Sunteți pe pagina 1din 2

Feţele tragicului în nuvela lui Caragiale

1. Oniricul

Nuvela „În vreme de război” prezintă situaţia lui Stavrache – devenit


om anormal – şi a preotului Iancu, al cărui destin nu este cunoscut de cititor.
Ion Luca Caragiale este un scriitor clasic prin limpeyimea expresiei şi
prin concizia stilului, dar în egală măsură este un naturalist prin notarea stărilor
obscure, prin prezentarea dereglărilor psihice, prin reacţii necontrolate ale
personajelor aflate în momente de supremă încordare.
G. Călinescu afirma că „Ion Luca Caragiale este cel mai mare creator
de viaţă din întreaga noastră literatură, personajele sale făcând concurenţă stării
civile”. Din acest punct de vedere opera sa este considerată o adevărată comedie
umană, iar autorul – un inepuizabil creator de tipuri.
Nuvela „În vreme de război” conţine o primă faţă a tragicului prin
folosirea oniricului, termen provenit din limba greacă şi care are înţelesul de „vis”,
adică o activitate independentă de voinţa omului. În literatura noastră, termenul
oniric are o dublă semnificaţie, cea de visare atât în starea de veghe, cât şi în timpul
somnului. Dar, în timp ce visarea reprezintă o activitate mentală pozitivă, starea
onirică în somn este o activitate mentală negativă, prin oniric înţelegându-se doar
visul urât, coşmarul.
De fapt, oniricul – ca visare – are trei corespondente în opera lui
Caragiale: - visarea în stare de veghe, vazută sub forma halucinaţiilor;
- visarea în stare de somn, coţmarul;
- catalepsia, visul de deces sau delirul înaintea morţii.
De remarcat este faptul că Stavrache trece prin toate aceste trei stări,
el având ziua halucinaţii, noaptea – coşmaruri, iar situaţia finală în care cântă
popeşte reprezintă catalepsia, delirul înaintea morţii. Aşadar oniricul reprezintă o
faţă a tragicului prin absenţa lucidităţii eroului sau printr-o conştiinţă parţială,
Stavrache prezentând o permanentă involuţie psihică şi lipsă de luciditate atât în
somn cât şi în starea de veghe. Acest fapt îl determină să confunde planurile, în final
el nemaiştiind dacă fratele îi apre in realitate sau ca vedenie.
Trebuie specificată ideea că eroul nu se abandonează de bună-voie în
vis (ca Dionis), are simţul realităţii alterat, fiind chinuit de imaginile apărute ăn
halucinaţiile sale sau în coşmaruri şi dobândeşte o mentalitate agresivă specifică
omului nebun, observată atât în relaţiile cu clienţii, cât şi în finalul nuvelei.
Caragiale foloseşte oniricul pentru a justifica dereglarea eroului şi
pentru a sublinia dezumanizarea acestuia determinată de setea de înavuţire.

2. Dezumanizarea – consecinţă a setei de înavuţire

O altă faţă tragică a nuvelei „În vreme de război” o reprezintă


dezumanizarea, care apare ca efect al setei de înavuţire.
Această nuvelă analizează procesul instalării demenţei în psihicul lui
Stavrache, de teama că fratele plecat pe front se va întoarce să îi ia întreaga avere.
Din acest punct de vedere nuvela lui Caragiale se poate înscrie şi tematicii
dezumanizării sufletului omenesc, produsă de setea de înavuţire, fiind foarte
asemănătoare nuvelelor „Moara cu noroc” sau „Hagi Tudose”. Dar, spre deosebire
de Ioan Slavici şi de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Caragiale nu urmăreşte efectele
acestei dezumanizşri decât în planul psihic viciat al eroilor. Şi aceasta deoarece
chiar popa Iancu are psihicul viciat, el „trăind într-o localitate pe care o păstorea
ziua şi o jefuia noaptea”, fiind în egală măsură preot şi tâlhar. Chiar atunci când îşi
schimbă numele şi calitatea, militarul Georgescu rămâne cu psihicul dezumanizat, el
delapidând fondurile regimentului.
Involuţia psihică a lui Stavrache începe din momentul dobândirii
legale a averii şi primirii scrisorii referitoare la moartea fratelui său. Trimiterea
scrisorii reprezintă momentul cheie al întregii acţiuni, creând pentru prima dată
ezitarea eroului – crearea statutului de trăire atât reală cât şi fantasticâ, asigurând
dubla identitate a faptelor acestuia: trăirea într-o stare de delir (în supranatural);
existenţa reală, determinată de întâmplările zilnice.
Deosebit de important este faptul că viăiunile devin mai puternice
decât realitatea, deoarece obsesiile predomină asupra acţiunilor reale. Această
existenţă dublă, aceste obsesii repetate care se suprapun faptelor reale, declanşază
ura hangiului împotriva fratelui văzut numai în vis, asemeni unei vedenii. Această
ură se manifestă în coşmarurile sale, când îşi vede fratele fie arestat, fie mort:
arestat p0entru că îl vede în haine vărgate de puşcăriaş, mort pentru că îl vede în
haina militară participând la război. În ambele cazuri, el doreşte cu înverşunare
moartea fratelui său, dezumanizarea dezvoltându-şi instinctul agresiv.
Acest instinct care predomină visul eroului se va prelungi şi în plan
real, în finalul scrierii, când Stavrache se află faţă în faţă cu ofiţerul Georgescu.
Visul se îmbină cu realitatea şi impulsurile existente doar în coşmarurile sale se
transmit şi în starea de veghe, astfel încât, după un moment paralizant, Stavrache se
repede asupra fratelui său cu intenţia de a-l omorăî.
Dar lupta cu o stafie este peste puterile firii omenşti, chiar dacă fiinţa
respectivă are forţa dublată de nebunie. Imposibilitatea infrângerii unei năluci
venită parcă de pe altă lume – ca în scrierile de factură fantastică – crează anularea
dedublării eroului care înnebuneşte, ajungând să cânte popeşte.
Finalul nuvelei elimină ezitarea de tip fantastic, evidenţiind un caz
patologic de involuţie psihică, de la normal la nebunie, determinat de setea de
înavuţire.