Sunteți pe pagina 1din 6

Referat Judo

Istoric

Student: Chattalas Marinos


Disciplina: Combat
Tradus prin „calea supleţei”, este o artă marţială nonviolentă creată în 1882,de profesorul
japonez Jigoro Kano (1860-1938) ale cărei principii le constituie tehnicile de luptă cu mâinile
goale utilizate în jujutsu, din care au fost eliminate acele procedee care puneau în pericol
viaţa sau integritatea fizică a practicanţilor (judoka). Fiecare popor şi-a dezvoltat de-a lungul
timpului o formă specifică de luptă care conţinea elemente mai mult sau mai puţin
periculoase însă niciunde în lume aceste tehnici de luptă nu s-au dezvoltat mai mult ca-n
Japonia! Condiţiile specifice din această parte a lumii (concentrare mare de locuitori pe o
suprafaţă restrânsă cât şi resurse naturale limitate) au făcut ca lupta pentru existenţă să
capete aspecte dramatice astfel că cel ce deţinea cât mai multe şi eficiente metode de luptă
avea şansele cele mai mari de supravieţuire, de a-şi impune asupra celorlalţi dreptul de
„viaţă sau moarte”.

Samuraii (clasă conducătoare în Japonia feudală: sec. XII- XVIII, mai precis în timpul
perioadei Kamakura prin Bushido „Codul samurailor” apărut între 1185-1333, şi valabil până
în Epoca Edo, 1603-1868, Edo fiind vechiul nume al capitalei de azi, Tokyo,) erau cei ce
conduceau Japonia în numele shogunului (cel mai puternic şi bogat general, guvernatorul
general al Japoniei).

Samuraii au dezvoltat din vechiul sumo (luptă de esenţă religioasă shintoistă desfăşurată în
prezenţa împăratului pentru îmbunarea zeităţilor în obţinerea de recolte bogate, atestat acum
mai bine de 2000 de ani) o formă de luptă războinică « joran zumo » care a devenit cu
timpul jujutsu sau „ştiinţa supleţei” o formă războinică de luptă pe viaţă şi pe moarte cu sau
fără folosirea armelor tradiţionale (lance, sabie, suliţă, arc cu săgeţi, cuţit etc), prin
adăugarea de procedee şi tehnici de luptă de origine chineză (kempo- lupta cu pumnii) cât şi
tehnici folosite de locuitorii din insula Okinawa (cărora le erau interzise portul armelor, fiind
nevoiţi să lupte cu mâinile goale împotriva duşmanilor lor).

Printre cele mai renumite şcoli de jujutsu a fost şi cea condusă de medicul Shirobei Akyama
numită Yoshin Ryu tradus „şcoala inimii de salcie” care a aplicat principiul supleţei „ju”
pentru prima dată.

Amestec de curaj, spirit războinic de luptă şi sacrificiu, cruzime şi violenţă dar şi de


înţelepciune, spirit de observaţie, demnitate, loialitate, jujutsu a ajuns să fie o fascinantă
„artă a luptei” pe care toţi samuraii o practicau zilnic cu mare perseverenţă.
Codul „Bushido” constituia morala, conduita, preceptele după care se ghidau aceştia în
luptă şi-n viaţa de zi cu zi.

Severitatea codului reiese din procedura seppuku popular “harakiri” ce însemna


autoexterminare, în cazul în care un samurai încălca regulile acestui cod pentru a putea
restabili onoarea familiei sale altfel, aceasta cădea în dizgrație.

În Epoca Meiji (perioada modernă „luminoasă”) Japonia lasă deschise porţile pentru
pătrunderea civilizaţiilor occidentale, îşi dezvoltă comerţul, industria, politica expansionistă şi
viaţa socială modernă. Acum se permite portul armelor de foc (1871) şi se desfiinţează oficial
casta samurailor, jujutsu căzând în dizgraţie. Această formă de luptă se mai practica
sporadic în unele şcoli care abia mai supravieţuiau cât şi de unii japonezi certaţi cu legea
care-l foloseau la comiterea de infracţiuni, jafuri etc.

Percepţia negativă a acestui sistem de luptă altădată excelent, a fost reabilitată de marele
profesor şi om de stat japonez Jigoro Kano care a pus bazele unei noi metode de luptă
numită judo prin eliminarea tehnicilor violente, periculoase din vechiul jujutsu. Kano a studiat
în cadrul mai multor şcoli aceste tehnici (Tenjin Shinyo Ryu cu Fukuda H. şi Iso M., Kito
Ryu cu Iikubo T.) şi a preluat de la acestea cele mai bune şi eficiente principii pe care le-a
prelucrat şi îmbunătăţit, adăugându-le altele noi şi eficiente pentru „educaţia fizică şi
mentală” mai mult decât pentru lupta propriu-zisă.

