Dalloz”, Paris, 2001

- Frances Muñoz, URBANALIZACIÓN. Paisajes comunes, lugares globales, Edit. Gustavo Gili, Barcelona, 2008

- M. Mureşan, DICŢIONAR DE DREPT CIVIL, Edit. „Cordial Lex”, Cluj-Napoca, 2009

- Z. Murgu, C-tin Gh. Marinescu, Educaţia ecologică – imperativ al lumii contemporane, www.dacoromania-
alba.ro/nr.26/educatia-ecologica.htm
-Mihaela Hermina Negulescu, Remodelarea integrată a mobilităţii şi a spaţiilor publice, Buletinul AGIR nr. 2, Spaţiu
public şi mobilitate urbană, Edit. AGIR, Bucureşti, 2014

- F.C. Nemţeanu, A.M.Alecu, O.V.Ciobanu, Arhitectura sistemelor IT din

transporturi,snet.elth.pub.ro/snet2005/cd/papers/s3o13

- P. Newman, A. Thornley, URBAN PLANNING IN EUROPE. International Competition, National Systems & Planning
Projects, London, 2002
- Doina Niculescu, ELEMENTE DE URBANISM., Editura Universităţii Politehnice din Timişoara, Timişoara, 2000

- Al. Ozunu, C. Anghel, EVALUAREA RISCULUI TEHNOLOGIC ȘI SECURITATEA MEDIULUI, Edit. ”Accent”, Cluj-
Napoca, 2007

- Gilles Pennequin, Antoine-Tristan Mocilnikar (coord.) LʼATLAS DU DÉVELOPPEMENT DURABLE ET

RESPONSABLE, Edit. „Eyrolles”, Paris, 2011

- Olivia Narcisa PETRESCU, LABIRINTURI POSIBILE. Cultură şi semnificaţii hispanice, Edit. Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj-Napoca, 2008

250
- Olivia Narcisa PETRESCU, SEMNIFICAŢIA MITICĂ A SPAŢIULUI ÎN LITERATURA IBERO-AMERICANĂ ŞI
ENGLEZĂ A SECOLULUI XX, teză de doctorat, UBB Cluj-Napoca, 2006

- Liviu Pop, DREPTUL DE PROPRIETATE ŞI DEZMEMBRĂMINTELE SALE, Edit. “Lumina-Lex”, Bucureşti, 2001

- Cristin-Nicolae Popa, ROLUL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ÎN ACTIVITATEA DE URBANISM, teză de doctorat,

Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 2001

- Roman Popa, REOARHITECTURA, CONFIGURAŢII FORMATIVE NEORIENTABILE, Edit. Academiei Române,

Bucureşti, 1991
-Paule Quilichini, LA POLITIQUELOCALE DE L'HABITAT, Ed. Le Moniteur, Paris, 2006

-Sorina RACOVICEANU, Managementul urban şi competitivitatea oraşelor, în volumul MANAGEMENT SI

GUVERNARE URBANĂ, Chişinău, 2004

S. Raicu, M. Popa, Transporturile şi amenajareateritoriului – accesibilitate şi atractivitate, Buletinul AGIR nr. 4,

-

Bucureşti, 2009

- W. Rees, Reducing the Ecological Footprint of Consumption in The Business of Consumption: Environmental Ethics
and the Global Economy, Westra L, Werhane P. (eds). Rowman & Littlefield, New York, 1998

- Ángel Menéndez Rexach,LA ORDENACIÓN DEL TERRITORIO Y LA ORDENACIÓN URBANĺSTICA EN LA

LEGISLATIÓN ESTATAL Y DE LAS COMUNIDADES AUTÓNOMIAS, înMANUAL DEL URBANISMO, Serie
Administratión General, Madrid, 2001

- V. Roib, GESTIUNEA TRANSPORTULUI PUBLIC, Suport de curs, Edit. U.T. Press, Cluj-Napoca, 2014
-Eugenia Alina Roman, Vlad Cătălin Roman, Soluţii interdisciplinare pentru satisfacerea mobilităţii în marile
aglomerări urbane, Buletinul AGIR nr. 2, Spaţiu public şi mobilitate urbană, Edit. AGIR, Bucureşti, 2014

- Vladimir Rojanschi, Florina Bran, POLITICI ŞI STRATEGII DE MEDIU, Edit. “Economica”, Bucureşti, 2002

- R. Saint-Alary, C. Saint-Alary Houin, DROIT DE LA CONSTRUCTION, Edit. „Dalloz”, Paris, 2006

- Isabelle Savarit-Bourgeois, L'ESSENTIEL DU DROIT DE L'URBANISME, Edit. Gualino, Paris, 2013

- F. Săvoiu, Implementarea unor măsuri de calmare a traficului, în Siguranţa circulaţiei în actualitate, Edit. U.T.
Press, Cluj-Napoca, 2015

