Diverse simboluri religioase, incluzând (pe primul rând) Creștin, Iudaic, Hindus, Baha'i, (pe al

doilea rând) Islamic, Tribal, Taoist, Shinto (pe al treilea rând) Buddhist, Sikhist, Hindus, Jainist, (pe
al patrulea rând) Ayyavalist, Tripla Zeiță, Crucea malteză, Pre-creștin slavonic

Cuprins

1 Definiții

1.1 Religia ca expresie simbolică

1.2 Religia ca tip de comportament uman

1.3 Religia explicată de către antropologie și biologie

2 Etimologie

3 Știința și religia

4 Filozofia și religia

5 Religia ca superstiție

6 Religii moderne

7 Diferențe între confesiunile creștine

8 Argumente pro și contra religiei în epoca contemporană

8.1 Motive moderne de aderare la o religie

8.2 Motive moderne de respingere a religiei

9 Critică

10 Note

11 Vezi și

12 Bibliografie

13 Lectură suplimentară

14 Legături externe
Definiții

Religia ca expresie simbolică

Religia este, la nivel de discurs, expresia simbolică a unei încrederi în existența unei realități
absolute (Sacrul, Supremul, Dumnezeul) de care omul ar depinde. Această încredere este
credința religioasă. Ea permite omului să se orienteze în labirintul marilor întrebări ale vieții și dă
omului un sens existenței sale care depășește viața sa biologică.[1]

Religia ca tip de comportament uman

Religia este un tip de comportament uman (credințe, ritualuri) referitor la ființe, forțe și puteri
supranaturale. Sociologia considera ca religia a apărut și există încă pentru că ea îndeplinește
anumite funcțiuni:

Funcția cognitivă:

Religia este o formă de explicare a lumii, în condițiile lipsei unei cunoașteri științifice. Ca
modalitate de cunoaștere, specific religiei este forma preteoretică, mitologică. Ea are o marcată
orientare antropomorfică, proiectând caracteristicile existenței umane (prima existență la care
cunoașterea umană a avut acces), pentru explicarea tuturor celorlalte domenii ale existenței. În
această perspectivă, antropologul social englez E. B. Taylor [2] oferă o primă teorie sistematică,
fundamentată pe o mare cantitate de date. Taylor consideră ca fiind caracteristic religiei ideea de
suflet care a apărut din încercarea omului primitiv de a explica o serie de experiențe ca aceea a
viselor, transei și morții.

Funcția acțională:

Religia este o formă de extensie a capacităților umane limitate de acțiune. James Fraser [3]
argumentează că omul primitiv a încercat să abordeze lumea, în completarea tehnicilor sale
curente, prin magie (complex de tehnici prin care omul încearcă să realizeze scopurile sale
controlând forțele supranaturale). Religia a apărut când omul a realizat că magia este ineficace.
În loc să încerce să controleze forțele supranaturale prin descântece, formule, ritualuri, omul
încearcă să înduplece, să solicite ajutorul acestora, subordonându-se lor.

Funcția de reducere a anxietății:

Latinii spuneau acum două milenii că “spaima inventează zeii” (“primus in orbe deos fecit
timor”).

Bronislaw Malinowski [4] explică că magia și religia sunt instrumente de reducere a anxietății
în situațiile care depășesc posibilitățile efective de control ale omului. Religia reprezintă deci o
"sacralizare a crizelor vieții umane". Ea este un răspuns la tragediile vieții umane, la conflictul
dintre proiectele umane și realități.

Funcția socială (structurantă):

Émile Durkheim [5], spune că funcția religiei este de a afirma superioritatea morală a societății
asupra membrilor ei, menținând astfel solidaritatea acesteia. Dumnezeul clanului nu este altceva
decât clanul însuși. În religie, societatea se sacralizează pe ea însăși.

Funcția compensatorie:

În societățile stratificate social, Karl Marx [6] și Friedrich Engels [7], identifică o funcție
compensatorie a religiei, anume aceea de a fi un protest contra unei lumi alienante, dar un
protest neputincios, ea făcând tolerabilă lumea reală în speranța într-o compensație în lumea
iluzorie de după moarte; ea are din această cauză și o funcție de stabilitate, menținând
organizarea socială care favorizează clasele dominante. În plus, societățile avansate sunt
necesarmente complexe din punct de vedere social în contrast cu cele arhaice, în ele acționând
procese sociale greu inteligibile sau controlabile, dintre care unele se întorc contra individului. O
sursă în plus de anxietate, pentru care religia devine o dată în plus o reacție compensatorie.

Funcția identitară:

Studii recente demonstrează valoarea religiei de puternic instrument al constituirii și

prezervării identității unor comunități etnice sau chiar a unor comunități constituite exclusiv prin
aderența la o credință religioasă. Religia este deci un liant al vieții sociale și un instrument de
creștere a coeziunii sociale.[8]