Sunteți pe pagina 1din 1

Adevarul despre anii de liceu

Pentru fiecare dintre noi exista un timp care ne-a marcat cel mai mult, despre care putem afirma ca a fost „cea
mai frumoasa perioada din viata mea”, atunci cand ne-am simtit cel mai impliniti, mai fericiti si mai multumiti de
noi insine. Fie ca aceasta a fost copilaria, scoala sau alte momente ulterioare, toti pastram in suflet acea
ramasita din ceea ce a fost probabil apogeul fericirii noastre.

Imi amintesc cu mare drag prima zi de liceu, cand am pasit singurica spre ceea ce eu nu mai simtisem pana
atunci: o noua experienta presarata cu libertate, posibilitatea intalnirii unor persoane noi, deja mature si cu
buletine in buzunare. Toti colegii lasati in urma, pe care ii cunosteam inca din clasele mici, s-au schimbat cu unii
deja mai maturi, mai noi, mai interesanti. Toata atmosfera de noutate imi incanta simturile iar absolut toti pasii
pe care ii faceam ma duceau mai aproape de necunoscut.

Am vrut sa fiu sigura ca de aceasta data voi fi foarte sociabila(deoarece la scoala nu prea am fost) si am si reusit:
mi-am cunoscut in mai putin de o ora toti colegii si am inceput sa vorbesc cu fiecare in parte, sa-i cunosc si sa-i
inteleg. Toate acestea, in timp, m-au facut sa pricep unele caractere si sa fiu capabila sa le recunosc intr-o clipita.

Inceputul a fost, ca toate inceputurile in viata, greu. Dar greu... informatica m-a lovit atat pe mine, cat si pe
colegii mei de ne-a aruncat pe spate. In timp insa, am descoperit ca nu trebuie sa fii un mare matematician, cat
sa gandesti problemele logic, ajungand in scurt timp la o oarecare performanta destul de satisfacatoare.
Desigur, nu asa credeam si atunci, totul mi se parea ca este cu susul in jos, profesorii nu ma cunosteau deloc, iar
lectiile erau mult prea multe. Toate acestea se compensau insa cu iesirile dupa ore(caci eram prea cuminti ca sa
chiulim, lucru care s-a pastrat pana in ziua de azi) care erau foarte distractive: la biliard, in parc, la patinuar etc.

Si, fara sa imi dau seama, timpul a trecut... un an, doi, treeeei... dar stop! Sunt in al patrulea an, si nici nu mi-am
dat seama cat de mult nisip s-a scurs prin clepsidra vietii. Este greu sa fii pus in fata faptului implinit: liceul se
termina, incepe facultatea, sau chiar munca! Si nu mai esti un copil, nu mai poti sa faci tot ce vrei intr-o societate
rigida in care orice lucru nazbatios este taxat. Ti se spune intr-un mod total deziluzionat „traieste clipa!”, „bucura-
te de acesti ani!”, cand defapt ar fi trebuit sa-ti spuna: „Hei, copile, asculta-ma bine; se prea poate ca in acesti ani
sa nu te distrezi atat cat ar trebui, sa nu te bucuri asa de mult de libertatea de a fi cine vrei tu sa fii si sa faci tot
ce vrei. Mai bine ai grija si fa-ti de cap, invata bine la scoala caci acesta va fii viitorul ta si vezi cum iesi cu
<<magna cum laude>> din toata aceasta experienta.”

Nu va trece mult pana cand timpul o va lua iar la goana, spre o cursa nebuna numita viata, si ma voi trezi la
intalnirea de 10 ani cu aceleasi persoane, dar cu fete si gandiri schimbate, cu care candva am fost cea mai buna
prietena, cea mai apropiata confidenta, amica de joaca, iar tot ce imi doresc este ca nici ei sa nu uite cat de mult
au insemnat pentru mine, chiar daca timpul acum s-a scurs si inca nu au realizat toate aceste lucruri, pe care nici
eu nu le-as fi realizat daca nu as fi scris acest articol.

Mult succes dragilor, si aveti grija de voi!

Stoinescu Larisa Cleopatra, XII A