Fără clarificarea precisă a esenţei fizice, sociale, economice şi juridice a obiectului

material al infracţiunii este imposibil a stabili valoarea socială, ocrotită de legea penală,
şi relaţiile sociale corespunzătoare, asupra cărora fapta infracţională a fost îndreptată în
mod efectiv. În acest fel, obiectul material al infracţiunii dobândeşte semnificaţie
calificatorie şi de determinarea lui corectă depinde precizia cu care este aplicată legea
penală. Ne putem convinge de justeţea acestei teze examinând aspectele de ordin social,
economic, fizic şi juridic de exemplu ale obiectului material al furtului.
Sub aspect social, obiectul material al furtului este format numai din bunurile,
în a căror creare este investită munca omului, prin care bunurile sunt detaşate de starea
lor naturală.
Fiind obiecte ale dreptului de proprietate, bunurile sunt, de regulă, într-o măsură
mai mică sau mai mare, rezultatul muncii umane. Însă, ca obiect al dreptului de
proprietate pot fi şi numeroasele tipuri de resurse naturale, care sunt
utilizate în activitatea economică, cum ar fi, de exemplu, terenurile de
pământ, obiectele acvatice separate (lacuri, heleşteie), sectoarele
forestiere etc., ele fiind toate bunuri. Însă aceste categorii de bunuri nu pot forma
obiectul material al furtului în situaţia în care acestea constituie bogăţii naturale în
starea lor firească, deoarece în asemenea stare ele nu corespund noţiunii de marfă şi
sunt excluse din circuitul civil liber.
Este necesar a sublinia că ideea, conform căreia bogăţiile naturale, în care a fost
materializată munca omului, trebuie privite ca marfă, ca bunuri ce pot forma
obiectul material al furtului, nu este nici ea absolut exactă. Ea nu poate constitui un
criteriu exhaustiv de atribuire a resurselor naturale la şirul valorilor material-mărfare,
deoarece actualmente cea mai mare parte a elementelor materiale ale naturii este
filtrată, mai mult sau mai puţin, de munca premergătoare a omului. Anumite genuri de
resurse naturale (peştele, animalele de blană, arborii şi arbuştii decorativi) sunt
crescute special de oameni, fiind folosite forţele biologice ale naturii. Legăturile
acestor resurse cu mediul firesc de ambianţă sunt păstrate, dar, ceea ce este mai
important, ele sunt incluse în procesul de producţie, constituind producţie
marfară.
Pe de altă parte, aşa-numitele entităţi materiale create de mâna omului în mediul
natural – fâşiile forestiere artificiale, arboretul de reproducţie pe locul defrişărilor,
copacii sădiţi de om în localităţile urbane şi rurale, peştele de specii valoroase al
cărui puiet a fost crescut anterior în gospodăriile piscicole, fiind apoi eliberat în bazinele
acvatice deschise etc., nu sunt detaşate de starea lor naturală şi nu pot fi
obiect material al furtului. Ca elemente ale naturii, ele formează obiectul material
al infracţiunilor ecologice, răspunderea pentru care este stabilită de normele Capitolului
IX al Părţii Speciale a Codului penal.
Procesul “trecerii” resurselor naturale în clasa calitativ nouă a obiectelor
lumii materiale – în categoria bunurilor – nu este elucidat la nivelul cuvenit, dacă
folosim numai caracteristica socială a bunurilor privite ca obiect material. În acest caz
este necesar să folosim criterii suplimentare, unul dintre care este cel economic.
Din punct de vedere economic, obiectul material al furtului este caracterizat
prin două particularităţi:
1) prezenţa valorii materiale şi
 2) costul determinat.
Entităţile materiale ale naturii în starea lor firească, nesupuse influenţării muncii
umane, care nu dispun de calitatea economică a costului de schimb şi
expresia bănească a acestuia – preţul, nu pot fi recunoscute ca obiecte materiale
