Sunteți pe pagina 1din 4

OBIECTUL DE STUDIU ŞI METODELE TEORIEI ECONOMICE

Esenţa economiei
Economia este o ştiinţă socială care cercetează baza economică a societăţii umane.
Ea analizează modul în care societatea administrează resursele relativ limitate
pentru satisfacerea nevoilor umane nelimitate. Pentru a determina esenţa
economiei trebuie de concentrat atenţia la două aspecte ale economiei: tehnologic
şi social-economic.
Economia privită în aspect tehnologic se manifestă în trei forme:
 economia resurselor, care reprezintă un proces de transformare a resurselor
de care dispune societatea în anumite produse necesare pentru îndestularea
nevoilor umane;
 economia reproductivă, care reflectă interacţiunea celor patru faze ale
reproducţiei (producţia, repartiţia, schimbul, consumul) şi reprezintă o
încrucişare a circuitelor mijloacelor de producţie, obiectelor de consum,
resurselor naturale, financiare şi a forţei de muncă;
 economia naţională, care îşi găseşte expresia în economia ramurilor
(economia industriei, complexului agroindustrial, transportului etc.),
economia sferelor de activitate (sfera materială şi sfera nematerială),
economia regională (economia zonei de Nord, Centru, de Sud a Republicii
Moldova), economia întreprinderii (firmei).
Economia privită în aspect social – economic reprezintă unitatea forţelor de
producţie. Forţele de producţie reprezintă un raport dintre oameni şi natură, iar
relaţiile de producţie reflectă relaţiile economice dintre oameni, care apar în
procesul de producţie, indiferent de dorinţa sau voinţa lor. Relaţiile de producţie au
următoarele patru trăsături:
 au caracter obiectiv şi istoric;
 servesc ca motor în dezvoltarea forţelor de producţie;
 constituie baza economică a societăţii;
 determină structura socială în orice ţară.
Principalele relaţii economice le constituie relaţiile de proprietate.
Economia, ca unitate complexă, este structurată şi abordată ca microeconomie,
mezoeconomie, macroeconomie şi mondoeconomie.
Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele
participanţilor individuali la activitatea economică (firme, gospodării familiale,
bănci etc.).
Mezoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele care se
referă la sectoarele de activitate economică (primar, secundar, terţiar), la ramurile
activităţii economice (industrie, agricultură, transport, unităţile administrativ-
teritoriale).
Macroeconomia reprezintă procesele, faptele, actele şi comportamentele
economice referitoare la întreaga economie privită ca agregat sau ca sistem
(economia naţională a Republicii Moldova).
Mondoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele
subiecţilor economici şi ale comunităţii internaţionale privite atât prin prisma
legăturilor economice dintre economiile naţionale, cât şi ca întreg considerat la
scară planetară sau zonal-internaţională (relaţiile economice internaţionale,
mecanismele de funcţionare a economiei mondiale, instituţiile economice
internaţionale etc.).
Economia ca entitate include diferite sectoare economice: sectorul economic
primar (agricultura, sivicultura, industria extractivă, pescuitul), sectorul
economic secundar (industria prelucrătoare, construcţiile şi lucrările
publice), sectorul economic terţiar (prestări servicii în bănci, asigurări, transport
etc.), sectorul economic cuaternar (serviciile de informatică, învăţământ superior,
cercetare ştiinţifică şi tehnologică).
În funcţie de relaţiile de proprietate economia include: sectorul privat (ansamblul
întreprinderilor şi societăţilor private),sectorul public (ansamblul întreprinderilor
şi asociaţiilor în care statul exercită o influenţă preponderentă), sectorul
mixt (ansamblul de întreprinderi constituite în baza alocării capitalului privat şi
celui public).
Noţiunea “Economie” nu trebuie confundată cu noţiunea “Ştiinţa economică”.
Ultima analizează ideile, teoriile, doctrinele şi procesele economice, care parcurg
în societate.
Ştiinţa economică e întemeiată pe trei principii:
a. interacţiunea dintre teorie şi practică (teoria serveşte ca condiţie de
elaborare a unor decizii referitor la dezvoltarea economiei, iar practica
determină adevărul teoretic, confirmă sau respinge teoria);
b. unitatea dintre analiza micro şi macroeconomică (ea reflectă trei
probleme fundamentale: Ce? Cum? Pentru cine de produs ?);
c. istorismul real (ştiinţa economică trebuie să se bazeze pe situaţia
economică reală, să ţină cont de condiţiile istorice specifice a ţării
respective).
Din punct de vedere al modului în care societatea rezolvă sau ar trebui să rezolve
problemele economice ştiinţa economică poate fi divizată în economie pozitivă şi
economie normativă. Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi
ceea ce se poate întâmpla, dacă se vor produce anumite acte şi procese economice
(ea pune diagnosticul la starea economiei şi prognozează dezvoltarea ei viitoare cu
ajutorul instrumentelor de analiză economică). Economia normativă arată cum ar
fi bine să se desfăşoare activităţile economice şi ce ar trebui de făcut pentru ca
procesele să se încadreze în normalitate.