Această transformare are ca început luna februarie din 1882 când Kano îşi deschide
primul dojo (nume generic dat unei săli de antrenament în artele marţiale, considerat „loc de
perfecţionare fizică şi spirituală”) într-un vechi templu shintoist, Eihoji din Tokyo. La început
Kano a predat noua sa metodă la numai 9 elevi care au devenit după un an, centuri negre.

Kano a reuşit să facă prin această transformare un sport marţial pentru antrenamentul
tineretului japonez, ţelul suprem al judoului fiind acela „de a demonstra rapid legile vii ale
mişcării”. Kano a codificat un număr de 40 de tehnici de proiectare ce se dovediseră a fi
foarte eficace în lupta corp la corp, din picioare (nage waza) şi mai mult de 80 de tehnici de
luptă la sol (ne waza), din cele ale imobilizărilor (osae komi waza), strangulărilor (shime
waza) şi luxărilor (kansetsu waza) şi chiar a adăugat altele noi, stabilind principiile şi
metodologia învăţării acestora după o planificare pe kyuri cât mai raţională, fiind şi astăzi
apreciată de cei mai mulţi metodişti din sfera acestei discipline marţiale sportive.

Ju desemnează supleţe, sau a nu te opune cu forţă, forţei adversarului şi do calea prin care
se realizează aceasta. În judo se practică kata, sau formele neschimbate ale tehnicilor,
„randori”, lupta care nu se termină la „ippon” şi în sfârşit „shiai”, lupta competiţională.

Şcoala se dezvoltă rapid datorită interesului imens pentru această nouă metodă; Sala se
mută într-un alt spaţiu mult mai mare care primea peste 600 de discipoli. În 1895 Kano
sistematizează tehnicile pe bazele celor „cinci clase” – go kyu - o clasificare a celor mai
reprezentative procedee din judo specifice proiectărilor, fixărilor, acţiunilor articulare sau
strangulărilor, care sunt valabile şi astăzi în învăţarea tehnicii judoului.

Tot acum apare şi codul judoka, valabil şi azi, după mai bine de o sută de ani, care prescrie
modul de a te comporta în dojo cât şi-n afara sa. Iată „decalogul” ce trebuie şi azi respectat
de judoka de pretutindeni:

1. „Voi fi mereu stăpânul gândurilor mele şi voi cultiva numai gânduri bune. În sala de judo
îmi voi stăpâni stările sufleteşti pentru a nu îngreuna munca colegilor mei şi pe a mea.

2. Întotdeauna îmi voi păzi limba pentru a nu rosti cuvinte dispreţuitoare sau supărătoare.
Întotdeauna voi spune numai adevărul. Vreau să ascult de două ori şi apoi să vorbesc.
Pentru aceasta am două urechi şi numai o singură gură.

3. Vreau să-mi supraveghez faptele mele. Voi lupta numai pentru adevăr, frumos şi bine.
Niciodată nu am să păgubesc pe cineva prin faptele mele.

4. Voi glumi şi voi râde cu colegii mei, dar niciodată n-am să iau nimic în derâdere, n-am să
stric momente solemne. Vreau să mă bucur de tot ce este frumos.

5. Voi asculta sfaturile antrenorilor mei şi a judoka mai bine pregătiţi şi voi încerca să le aplic.
În situaţii serioase voi rămâne serios. Dacă am alte păreri le voi arăta pe faţă.

6. La orele de antrenament nu voi practica decât sportul nostru : judo. Vreau să-mi concord
toate gândurile numai asupra judo-ului. Vreau să ajut şi pe alţii să cunoască judo-ul în
splendida sa frumuseţe.
7. În timpul concursurilor voi lupta curajos şi cinstit. Voi stima adversarul meu. Mă voi strădui
mereu să obţin victorii pentru ţara şi echipa mea. Ca învingător nu mă voi înfumura, iar ca
învins voi munci înzecit pentru a mă pregăti mai bine.

8. La dureri nu mă tângui, demonstrând tărie şi stăpânire de sine. Nu îmi voi indispune


colegii prin urlete şi jeluiri. Voi ierta pe cel ce cu sau fără voia lui mi-a pricinuit durerile
acestea.

9. Voi lupta cinstit şi corect şi nu mă voi lăuda. Nu-mi voi da aere de vedetă şi nu voi căuta
să ies în evidenţă. Dacă voi fi silit să mă apăr sau să-i apăr pe alţii în cazul unui pericol, nu
voi porni ca un sălbatic, ci voi folosi forţa şi cunoştinţele mele numai pentru a înfăptui binele
şi a apăra adevărul.