ale furtului. Cu toate că pentru multe din obiectele naturii există aşa-numitele tarife
de calcul al cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin
distrugerea, deteriorarea, recoltarea şi vătămarea acestora, care sunt parte integrantă a
legislaţiei ecologice, toate aceste taxe nu au nimic comun cu categoria
economică de cost al mărfii.
Alta este situaţia când este pescuit în mod ilicit peştele crescut în gospodăriile
piscicole, în bazinele amenajate sau adaptate special pentru aceste scopuri, dacă
făptuitorul cunoştea cu certitudine acest fapt, sau când este dobândit peştele pescuit de
aceste gospodării, ori când sunt dobândite fiarele şi păsările sălbatice care se află în
captivitate în locuri special amenajate. În asemenea cazuri fapta se califică drept furt,
deoarece ca urmare a utilizării muncii pescarului sau a vânătorului de la întreprinderile
respective produsele dobândite de aceştia (peştele sau animalele) au fost separate de
mediul natural, iar în aceste obiecte au fost investiţi bani.
Aşadar, prezenţa valorii materiale, ca semn al obiectului material al
furtului, constă în aceea că în calitate de bunuri apar valori material-mărfare, precum
şi alte valori care au cost şi expresia bănească a acestuia – preţ. Costul exprimă valoarea
obiectivă a bunului, utilitatea socială a acestuia. Bunurile, care au pierdut din diverse
motive valoarea lor materială pentru persoanele fizice şi juridice, nu pot fi obiect
material al furtului.
În literatura de specialitate se menţionează că şi bunurile care au o valoare
afectivă, sentimentală pot constitui obiectul material al infracţiunii de furt. Ne permitem
să ne exprimăm rezerve faţă de această opinie: din interpretarea sistemică a
prevederilor art.284 şi 285 din Codul civil al Republicii Moldova se desprinde că bunul
este entitatea materială care poate fi evaluată în bani. De aceea, dacă o entitate
materială nu este evaluabilă pecuniar, ea nu poate constitui obiectul material al furtului.
Cea de-a doua particularitate, ce caracterizează bunurile din punct de vedere
economic, este costul lor determinat. În dependenţă de costul bunurilor, distingem
între furtul cu cauzarea de daune în proporţii considerabile, furtul în proporţii mari,
furtul în proporţii deosebit de mari.
Banii reprezintă echivalentul universal al costului, fiind o marfă distinctă care
exprimă preţul oricăror altor genuri de bunuri. Ca obiect material al furtului, banii pot fi
reprezentaţi prin valută naţională şi străină.
În afară de bani, ca obiecte materiale ale furtului pot evolua hârtiile (titlurile) de
valoare sau, altfel spus, valorile mobiliare. În conformitate cu art.3 al Legii Republicii
Moldova cu privire la piaţa valorilor mobiliare, adoptate de Parlamentul Republicii
Moldova la 18.11.1981, valoarea mobiliară este titlul financiar care confirmă drepturile
patrimoniale sau nepatrimoniale ale unei persoane în raport cu altă persoană, drepturi
ce nu pot fi realizate sau transmise fără prezentarea acestui titlu financiar, fără
înscrierea respectivă în registrul deţinătorilor de valori mobiliare nominative ori în
documentele de evidenţă ale deţinătorului nominal al acestor valori mobiliare.
 Dimpotrivă, nu sunt recunoscute ca hârtii de valoare documentele cu caracter
patrimonial, care nu sunt purtătoare ale costului, cum ar fi, de exemplu: chitanţele de
datorie; poliţele de asigurare; testamentele; procurile; tichetele de călătorie în transport,
care pot fi utilizate conform destinaţiei numai după introducerea în conţinutul lor a
datelor suplimentare.
Sub aspect fizic, bunurile, ca obiect material al furtului, pot fi numai
