Sunteți pe pagina 1din 3

Prima traducere românească a Liturghierului

Un articol de: Pr. Eugeniu Rogoti - 23 Noi, 2019

La câteva decenii după primele tipărituri în limba slavonă, realizate de ieromonahul


sârb Macarie la Mănăstirea Dealu de lângă Târgovişte, diaconul Coresi merge din Ţara
Românească la Braşov, unde va avea condiţii mai bune necesare tiparului şi va fi
sprijinit de judele acestui oraş. Dacă până atunci şi el tipărise cărţi în slavonă, la Braşov
începe o nouă pagină în istoria creştinismului ortodox românesc: tipărirea cărţilor de
cult şi teologice în limba poporului, dintre care una este Liturghierul din 1570.

Liturghierul se pare că a fost tradus, dar şi tipărit pe grabă. Sigur că superintendentul calvin,
dar şi episcopul reformat căutau să insiste asupra necesităţii traducerii în limba poporului a
Bibliei şi cărţilor de cult, pentru că aceasta era una dintre tezele principale ale reformatorilor,
împotriva limbii latine utilizate de Biserica Romano-Catolică în Apus. La români limba
„sacră” era slavona şi de aceea ea era cea vizată de propaganda reformei religioase. De aceea,
ţinând cont de prezenţa reformatorilor mai ales în rândul convieţuitorilor de altă etnie, preoţii
ortodocşi români au fost multă vreme reticenţi la a sluji după textul Liturghierului românesc.

Liturghierul lui Coresi a fost descoperit în 1927 de profesorul Nicolae Sulică în biblioteca
Bisericii „Sfântul Ierarh Nicolae” din Braşov. Singurul exemplar, incomplet, se păstrează
astăzi la Biblioteca Mitropoliei Ardealului din Sibiu. Acesta cuprinde rânduielile pentru preoţi
ale Proscomidiei şi Liturghiei Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur. Datorită pomenirii în
rânduiala Proscomidiei la cele nouă cete a unor sfinţi sârbi, cercetătorii au presupus că a fost
tradusă după un Slujebnic slavon de origine sârbă, aşa cum a fost şi Liturghierul lui Macarie
din 1508.

Vom analiza câteva aspecte cu referire la traducerea românească a textului acestui Liturghier,
făcută, din spusele cercetătorilor, de către o persoană din Banat sau Oltenia de Vest, limbaj
care considerăm că s-a păstrat aproape intact până în zilele noastre, putând fi rostit chiar la
slujbe fără a se ştirbi ceva din slujbă şi fără a-i face pe credincioşi să creadă că nu înţeleg cele
rostite în altar. Liturghierul conţinea doar rostirile preotului traduse în română, strana urmând
a cânta, în continuare, în limba slavonă. Astfel că, practic, slujbele erau bilingve, preotul
zicând în română, iar strana sau cântăreţii în limba slavonă.

Titlul cărţii este „Tocmeala slujbei dumnezeiască, întru ea şi diaconstvele”. De aici reiese că
publicaţia conţine rânduiala Liturghiei, singura numită Dumnezeiască între slujbele
bisericeşti, îndrumările tipiconale, precum şi gesturile şi ecteniile spuse de diacon în timpul
acesteia. Partea păstrată din Liturghier nu conţine prefaţa, ci începe direct cu Liturghia, aşa
cum am spus mai sus.
Rugăciunea de la începutul Proscomidiei la Coresi sună astfel: „Deaciia, scumpăratu-ne-ai
deîn blăstemul legiei cu curatul sângele Tău, în cruce Te răstignişi şi cu suliţa înpunseşi fără
de moarte tocişi oamenilor, Mântuitorul nostru, slava Ta”. În acest caz vedem deja traducerea
diferită şi sensurile cuvintelor care scapă un pic traducătorului. Cu toate acestea, şi această
rugăciune s-a păstrat în mare parte până în zilele noastre. Cuvântul „tocişi” se referă la
slavonescul „istociti” care se traduce „a izvorî”.

