Conceptul de adevar ocupa un loc central in codul teoriei cunoasterii.

Privind definirea
adevarului au existat numeroase dispute teoretice formulându-se o diversitate de pareri. În cadrul
acestei diversitati se disting trei orientari fundamentale:
 Orientarea conform careia adevarul este o proprietate exclusiva si nemijlocita o
obiectului cunoasterii, adica a obiectelor, fenomenelor, proceselor, sistemelor reale.
Aceasta orientare 626h78g este eronata, fiind rezultatul unei confuzii între planul existentei
si cel cognitiv, deoarece, din faptul ca obiectul fundamental al cunoasterii îl constituie
descoperirea structurilor si proprietatilor obiectelor si evenimentelor realitatii si din faptul
ca adevarate sunt acele produse ale cunoasterii care realizeaza acest lucru, nu rezulta ca
adevarul ar fi însasi lucrurile si evenimentele cu propretatile si structurile lor.
Adevarul nu poate fi o proprietate a obiectelor si fenomenelor din realitatea obiectiva. Nu
putem spune despre un lucru ca este adevarat sau fals, ci cel mult ca el exista.
 Orientarea conform careia adevarul este o proprietate a subiectului în mod exclusiv, a
constiintei noastre. Aceasta ar însemna ca fiecare constiinta sa aiba setul sau de adevaruri,
dar tebuie mentionat ca în functie de elementul constiinta se pot distinge mai multe abordari
ale adevarului care sunt incorecte si conduc la erori în cadrul activitatilor practice
1. Adevartul este o proprietate a expresilor lingvistice formulate de subiect
2. Adevartul consta în caracterul evident si clar al cauzelor sirezultatelor
3. Adevarul este rezultatul acelor produse ale cunoasterii care întrunesc consensul
 Orientarea care sustine ca adevarul este o proprietate a constiintei care este rezultat al
interactiunii dintre obiectul cunoasterii si subiectul cunoscator.
Din acest unghi, adevarul este un raport, o relatie între cunostintele dobândite de om in cadrul
cunoasterii si starile de fapt pe care aceste cunoastinte le reflecta.
Aristotel, în lucrearea sa "Metafizica" defineste adevarul astfel: "a enunta ca ceea ce este nu
este sau ca ceea ce nu este este constituie o propozitie falsa, dimpotriva o enuntare adevarata este
aceasta prin care spui ca este ceea ce este si ca nu este ceea ce nu este."
Este cuprins aici miezul a ceea ce este cunoscut sub numele de teoria adevarului.
Aceasta teorie a fost dezvoltata în evul mediu iar în epoca moderna ea devine o componenta
esentiala a teoriei realiste, astazi cea mai raspândita despre adevar mai ales în cadrul conceptiei
analitice despre cunoastere.
Adevărul obiectiv
Prin adevar obiectiv întelegem existenta în cunostintle noastre a unui continut care nu depinde
de noi (de subiectul cunoscator). Caracterul obiectiv al adevarului este determinat de
izvorul cunoasterii, adica de natura obiectului de cunoscut. Când vorbim de adevar obiectiv avem
în vedere numai continutul lui pentu ca, tinând seama de faptul ca adevarul este dobândit in cadrul
social-istoric si al experientei umane al nu poate exista în afara omului.
Procesul dobândirii adevarului
Adevarul relativ-absolut
Obiectivitatea adevarului trebuie înteleasa prin prisma procesualitatii complexe
a cunoasterii.
Caracterul procesual al surprinderii devenirii adevarului unei cunostinte rezulta din caracterul
contradictoriu al cunoasterii. Cunoasterea unmana este cuprinsa între polii unei contradictii:
1. Tendinta si posibilitatea subiectului de a cunoste în mod complex si definitiv totul
2. Imposibilitatea realizarii, înfaptuirii acestei tendinte si aspiratii
 Prin adevar relativ se întelege acel adevar obiectiv care în continutul sau este
partial limitat, incomplet, suspectibil de perfectionare, de adâncire si completare ulterioara. La el
ajungem prin rezolvarea partiala a contredictiei fundamentala a cunoasterii.
Prin adevar absolut se întelege adevar obiectiv în forma sa deplina, desavârsita care nu mai este
susceptibil de aprofundare, de precizare, de completare ulterioara.
Relativitatea adevarului trebuie înteleasa în sensul ca fiecare cunstinta adevarata reflecta
realitatea obiectiva, dar poate cuprinde toate laturile ei, ci le cuprinde numai pe acei care au patruns
în sfera cunoasterii.
Caracterul relativ al adevarului tine de ceea ce în cadrul ei cunostintele sunt
suspuse revizuirilor, întregirilor si completarii iar cel absolut tine de ceea ce în cadrul oricarei
cunostinte rezista în timp, este retinut din generatie în generatie.
Sarcina stiintei este dobândirea adevarului obiectiv relativ, care reprezinta un pas spre cel
absolut.
Caracterul concret al adevarului
Adevarul concret este acel adevar care tine seama de interpretarea abstractiilor, de
conditiilor de timp si loc. Concretetea adevarului rezida deci, în faptul ca nu putem face niciodata
abstractie de determinatiile spatio-temporale în care exista si se manifesta obiectele si fenomenele.
Caracterul concret trebuie vazut în functie de factorii care participa la procesul cunoasterii.
Fiecare dintre acesti termeni (obiect, subiect) se schimba.
Faptul ca fenomenele si obiectele pe care le cunoastem sunt într-o continua transformare
face ca cunostintele noastre sa se schimbe, sa se modifice.
În diferite perioade istorice exista particularitati psihologice si intelectuale ale
subiectului cunoscator. Oamenii apartin unei anumite etape istorice si au la îndemâna anumite
mijloace si posibilitati de investigare.
Criteriile adevarului
Prin criteriu al adevarului întelegem un ansamblu de reguli sau semne prin care întelegem
daca un enunt este adevarat sau fals. Deci criteriul adevarului se refera la acele indicii, reguli care
ne permit sa determinam riguros între adevar si fals.
Exista:
 Criterii materiale (criteriul corespondentei, utilitatii)
 Criterii formale (coerenta logica, demonstratia)
Criteriul corespondentei reprezinta experienta practica care permite deosebirea propozitiilor
adevarate de cele false. Corespondeta este un criteriu hotarâtor al adevarului.
Criteriul coerentei este cel mai important criteriu folosit în stiinte ca matematica, logica.
Criteriul coerentei consta în faptul ca o opinie este adevarata atunci când ea concorda cu celelalte
opinii.
Criteriul untilitatii reprezinta cunostintele detinute de subiect si sunt adevarate în momentul în
care se pot verifica.