mobile. Această poziţie corespunde punctului de vedere majoritar din şirul legislaţiilor
penale străine (SUA, Germania, Italia, Bulgaria, România etc.), precum şi înţe- legerii
tradiţionale a naturii fizice a obiectului material al furtului.
În teoria şi practica penală a Federaţiei Ruse lucrurile sunt înţelese altfel. Aşa, prin
modificarea din 1.07.1994 a Codului penal al Federaţiei Ruse a fost introdusă
răspunderea penală pentru dobândirea ilegală a bunurilor imobile străine, săvârşită în
scop de cupiditate, în lipsa semnelor de sustragere. Tot atunci au fost exprimate opinii,
precum că existenţa unei asemenea norme condiţionează necesitatea stabilirii
răspunderii penale şi pentru sustragerea bunurilor imobile, deoarece sustragerea
reprezintă un grad mai ridicat de periculozitate socială în comparaţie cu dobândirea
ilegală, care nu este sustragere.
Amintim că bunurile imobile sunt acele bunuri care nu pot fi deplasate fără a li se
cauza un prejudiciu substanţial ce ar afecta utilizarea lor conform destinaţiei. În opoziţie
cu acestea, bunurile mobile pot fi deplasate, transportate dintr-un loc în altul, fără a-şi
modifica valoarea.
Bunul mobil poate fi animat sau neanimat. Bunuri animate sunt animalele şi
păsările domestice, precum şi vieţuitoarele care trăiesc în stare naturală, dar care se pot
afla în stăpânirea unei persoane. Neanimate sunt toate celelalte bunuri, indiferent de
starea lor fizică (lichidă, solidă sau gazoasă). Nu interesează dacă bunurile mobile sunt
principale sau accesorii, divizibile sau indivizibile, fungbile sau nefungibile,
consumptibile sau neconsumptibile, determinate individual sau determinate generic,
frugifere sau nefrugifere.
Pot constitui obiect material al furtului părţile artificiale ale organismului uman
(de exemplu, o proteză).
După cum am specificat anterior, un bun imobil nu poate constitui obiectul
material al furtului. De altfel, cu privire la un asemenea bun nici nu se poate concepe
realizarea faptei de luare. Dacă un bun imobil nu poate fi furat, în schimb părţile dintr-
un asemenea bun, devenite mobile prin detaşare, pot constitui obiectul material al
infracţiunii date. De exemplu, dacă o casă nu poate fi furată, în schimb pot fi furate
uşile, ferestrele acesteia. Dacă prin detaşarea şi trecerea bunului în folosul făptuitorului
s-a provocat şi deteriorarea sau distrugerea imobilului respectiv, alături de infracţiunea
de furt subzistă şi acea prevăzută la art.197 sau 198 CP RM, faptele fiind calificate în
concurs.
Pot constitui obiect material al furtului arborii, recoltele, după ce au
fost desprinse de sol, precum şi fructele, după ce au fost desprinse de tulpini.
Un sector de pământ nu poate fi obiect material al sustragerii, însă stratul fertil de
cernoziom de pe terenul, care aparţine cuiva cu drept de proprietate, poate fi încadrat în
această categorie.
 Sub aspect juridic, bunurile, ca obiect material al furtului, se caracterizează
ca fiind străine pentru făptuitor.
Pentru a putea constitui obiectul material al furtului, bunul trebuie să
se afle în momentul săvârşirii faptei în proprietatea sau posesia altei
persoane decât a făptuitorului. Din această cerinţă rezultă că nu poate constitui
obiectul material al furtului bunul care s-a aflat în momentul sustragerii în proprietatea
sau posesia făptuitorului. Făptuitorul nu trebuie nici măcar să admită ideea că bunurile
sustrase i-ar aparţine lui cu drept de proprietate sau posesie legală.
Nu constituie furt revendicarea prin metode ilegale a propriului bun sau a
bunurilor privitor la care persoana admite că ar avea careva drepturi. În asemenea caz
persoana poate fi trasă la răspundere penală pentru samavolnicie (art.352 CP RM).