- Cătălin Niculae Sârbu, LOCUIREA URBANĂ ÎN ROMANIA. O ABORDARE-CADRU, Edit. Universitară „Ion Mincu”,
Bucureşti, 2006

- P. Soler-Couteaux, DROIT DE LʼURBANISME, Edit. „Dalloz”, Paris, 2008

- P. Soler-Couteaux, DROIT DE L'URBANISME, Edit. Dalloz, Paris, 2000

- Valeriu Stoica, DREPT CIVIL. DREPTURILE REALE PRINCIPALE, Ed. a II-a, Edit. „C.H. Beck” Bucureşti, 2013

- E. Soldo, Ch., Arnaud, O., Keramidas, Direct control of cultural events as a means of leveraging the sustainable
attractiveness of the territory? Analysis of the managerial conditions for succes, International Reviewof Administrative
sciences, Dec. 2013, pag. 726 (http://ras.sagepub.com/content/79/4/725
- G.Soros, DESPRE GLOBALIZARE, Edit. Polirom, Iaşi, 2002
- A. Stan, PEISAJUL PERIFERIILOR URBANE. Revitalizarea peisageră a zonelor periferice, Edit. Universitară „Ion
Mincu”, Bucureşti, 2009

- J. Stanley, J. Stanley, D. Henscher,Mobility, Social Capital and Sense of Community: What value?,
http:/usj.sagepub.com/content/49/16/3595

251
- Reinhard Steurer, „Soft Instruments, Few Networks: How „New Governance” Materializes in Public Policies on
Corporate Social Responsability Across Europe”, in Environmental Policy and Governance, nr. 21,
2011,(wileyonlinelibrary.com)
- Lazăr Şăineanu, DICŢIONAR UNIVERSAL AL LIMBII ROMÂNE, Edit. „Litera”, Chişinău, 1998
- M., E., Şerban, BIOECONOMIA. Noua unire cu natura, Edit. Universitară, Bucureşti, 2013

- M. Tăbăraş, M. Constantin, CADASTRU ŞI PUBLICITATE IMOBILIARĂ. Culegere de practică judiciară, Edit. „C. H.
Beck”, Bucureşti, 2009

- Kyla Tienhaara, „A Tale of Two Crisis: What the Global Financial Crisis Means for the Global Environmental Crisis”,
Environmental Policy and Governance, nr. 20, 2010 (www.interscience.wiley.com).

- V. Thiery, Mobilitatea urbană pentru persoanele cu mobilitate redusă, în Buletinul AGIR nr. 2, Spaţiu public şi
mobilitate urbană, Edit. AGIR, Bucureşti, 2014

- Florence Tourette, DÉVELOPPEMENT SOCIAL URBAIN ET POLITIQUE DE LA VILLE, Edit. “Gualino”, Paris, 2005

- Nicolae ŢARĂLUNGĂ, Forme de control privind folosirea terenului urban, în volumul MANAGEMENT ŞI
GUVERNARE URBANĂ, Chişinău, 2004

- J.-M. Valentin, Cinéma et environnement, în LʼATLAS DU DÉEVELOPPEMENT DURABLE AT RESPONSABLE,

Edit. Eyrolles, Paris, 2011

- P. Vasilescu (coord.), CONSUMERISMUL CONTRACTUAL. Repere pentru o teorie generală a contractelor de

consum, Edit. „Sfera Juridică”, Cluj-Napoca, 2006

- Anne Wagner,„Game of Power Within the french Urban Landscape: A Socio-legal Semiotic analysis of
Communication; Vision and Space”,in International Journal for the Semiotics of Law, March 2014 , Volume 27, Issue 1

- L. Ye, S. Mandpe, P. Meyer, What is smart growth – Realy?, Journal of Planning Literature19(3):301-315, 2005,
usj.sagepub.com/content/44/3/501

X
-XXX Architectural THEORY. FROM THE RENAISSANCE TO THE PRESENT, Edit. TASCHEN, Köln, London, Los
Angeles, Madrid, Paris, Tokyo, 2008

- XXX, Arhitectura vernaculară şi locul ei în arhitectura prezentului, în Revista ID PROIECT CASA TA DE LA IDEE LA
REALITATE, nr. 39/2015
- x x x, DICŢIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE, Edit. „Univers Enciclopedic”, Bucureşti, 1996
- x x x, DICŢIONARUL LAROUSSE, Ediţia 1993

- XXX DICTIONAIRE DE l'URBANISME ET DE L'AMÉNAGEMENT (Sous la direction de Pierre Merlin , Françoise

Choay), Edit. Presses Universitaires de France, Paris, 1988

- XXX, THE METAPOLIS DICTIONARY OF ADVANCED ARCHITECTURE. CITY, TECHNOLOGY AND SOCIATY IN
THE INFORMATION AGE, Coord. S. Cros, Edit. ACTAR, Barcelona, 2003

- XXX, MANAGEMENT ŞI GUVERNARE URBANĂ, Chişinău, 2004

252
253