Obiectul de studiu al economiei


Încercarea de a defini obiectul de studiu al unei ştiinţe are tendinţa de a se baza
pe întocmirea inventarului problemelor ce le abordează. Astfel, în cazul
economiei, posibilul inventar de probleme ar cuprinde: producţia, schimbul,
consumul, moneda, şomajul, inflaţia, creşterea economică etc.
Economiştii au început să definească obiectul activităţii lor prin domenii concrete
de analiză. Părintele ştiinţei economice moderne, Adam Smith, definea obiectul
acestei ştiinţe la 1776 în primul tratat de economie ca fiind acţiunea de creare a
bogăţiei la nivel individual sau naţional.
Secolul al XIX-lea, influenţat de specificul unor mari mişcări sociale, aduce
definirea marxistă a obiectului: evoluţia raportului istoric dintre forţele şi relaţiile
de producţie în condiţiile societăţii împărţite în clase cu interese economice
antagonice şi definirea de sorginte liberală, conform căreia obiectul de studiu îl
reprezintă: coordonarea iniţiativei particulare, în exclusivitate, de către legile
pieţei.
În a doua jumătate a secolului XX, obiectul de studiu al ştiinţei economice s-a
extins considerabil. Este unanim acceptat faptul că nu se mai poate defini obiectul
doar printr-un inventar de subiecte concrete deoarece s-a acreditat ideea că nu
există fenomene sau procese exclusiv economice, că nu se poate extrage din
realitate doar partea economică a fenomenului făcând abstracţie de partea
psihologică, socială, politică, culturală sau tradiţională a acestuia. Sa ajuns la
concluzia, de exemplu, că inflaţia nu poate fi corect înţeleasă doar prin regulile de
funcţionare a mecanismelor economice. Ea trebuie abordată şi din punct de vedere
psihologic, politic şi social.
Aşa se face că, profesorul american Paul A. Samuelson, laureat al Premiului Nobel
pentru economie, în ediţia a XV-a a celebrei sale lucrări “Economics”, enumera
opt noi definiţii ale economiei, întâlnite în lucrări de referinţă ale ultimilor
douăzeci de ani. Astfel, se susţine că ştiinţa economică:
 studiază modul de formare a preţului muncii, capitalului şi pământului,
precum şi modul în care preţurile respective sunt utilizate în procesul de
alocare a resurselor;
 studiază comportamentul pieţelor financiare şi analizează modul
 de alocare a resurselor materiale în economie;
 studiază consecinţele reglementărilor guvernamentale asupra pieţei;
 examinează distribuţia veniturilor şi sugerează modalităţi de ajutorare a
persoanelor defavorizate;
 studiază fluctuaţia volumului producţiei şi a ratei şomajului, care determină
apariţia ciclurilor economice;
 contribuie la elaborarea politicii statului de stimulare a creşterii economice;
 analizează evoluţia schimburilor comerciale internaţionale;
 studiază procesul creşterii economice a ţărilor în curs de dezvoltare şi
propune modalităţi de valorificare eficientă a resurselor acestora.
Samuleson ajunge la concluzia că, în pofida diversităţii de abordare, toate
definiţiile au un element comun:
Economia studiază modul în care societatea foloseşte resursele limitate de care
dispune pentru a produce bunuri ce le distribuie membrilor săi în scopul satisfacerii
nevoilor pe care le au.
Un alt economist celebru, de data aceasta reprezentant al francofoniei, Jacques
Genereux ajunge la concluzia că cea mai adaptată definire a ştiinţei economice
moderne ar fi:
Economia studiază modul în care indivizii sau societatea utilizează resursele rare
de care dispun, la un moment dat, în vederea unei cât mai bune satisfaceri a
nevoilor existente în acel moment.
Ambele definiţii, de altfel extrem de asemănătoare, exprimă ideile centrale ale
obiectului ştiinţei economice. Prima idee este raritatea resurselor, iar cea de-a
doua, ca o consecinţă a primei, necesitatea folosirii cât mai eficiente a acestor
resurse rare.
O logică mai simplă şi mai corectă de atât nici nu ar putea exista. Este logic că, în
condiţiile existenţei unor resurse rare, singura posibilitate de acoperire a nevoilor
pe care le are individul este folosirea cât mai eficientă a acestor resurse. Alta ar fi
situaţia dacă resursele ar fi nelimitate sau chiar abundente şi dacă nevoile ar fi
constante sau măcar posibil de limitat la o anumită măsură. Din păcate, situaţia este
tocmai inversă. A fost şi va fi întotdeauna inversă, adică, resursele sunt din ce în
ce mai puţine, iar nevoile din ce în ce mai mari .