În concluzie, putem afirma că obiectul material al furtului reprezintă
bunul care are existenţă materială, este creat prin munca omului, dispune
de valoare materială şi cost determinat, fiind un bun mobil şi străin
pentru făptuitor.
Această definiţie permite delimitarea furtului de infracţiunile asemănătoare: după
investirea muncii umane în crearea bunurilor – de infracţiunile ecologice,
după atitudinea făptuitorului faţă de bunuri – de samavolnicie.
Asupra calificării faptei influenţează şi calităţile speciale ale obiectului material al
infracţiunii (documente, imprimate, ştampile, sigilii etc.). De exemplu, furtul obiectelor,
ce se află în mormânt sau pe el, se califică nu în conformitate cu art.186 CP RM, ci
conform art.222 CP RM, care prevede răspundere pentru profanarea mormintelor.
Calităţile speciale ale obiectului material al acestei infracţiuni schimbă obiectul juridic
generic al infracţiunii. În cazul sustragerii obiectelor, ce se află în mormânt sau pe el, ca
obiect juridic principal apar relaţiile sociale privitoare la convieţuirea socială, iar ca
obiect juridic secundar – relaţiile sociale referitoare la posesia de fapt asupra bunurilor
altei persoane.
În concluzie putem menţiona că, spre deosebire de obiectul juridic al infracţiunii,
obiectul material al infracţiunii constă în entitatea materială asupra căreia se îndreaptă
influenţarea nemijlocită infracţională, prin al cărei intermediu se aduce atingere
obiectului juridic al infracţiunii.
Obiectul material al infracţiunii obţine semnificaţia de factor al infracţiunii doar în
cazul în care asupra indispensabilităţii lui indică norma incriminatoare, adică atunci
când anumite entităţi materiale sunt specificate expres în dispoziţia normei penale
speciale. În astfel de cazuri, săvârşirea unor sau altor fapte nu în raport cu anumite
entităţi materiale denotă fie lipsa conţinutului infracţiunii în genere, fie necesitatea
recalificării faptei infracţionale, cu aplicarea unei alte incriminări. Uneori, însă,
dispoziţia incriminatoare poate să pretindă o anumită calitate sau stare a obiectului
material al infracţiunii (fără a specifica obiectul material însuşi).
În continuare menţionăm că noţiunea “obiectul material al infracţiunii” trebuie
deosebită de noţiunea “victima infracţiunii” – subiectul pasiv al acesteia, ultima
desemnând figura acelui participant la relaţia socială, ale cărui facultăţi sociale au fost
lezate prin săvârşirea infracţiunii.
 Confundând cele două noţiuni, unii autori consideră că subiectele relaţiilor sociale,
vătămate sau periclitate prin infracţiune, pot fi raportate la obiectul material al
infracţiunii, punându-le, în plan juridico-penal, într-un rând cu entităţile materiale. O
astfel de viziune este explicată prin faptul că nici subiec- tele respective, nici entităţile
amintite, nu constituie o relaţie socială, deci, în consecinţă, nu formează nici obiectul
juridic al infracţiunii. Totodată, aceiaşi autori menţionează că atât entităţile materiale
respective, cât şi participanţii la relaţiile sociale, reprezintă unele componente ale
relaţiei sociale. Aici trebuie remarcat faptul că tocmai pe calea influenţării asupra
subiectelor relaţiei sociale sau asupra entităţilor materiale, aflate în orbita acestei relaţii,
se săvârşeşte infracţiunea, adică se aduce atingere unui anumit obiect juridic al
infracţiunii, reprezentat de componentele nominalizate.1
Deşi unele dintre argumentele prezentate mai sus sunt plauzibile, totuşi soluţia
formulată în baza lor este eronată. În primul rând, este inadmisibil, din punct de vedere
etico-moral, de a cataloga ca făcând parte din aceeaşi categorie entităţile materiale şi
persoanele fizice, ca participanţi la relaţiile sociale.