Probabil că în Banatul românesc, unde convieţuirea cu sârbii dura de multe secole deja,
traducătorul utiliza acest termen foarte des şi de aceea l-a folosit ca atare, fără a-şi pune
întrebarea dacă cei care vor citi vor înţelege despre ce este vorba. Problema care ne
interesează pe noi este dacă ei sau oamenii din biserică înţelegeau tot ceea ce citeau sau
rosteau. Spunem aceasta deoarece doi termeni foarte importanţi din Liturghie, la începutul
Ecteniei mari, dar şi la Vohod, sunt traduşi greşit, folosindu-se cuvinte sinonime sau traduceri
literale, fără a ţine seama de înţelesul acestora în slujba propriu-zisă. Este vorba de „pace”,
primul cuvânt din Ectenia mare, care este tradus cu celălalt înţeles al acestui termen în
slavonă, şi anume „lume”. Astfel, în loc de „În pace/Cu pace Domnului să ne rugăm”, la
Coresi se zice: „Lumiei Domnulu să rugăm”. Cuvântul pace era înţeles de traducător, pentru
că în cererea următoare el este folosit corect.

La Vohodul mic, în loc de cuvântul „drepţi!” se zice „iartă!”. „Prosti” înseamnă, într-adevăr,
şi „iartă” în limba slavonă, dar la vohod el are sensul de „[în poziţie de] drepţi, în picioare”.
Traducătorul face aceste confuzii şi nu este corectat de Coresi sau echipa cu care lucra acesta
care ar fi putut observa în manuscrisul traducerii aceste greşeli. Credem că în general românii
din secolul al 15-lea deja nu mai înţelegeau ce se spune la slujbe şi poate nici chiar preoţii nu
pătrundeau sensul cuvintelor pe care le rosteau. De aceea impulsul calvin de a traduce în
limba poporului a venit în Transilvania cum nu se poate mai bine şi a ajutat la menţinerea
românilor fideli faţă de legea lor ortodoxă.

Mai este un termen care a fost tradus interesant în Liturghierul lui Coresi, şi anume „rost”.
Acest cuvânt redă termenul „gură” şi e folosit atât în rugăciuni, cât şi la numele propriu al
alcătuitorului Liturghiei, numit „Ioan cu rostul de aur”.

Cuvântul „spăsenie” reprezintă redarea exactă a termenului slav care astăzi s-a tradus prin
maghiarul „mântuire”. Curios este că tot în această traducere tipărită de Coresi există şi
termenul maghiar atunci când spune „Mântuitorul”. Cei doi termeni au fost folosiţi împreună
până când s-a preferat cel maghiar.

Maica Domnului este numită „fata Maria” în loc de Fecioara Maria, cum suntem noi obişnuiţi
astăzi. Binecuvântarea și Ectenia mare sună astfel în Liturghierul lui Coresi: „Blagoslovită
înpărăţie Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acmu şi pururea şi veacii de veac. Lumiei
Domnulu să rugăm. De susu pace şi de spăsenia sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm. De
păcele a toată lumea şi de dulce tocmeala sfintele Domnului besearici şi de împreunarea
tuturor, Domnulu să ne rugăm ... Foloseaşte, spăseaşte, miluiaşte şi fereaşte noi Domn cu a Ta
dulceaţă. Prea sfânta, curata şi preablagoslovita, despuetoarea noastră şi curată fată Maria cu
toţi sfinţii pomeniră şi unul altuia şi toată viaţa noastră lu Hs Domnului să dăm”. Un alt
cuvânt tradus diferit, fie din confuzie, fie intenţionat, este acela de „dulceaţă”, însemnând
„har”, după cum am văzut în Ectenia mare. Cuvântul redă slavonescul „blagodati” şi de
fiecare dată când se întâlneşte este tradus cu „dulceaţă”. Astfel, cea mai grăitoare expresie din
Liturghie cu acest cuvânt este: „Dulceaţa Domnului nostru Is Hs şi dragostea Domnului şi a
Tatălui şi înpeunarea Sfântului Duh fie cu toţi voi”. În acelaşi timp, cuvântul „har” nu
lipseşte, dar este folosit mai ales atunci când se referă la bunătate, dar chiar şi în astfel de
cazuri se mai preferă termenul „dulceaţă”. Spre exemplu, la ecfonisul dinaintea Vohodului cu
Sfânta Evanghelie, cuvântul „bun” se traduce cu „dulce” pentru că începe în limba slavonă cu
„blago”: „Că dulce şi de oameni iubitoriu Domn eşti şi Ţie măriie tremeatem”.