10. “Înţeleptul cedează”, spune un vechi proverb. Vreau ca în viaţa de toate zilele, ca şi la
antrenamente să cedez pentru a învinge. Niciodată n-am să fug din laşitate şi nu voi ocoli
primejdia arătându-i spatele”.

În 1882, în templul Eihoji din Tokyo, Kano a început predarea tehnicilor de judo cu numai 9
elevi. Printre primii judoka pregătiţi de Kano s-au numărat: Yoshiaki Yamashita (prima
centură neagră 10 dan (grad superior) obţinută în 1935, Shiro Saigo şi Sakujiro Yokoyama,
toţi având renumele de invincibili şi câştigă meciurile pentru judo în faţa reprezentanţilor
şcolilor de jujutsu, în 1886 într-o confruntare sub auspiciile poliţiei metropolitane din Tokyo.
După un an conferă celui mai bun dintre aceştia Tairo Shiro, centura neagră. Dojoul său se
extinde rapid având peste 100 de discipoli după numai un an iar la o nouă sistematizare a
tehnicilor, în 1889, avea peste 600 de practicanţi.

În 1920 Kano resistematizează go kyu şi-i adaugă noi tehnici. Face numeroase demonstraţii
de popularizare şi conferinţe atât în Japonia (chiar şi-n faţa împăratului Hirohito) cât şi-n
străinătate: Franţa, (1889) în Marsilia şi Paris, Anglia, Italia, Germania, Cehia etc. Se duc să
popularizeze judo cei mai străluciţi judoka japonezi în SUA unde chiar Theodor Rouswelt
preşedintele de atunci al SUA ia lecţii de la Y. Yamashita.

În 1922, creează Kodokan Judo, cea mai mare instituţie din lume care este şi-n prezent
„Mecca” judoului, aici vin să se perfecționeze toţi pretendenţii la medaliile mondiale şi
olimpice! Judo se răspândeşte rapid în toată lumea ca o metodă de învingere de către cel
mic şi slab a celui mare şi puternic.

În 1937 se instalează la Paris, Mikonosuke Kawaishi cel care deschide larg porţile pentru
judo în Franţa, propune sistemul centurilor colorate pentru începători şi alcătuieşte o nouă
programă de învăţare a tehnicilor de judo denumită „progresia franceză”. Aici au loc în 1943
primele campionate naţionale de judo. Perioada războiului este nefastă şi pentru judo, abia
în 1951 are loc la Paris primul Campionat european de judo în care Franţa învinge în finală
Anglia. Judo devine după război sport obligatoriu în şcolile japoneze, iar în 1956 are loc la
Tokyo primul Campionat mondial de judo unde Natsui îl învinge în finală pe Yoshimatsu. În
1958 tot la Tokyo are loc cel de-al doilea Campionat mondial de judo unde Sone îl învinge pe
Kaminaga în marea finală.

La cel de-al treilea Campionat mondial desfăşurat la Paris în 1961, olandezul Anton
Geesink (130 de kg) devine campion mondial învingându-l în finală pe Sone. Se adoptă trei
categorii de greutate.
La Olimpiada de la Tokyo din 1964 judo devine pentru prima dată sport olimpic, la
categoria greilor, olandezul Anton Geesink îl înfrânge în finală pe Akio Kaminaga prin
imobilizare şi dovedeşte că judo devenise universal, nu mai era doar apanajul japonezilor!

Din 1982 au loc primele Campionate europene feminine la judo iar din 1992 la Olimpiada
de la Barcelona se acordă primele medalii olimpice feminine.

Judo se dispută astăzi la 7 categorii de greutate atât la masculin: 60 kg, 66 kg, 73 kg, 81 kg,
90 kg, 100 kg, +100 kg., cât şi la feminin: 48 kg, 52 kg, 57 kg, 63 kg, 70 kg, 78 kg, +78 kg.
Timpul de desfăşurare a unui meci de judo este de 5 minute la seniori şi 4 minute la
senioare. Punctajul în judo este reprezentat de: ippon (10 puncte) sau victorie supremă, ce
se poate obţine printr-o proiectare (cu viteză, forţă, cădere pe spate şi cu control) care într-o
confruntare reală ar fi considerată „mortală” sau prin abandonul adversarului, ca urmare a
unei tehnici de luxare asupra cotului sau a unei strangulări. O imobilizare de 25s duce de
asemenea la pierderea meciului prin ippon. Fracţiuni de ippon
sunt: wazaari 7puncte, yuko 5puncte, koka 3puncte.

Penalizările sunt shido -3puncte, chui -5puncte, keikoku-7 puncte, hansoku make,
descalificare -10puncte.