prin soluţia Curţii franceze de Casaţie Cri- minală din 26.07.1928, în care se constată că,
potrivit prevederilor art.379 al Codului penal francez din 1810, oricine va sustrage în mod
fraudulos un lucru ce nu-i aparţine este culpabil de furt, fără ca să mai fie necesar a se preciza cui
aparţine lucrul sustras. De asemenea, s-a arătat că judecătorii fondului nu sunt obligaţi să
stabilească cui aparţine lucrul furat, din moment ce s-a constatat că nu aparţine inculpatului, ci altei
persoane.1

Fiind cunoscut din cele mai îndepărtate timpuri, furtul (art.186 CP RM) constituie şi astăzi forma
cea mai tipică şi, totodată, cea mai frecventă de vătămare a relaţiilor sociale privitoare la patrimoniu.

“săvârşind furtul, făptuitorul cauzează o daună socialmente periculoasă relaţiilor sociale de

proprietate. Totodată, anumite entităţi ale lumii materiale sunt supuse unei
influenţe nemijlocite infracţionale (sublinierea ne aparţine – n.a.)”.1 Aşadar, în mod extrinsec,
infracţiunile contra patrimoniului se exprimă în influenţarea exercitată de subiectul infracţiunii
asupra unei entităţi a lumii materiale.

pentru a apăra relaţiile sociale cu privire la patrimoniu, sunt ocrotite necesarmente situaţiile de
fapt existente. Prin aceasta se urmăreşte a păstra aceste situaţii în configuraţia pe care o avuseseră
înainte de imixtiunea infracţională. Incontestabil, un bun trebuie să-şi menţină situaţia de fapt pe care o
are. În caz contrar, orice valorificare efectivă a acelui bun devine imposibilă, deoarece el nu-şi realizează
vocaţia utilitară

Infracţiunile săvârşite prin sustragere sunt executate prin scoaterea, fără drept, a unui bun mobil din
sfera de stăpânirea a altuia şi prin trecerea lui în sfera de stăpânire a făptuitorului. Elementul material al
infracţiunilor din această catego- rie consistă în acţiunea prin care făptuitorul extrage în mod ilicit un
bun din poziţia pe care acesta o avea în patrimoniul unei persoane. Prin “poziţie” se înţelege
determinarea bunului fie prin locul unde se află imediat anterior săvâr- şirii acţiunii de extragere, fie prin
destinaţia prestabilită în direcţia căreia el urma să fie folosit. Realizarea acestei acţiuni are loc, respectiv,
prin ilicita luare a bunului şi deci scoaterea lui din poziţia anterioară. Caracteristic este faptul că poziţia
pe care bunul o avea în sfera de stăpânire a unei persoane este schimbată (înlocuită cu alta) fără drept,
ca urmare a actului de sustragere

, s-a decis că prin scoaterea, în scop de însuşire, a două electromotoare din secţia în care se aflau, prin transportarea şi
ascunderea acestora în altă secţie - chiar în cadrul aceleiaşi unităţi - inculpa- ţii au săvârşit infracţiunea consumată de furt, deoarece
bunurile au trecut în sfera lor de dispoziţie, fiind scoase din posesia unităţii; împrejurarea că ulterior inculpaţii nu au reuşit să scoată
bunurile din unitate este irelevantă, întrucât infracţiunea de furt se consumase mai înainte.

“Prin sustragere se înţelege luarea ilegală şi gratuită a bunurilor mobile din posesia sau
detenţia altei persoane, care a cauzat un prejudiciu patrimonial efectiv posesorului acestor
bunuri, săvârşită în scop de cupiditate”.

Sustragerea se consideră săvîrşită pe ascuns şi se califică drept furt, în baza art.186 C.P., dacă a
fost săvîrşită: - în absenţa proprietarului, a posesorului sau a oricăror altor persoane; - în prezenţa altor
persoane, dar pe neobservate pentru acestea; - în prezenţa altor persoane, care observă actul luării
bunurilor, dar care nu conştientizează caracterul infracţional al celor comise (din cauza necunoaşterii de
către ele a faptului cui aparţin aceste bunuri sau din cauza creării de către făptuitor a iluziei caracterului
legitim al luării bunurilor, sau din cauza vîrstei minore, a ebrietăţii, a somnului, a unei boli psihice ori a
unei alte stări specifice în care se află aceste persoane);

Furtul trebuie delimitat de samavolnicie. Luarea bunurilor în mod arbitrar, adică a unor bunuri
care, la presupunerea făptuitorului, îi aparţin, trebuie calificată drept samavolnicie (art.352 C.P.)