Judoul este cel mai popular sport marţial, fiind cunoscut pe toate continentele şi cu peste 200
federaţii naţionale afiliate la Federaţia Internaţională de Judo (actualmente F.I. J. este
condusă de un român, prof. Marius Vizer), cu mai bine de 50 milioane de practicanţi, cei mai
mulţi dintre ei fiind în Europa, Asia, America de Nord şi Sud. Judo se practică şi-n Australia
sau Oceania. Judo este practicat atât de bărbaţi, cât şi de femei. de la vârsta de 5 până la
peste 80 de ani şi prezintă un antrenament specific structurat pe:

- uchikomi – antrenament prin „intrări” repetate sub un partener pasiv;

- nagekomi – proiectări, execuţii integrale ale tehnicilor;

- tendoku renshu – lupta cu un adversar imaginar;

- sotai renshu – studiul tehnicilor din deplasare;

- kakari geiko – unul atacă, celălalt se apără;

- yaku soku geiko – studiul liber din deplasare, în care şi unul şi altul atacă, la momentul
oportun; atacantul se numeşte tori, iar cel care se apără uke);

- randori - lupta liberă;

- shiai - lupta competiţională. Orice tehnică din judo prezintă o mare complexitate de acte
motrice şi este caracterizată de: poziţia iniţială, shizentai, prizele specifice, kumikata,
dezechilibrarea adversarului, kuzushi, intrarea sau apropierea de adversar, tsukuri,
proiectarea propriu-zisă pe o traiectorie specifică, kake, asigurarea adversarului, anzen şi
autoasigurarea, prin tehnici de cădere, ukemi, studiate anterior.

În lupta la sol se admit: imobilizări, osaekomi waza : diferite variante care duc după 25s, la
obţinerea ippon – victorie supremă, luxări ale articulaţiilor
coatelor, kansetsu, strangulări, shime, ultimele două sunt considerate „tehnici de
abandon”, maita ce duc de asemenea la victorie rapidă în caz de aplicare reuşită a
acestora.
Antrenamentul caută să dezvolte pe judoka atât din punct de vedere fizic: toate
calităţile motrice, cu accent pe viteză explozivă, în regim de forţă şi rezistenţă, cât şi
psihic: curaj, viteză de decizie, perseverenţă, voinţă de a câştiga, dârzenie, spirit de
luptă, strategie de aplicare a tehnicii etc.

Judo este un sport mereu viu, adaptându-se societăţii moderne prin regulamente care
stimulează lupta dinamică, spectaculoasă şi eficientă. Biletele la marile campionate sunt
vândute cu luni înainte, semn că judo se bucură de o largă audienţă, iar marii campioni sunt
respectaţi şi preţuiţi cum se cuvine în ţările lor de origine.

Clasificarea pe centuri colorate, la gradele inferioare, indică nivelul de pregătire tehnică şi


competiţională şi este respectată în cadrul judoului, de către toţi practicanţii. Ordinea este:
albă, pentru începători, galbenă, portocalie, verde, albastră, maro şi neagră -pentru
maeştri. Centura neagră se acordă marilor campioni şi celor mai buni profesori începând
cu 1 dan, pentru cei mai tineri şi terminând cu 10 dan centura putând fi roşie purpurie,
pentru cei mai valoroşi promotori şi continuatori ai judoului. Există trei tendinţe în judoul
mondial actual:

- una tradiţională care nu se abate de la principiile fondatorului Jigoro Kano şi care pune preţ
pe latura educativ-formativă;

- o tendinţă de mijloc în care latura competiţională nu este neglijată, este reprezentată de


linia imprimată de Kyuzo Mifune şi adepţii săi;

- latura competiţională a judoului care neglijează filosofia şi latura marţială şi pune accent pe
cea sportivă, care este reprezentată de campionul japonez Yasuhiro Yamashita, neînvins în
511 meciuri, şi unul din antrenorii echipei Japoniei de azi.

Suntem convinşi că judo ca sport şi artă marţială, prin extraordinara sa adaptabilitate şi


vitalitate, va reuşi să găsească căile de armonizare a acestor tendinţe, aşa cum a găsit
înţelegere faţă de schimbarea culorii albe a kimonoului, pentru a fi mai uşor de urmărit de
către spectatori, tendinţă impusă de televiziunea în culori ! Perspectivele judoului sunt azi
nelimitate; Judo este folosit în scop de întreţinere, sanogenetic, de dezvoltare fizică
armonioasă, pentru autoapărare şi utilitar în practicarea unor meserii cu risc crescut din
punct de vedere al actelor de violenţă, pentru educarea tinerilor pentru muncă şi disciplină
etc.

Judo a fost practicat de Preşedintele SUA Teodore Rousvelt, fizicianul Juliot Marie Curie
celebrul fotbalist Pele şi se practică şi azi de mari celebrităţi ale lumii moderne: Preşedintele
Rusiei Vladimir Putin, Prinţul Albert de Monaco etc.